CAPITOLUL VI

Tratatul de la Nisa
6.1. Intrarea în vigoare

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei europene, tocmai

pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat, în mod implicit, necesitatea apariţiei unor
schimbări, în sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi.
în relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se
manifesta cerinţa ca UE să aibă o structură instituţională eficientă care să contribuie la afirmarea
organizaţiei pe plan mondial. S-a urmărit, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune
ce avea în componenţa sa numai 6 state membre, la realităţile impuse de o Europă unită, care va
număra, probabil, 30 de state.
Reforma introdusă prin Tratatul de la Nisa, din acest punct de vedere, prezintă un caracter
evolutiv.

6.2. Reforma realizată la nivelul sistemului instituţional comunitar

Potrivit noului art. 189, alin. 2, numărul maxim al deputaţilor europeni va ajunge la 732, chiar
dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise acest număr ia 700.
O nouă repartiţie a locurilor în Parlament a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, pentru un total
de 535 deputaţi, cărora li s-au adăugat, pentru legislatura 2004 - 2009, numărul reprezentanţilor
noilor state membre1 , astfel încât numărul total este de 732. în acest scop, Consiliul este cel care
a luat decizia2 . Problema se va relua, fiind de actualitate, atunci când vor avea loc şi alte
Conferinţele de aderare.
După o scurtă analiză a numărului de locuri rezervate statelor, post-extindere, se poate observa
că, excepţie făcând Luxemburgul3 , Germania este singurul stat care îşi menţine numărul de

1
Statele care au aderat la 1 mai 2004.
2
Potrivit unei declaraţii anexate Actului final , Parlamentul european va avea 732 de locuri , repartizate astfel :
Germania - 99 ; Regatul Unit , Franţa şi Italia - câte 72 ; Spania şi Polonia - câte 50 ; România - 33; Olanda - 25; Belgia
, Grecia şi Portugalia - câte 22 ; Republica Cehă şi Ungaria - câte 20; Suedia -18 ; Austria şi Bulgaria - câte 17 ;
Danemarca, Finlanda şi Slovacia - câte 13; Irlanda şi Lituania - câte 12; Letonia -8; Slovenia - 7; Luxemburg, Estonia şi
Cipru - câte 6 ; Malta - 5.
3
Câştigă 1 loc în Parlamentul european.

53
deputaţi într-o Uniune cu 27 de membri. Franţa, Regatul Unit şi Italia4 , în special, pierd, fiecare,
câte 15 deputaţi. Pe de altă parte, Belgia şi Portugalia se văd gratificate cu 22 de locuri, în timp
ce Ungaria sau Republica Cehă, având o populaţie mai numeroasă, nu obţin decât 20 de locuri.
Luând în considerare aceste aspecte, se pare că proporţional itatea între populaţia fiecărui stat
membru şi numărul de locuri repartizate s-a făcut după ce a fost acordat un anumit procent din
totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul propusese ca un minim de 4 reprezentanţi să fie
atribuit fiecărui stat). Acest \ucru pare să confirme ipoteza lansată de doctrinari şi cercetători,
ipoteză potrivit căreia repartizarea locurilor a servit ca mijloc de schimb pentru a compensa
noile echilibre din cadrul Consiliului, fără ca ponderea democratică să fie un factor predominant.
Conform noului art. 190, paragraful 5, Consiliul UE are competenţă să aprobe statutul
deputaţilor europeni cu majoritate calificată (cu excepţia problemelor privind regimul fiscal al
membrilor sau al foştilor membri).

6.3 Organizarea partidelor politice

Organizarea partidelor politice la nivel european, care anterior Tratatului de la Nisa, nu-şi găsesc
decât consacrată existenţa lor în Tratatul CE, este încurajată datorită existenţei unei baze juridice
noi care va permite Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statutul acestor
partide5.
Obiectivul irmărit de CIG a fost acela de a pune în aplicare un sistem care să atenueze
consecinţele aderării statelor care au o populaţie mai puţin numeroasă, atunci când vin în
"concurs" cu statele care au o populaţie mult mai numeroasă, în ceea ce priveşte sistemul
majorităţii calificate din cadrul Consiliului6 .
Pentru a realiza acest lucru, au fost luate în discuţie două formule posibile: dublarea majorităţii
sau reponderarea în cadrul actualului sistem. în final, a fost reţinută o formulă care îmbină cele
două soluţii7 .
Pe de o parte, noua pondere8 îşi produce efectele începând cu 1 ianuarie 2005.

4
State considerate "mari", alături de Germania.
5
O primă propunere privind statutul şi finanţarea partidelor a fost, deja, adoptată de Comisie la 24 ianuarie 2000.
6
Numai 3 din cele 13 state candidate la aderare în anul 2001 sunt mai numeroase decât media statelor, deja, membre, la
acea vreme, ale UE.
7
Art. 3 din Protocolul privind extinderea.
8
Germania , Italia , Franţa şi Regatul Unit - câte 29 voturi ; Spania - 27 ; Olanda -13 ; Belgia, Grecia şi Portugalia -
câte 12 ; Austria , Suedia - câte 10 ; Danemarca , Irlanda , Finlanda - câte 7 ; Luxemburg - 4 voturi.

54
 Pe de altă parte, având în vedere numărul de voturi repartizat fiecărui stat (inclusiv România şi
Bulgaria), în cadrul Consiliului va exista un număr total de 345 voturi. în această situaţie,
deliberările sunt valabile dacă se obţin cel puţin 258 voturi care să exprime votul favorabil al
majorităţii membrilor, atunci când ele sunt luate pe baza
propunerii Comisiei. în celelalte cazuri, deliberările sunt valabile numai dacă reunesc cel puţin
258 voturi care să exprime votul favorabil a cel puţin 2/3 dintre membri (15 state membre).
De asemenea, tratatul prevede că, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu
majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita verificarea faptului că statele
membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a
Uniunii. în cazul în care se constată că această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu
va fi luată.

6.4. Extinderea Uniunii Europene

Declaraţia cu privire la extinderea Uniunii Europene exprimă poziţia pe care o vor avea statele
membre ca urmare a negocierilor de aderare: pragul majorităţii calificate într-o Uniune cu 27 de
membri va fi de 258 de voturi din cele 3459 , ceea ce înseamnă că pragul majorităţii calificate
din prezent se ridică10 . O altă Declaraţie cu privire la pragul majorităţii calificate şi numărul
voturilor minorităţii de blocaj într-o Uniune extinsă precizează că procentul voturilor care
corespunde majorităţii calificate va creşte în viitor, pe măsura extinderii UE, până va ajunge (a
73,4%, atunci când toate statele candidate vor adera şi că minoritatea de blocaj va trece la 91 de
voturi.
Având în vedere cele mai sus prezentate, se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27
de membri:
egalitatea voturilor intre cele 4 state "mari" este menţinută (29 de voturi fiecare), Spania
conservându-şi statutul său de intermediar între statele "mari" şi cele "mici", statut pe care îl
împarte cu Polonia (27 de voturi)11 ;
3 state "mari" nu vor fi măsură să mai blocheze procesul decizional, aşa cum se întâmplă în
prezent;

9
Ponderea voturilor convenită este următoarea , cu excepţia celor atribuite statelor membre , indicate mai sus :
Polonia - 27; România -14; Ungaria şi Republica Cehă -câte 12; Bulgaria - 10; Slovacia şi Lituania - câte 7; Letonia,
Estonia şi Slovenia -câte 4.
10
În prezent, majoritatea caHfJcată este de 232 de voturi din 321 posibile.
11
în schimb , Belgia (12 voturi) şi Olanda (13 voturi) sunt despărţite.

55
dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru, cu o
majoritate consolidată (62%) din populaţia totală a Uniunii.
La nivelul Comisiei au fost aduse importante modificări atât în ceea ce priveşte desemnarea şi
componenţa Comisiei, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea sa.

6.5. Plafonul stabilit de către statele membre

Pornind de la ideea potrivit căreia instituţia Comisiei trebuie să funcţioneze pe baza principiului
colegialităţii şi să-şi păstreze eficacitatea şi într-o Uniunea extinsă, reprezentanţii statelor
membre12 au stabilit un plafon care diferă, după cum urmează:
- începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia are în componenţă câte un reprezentant al fiecărui stat
membru, făra plafon (numărul va putea fi modificat de către Consiliu statuând cu unanimitate);
- în cazul în care Uniunea va număra 27 de state membre, numărul comisarilor, care va trebui să
fie inferior numărului de state membre (deci, maxim 26), va fi stabilit de către Consiliu cu
unanimitate de voturi şi membrii vor fi aleşi pe baza unei rotaţii egale; modalitatea rotaţiei va fi,
de asemenea, stabilită de Consiliu, statuând cu unanimitate şi cu respectarea principiilor
următoare: ordinea rotaţiei şi durata prezenţei în Comisie.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al schimbării
intervenite cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a
trecut la majoritate calificată.

6.6 Rolul Preşedintelui

Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei, măsură care se dovedeşte
a fi indispensabilă pentru a asigura coerenţa unui nou colegiu lărgit la mai mult de 20 de
membri. Astfel, preşedintele va hotărî repartizarea portofoliilor şi va putea să remanieze aceste
responsabilităţi în timpul mandatului. Totodată, preşedintele are dreptul, după aprobarea acestei
măsuri de către colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. De asemenea, el va numi (după
aprobarea colegiului) vice-preşedinţii Comisiei.
Reforma adusă cu privire la Curtea de justiţie a UE este una esenţială. Aceasta vizează, astfel:
12
încă de la începutul CIG au existat două opinii care au opus statele membre: atunci când 5 state membre s-au
pronunţat în favoarea unei componenţe restrânse, pentru a reuşi să fie păstrat principiul colegialităţii, 10 state membre se
pronunţă în favoarea formulei unui comisar pentru fiecare stat membru, în numele legitimităţii instituţiei, în care toate
doleanţele naţionale să poată fi exprimate.

56
- înfiinţarea camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă (TPI);
- repartizarea competenţelor între Curte şi TPI;
- componenţa şi funcţionarea celor două instanţe.
Camerele jurisdicţionale vor trebui înfiinţate pe lângă TPI pentru a exercita, în anumite
domenii specifice (cum este cazul celui al funcţiei publice europene sau al proprietăţii
intelectuale), competenţele jurisdicţionale prevăzute de tratat13.
înfiinţarea camerelor jurisdicţionale specializate va trebui să degreveze Tribunalul de anumite
cauze şi să înlăture, pe cât posibil, întârzierile judiciare devenite, deja, considerabile.
Elaborarea şi adoptarea, respectiv aplicarea regulilor cu privire la componenţă şi competenţe
revin instituţiei Consiliului, care statuează cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei şi după
consultarea Parlamentului european şi a Curţii de justiţie sau la cererea acesteia din urmă, după
consultarea celorlalte două instituţii. Membrii Camerelor sunt numiţi de către Consiliu cu
unanimitate de voturi.

6.7. Deciziile Camerelor

Deciziile Camerelor pot face obiectul:

- fie al unui recurs (limitat la probleme de drept);
- fie al unui apel (care poate viza şi probleme de fapt) în faţa Tribunalului.
Deciziile TPI pot, apoi, „în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii
de justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios de a
aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului comunitar"14 .
în această privinţă, articolul 62 din noul Statut al Curţii, adoptat la Nisa, prevede că avocatului
general îi revine sarcina de a „propune Curţii de justiţie reexaminarea deciziei Tribunalului" şi
aceasta, într-un termen de o lună, începând de la pronunţarea deciziei. Curtea de justiţie decide,
într-un nou termen, de o lună, dacă va avea loc o reexaminare sau nu a deciziei.
Procedura "reexaminării" trebuie, însă, să fie definită prin Statut. O declaraţie înscrisă în Actul
final al Conferinţei prevede că procedura reexaminării va avea caracter "de urgenţă".
Tribunalului i se acordă, în mod direct, prin tratat, competenţe având caracter principial, de a
soluţiona recursurile în anulare, în carenţă, în reparaţie şi privind funcţia publică, ca şi
recursurile întemeiate pe o clauză compromisorie, cu excepţia:
13
Noul art. 220, alin. 2.
14
Noul art. 225, paragraful 2.

57
- celor care sunt repartizate unei Camere jurisdicţionale şi
- celor pe care Statutul le rezervă Curţii
De asemenea, Tribunalul este competent să se pronunţe asupra recursurilor formulate
împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale.
Marea noutate a Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea competenţelor între Tribunal şi
Curte, priveşte chestiunile prejudiciale (preliminarii) „în materii specifice, determinate de
Statuf: în mod contrar a ceea ce era prevăzut pentru recursurile directe, competenţa nu este de
principiu, ea există pe cale de excepţie.

6.8. Modificarile aduse Componentei si functionarii jurisdictilor comunitare

In ceea ce priveşte componenţa şi funcţionarea jurisdicţiilor comunitare, principalele modificări

sunt, după cum urmează:
- Curtea este formată dintr-un judecător din fiecare stat membru, oricare ar fi numărul total al
statelor membre, ceea ce va permite garantarea reprezentării tuturor sistemelor juridice
naţionale. Numărul avocaţilor generali ai Curţii este de 8, dar acesta va putea creşte printr-o
decizie a Consiliului, care statuează cu unanimitate, la cererea Curţii;
- în ceea ce priveşte Tribunalul, aceste va număra cel puţin un judecător din fiecare stat
membru, numărul urmând a fi stabilit prin Statutul Curţii;
- avocatul general al Curţii nu va putea prezenta, de acum înainte, decât concluziile sale cu
privire la cauzele care cer intervenţia sa;
- Statutul Curţii, în continuare, va putea fi modificat de către Consiliu, care statuează cu
unanimitate, pe baza unui drept de iniţiativă împărţit între Curte şi Comisie, după consultarea
Parlamentului european;
- regulamentele de procedură, al Curţii şi cel al Tribunalului (stabilit de comun acord cu
instituţia Curţii), vor fi supuse aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de conturi este constituită din reprezentanţi ai
fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii Curţii de
conturi sunt numiţi de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată.
Curtea de Conturi, din motive de celeritate, se poate constitui în Camere pentru a adopta
anumite tipuri de rapoarte sau avize.

58
 Dispoziţiile Tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării Curţii de conturi a UE cu instituţiile
naţionale similare. Unul dintre mijloacele folosite în acest sens poate fi constituirea, de către
preşedintele Curţii de Conturi, a unui Comitet de legătură cu persoanele care sunt conducători ai
instituţiilor naţionale corespunzătoare.
Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul şi influenţa Comitetului economic şi social (CES), ca for
de investigare a intereselor partenerilor economici şi sociali, la nivelul ansamblului UE.
CES va avea în componenţa sa un număr de cel mult 350 de reprezentanţi.
Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de
la Nisa reglementează cerinţa ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autorităţile
pe care le reprezintă sau aceştia să îndeplinească acea condiţie a responsabilităţii din punct de
vedere politic.
Este de remarcat faptul că în materia procedurilor de decizie, progresele realizate nu au fost pe
măsura aspiraţiilor. 30 de acte, a căror adoptare cerea unanimitatea, sunt, în prezent, adoptate cu
majoritate calificată, ceea ce este, din punct de vedere cantitativ, destul de important. Dar, pe
plan calitativ, reforma lasă, încă, de dorit: procedurile sunt mult mai complicate în anumite
materii sensibile; adesea, veto-ul este cerut în materii, precum: fiscalitatea (ceea ce este dificil
pentru funcţionarea Pieţei interne), securitatea socială şi mediu. Se poate observa că nu au fost
înregistrate progrese în cadrul celui de al treilea pilon: justiţie şi afaceri interne, cu excepţia
materiei azilului şi imigrării.
Astfel, Regatul Unit îşi păstrează dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul
imigrării şi dreptului de azil, iar Spania, Portugalia şi Grecia în privinţa ajutorului regional.

6.9. Carta drepturilor fundamentale

S-a considerat, şi nu fără temei, faptul că Tratatul de la Nisa trebuie să încorporeze Carta
drepturilor fundamentale, deoarece documentul, printre altele, explică şi problema importanţei
cetăţeniei europene.
Incercând o analiză succintă, observăm cu claritate faptul că această Cartă a drepturilor
fundamentale reprezintă rezultatul unei proceduri originale şi fără precedent în istoria UE,
procedură care poate fi rezumată astfel:

59
 - Consiliul european de la Cologne15 a fost cel care a formulat mandatul redactării unui proiect
al Cartei drepturilor fundamentale;
- proiectul a fost adoptat în data de 2 octombrie 200016 ;
Consiliul european de la Biarritz17 şi-a dat acordul unanim asupra proiectului şi l-a transmis
Parlamentului european şi Comisiei;
- Parlamentul european, în continuare, şi-a manifestat voinţa, în sensul acordului, în data de 14
noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;
- în numele instituţiilor lor, preşedinţii Parlamentului european, al Consiliului şi al Comisiei au
semnat şi recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, la Nisa.
Carta cuprinde, într-un text unic, pentru prima dată în istoria UE, ansamblul drepturilor civile,
politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, precum şi ale tuturor persoanelor care
trăiesc pe teritoriul Uniunii.
Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează:
- Demnitatea;
- Libertatea;
- Egalitatea;
- Solidaritatea;
- Cetăţenia;
- Justiţia.
Documentul (Carta) reafirmă respectul pentru competenţele Comunităţilor Europene, precum
şi pentru principiul subsidiarităţii. Ea are în vedere: drepturile şi libertăţile rezultate din tradiţiile
constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre; tratatele Comunităţii
Europene, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Carta socială europeană a Consiliului
Europei şi Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, precum şi alte
convenţii internaţionale la care aderă Uniunea Europeană sau statele membre.
Problema statutului juridic, adică a forţei obligatorii a Cartei, prin încorporarea ei în Tratatul
asupra Uniunii Europene, a fost ridicată la reuniunea Consiliului european de la Cologne care a
şi lansat demersul. Proiectul a fost redactat din perspectiva acestei eventuale încorporări şi

15
3-4 iunie 1999.
16
Organismul care s-a ocupat de întocmirea acestui document a fost format din: 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de
guvern ai statelor membre, 1 reprezentant al Comisiei, 16 membri ai Parlamentului european şi 30 de reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale.
17
13-14 octombrie 2000.

60
Parlamentul a fost de acord cu propunerea. Consiliul european de la Nisa a fost cel care a decis
să examineze problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii
Europene, dezbatere care a fost lansată pe 1 ianuarie 2001.
în Preambulul Cartei se arată, de altfel, şi faptul că: "Popoarele Europei au stabilit între ele o
uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune".
Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, UE s-a întemeiat pe valorile indivizibile şi
universale ale demnităţii umane, ale libertăţii, egalităţii şi solidarităţii. Ea se sprijină pe
principiul democraţiei şi pe principiul statului de drept. Plasând persoana în centrul acţiunilor
sale, Carta instituie cetăţenia UE şi creează un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie adecvat.
Uniunea contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversităţii
culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei, a identităţii naţionale a statelor membre şi
organizarea puterilor publice la nivel naţional, regional şi local. Organizaţia încearcă să
promoveze dezvoltarea echilibrului şi asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii.
în cazul în care sunt încălcate dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
vinovăţia şi sancţiunile vor fi aplicate în conformitate cu dreptul naţional. Aşadar, necesitatea
unei Constituţii a Uniunii Europene în cadrul căreia să fie introdusă şi această Cartă este
determinată de însăşi esenţa raporturilor care se nasc şi cărora trebuie să le fie determinate
obiectul, subiectele şi cauza, nemaifiind posibilă folosirea regulilor de drept internaţional privat
atunci când se va vorbi despre o Europă federală, indiferent că este vorba de varianta franceză a
unei federaţii de tipul statelor-naţiuni, sau că este vorba de federalismul clasic promovat de
Germania.
Se poate, deci, afirma că această Cartă a drepturilor fundamentale este şi va fi foarte importantă
în noua arhitectură dacă avem în vedere locul şi rolul său în structura legislativă comunitară.
Este un veritabil motiv de reflecţie cu privire la locul şi rolul acesteia, dacă ne raportăm la
documentele Consiliului Europei în materia drepturilor omului, dar şi dacă avem în vedere
extinderea competenţelor instanţelor jurisdicţionale de la Luxemburg (ale UE) şi pe cele ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (a Consiliului Europei) şi nu numai.
Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între
altele, şi faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a

61
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950,
precum şi tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
In prezent, articolul 7 din TUE nu tratează decât existenţa unei încălcări grave şi continue de
către un stat membru a drepturilor fundamentale şi posibilitatea sancţionării acestuia (prin
suspendarea anumitor drepturi care rezultă din tratat, de exemplu dreptul de vot).
Textul nu conţine dispoziţii de prevenire a unor astfel de încălcări grave a drepturilor omului.
Noul tratat permite Consiliului, care statuează cu 4/5 dintre membrii săi, pe baza unei
propuneri motivate venite din partea unei treimi dintre statele membre, Parlamentului european
sau Comisiei, şi după avizul conform al Parlamentului european, să constate existenţa unui "risc
clar de încălcare gravă de către un stat membru" a drepturilor fundamentale şi să-i adreseze
"recomandări în această privinţă".
Inainte de a trece la această constatare, Consiliul, evident, va atenţiona statul vizat. El poate, de
asemenea, să ceară personalităţilor independente să prezinte un raport.
în perspectiva unei Uniuni extinse, recurgerea la cooperare consolidată se dovedeşte a fi
deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere.
Necesitatea abordării acestui aspect decurge, în primul rând, din diferenţele economice şi
geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puţin 27 de state membre şi, nu
în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-ului comunitar.
Astfel, cooperarea trebuie:
- să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să prezerve şi să servească
interesele sale şi să consolideze procesul de integrare;
- să respecte tratatele, ca şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
- să respecte acquis-ul comunitar;
- să se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau Comunităţii europene şi să nu intervină în
domeniile care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;
- să nu aducă atingere Pieţei interne, aşa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din tratatul
instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice şi sociale stabilite conform titlului
XVII din acelaşi tratat;
- să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni de
concurenţă între acestea;
- să reunească minim 8 state membre (şi nu majoritatea);

62
- să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
- să nu afecteze dispoziţiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii
Europene;
- să fie deschise tuturor statelor membre.
În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operaţional, Tratatul de la Nisa înlătură
posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto
declanşării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabileşte la 8 numărul maxim de state
membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată şi prevede posibilitatea realizării
acestei cooperări fn domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC), dar mai puţin în
domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să
respecte rolul instituţiilor şi să permită statelor care nu participă iniţial să se alăture ulterior.
Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii Europene.
Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forţe de management al situaţiilor de criză care
să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se
declanşeze şi să se transforme în războaie de proporţii, având consecinţe dezastruoase, urmate şi
de creşterea numărului refugiaţilor în Europa.
Considerându-se că Uniunea este capabilă în prezent să conducă operaţiunile de gestionare a
crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze şi să antreneze o forţă de reacţie rapidă de 60.000
de persoane, apropiată numeric de "averea" NATO.

6.10. "Declaraţia privind viitorul Uniunii"

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, şi "Declaraţia privind viitorul Uniunii".
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat
şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.
Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu anul 2001, preşedinţiile în exerciţiu ale Uniunii să
încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituţia Comisiei, cu participarea Parlamentului
european, în asociere cu parlamentele naţionale, cu mediile politice,
economice şi universitare, cu reprezentanţii societăţii civile, ca şi cu statele membre.
Temele asupra cărora urma să se poarte discuţii au fost:
simplificarea tratatelor (regruparea dispoziţiilor fundamentale din cele 4 tratate de bază într-un
singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar şi pe înţelesul cetăţenilor);

63
delimitarea competenţelor (cine şi ce va face în Uniunea Europeană; care sunt competenţele ce
trebuie exercitate şi la ce nivel - Uniune sau state membre?; în ce mod să se asigure o mai bună
complementaritate a diferitelor niveluri de acţiuni legislative şi administrative);
statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;
rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană.
Odată ce aceste activităţi, având caracter pregătitor, se finalizau, trebuia să fie convocată o nouă
CIG18 pentru a dezbate aceste
probleme şi pentru a aduce tratatelor eventuale modificări care se impuneau.

18
Ceea ce s-a întâmplat , în anul 2004.

64