ESTE BIETUL IOANIDE UN ROMAN IRONIC?

                                                                                                      Elvira SOROHAN

          Între alte însusiri, Călinescu avea si vocatia ironiei, o formă spirituală de salvare, cum am
demonstrat-o recent, pe texte, în articolul Călinescu sub scutul ironiei. Articolul n-a trecut neobservat,
semn că revista „Vitraliu” de la Bacău începe să circule. După publicarea romanului în discutie (1953),
în Memoriile unei broaste testoase, Călinescu făcea o acoperită mărturie de credintă, destinată tot
elitei întelegătoare, ca si cele două romane postbelice. Nu e suspect pentru nimeni că, dintr-o dată, din
mizantrop, el devine optimist cu ostentatie? Ironia i-a salvat viata interioară. O stim din Cronicile
optimismului si, în general, din toată publicistica lui. Stiinta că avea această exceptională calitate a
spiritului de a disimula, si de a supravietui chiar prin ea, m-a pus în gardă cînd am recitit romanul
Bietul Ioanide.
Pe lîngă faptul că e un mare si ignorat roman de analiză psihologică, Bietul Ioanide este si un roman
ironic. Nici Scrinului negru nu-i lipseste, cel putin pe alocuri, tonalitatea ironică. Însă, în primul dintre
cele două romane, ea are o anume, subtilă, regalitate, e omniprezentă de la titlu pînă la formula
ataraxiei ultime. „Cerul extrem de senin. Privit steaua polară”, e ultimul rînd din Bietul Ioanide. Că
titlul e o antifrază ironică, asa cum scrie la carte, realizasem, bineînteles, după prima lectură.
Cuvîntul alăturat numărului anuntă compasiunea autorului pentru nefericirea personajului de a face
fată unui mediu dominat de mediocritate, prin comparatie. E ceea ce crede si personajul titular. Se
fixează, dintr-o dată promitător, regimul antinomic al arhitectului în raport cu lumea lui. El intră în
scena romanului condus de constiinta acestei antinomii. Altfel cum l-ar fi ironizat pe Gaittany,
derutîndu-l voit, cu o afirmatie falsă? Paradoxal, compasiunea mimată din titlu nu face decît să-i
sublinieze superioritatea. Si apoi, dublul romanului este astfel elaborat încît să prevină asupra
comportamentului ironic, permanent contrariat, al lui Ioanide.
Compozitia romanului se descoperă a fi subtil influentată de ceea ce este, ca valoare cvasigenială,
protagonistul si jocul lui ironic salvator de sine. Ironia este implicată în poetica textului esentializîndu-
i discursul cu dimensiuni polemice. Ca să nu mai vorbim de însăsi prezenta termenului care numeste
această figură de gîndire, folosit abuziv, chiar si atunci cînd nu acoperă o atitudine disimulată.
Climatul psihic al personajului, asa cum se vădeste dintru început, trezeste suspiciunea cititorului gata
să vadă în orice gest al lui manifestarea predispozitiei de a se apăra prin simulacru ironic în raport cu
ceilalti. Astfel, Ioanide nu se adaptează, rămîne mereu el însusi, stăpînit nevinovat de un complex de 
superioritate alimentat de atitudinea neconditionat admirativă a celorlalti. Ioanide îsi creează o mistică
a propriei valori, acreditată unanim. Toate personajele vorbesc despre inteligenta lui Ioanide, se simt
complexate de genialitatea lui. Sigur de acest regim, el stabileste cu ei o relatie ironică subiacentă
actiunii, atunci cînd ironia nu coboară din gînd în cuvînt. Ioanide năzuieste către sublim, e
incompatibil cu mediocritatea roasă de ambitii meschine. Într-o astfel de lume, el e un element de
contrast, e ironia ei însăsi prin simpla raportare tacită la context.
Functională pretutindeni, la diverse nivele ale constructiei, verbalizată sau nonverbalizată, ironia e o
figură de gîndire ce aduce în discutie si intentia constructivă a autorului, bănuit a se proiecta, sublimat,
în personaj. Numai Cantemir a mai avut orgoliul de a se figura pe sine în perfectiunea absolută a
Inorogului. În spirit, Ioanide este un alter-ego, un celălalt, mai obosit, al temperamentalului Napoleon
din piesa subversivă, pentru cine stie s-o citească, Despre mînie sau Napoleon si Fouché, publicată de
Călinescu în 1957, în plin totalitarism. Scriitorul se elibera, în surdină, sub carapacea protectoare a
ironiei. Ioanide, ca si Napoleon, sînt exceptionale personaje de contrast pentru lumea lor. Ironia lor,
diferentiată ca eficacitate, este expresia polemică a unei conceptii. Cum ar fi spus Cioran, în ea răzbate
„imposibilitatea de participare naivă la viată”. Pentru Ioanide ironia e un principiu structural. Si cînd
nu vorbeste o emană, iar cînd vorbeste, adesea spune contrariul a ce gîndeste.
Se stie că ironistul face figură de idealist, vrea o lume perfectă, conform proiectului său de viată. Ideea
e emergentă în orice ironie. Sîntem avertizati că „Ioanide construia în imaginatie, găsindu-si în această
ocupatie linistea spiritului”. Mai întelegător cu structura visătorului arhitect, clasicistul Sufletel spune
un lucru fundamental: „Neprimind de la nimeni comanda de a face un for roman, el îl execută din
ipsos”. E o subtilitate pe care cei ce o ascultă n-o pricep. Observatia poate avea functie de parabolă
pentru Călinescu al anilor 1950, cînd era ostracizat. Asa cum Candid, personajul lui Voltaire, se
izolează de lumea care îl dezamăgise, în grădina sa, ca spatiu ideal, Ioanide se retrage în proiectele
sale de arhitect, suspendat în visul că ar putea impune în lume esteticul.
Evident, Ioanide nu trăieste „în cea mai bună dintre lumile posibile”, nici n-a avut un dascăl ca
Pangloss, dar ironistul charismatic are, subînteles, nostalgia ei. Visul de a o construi curată si frumoasă
e însă pură abstractiune. Din presimtirea gratuitătii se naste dorinta de a se recupera spiritual prin
ironie, cu „o seriozitate suspectă”. Astfel ironia ne apare ca un dublu mecanism intim de apărare: pe de
o parte în raport cu ceilalti, prin distantare într-un dispret voalat, iar pe de altă parte, împotriva
temerilor interioare legate de zădărnicia faptei pîndită de esec. Oricum ar fi, ironia vindecă si procură
spiritului plăcerea de a domina. În schimb, ironia spusă, gîndită sau gestuală îsi inhibă tinta. De altfel,
Ioanide mai mult gîndeste decît vorbeste, discursurile lui sînt mai mult mentale. „Gîndea el” sau
„comentă mental Ioanide” sînt incidente mereu intercalate în naratiune.
Textul romanului e încărcat si cu un fel de didascalii prezente, de obicei, în tehnica dramatică. În
plină replică verbală a personajului e introdusă o paranteză completivă despre privirea semnificativă,
de exemplu: „aici Ioanide, făcînd o lungă pauză, fixă în ochi pe Tudorel”. În acelasi paragraf de pagină
se succed trei astfel de didascalii, fiecare de altă nuantă, dar toate atrag atentia asupra dramatismului
interior ca trăire mentală. Are si mimica retorica ei, de multe ori cu sens ironic.
„Suvoiul de explicatii” date de Ioanide pe ton serios, spre a-si motiva disimulant refuzul de a merge la
Saferian, contrazice opiniile lui de pînă atunci despre casa armeanului. Contra opiniile cu substrat
ironic, încărcate de un umor continut, îl contrariază pe Gaittany. Si chiar din prima pagină a romanului
inventiv-poetic al ironicului Ioanide. El nu întelege sensul oblic si ia explicatia ca atare. Naratorul se
aliază lui Ioanide, explicativ la rîndu-i, si sanctionează acuzator „lipsa de imaginatie” interpretativă a
lui Gaittany, totdeauna gata să „ia în serios pe oricine se exprima cu convingere, se invada de
motivările fanteziste ale lui Ioanide, închipuindu-si că un om ca el poate avea astfel de repulsii
absurde”. Ioanide însă spusese „toate aceste enormităti într-un ton de badinaj, dorind parcă să
insinueze că e constient de neseriozitatea lor…”. Autorul i-a dat lui Ioanide privilegiul inteligentului
îndreptătit să facă un test de receptare a subtilitătilor ironiei si astfel l-a introdus în roman ca pe un
fantezist, cu regim de netă superioritate. Nu rămîne fără subiective motivatii optiunea lui Călinescu
pentru această tehnică de fixare rapidă a personalitătii lui Ioanide. După primele pagini esti avertizat
asupra cheii potrivite pentru lectura corectă a romanului, spre a evita un mare risc, acela de a interpreta
fals discursul auctorial. În acest roman ironia nu e comică, îi stîrneste cititorului cel mult un zîmbet, si
acela retinut, o reactie intelectualizată.
În capcana ironiei de situatie, intrinsecă întregului roman, si a ironiilor verbalizate cad mai toate
personajele romanului. Gonzalev Ionescu e acuzat că nu-i întelege subtilitatea, pentru el Ioanide e
incomprehensibil, e „neantul pur”, Madam Valsamaky-Farfara nici măcar nu e demnă să se cheltuiască
pentru ea o ironie. Si aici, caz rar, este plasată ironia consumată mental. Plictisit si dispretuitor, Ioanide
monologhează: „Nu vorbesc pentru tine – o ironizase mental Ioanide – naivă madam Farfara”. Spre a
nu ofensa direct, el gîndeste ironic, interiorizează atitudinea fie din egoism, fie din oboseală. Însă, ca si
ironia ambitios explicată de autor si ironia mentală e imperfectă, ineficace, pentru că nu e supusă la
proba receptării. Nu lipseste tinta, dar e absent partenerul, deschis sau nu întelegerii. Si nici de
autoreflexivitatea ironiei nu este vorba. Sînt semne că spiritul ironic se iubeste pe sine într-atît, încît îsi
este suficient siesi. Autorul subliniază nuanta. Pomponescu nu-si poate reprima antipatia fată de
Ioanide, „pe care-l invidia pentru nepăsarea-i copilărească, semn al unei încrederi suverane în meritul
său”. Teoria lui Ioanide era că „mediocritatea e un mare noroc, fiindcă înlătură orice invidie”, în
timp ce superioritatea provoacă.
Prin grimasa si gestualitatea ironică, ambele trădînd gîndul ironic, e contrazisă, într-un fel, teoria că
numai cuvîntul creează ironia. Dar pentru un auditoriu mediocru, crede Ioanide, ironia verbală,
ininteligibilă, poate fi înlocuită cu forme mai percutante de reactie: atitudine, gest, privire, grimasă,
gîndire, toate oblice. De altfel, retorica gestului pare să-l obsedeze pe romancier devreme ce mizează
pe ea, în mod repetat, introducînd-o în portretizări. Si nu numai în reliefarea personalitătii lui Ioanide.
De cele mai multe ori nestudiat, involuntar, gestul are o netăgăduită functie expresivă. Iar cînd e
studiat, functia de simbolizare e încă si mai mare. Ca si mimica, gestul relevă, într-un alfabet specific
persoanei, un gest neexprimat verbal. Sînt acestea forme ale reticentei de a folosi cuvîntul, intrate în
codul comunicării umane. Romancierul la foloseste cu o anume voluptate. De pildă, „un zîmbet
enigmatic” poate contine o „insinuatie ironică”. La fel, „un surîs ca pentru sine”, surprins la Ioanide, e
luat ca inaderentă la continutul discutiei, iar Pomponescu crede că „arhitectul îl persifla pe el…”.
Zîmbetul amuzat si ironic e deja clasicizat ca mod de reactie tăcută. De „jocuri ale fizionomiei,
ireprehensibile parcă din cauza puterii gîndului pe care nu voia să-l exprime din respect”, era capabil si
zidarul, secundul lui Ioanide. Din politete, atitudinea lui era uneori „obsecvios ironică”. Cel putin asa o
interpreta, bănuitor, Ioanide, un bun psiholog. În schimb, cu Dan Bogdan cazul sedea altfel. „Acesta,
în momentele sale de ironie facilă, era impenetrabil pentru arhitect”. Autorul anulează repede orice
merit al lui Dan Bogdan de a avea o veritabilă inteligentă ironică, ridicîndu-l pe Ioanide într-un plan
superior: „Ioanide, fire lucidă si foarte analitică, îl complica pe Dan Bogdan al cărui suflet era mai
elementar. Bogdan nu ironiza, zîmbetul lui trăda un efort muschiular de a-si ascunde surpriza si
incompetenta… Cînd privise mozaicul… Bogdan avusese o clipă aceeasi ironie de rumegare a
impresiei”. Prea îndrăgostit de ironie, Călinescu fabrică o specială fată a ei. „Rumegarea”, chiar
metaforic dacă o receptăm, nu acreditează ironia ca posibilitate exceptională a spiritului, ci o
degradează. În trena acestui exces vine si folosirea abuzivă a termenului de ironie, atunci cînd n-o
recunoastem în ceea ce spun sau gesticulează personajele, totdeauna altele decît Ioanid. Uneori e vorba
de simple badinerii rămase la frontiera ironiei. Este poate, acest abuz ostentativ utilizat, spre a pune în
evidentă că numai inteligenta lui Ioanide elaborează ironii veritabile? Orice subterfugiu de acest gen e
posibil. Si boala lui Contescu e văzută de unii drept „culmea ironiei”, un simplu simulacru. Dar
regimul neologismului în acest roman? Într-o vreme în care se cerea o literatură simplă, pentru
proletari, abundenta de neologisme nu se explică tot prin reactia ironică a unui autor hipercenzurat?
Utilitatea ironiei, pentru Ioanide, consistă în aceea că îi procură un sentiment de libertate, de distantare
în superioritate. Verbalizate sau nonverbalizate, reactiile ironice ale lui Ioanide nu rezolvă tensiunea
dintre el si restul personajelor, nu corijează nimic pentru că nu răspund la norme morale. E un simplu
joc, nu de ascundere, ci de relevare. Astfel îsi protejează detasarea, îsi asigură o libertate concepută în
stilul lui, o situare într-un alt plan valoric, spiritual si nu moral, mereu inhibant pentru admiratorii săi,
dintre care numai Pomponescu, cel ironizat repetat de autor, îsi asumă inferioritatea invidioasă. Restul
îl adulează exorcizati de geniul arhitectului care face complicitate numai cu cititorul si numai cu acela
capabil să citească textul si să interpreteze personajul titular în cheia potrivită. Să nu uităm, romanul a
fost scris într-un moment de instalare a violentei în istorie, cînd intelectualul, dacă nu avea stofă de
erou, se putea proteja, cum a făcut-o Călinescu, fie prin „optimism inocent”, fie ascunzîndu-se sub
scutul ironiei.