ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNATIONALE, ÎN

PERIOADA INTERBELICA

im
 - SITUAŢIA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ.
- NOUL CADRU TERITORIAL AL ROMÂNIEI DUPĂ MAREA
UNIRE; PRINCIPA
LELE SALE OPŢIUNI ÎN POLITICA EXTERNĂ.
- RELAŢIILE ROMÂNIEI CU VECINII SĂI ÎN ANII 1918-1940.
- ROMÂNIA LA CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS-
VERSAILLES.
- RQMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN
ANII 1920-1930. MICA
ÎNŢELEGERE.
- ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA
ANILOR 1930-1936.
NICOLAE TITULESCU SI POLITICA SECURITĂŢII
COLECTIVE.
-ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE
ÎN ANII PREMERGĂTORI DECLANsĂRII CELUI DE-AL
DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1936-1939).

Situatia politica internationala în perioada interbelica. La sfârsitul

primului razboi mondial, conferinta de pace desfasurata la Paris si-a asumat
raspunderea de a organiza, pe baze noi, pacea atât de greu obtinuta.
Principalele puteri învingatoare (Anglia, Franta, SUA, Japonia) s-au aratat de
acord cu propunerile presedintelui W. Wilson. S-a nascut astfel Societatea
Natiunilor, iar pe ruinele imperiului Austro-Ungar s-au întemeiat state nationale.
Din pacate, modul în care au fost tratate „micile puteri", între care si România, a
creat, de la început, o serie de probleme. Delegatia noastra a protestat deschis
împotriva modului în care a fost elaborat tratatul cu Germania (exclusiv de catre
cei „patru mari") si a amenintat ca daca situatia se va repeta se va retrage de la
masa tratativelor, ceea ce, în cele din urma, a si facut.
Mai grav era ca, si în timpul conferintei si mai cu seama ulterior, între
principalii beneficiari ai victoriei aveau sa se manifeste multe neîntelegeri, cu
grave consecinte pentru pacea mondiala.
Daca putea fi considerata încheiata constituirea sistemului politic de la Paris-
Versailles o data cu semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia (1923), înainte
înca de aceasta data se produsesera semnificative polarizari în viata politica
internationala care primejduiau grav opera politica savârsita în capitala Frantei.
La 19 noiembrie 1919, Congresul american a respins ratificarea tratatului cu
privire la constituirea Societatii Natiunilor s\, implicit, a tratatului cu Germania.
SUA refuzau, astfel, sa sustina procesul de reasezare politica în Europa; în plus,
absenta lor din marea organizatie pacifista internationala va avea grave
consecinte. Statutul oarecum asemanator atribuit Germaniei - tara învinsa -si
Rusiei Sovietice - devenita între timp URSS, din 1922 - le va apropia.' Nu mai
poate surprinde, astfel, ca cele doua state au cooperat, înca din primii ani ai
271
deceniului trei, în multiple domenii, mereu însa în d 848o1416i irectia eludarii
sistemului versaillez.
Astfel, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, era semnat un Tratat de colaborare,
care a fost imediat extins si la Ucraina, Georgia, Azerbaidjan si Armenia si care
cuprindea si o serie de anexe secrete. Era un prim si un semnificativ succes al
fortelor revizioniste.
în ceea ce priveste tabara puterilor învingatoare, relatiile franco-engleze au
fost, de la începutul perioadei interbelice, dominate de neîncredere reciproca si
în niciuna din chestiunile vitale ale asigurarii pacii si securitatii europene nu s-a
putut ajunge la o cooperare loiala între ceie doua Mari Puteri, fapt ce a avut
grave urmari asupra tarilor din rasaritul Europei si, nu în ultimul rând, asupra
României.
Anii 1922-1926 au produs noi si semnificative mutatii în planul relatiilor
internationale, în special în directia revizuirii tratatelor de pace. Marile Puteri au
dus fata de Germania politica de „appeasement" (linistire) sau conciliatorism al
caror pret a fost izolarea politica a statelor interesate în conservarea statu-
quo-ului lor teritorial, inclusiv, fireste, al României.,
Ocuparea Ruhrului (11 ian. 1923-31 iulie 1925) parea a da câstig de
cauza Frantei, în dificila chestiune a reparatiilor germane, iar „P/anul Dawes",
adoptat la 16 august 1924, sublinia puternicul cerc de interese anglo-american în
refacerea economica a principalei puteri învinse în primul razboi mondial.
„Pactul de garantii renan" semnat la Locarno, la 1 decembrie 1925, si
ansambW acordurilor economice si politice sovieto-germane din primavara
anului 1926 puneau în evidenta prapastia dintre blocul Marilor Puteri europene,
învingatoare sau învinse, dispuse sa-si faca reciproc concesii, dar si completa
indiferenta fata de soarta natiunilor din estul Europei, curând devenite obiect de
negociere în împartirea sferelor de influenta si putere. Replica diplomatilor
acestor state, din ce în ce mai constiente de minima implicare a Frantei în
apararea independentei si suveranitatii lor sau de slabiciunea Societatii Natiunilor,
a fost participarea acestora la un sistem de tratate si acorduri regionale de
securitate.
Cei sase ani care separa lumea de instalarea puterii fasciste în Germania au
fost caracterizati, deci, de adâncirea prapastiei dintre vorbele si faptele Marilor
Puteri. Astfel, s-au consumat splendide, dar formale actiuni pacifiste de interes
general, precum „Pactul Briand-Kellogg" (27 august 1928), prin care razboiul
era interzis ca instrument de reglementare a intereselor nationale (63 de state
participante), si „Protocolul de la Moscova", semnat de vecinii europeni ai
URSS, la 9 februarie 1929, care se obligau sa-l puna în aplicare imediat, înainte
chiar ca ratificarea acestui tratat sa fi fost facuta de toti semnatarii sai.
Pacea parea înstapânita pe o lunga axa teritoriala, de la Marea Baltica la
Marea Negra, dar ce valoare aveau aceste angajamente atâta vreme cât printr-
un alt protocol (24 iunie 1931), URSS prelungea Tratatul sovieto-german (1922,
reînnoit în 1926) si îngaduia acestei tari sa-si refaca potentialul militar si sa
continue, astfel, politica revansarda si revizionista. între timp, adoptarea
„Planului Young" (\\ august 1929) reducea reparatiile germane cu 20%, iar
„Conferinta internationala te la Geneva pentru dezarmare''(2 februarie 1932
-11 iunie 1935) nu se abatea de la regula mai sus numita. Dupa ce la 9 iunie
1932 au fost anulate, practic, toate datoriile de razboi germane, Franta, sustinuta

272
 si de România, se pronunta pentru o dezarmare progresiva, subordonata
securitatii, în vreme ce Anglia, SUA si Germania afirmau nevoia unei depline
egalitati, a tuturor Marilor Puteri, în materie de armament. Prin „Declaratia
celor cinci puteri" (Anglia, SUA, Italia, Germania si Franta), la 11 decembrie
1932, acest principiu îsi gasea recunoasterea internationala asteptata. în cele
din urma, în locul dezarmarii s-a ajuns la înarmare, pacea si securitatea, (având
la baza respectarea tratatelor), fiind tacit înlocuite cu revizuirea, de fapt, a
acestora.
Se poate lesne întelege ca ansamblul actelor politice savârsite de Hitler,
dupa ianuarie 1933, nu facea altceva decât sa valorifice împrejurarile favorizante
care se nascusera înainte de preluarea puterii de catre nazisti: dezbinarea dintre
Marile Puteri europene cât si, indiferenta lor suverana fata de soarta statelor
nationale din partea rasariteana si sudica a Europei.
Facându-se parca a nu întelege adevarata natura a nazismului, (desi,
Hitler îsi expusese doctrina în „Mein Kampf înca în 1926), trei dintre garantii
pacii mondiale - Franta, Anglia si Italia - semnau, la 15 iulie 1933, împreuna cu
Germania, „Pactul de întelegere si colaborare a celor patru puteri''care
instituia un directoriu „al celor patru" (cu Germania) asupra problemelor
europene, desigur, fara participarea celorlalte state.
în contextul esecului Conferintei de dezarmare (1935) se poate aprecia,
totusi, ca un succes semnarea la Londra, la 3-5 iulie 1933, a „Conventiilor de
definire a agresiunii", între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia, România, Turcia,
Persia, Afganistan, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania si, mai târziu, Finlanda. în
acelasi timp, Franta, constienta de fragilitatea pacii europene, a initiat seria
Tratatelor de asistenta mutuala cu URSS la care au fost invitate Cehoslovacia si
România. (Tratatul franco-sovietic - 2 mai 1935, cehoslovaco-sovietic - 16 mai
1935). Acestea se adaugau Tratatului de neagresiune sovieto-polon, semnate la
Moscova, pe 25 iulie 1932. Ansamblul acestor tratate, care reluau, în fapt,
prevederile „Pactului Briand-Kellogg", s-au dovedit, în fond, greu de transpus în
viata.
Anul 1936 avea sa marcheze turnanta decisiva spre razboi. încurajata de
ezitarile Frantei, Germania a denuntat tratatul de la Locarno (7 martie 1936) si a v
ocupat zona demilitarizata renana.
în rasaritul Europei, URSS s-a folosit imediat de succesul primei mari
actiunui agresive întreprinse de Hitler si a renuntat, treptat, la condamnarea
agresiunii germane în centrul continentului.
La rândul lor, Anglia si Franta au continuat politica conciliatorismului,
aratându-se dispuse sa faca jocul Germaniei în rasaritul Europei cu pretul
sacrificarii independentei acelor state pe care se obligasera sa le sustina în
cadrul sistemului politic versaillez. Ocuparea Austriei (11-12 martie 1938-
„Anschluss-ul") si „Acordul de la Munchen" (29-30 septembrie 1938) vor
consolida pozitiile revizionismului. „Pactul Anticomintern"(semnat la Berlin,
între Germania si Japonia, la 25 noiembrie, la care, în 6 noiembrie 1937, adera
si Italia, constituindu-se „Axa Beriin-Roma-Tochio") si, ulterior, „Tratatul
Ribbentrop-Molotov" (23 august 1939) vor arunca omenirea în cel de-al doilea
razboi mondial.
Se impune deci, concluzia ca, departe de a fi rezultatul exclusiv al celor
sapte ani care l-au precedat, conflictul mondial, declansat la 1 septembrie 1939,

273
 îsi are cauzele în modul în care Marile Puteri au înteles sa separe doua
probleme indisolubil legate una de cealalta: echilibrul de putere în vestul Europei
si raportul vestului cu estul continentului. Partajarea acestuia din urma si
abandonarea natiunilor mijlocii si mici însemnau nu numai tradarea spiritului
politic care prezidase pacea mondiala dupa razboiul încheiat în 1918, dar ele au
adus si grave prejudicii echilibrului global, cu consecinte dramatice si în prezent,
itorial al Re a'Unire; principalele sale
optiuni "■'• ■'-''tir? externa. Reia > - - ~ • < - • • -u vecinii sai, în anii 1918-
1940. Politica externa a României în perioada interbelica a avut drept obiectiv
prioritar recunoasterea de catre Marile Puteri si comunitatea internationala a
unitatii nationale românesti, apararea nestirbita a integritatii teritoariale si a
suveranitatii sale. Daca primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferintei de Pace
de la Paris (18 ian. 1919-21 ian. 1920), celelalte si-au gasit, treptat, rezolvarea,
în principal, prin aderarea tarii noastre la aliante bi- si multilaterale alcatuite din
state care desfasurau o puternica actiune antirevizionista si de aparare ferma a
statu-quo-ului impus de Conferinta de Pace de la Paris. într-un sens mai larg,
potrivit unei formulari a lui Nicoale Titulescu, din 1934, drumul politicii externe
românesti a mers „de la coordonarea progresiva a actiunii noastre cu aceea a
statelor cu interes comun pâna la integrarea ei în grupuri internationale din ce în ce
mai mari. De la national prin regional spre universal, iata lozinca României peste
granita".
în 1918, România Mare masura 295 049 km 2, mai mult decât dublul
întinderii sale de dinainte de razboi, configuratia frontierelor, implicit a vecinilor,
fiind însa radical schimbata. Daca la începutul secolului al XX-lea era înconjurata
de marile Imperii, rus si dualist'austro-ungar, precum si de regatul Bulgariei,
acum, la fruntariile sale, locul statelor autocrate a fost luat de federatia sovietica
si cehoslovaca (ambele republici), de cea iugoslava (un regat), de Polonia
republicana, precum si de regatele maghiar si bulgar (primul însa doar cu
regent).
Se pot constata, de la bun început, atât avantajele cât si dezavantajele
acestei noi situatii, tarile vecine alcatuind, prin raportare directa la România,
doua grupe distincte: una compusa din Cehoslovacia, Iugoslavia si Polonia, cu
care relatiile, de regula foarte bune, s-au concretizat în acorduri bi- si
multilaterale, si alta în care au intrat Rusia sovietica (URSS dupa 1922), Ungaria
si Bulgaria. Primul grup de state se nascuse, asemenea României, la sfârsitul
primului razboi mondial si apara ferm sistemul politic de la Versailles, în vreme
ce celalalt era asezat în tabara fortelor revizioniste înca dinainte ca primul razboi
mondial sa se fi încheiat.
în preajma unirii Basarabiei cu România, la 13/26 ianuarie 1918, Consiliul
Comisarilor poporului din Petrograd a hotarât, unilateral, ruperea relatiilor
diplomatice cu România. Cu acest prile} s-a afirmat: „fondul român de aur care
se gaseste la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia româna.
Guvernul sovietelor îsi asuma raspunderea de a conserva acest fond si a-l
remite în mâinile poporului român".
Adaugata problemei tezaurului, chestiunea Basarabiei a alimentat
puternice tensiuni între cele doua state cu atât mai mult cu cât regimul de la
Moscova nu a recunoscut niciodata si în nici o forma drepturile noastre legitime

274
asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, parte din trupul tarii, locuit din vechime
de o populatie majoritar româneasca. în acest sens, semnificativa este pozitia
delegatiei'sovietice la negocierile de la Riga, la 13 ianuarie 1932, când s-a pus
pentru prima oara problema unui tratat de neagresiune cu România, în care s-a
afirmat raspicat ca din formularile sale vor lipsi urmatorii termeni: 1) integritate;
2) inviolabilitate; 3) suveranitate.
în ce priveste Ungaria, aceasta s-a aratat de la început refractara semnarii
Tratatului de pace. Pozitia ei ferm exprimata era net potrivnica recunoasterii
hotarârii Adunarii Nationale din 1 Decembrie 1918, dar pentru mentinerea
Ungariei milenare (cu teritorii din România, Cehoslovacia si Iugoslavia).
La 6/19 martie 1919 Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut tru-
pelor maghiare din Transilvania sa se retraga pe linia de demarcatie Satu Mare-
Oradea-Arad pâna la încheierea pacii, care va hotarî noile granite politice.
Proclamarea la 21 martie 1919 a Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta a
condus aproape imediat la declansarea ostilitatilor, la initiativa partii maghiare.
Dupa lupte grele, la 16-18 aprilie 1919 armata româna atingea Tisa si,
împreuna cu trupele cehoslovace, zadarnicea o posibila jonctiune ungaro-
sovietica. Desi ministrul de externe maghiar Bela Kun a recunoscut justetea
drepturilor românesti asupra Transilvaniei, iar la 11 si 13 iunie 1919 Conferinta
de Pace a reglementat frontiera dintre cele doua tari, nu a putut fi evitat un nou
atac maghiar în perioada 20-23 iulie 1919 materializat într-o ofensiva a trupelor
ungare pe Tisa. Contraofensiva româna declansata la 24 iulie se încheia cu
ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Declaratia imediata a guvernului de la
Bucuresti sublinia ca s-a avut în vedere numai asigurarea granitei noastre
apusene. în momentul stabilizarii situatiei politice a acestei tari trupele române s-
au retras (14 noiembrie 1919-20 martie 1920).

Deschiderea lucrarilor Conferintei de Pace de la Paris (1919)

275
 România la Congresul de Pace de la Paris-Versailfes. Pozitia Marii
Britanii si a Frantei fata de marile probleme ce priveau România s-a definit în
perioada imediat postbelica în functie de interesele economico-politico-strategice
urmarite, în Europa centrala si sud-estica, în functie de factorul german, factorul
sovietic, factorul reprezentat de tratatele de pace si problema reparatiilor.
Concurenta franco-britanica pentru hegemonie în Europa a ajutat direct si
indirect politica de refacere a militarismului german si de pregatire a razboiului
de revansa.
La 28 aprilie 1919 era adoptat, la propunerea presedintelui american
Wilson, statutul Societatii Natiunilor. între cei 36 de membri fondatori se numara
si România, care va juca un rol eminent în viata acestei organizatii.
Desi i-a cunoscut continutul cu numai cinci minute înainte, delegatia româna
va semna Tratatul de Pace de la Versailles între Puterile Aliate si Germania, cu
Germania la 28 iunie 1919. Fata de asemenea practici Ion I.C. Bratianua afirmat
ca, în felul acesta, ni se impune sa abdicam de la apararea suveranitatii noastre de
stat independent. Avertismentul sau nu a fost însa luat în considerare.
înca la 30 mai 1919 „Consiliul celor patru" a prezentat un rezumat al
Tratatului de pace cu Austria, care continea clauze inacceptabile pentru tara
noastra. Astfel, minoritatile nationale beneficiau de protectia speciala a Marilor
Puteri, singurele care puteau sa decida „masurile pe care le vor crede necesare" în
sprijinul lor. Se prevedea, de asemenea, deplina libertate, vreme de cinci ani, a
tranzitului de marfuri pe teritoriul nostru si acoperirea unei sume cu titlu de
reparatii în contul teritoriilor eliberate de sub dominatia austro-ungara. Aceste
clauze au stârnit, fireste, nemultumiri, carora li s-au adaugat altele prilejuite de
stabilirea frontierelor României cu Iugoslavia si Ungaria (11 si 13 iunie 1919).
Pentru ca punctul de vedere al delegatiei noastre nu a fost respectat, I.I.C.
Bratianu a parasit negocierile de pace si, mai târziu, pentru a nu semna fara
discutii si fara rezerve Tratatul cu Austria, pe 10 septembrie si-a dat demisia de
la conducerea guvernului.
Dupa semnarea la 10 septembrie 1919, a Tratatului de la Saint-Germain en
Loye între Puterile Aliate si Austria, „razboiul notelor ultimative" adresate
României a mers pâna la amenintarea ca, daca nu va reveni în opt zile la masa
tratativelor îi va fi'retras dreptul de a participa la conferinta. Abia la 10 decembrie
1919 sub guvernarea „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vai-da-
Voevod, dupa lungi negocieri, era semnat tratatul cu Austria si, la aceeasi data,
Tratatul de Pace cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, hotarul dintre cele doua state
ramânând cel fixat în 1913. Tratatul minoritatilor, tot atunci semnat, acorda
tuturor locuitorilor, fara deosebire de origine, nationalitate, limba, rasa sau
religie, deplina si întreaga ocrotire a vietii si deplina exercitare a libertatilor
cetatenesti. Erau recunoscute, astfel, unirea Bucovinei cu România, precum si
frontiera româno-bulgara din 1913.
O mai lunga istorie a avut Tratatul cu Ungaria. Lupta decisiva pentru
recunoasterea drepturilor noastre istorice asupra Transilvaniei s-a desfasurat la
Londra, între 3-8 martie 1920, când delegatia româna condusa de Al-Vaida-
Voevod a reusit sa convinga membrii Consiliului Suprem de justetea pozitiei
noastre. Textul definitiv al Tratatului, înmânat delegatiei maghiare la 6 mai
1920, a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, si de România, stipulând
276
I
 Palatul Sturdza din Bucuresti, sediu al Ministerului de Externe în
perioada interbelica

libertatea de navigatie pentru vasele comerciale si de razboi, atât pe timp de

pace cât si în timp de razboi, partea româna fiind reprezentata prin Nicolae
Titulescu, care finalizase negocierile, si dr. loan Cantacuzino. în text se
specifica: „Ungaria renunta în favoarea României la toate drepturile si
titlurile fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei".
Tratatul cu Turcia, ultimul din cele cinci, a fost semnat la 10 august 1920, la
Sevres; datorita clauzelor sale considerate înrobitoare, care au determinat o
puternica reactie nationala, nu a fost aplicat niciodata. Abia la 24 iulie 1923, în
cadrul Conferintei de la Lausanne, va fi finalizat un nou acord cu aceasta tara,
caruia i s-a adaugat si o noua Conventie a strâmtorilor, cea din urma semnata si de
România.
Sistemul politic de la Versailles a fost completat pentru România cu
Tratatul dtrla Paris, din 28 octombrie 1920, prin care patru din cele cinci
Mari Puteri învingatoare (Anglia, Franta, Italia si Japonia) recunosteau
unirea Basarabiei cu România.
Cu toate imperfectiunile care rezultau din politica de forta si dictat, tratatele
semnate cu tara noastra în anii 1919-1920 au reprezentat recunoasterea
internationala a statului unitar român, oferindu-i teoretic si garantiile necesare
pentru mentinerea si consolidarea sa.
România în, rmaiiiie poetice «internationale ;n anii «y O-'niJi.. iic?
întelegere.
Poltica externa a României în deceniul al treilea a fost marcata de tendinta
revizuirii tratatelor semnate cu tarile învinse. între acestea este cunoscut
proiectul esuat al „Confederatiei danubiene", lansat de Ungaria, prin care se
preconiza refacerea vechii monarhii dualiste, prin revenirea pe tron a ultimului
"împarat Carolde Habsburg, si refacerea în fapt a Ungariei milenare.

277
 România, Cehoslovacia si Iugoslavia, în egala masura amenintate, i-au
ispuns prompt. înca în august 1920 se ajunsese între cele trei tari la un acord 3
principiu, întârziat doar de speranta cooptarii, pe o larga platforma
ritirevizionista, a Poloniei si Greciei.
în septembrie-noiembrie 1920, Take lonescu va face o calatorie diplo-latica
la Paris, Londra si, ulterior, la Varsovia, ocazie cu care el a precizat ca
reconizata alianta în cinci va fi o bariera atât în calea Germaniei, cât si în cea a
nei eventuale aliante a acesteia cu Rusia sovietica. Diplomatul român arata ca
rganizatia este deschisa si Austriei si Ungariei.
Reactia favorabila în capitalele franceza si engleza a contracarat „Confede-jtia
danubiana" si a asigurat succesul fortelor care se opuneau revizuirii tratatelor, a
Varsovia nu s-a ajuns la o întelegere, dar s-a convenit ca alianta sa fie com-letata
cu un tratat polono-român semnat de altfel, la 3 martie 1921, la Bucuresti.
Mica întelegere se va forma la scurt timp, la 22 aprilie 1921 si 7 iunie 1921,
ând erau definitivate conventiile de alianta defensiva româno-cehoslovaca si
omâno-iugoslava. în sfârsit, la Praga, în septembrie 1921 un act similar între
:ehoslovacia si Polonia desavârsea actiunea.
La începutul deceniului trei, noul organism reprezenta cea mai sigura
arantie a pacii si securitatii în aceasta parte a Europei iar Ungaria era
escurajata în tendinteje ei revizioniste. în acelasi timp, în eventualitatea ca ar fi
orit sa se încadreze Midi întelegeri, drumul îi era deschis.
România n-a putut rezolva contenciosul ei cu Uniunea Sovietica, desi pe
arcurs au fost unele semne încurajatoare. La începutul anului 1920 guvernul
3mân a declarat ca nu va ataca Rusia Sovietica, pentru ca unirea Basarabiei cu ara
a rezolvat toate litigiile cu acest stat. Dupa contactele de la Copenhaga Februarie
1920) si Varsovia (octombrie 1921), în 1922 România a manifestat o ititudine
favorabila URSS la conferintele internationale de la Geneva, de la )desa si
Haga, privitoare la problemele economice.
Anul 1924 s-a caracterizat prin evolutii contradictorii. Pe de o parte,
ecunoasterea URSS de catre o serie de state din Europa si America reprezenta i
presiune indirecta asupra României, în sensul reluarii raporturilor diplomatice, ie
de alta parte, însa, tensiunea dintre cele doua state atinsese, la începutul inului,
cote foarte înalte, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Bratianusa faca, în a loua
saptamâna a lunii martie, o scurta vizita în Basarabia. Faptul nu era ntâmplator:
în zilele urmatoare urmau sa se desfasoare, dupa îndelungi discutii :ontradictorii,
trativele româno-sovietice de la Viena.
Deschise fiind tratativele la 25 martie 1924, punctele de vedere ale celor loua
delegatii au devenit publice la 28 martie. Reprezentantul român a aratat ca eluarea
relatiilor reciproce este conditionata de recunoasterea frontierelor rasari-ene. în
replica, seful delegatiei sovietice a afirmat ca guvernul sau tine seama nu-nai de
dreptul la autodeterminare al popoarelor si a propus un plebiscit în Basarabia. Punctul
de vede al delegatiei sovietice coincidea, pâna la identitate, cu eza impusa de
conducerea Internationalei a lll-a Partidului Comunist din România, pe care
acesta a popularizat-o, din februarie 1924, prin organele de >resa ale sale.
Reînnoite la 2 aprilie, propunerile sovietice au fost respinse ntrucât puneau în
discutie tratatele de pace. Conferinta s-a întrerupt, partea omâna aratându-si însa
disponibilitatea pentru noi contacte.
178
 La 8 august 1924 era alcatuit din initiativa Internationalei Comuniste planul
de declansare al operatiilor „revolutionare" în România, având 'drept centru sudul
Basarabiei si Tatar-Bun'arul.
în aceasta zona se vor desfasura, în zilele de 12-17 septembrie 1924,
înfruntari sângeroase între forte infiltrate din U.R.S.S., dublate de simpatizanti de
la fata locului, si trupe ale armatei române, care s-au soldat cu morti si raniti.
Consecintele imediate ale esecului sovietic au fost constituirea, la 12
octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Moldovenesti, în stânga
Nistrului, subordonata R.S.S. Ucrainene. în contextul acestor evenimente,
Parlamentul de la Bucuresti a suspendat activitatea P.C.R., care sustinuse fatis
dezmembrarea României.
Ca urmare a acestei politici antinationale îndreptata împotriva Marii Uniri,
Parlamentul României a hotarât ilegalizarea P. C. R.
Un capitol aparte în consolidarea unitatii si integritatii noastre nationale îl
reprezinta tratatele semnate de România în cursul anului 1926. într-un moment
în care Anglia si Franta se aratau din ce în ce mai putin interesate sa garanteze
echilibrul politic al Europei rasaritene, România si Polonia reînnoiau mai vechiul
lor acord din 1921, prin care se angajau sa pastreze, contra oricarei agresiuni,
independenta lor politica. Sub presiunea noilor întelegeri româno-polone (de
altfel, reînnoite în 1931), dupa aproape 2 ani de negocieri, tara noastra a semnat
Tratatul de amicitie cu Franta, prin care ni se garanta sprijinul în cazul unei
conflagratii generale. în sfârsit, la 16 septembrie 1926 era semnat la Roma
Pactul de amicitie si colaborare cordiala româno-italian. Importanta acestui act
politic nu trebuie însa supraestimata. Cefdoi parteneri îsi propuneau ajutor în
eventualitatea ca securitatea unuia din ei ar fi fost primejduita. Cum sperantele
Italiei de a încorpora România în sfera hegemoniei sale economice nu s-au
realizat, tratatul a fost denuntat de guvernul lui Mussolini în 1934.
Spre sfârsitul deceniului trei România a desfasurat o activitate remarcabila în
cadrul Societatii Natiunilor, al carei lider, autoritar în epoca, a fost marele diplomat
român Nicolae Titulescu si a actionat pentru dezamorsarea treptata a conflictului

Consiliul permanent * al Micii

întelegeri
279
j U.R.S.S. Ramâne înca de stabilit în ce masura angajarea noastra foarte Dtarâta
alaturi de blocul antirevizionist ne-a adus avantaje sau prejudicii atâta eme cât
politica reala a democratiilor occidentale fata de tarile din centrul si isaritul
Europei nu a fost totdeauna perceputa aici la adevaratele ei dimensiuni.
România în relatiile internationale, în perioada aniior 1930-1936. icolae
Titulescu si politica securitatii colective. Anii de la începutul sceniului patru
au adus importante si semnificative mutatii în planul vietii xinomice si politice
pe continentul european. S-a dezvoltat, cu toate teribilele ale consecinte, cea mai
puternica criza economica din câte cunoscuse pâna unei istoria si, în contextul ei,
a sporit numarul regimurilor politice dictatoriale si rtremiste. Preluarea puterii în
Germania de catre partidul nazist condus de Adolf itier a fost imediat însotita de
afirmarea revizionismului ca politica oficiala de stat, >ea ce a determinat o puternica
neliniste în tarile Europei centrale si sud-estice.
„Când pacea este amenintata nu se raspunde cu razboiul, ci cu ganizarea
pacii", declara N. Titulescu - din 1932 ministru de externe al omâniei - în
legatura cu noul pact de organizare a Micii întelegeri, adoptat la 5 februarie
1933, la Geneva, de cele trei tari membre. Raporturile de amicitie si ianta între
participantii la acest sistem de tratate primeau o baza organizatorica abila prin
unificarea politicii lor generale. Datorita acestei organizari, Mica telegere s-a
transformat, în timp, într-o Mare Putere care a actionat constant întru mentinerea
statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.
Participarea României la Conferinta internationala pentru dezarmare,
itiata de Societatea Natiunilor(1932-1935), s-a încheiat cu un singur rezultat
incret: semnarea la Londra, în zilele de 3-5 iulie 1933, a cunoscutelor conventii
;ntru definirea agresiunii. Textul documentelor fusese elaborat de N. Titulescu, r
actele echivalau cu un veritabil pact de neagresiune între URSS si o seama itre
vecinii sai asiatici si europeni; dar semnificatia conventiilor ar fi crescut în
iportanta daca Franta sau Anglia i s-ar fi alaturat.
în contextul înrautatirii climatului politic international în toamna anului 1933,
nistrul român de externe, împreuna cu alti reprezentanti ai statelor balcanice a
(sfasurat o sustinuta activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.
în octombrie-noiembrie el va vizita succesiv Belgradul, Sofia, Ankara si ena.
Roadele acestor negocieri vor fi cuprinse într-o mai lunga serie de tratate caror
corolar va fi Pactul întelegerii Balcanice. Conceput initial ca un tratat în ici (si cu
Bulgaria, care însa a declinat oferta), actul a fost redactat la Belgrad, zilele de 2-4
februarie 1934, si semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de nistrii de externe ai
României, Iugoslaviei, Greciei si Turciei. Menit sa nsolideze pacea în Balcani,
acordul prevedea obligatia fiecarei parti de a nu reprinde nimic fara a.se fi
consultat cu ceilalti rr"T,Dri ai pactului. „Securitatea, elegerea, asociatia,
integrarea, iata cele patru coloana ale templului pe care m ridicat astazi pacii",
avea sa spuna N. Titulescu.
Completarea sistemului de aliante al Micii întelegeri cu întelegerea
i/canica îsi câstiga întreaga sa relevanta daca România si-ar fi normalizat
Dorturile politice cu URSS, desigur în conditiile respectarii intereselor noastre
tionale.
Dupa semnarea Conventii/or de definire a agresiunii de la Londra, siunea
Consiliului Permanent al Micii întelegeri desfasurata la Zagreb, la 22
0
 Semnarea întelegerii Balcanice, în 1934

ianuarie 1934, a hotarât reluarea raporturilor diplomatice cu URSS atunci când

conditiile necesare vor fi întrunite. în mai 1934, N. Titulescu si Maxim Litvinov,
ministrul de externe sovietic, au definitivat acordul de principiu asupra
restabilirii
relatiilor -reciproce. La 9 iunie 1934, un schimb de note diplomatice afirma ca
-cele doua guverne îsi garanteaza reciproc respectul integral al suveranitatii si îsi
asigura mutual a6tinerea de la orice amestec în treburile interne ale celuilalt.
Schimbul de trimisi extraordinari s-a produs la începutul lui decembrie 1934.
I Deschiderea celor doua ambasade la Moscova si Bucuresti nu a adus, însa,
I dupa sine, asteptata recunoastere a integritatii teritoriale românesti, pozitia
I sovietica ramânând cea afirmata în 1932, la Riga.
| în conceptia diplomatiei noastre, de altfel ca si a Frantei, semnarea unui
| pact de asistenta româno-sovietica, dupa ce, anterior, ambele state definisera
| agresiunea si teritoriul, ar fi însemnat un pas înainte pe calea consolidarii
t securitatiiîn aceasta parte a Europei. De la început, însa, a devenit evident ca
\ nu este posibil ca partea sovietica sa recunoasca drepturile României asupra
[Meritoriilor dintre Prut si Nistru, ba mai mult, s-a cerut ca problema Basarabiei
sa
| fie considerata o chestiune litigioasa între cele doua tari. Este întru totul
t laudabila abilitatea lui N. Titulescu care, în perioada anilor 1934-1936,
împotriva
t acestor obstacole, a reusit sa îmbunatateasca substantial raporturile reciproce.
în acest context, în iulie 1935, regele Carol al II si guvernul Tatarescu
<t acordau ministrului nostru de externe depline împuterniciri, pentru
negocierea V unui pact de neagresiune cu U.R.S.S. Dupa tatonarile de la
Geneva, din | septembrie 1935, N. Titulescu a ales prilejul oferit de conferinta
de la Montreaux, \, în iunie-iulie 1936, spre a-l discuta în amanunt.

281
 Readucerea la lasi, în 1935, a osemintelor lui Dimitrie Cantemir
Cu o noua împuternicire primita de la Bucuresti (14 iulie 1936) N. Titulescu
negociat cu M. Litvinov bazele viitorului tratat, care au fost consemnate într-un
rotocol. Titulescu ar fi dorit ca tratatul sa fie semnat imediat, dar ministrul de
xterne sovietic a amânat pentru toamna acelui an. Nu dupa mult timp însa,
l Titulescu a fost îndepartat din guvern (la 29 august 1936), sub pretextul unei

întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, în 1936

!82
remanieri. în consecinta, URSS a refuzat sa continue discutiile, chestiunea
tratatului de asistenta mutuala fiind astfel definitiv închisa.
Desigur ca, în legatura cu demiterea lui Titulescu si abandonarea pactului
sovieto-român, se pot face infinite speculatii. Ramâne însa cert ca, dupa
remilitarizarea Rhenanieisi sfârsitul firesc al acordurilor de la Locarno, URSS
nu mai putea fi interesata sa recunoasca intergritatea teritoriala a unui stat cu un
potential militar inferior. E deci foarte posibil ca, între tratratul negociat de
M. Litvinov si viziunea conducerii de stat sovietice în aceeasi problema sa fi
existat o mare diferenta, ceea ce explica amânarea semnarii. înlocuirea lui N.
Titulescu cu V. Antonescu la conducerea Ministerului Afacerilor Straine nu a
modificat însa pozitia României fata de URSS.
România în relatiile politice internationale, în anii premergatori
declansarii celui de-al doilea razboi mondial 1936-1939. Datorita complexitatii
situatiei politice internationale, România si-a aratat dorinta de a mentine, în
continuare, relatii de buna vecinatate cu U.R.S.S., dar, în paralel a initiat norma-
lizarea raporturilor sale cu Germania. Gheorghe Bratianu, cunoscutul istoric si
om politic, va deschide seria contactelor cu AdolfHitler, la 16 noiembrie 1936.
Preluarea puterii de catre guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, nu a
însemnat o modificare a politicii noastre externe. Noul prim ministru declara, de
altfel, la 7 ianuarie 1938, ca România îsi va pastra fidelitatea fata de Societatea
Natiunilor, ca relatiile cu Franta vor continua si se va strânge prietenia cu Anglia.
Cu Germania si Italia se doreau tratative pentru încheierea unor noi acorduri
comerciale.
în concordanta cu aceasta orientare, Istrate Micescu, ministru de externe în
noul guvern, va vizita, în ianuarie 1938, Cehoslovacia si Iugoslavia, partenerele
noastre din Mica întelegere, si Geneva, sediul organizatiei mondiale.
Primele semne îngrijoratoare privind destructurarea statala a Europei
centrale si sud-estice, sub presiunea Marilor Puteri revizioniste, au fost corect
receptionate la Bucuresti. Dupa ocuparea Austriei de catre Germania (12 martie
1938), la Bucuresti se luau masuri imperative împotriva organizatiei extremiste
de dreapta, Garda de Fier, iar la 30 aprilie 1938, în contextul declansarii crizei
cehoslovace, era aprobata survolarea teritoriului românesc de catre avioanele
achizitionate de Cehoslovacia din URSS.
în a doua jumatate a anului 1938, România se va stradui sa descurajeze
tendintele agresive ale Ungariei si va întreprinde o intensa activitate
diplomatica în sprijinul integritatii Cehoslovaciei. Dupa ce în zilele de 29-30
septembrie 1938, la Miinchen, primii ministri ai Angliei, Frantei, Germaniei si
Italiei au cedat regiunea sudeta a Cehoslovaciei Reichului, consacrând, astfel, pe
seama noilor state nationale din Europa centrala si sud-estica, nefasta politica a
conciliatorismului, Mica întelegere s-a vazut nevoita sa-si încheie, practic,
existenta.
împotriva acestei situatii România continua sa ramâna credincioasa vechilor
ei aliati. La 18 octombrie 1938, factorii de decizie ai tarii noastre se opuneau
categoric încorporarii Ucrainei subcarpatice la Ungaria; pe de alta parte, erau ferm
respinse ofertele Poloniei ca o parte a acestui teritoriu sa fie anexat României
întrucât era locuit de conationalii nostrii. Cu toate acestea, la 2 noiembrie 1938,
prin „primul dictat de 2la Viena", dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, un
teritoriu de 12 000 km cu o populatie de un milion locuitori fiind încorporat
Ungariei.
Situatia internationala îngrijoratoare a României, credincioasa pactului
■Societatii Natiunilor si aliantei cu democratiile occidentale, dar presata de
Germania fascista spre concesii, l-a determinat pe regele Caro/ al II sa

283
 ntreprinda vizite oficiale în Marea Brttanie (15-18 noiembrie 1938) si Franta
18-21 noiembrie). Vizita particulara în Germania a cuprins si o convorbire cu
\dolf Hitler \a Berghof (24 noiembrie), în cursul careia cancelarul Reichului a
erut României sa rupa legaturile cu Anglia si Franta si sa aduca la putere
lartidul legionar. Replica regelui nu a întârziat; în noaptea de 29-30 noiembrie
938 Corneliu Zelea Codreanu a fost împuscat împreuna cu alti 13 membri ai
ormatiunii sale politice, fapt ce a deteriorat imediat relatiile româno-germane.
Retras pentru mai bine de o luna de la postul sau, ministrul Reichului la
Jucuresti se va întoarce abia la 30 ianuarie 1939, prilej pentru guvernul român ,a
reia, aproape imediat, tratativele economice între cele doua tari. Interesul
României era acela de a obtine din partea lui Hitler, în schimbul unor importante
ivantaje, recunoasterea frontierelor sau, în cel mai bun caz, un angajament de
espectare a statu-quo-ului teritorial. Negociat fara nici un fel de conditii
jrealabile, „Tratatul asupra promovarii raporturilor economice"între cele doua
an va fi semnat la 23 martie 1939. Aplicarea lui a întâmpinat însa numeroase
ezistente guvernamentale si a fost mult taraganata.
între timp, criza cehoslovaca se apropia de final. La 14 martie 1939 Slovacia si
proclama independenta, în vreme ce trupele maghiare intrau în Ucraina
jubcarpatica. A doua zi, la 15 martie 1939, Cehia era invadata de armatele
jermane, Praga fiind la rândul ei ocupata. în fata acestei situatii si a unui posibil
îtac germano-maghiar, pe 20-21 martie 1939 guvernul român ordona concen-
rarea preventiva de trupe în Transilvania. Initiativei Marii Britanii si Frantei,
ngrijorate de soarta statelor europene amenintate de fascism, i se raspundea ca
,suntem hotarâti sa ne aparam hotarele si neatârnarea". Puterile occidentale erau
solicitate sa nu mai admita „noi schimbari în hotarele si starile din Europa".
La 21 martie 1939 guvernul român decreteaza mobilizarea, împrejurare în
:are se desfasoara ultima faza a negocierilor economice româno-germane,
nclusiv semnarea tratatului mai sus amintit. Urmau, aproape imediat, un acord
■eferitor la platile comerciale între Franta si tara noastra, un protocol comercial
ntre aceleasi parti, care prevedea, între altele, dublarea exportului de produse
jetrohere în schimbul unui import masiv de motoare, instalatii industriale, fier si
Dtel, si, la 12 iunie 1939, un acord prin care guvernul britanic acorda garantii
Dentru sporirea exportului acestei tari catre România.
La 13 aprilie 1939, prim-ministrii Angliei si Frantei, în numele guvernelor
or, dadeau României si Greciei asigurarea ca daca va fi întreprinsa o actiune ce
Dune în pericol independenta lor „cele doua se angajeaza sa le dea deîndata toata
asistenta care le sta în putere". în contextul situatiei complicate în care se afla
România, garantiile democratiilor occidentale au constituit un sprijin pentru
întarirea pozitiei internationale a tarii noastre. Vizita la Berlin a ministrului de
Bxterne român, GrigoreGafencu (18-20 aprilie 1939), confirma opinia ca, cel
putin deocamdata, Hitler nu era interesat sa sprijine revizionismul maghiar în
schimbul prieteniei României.
Intensele contacte diplomatice, care au inclus si actiuni de salvare a
întelegerii Balcanice, dupa disparitia Micii întelegeri, pun în evidenta vointa tarii
noastre de a ramâne departe de conflictul mondial care se pregatea, cu vizibila
preocupare pentru mentinerea, în noile conditii, a integritatii teritoriale. înca la 11
august 1939, în întrevederea dintre suveranul României si presedintele Turciei,
cele doua tari hotarau un demers comun pe lânga guvernele englez si francez, în
cazul unui atac, Caro/ al II se arata interesat chiar de un pact de neagresiune
cu URSS, pe care l-ar fi dorit negociat de Ankara.
284
 Semnarea tratatului germano-sovietic'Ya 23 august 1939, la Moscova,
instituia suprematia celor doua puteri asupra Europei sud-estice si pregatea
declansarea, în viitorul cel mai apropiat, a celui de-al doilea razboi mondial. în
protocolul aditional secret, cunoscut abia dupa 1945, se afirma, la punctul trei,
interesul manifestat de partea sovietica pentru Basarabia si totalul dezinteres al
celei germane fata de aceste teritorii. într-o lume partajata de interese con-
tradictorii si în preajma celei mai teribile catastrofe din întreaga sa istorie,
România afirma, la 28 august 1939, obiectivele esentiale ale politicii sale
externe: apararea ferma a independentei si integritatii teritoriale a tarii, respect
fata de toate angajamentele asumate, consolidarea întelegerii' Balcanice,
destindere în raporturile cu Bulgaria si Ungaria.

Din instructiunile lui Ion C Bratianu pentru delegatia româna care urma
sa negocieze la Viena (martie-aprilie 1924) normalizarea raporturilor
României cu URSS.
,De la început, veti insista asupra faptului ca noi nu ne-am amestecat si nu
ne vom amesteca în afacerile interne ale Rusiei si ca noi, întotdeauna am refuzat
sa intervenim pentru a ajuta pe dusmanii ei, oferindu-le ample asigurari asupra
intentiilor noastre pasnice, veti declara ca noi suntem gata sa reluam cu ei
relatii normale si amicale, dar ca, pentru aceasta recunoasterea frontierei este
necesara, caci fara frontiera se pot obtine armistitii, dar nu relatii normale între
cele doua tan '

Textul pactului de asistenta mutuala sovieto-român adoptat si parafat în

vara 1936
1. Asistenta mutuala în cadrul Societatii Natiunilor care sa nu vizeze în mod
special un stat, ci în general orice agresor european
-~ 2 Intrarea în actiune a fiecaruia dintre tari se va face numai când Franta
va fi intrat în
actiune
3. Guvernul sovietic recunoaste ca în virtutea diferitelor obligatii de
asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o cerere
formala în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum,
Guvernul regal al României recunostea ca trupele române nu vor putea trece
niciodata Nistrul în URSS fara o cerere formala a guvernului sovietic
4 La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie sa se
retraga imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, dupa cum la cererea
guvernului URSS, trupele române trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul
URSS, la vest de Nistru"
*
într-o scrisoare adresata regelui Carol al II dupa demiterea sa din functia
de ministru de externe, Nicolae Titulescu relateaza unul din dialogurile sale
cu N Litvinov la Talloires în vara 1937.
„în sfârsit Litvinov mi-a spus „va amintiti conditiile în care am reluat
relatiile noastre diplomatice? Va era atât de teama de ministrul rus în România
încât mi-ati pus întrebarea si daca acest ministru intra în biroul meu si îmi cere
în mod pasnic Basarabia în virtutea articolului 19 din Pactul Societatii
Natiunilor?"
Am raspuns atunci «îl veti da afara»
 România repet - în zadar spuneti contrariul - si-a schimbat politica
externa Vrem ca potentialul pe care îl reprezinta Basarabia sa devina rus si nu
german De aceea tin sa va comunic ca vom încerca sa reluam Basarabia prin
toate mijloacele juridice si militare care ne vor fi posibile".
' TEMĂ
1 Care au fost principalele trasaturi ale diplomatiei românesti în anii dintre
cele doua razboaie
mondiale?
2 Caracterizati relatiile româno-sovietice în perioada interbelica
3 Care au fost cauzele înlaturarii, în 1936, a lui Nicolae Titulescu din guvern?
4 Prezentati situatia diplomatica a României în anii 1938-1939