Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
The Brain Book
The Brain Book
creierului uman
Categorie: Recenzii
Autor: Cristian Presură
Cartea "The brain book" nu a fost tradusă în româneşte şi nici nu cred că va fi (are multe
poze frumoase şi ar fi cred prea scumpă). Eu am văzut-o pe masa unui coleg şi am fost
cucerit imediat: plină de ilustraţii, ea spune povestea anatomică a creierului. O recomand
oricui este la începutul studiului misterelor creierului nostru pentru că este un excelent
punct de plecare, care prezintă problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei
creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţa, tumori şi alte lucruri strâns
legate de anatomia creierului.
Pentru mine această carte a fost o revelaţie, pentru că eu am început oarecum pe invers,
de la funcţionarea unui singur neuron (din cărţi gen "Neuroscience"). Ori este clar că
miracolul creierului uman nu se regăseşte în funcţionarea unui singur neuron (altfel un fel
de condensator clasic) ci în comunicarea întregului ansamblu de o sută de miliarde de
neuroni. Ori tocmai despre această comunicare am început să învăţăm foarte mult în
deceniile care au trecut, printre altele prin progresele făcut în domeniul imagisticii prin
rezonanţă magnetică.
Mai jos o să găsiţi notiţele mele în jurul cărţii, aşa cum fac în mod obişnuit. Trebuie spus
că ele sunt acum chiar foarte multe (de, cartea a fost foarte interesantă). Şi că, cel mai
probabil, aceasta este ultima sumarizare a unei cărţi ce o mai fac în timpul ce vine, deşi
mai am nişte cărţi citite în raft. Vestea bună este cauza: am găsit o editură interesată să
publice Fizica Povestită şi acum trebuie să mă concentrez în finalizarea cărţii. Succes cu
cititul, este mult, bănuiesc că veţi mai sări printre rânduri...
Egiptenii nu au înţeles importanţa creierului: îl aruncau la gunoi, dar păstrau cu atenţie
inima! Nici chiar Aristotel nu era mai departe, pentru el creierul era un simplu radiator
pentru sânge...
Câteva momente cheie din istoria cercetării:
1848: Phineas Gace are un accident în care o bară metalică îi perforează partea frontală a
creierului. Tipul supravieţuieşte miraculos însă, cum remarca prietenii, se transformă
dintr-un tip jovial, meticulos, prietenos, într-unul grosolan, fără maniere, necuviincios.
De atunci ideea unora ca până şi perceptele noastre morale au o bază neuronală, şi deci
pot fi modificate imediat dacă se modifica neuronii! Prietenii lui Gace spuneau despre el
că a devenit un cu totul alt om după accident. Să ne mai întrebăm cinem suntem noi de
fapt dacă moralitatea are substrat fizic? Înapoi la Antonio Damasio şi noţiunea lui de "eu
extins"..
1964: Jose Delgado pune implanturi în creierul taurilor pe care îi controlează apoi de la
distanţă. La apăsarea unui buton, taurul feroce se transformă în pisică blândă! Asta
aminteşte de experimentele moderne în care depresia este eliminată tot la apăsarea unui
buton şi tot cu ajutorul implanturilor în creier, de data asta la oameni... Din păcate, cartea
nu prezintă aceste experimente noi pe oameni... Şocul însă rămâne: fericit la apăsarea
unui buton? Cine vrea un implant care te face fericit?
Prin anii interbelici, Wilder Penfield are răbdarea să probeze fiecare parte din cortex cu
un electrod, aceasta când pacientul este conştient, şi deci să întrebe pacientul ce simte. În
felul ăsta el produce o primă hartă a funcţionalităţii cortexului. Pentru cei ce nu ştiu,
cortexul nu are senzori de durere, deci poţi apăsa bine mersi pe creierul deschis al
pacientului, fără ca acesta să simtă durere! El spune atunci că simte să zicem degetul,
ceea ce înseamnă că partea unde ai apăsat pe creier procesează informaţia de la deget...
În 1953 doctorii scot hipocampul unui pacient de deştepţi ce sunt... Operaţia a fost de
succes, pacientul a supravieţuit, însă nu a mai putut aduna niciodată noi memorii! A
rămas ce era înainte de operaţie, crezând mereu că e la fel de tânăr! De câte ori găsesc
aceste experimente sunt uimit... Ce sunt eu atunci, doar memoriile pe care le-am adunat?
Vă las şi pe voi să filozofaţi mai departe...
În 1980 au celebrele experimente ale lui Libet, unde s-a arătat că decizia de a mişca un
deget sau altul este luată de creier cu o jumătate de secundă înainte ca noi să fim
conştienţi de ea! Conştiinţa îşi asuma doar pe nedrept o decizie făcută deja de alta parte
din creier (furt intelectual!). Uriaşe implicaţii etice... Cartea însă prezintă şi alte
experimente care susţin aceste măsurători, ai zice că treaba este acum dovedită, deşi pe
net mai sunt unii cercetători care cârâie pe ici pe colo cum că n-ar fi adevărat... Dacă ne
luăm după carte, e dovedit... Eu am în cap nişte experienţe cu copii să verific dacă aşa e,
nu am avut încă timp să le fac, vă dau de ştire când oi încerca...
În 1981, Roger Sperry primeşte premiul Nobel pentru experienţele sale pe pacienţii split-
brain. Ei sunt pacienţi cu epilepsie cărora li se separă cele două emisfere. Experimentele
sunt fascinante, şi ele sugerează în prima fază cum conştiinţa este localizată în emisfera
dominantă (stânga la dreptaci). Cu alte cuvinte, conştiinţa nu este conştientă de ce se
întâmplă în cealaltă emisferă la aceşti pacienţi, pentru că emisferele sunt separate. Două
sugestii. Vedeţi aici explicarea frumoasă a acestor experienţe:
http://nobelprize.org/educaţional/medicine/split-brain/index.html. Şi doi, căutaţi pacienţi
pe youtube cu aceste probleme. Cele mai multe dintre ele sunt dureroase (copii cu
epilepsie, adolescenţi cu comoţii cerebrale, etc.).
În 1995 sunt descoperiţi neuronii oglindă, descoperire făcută din întâmplare. Atunci un
cercetător ce mima strâmbăturile unei maimuţe (în timp ce ea se uita liniştit la el), a văzut
cum activitatea neuronala a creierului maimuţei era identică cu cea în care maimuţa însăşi
s-ar fi strâmbat. Bang! Neuronii oglinda sunt responsabili de empatie, deoarece cu
ajutorul lor putem simţi emoţiile unei alte persoane care face ceva. De exemplu, dacă
vedem o fată speriată, simţim şi noi sperietura, şi de asta sunt responsabili neuronii
oglindă. Unii zic că ei dezvoltat conştiinţa atunci când aceşti neuroni oglinda s-au "uitat"
nu la alţii, ci în propriul nostru creier... E doar o ipoteză încă neverificata...
Pun mai jos o poză cu structura internă a creierului. Pe poza sunt câteva elemente cu
funcţiile lor.
cortexul - aceasta este cunoscuta parte striata a creierului, ca o omletă ce a crescut prea
mult in tigaia închisă.
amigdala - rol în emoţii. Primeşte de exemplu direct informaţie de la partea din cortex ce
se decodifică mirosul şi reacţionează dacă detectează un miros care aduce aminte de ceva
periculos. Amigdala poate stoca memorii puternic emoţionale. Ce emoţii poate avea
şoarecele băgat într-o cuşcă în care a stat mult o pisică... Generează în esenţă două tipuri
de răspunsuri la pericol: ori stai nemişcat, ori fugi.
hipocampul - formarea şi recuperarea de memorii, senzaţia de spaţiu. Aici sunt
experienţele transformate în memorii.
hipotalamusul - controlul temperaturii şi a altor sisteme vitale, însă este implicat şi în
conştiinţă, emoţie şi instincte. Influenţează răspunsuri automate la situaţia corpului (de
exemplu creşte bătăile inimii) şi iniţiază senzaţii ca cea de foame, spaimă sau supărare.
talamusul - redirecţionare a informaţiei de la senzori
cerebelul - controlul mişcărilor automate (inconştiente) ale corpului. Se foloseşte din plin
de predicţie, iar de multe ori conştiinţei îi este lăsată doar decizia majoră (merge la stânga
sau la dreapta) urmând ca cerebelul să coordoneze mişcarea, în afară conştiinţei.
corpul calos - face legătura dintre cele două emisfere cerebrale
glanda pituitară (hipofiza)- masterul sistemului hormonal (hormonii sunt molecule ce
transmit semnale de la un organ la altul, multe circulând odată cu sângele). Glanda
pituitară face hormoni cu care controlează şi alte glande (tiroida de exemplu)
trunchiul cerebral - implicat în activităţile automate, ca de exemplu mişcarea ochiului
atunci când urmărim un obiect în deplasare. Joacă un rol important şi în activităţile
inconştiente: respiraţia, bătăile inimii, tensiunea arterială, etc.
Plasticitatea creierului: dacă o persoană învaţă ceva, partea din creier care se ocupă cu
acea sarcină va creşte fizic (spune cartea) şi va deveni în acelaşi timp mai eficientă (oare
deoarece creşte fizic numărul de conexiuni dintre neuroni din acea parte din creier?).
Creierul scade în greutate cu aproape 10% pe tot parcursul vieţii, pentru că unii neuroni
mor şi nu sunt înlocuiţi.
Deşi cântăreşte doar 2% din greutatea corpului, creierul foloseşte 20% din rezervele de
glucoză (energie). Pentru că nu poate stoca glucoză, creierul trebuie să primească
constant glucoza prin sânge. Dacă nu are oxigen sau glucoza creierul moare în maxim 10
minute.
Fluidul cerebral (circulând între cortex şi craniu) are rolul de a absorbi şocurile fizice. El
alimentează creierul cu proteine, glucoză şi globule albe pentru a proteja creierul de
infecţii.
Partea din stânga a creierului dreptacilor este dominantă în limbaj, analiza matematică,
etc. Cea din dreapta este dominată de abilităţile creative, cele vizuale etc.
Iată acum tot felul de sindromuri speciale ale creierului ce ne pot învăţa cine suntem:
Sindromul mâinii străine (tradus din "alien hand syndrome"). Aici mâna pacientului se
mişcă de una singură, de parcă are proprie voinţă! Apare şi la unii pacienţi split-brain, ca
de exemplu aici http://www.youtube.com/watch?v=H0uaNn_cl14 Ca şi in video, atunci
când pacientul vede că mâna face altceva ce vrea el, are şi senzaţia că nu mai e mâna lui...
Aceasta întăreşte supoziţia unora cum că definiţia a ceea ce este corpul nostru se bazează
pe relaţia cauzală dintre intenţie şi rezultat... Dacă această relaţie cauzala nu mai e
întâlnită, atunci membrul nu mai e simţit ca al nostru... Uitaţi şi aici un un conflict extrem
de interesant pentru pacienţii split-brain http://www.youtube.com/watch?
v=p9Glq9SVSxQ
Sindromul celui închis în sine (tradus de mine din "locked-in syndrome"): Pacientul simte
şi vede ce este în jur, dar nu poate transmite nici un fel de răspuns, nu poate vorbi, nu
poate mişca mâna, etc. (accident cerebral). Asta duce cu gândul la celebrul film "The
Awakening". În mod asemănător, există pacienţi care au ieşit din comă şi care au povestit
apoi că erau conştienţi în timpul comei! Deşi puţini, ei povestesc cum auzeau ce se
vorbea... Mai mult, există experimente fMRI care arăta cum pacienţii în starea vegetativa
(ceva mai putin drastic decât coma...) aud, pentru că ei îşi activează părţile din creier
asociate sarcinilor care le sunt cerute... Deci ei aud şi deci sunt conştienţi! Atâta doar că
nu pot comunica cu exteriorul, sunt paralizaţi şi închişi în ei... Dar unii dintre ei sunt deci
conştienţi!!!
Sindromul "synaesthesia": atunci când informaţia de la un simţ (senzor) ajunge la o altă
parte din creier decât la cea care era destinată să ajungă. Aşa de exemplu unii văd cifrele
ca având culori diferite, deşi ele sunt toate gri. Alţi pacienţi "văd" sunetele sau "aud"
imaginile... Fascinat, să te uiţi la un tablou de Rembrant şi să auzi de fiecare dată cum
bate un ciocan într-un stil specific... Unde sunt suprarealiştii sa facă picturi speciale
pentru cei care aud imaginile?
"Blindsight": unii oameni orbi spun că nu văd nimic şi totuşi pot ghici corect direcţia de
mişcare a unui obiect din faţa lor! De ce? Pentru că ceea ce îi face orbi este o întrerupere
a canalului de comunicaţie de la ochi la conştiinţă. Cu toate acestea, informaţia scapă mai
înainte pe nişte canale inconştiente, şi este totuşi procesată într-o altă parte de creier,
inconştient! Pacientul nu vede, dar "ghiceşte" corect direcţia de mişcare a obiectului, fără
să îşi dea seama cum face asta...
Sindromul vieţii statice ("Still life"): deteriorarea neuronilor din zona care procesează
mişcarea. Pacientul vede lumea că o colecţie de fotografii statice. Pentru ei viaţa este
dificilă căci, ce exemplu, nu pot turna uşor apa în pahar: apa li se pare îngheţată şi apoi
fragmentată din când în când (de la o fotografie la alta)
"Aphasia" este pierderea capacităţii de a produce sau înţelege limbajul. Apare în urma
unui traumatism cranian, spun ei, când sunt distruse părţi din cortex importante în funcţia
limbajului. Are multe de forme, de exemplu cele în care pacientul poate scrie cuvinte, dar
nu le poate citi, sau poate cânta dar nu poate vorbi! Un alt caz este cel în care pacientul
este incapabil să înţeleagă limbajul, dar el nu este conştient de acest lucru... Interesant,
nu? Ca şi cum ar fi uitat că există pe lumea asta limbaj şi nu îl mai deranjează ceea ce
pentru el nu mai există...
Mirosul orb: capacitatea de a mirosi ceva fără a fi conştient de asta (cercetarea a fost
făcut cu fMRI)
Experienţele de senzaţie de ieşire din corp ("out-of-body experiences") au loc atunci când
interpretarea poziţiei organismului nu este în acord la toate simţurile (nici cu ceea ce este
el în realitate). Medicamentul "ketamine" de exemplu poate genera experienţele de ieşire
din corp în oameni normali. Unii dintre pacienţii pe ketamină spun că au senzaţia că
zboară deasupra corpului şi îl privesc.
"Catatonia" este o stare ce apare la unii schizofrenici, în care pacientul rămâne blocat, în
nemişcare, pentru mai multe zile! Interesant este că el nu îşi mişcă aproape nici un muchi,
rămâne îngheţat în starea iniţială, care este una dintre cele mai obişnuite (citit carte, etc.).
Un om normal nu poate face asta. În această stare nivelul de dopamină scade la nivele
record iar pacienţii raportează o lipsă a senzaţiei de trecere a timpului. Un film artistic
rusesc în care poate apare această situaţie este: http://www.youtube.com/watch?
v=q5fAKaPfJMc
Durerea obişnuită (în continuarea celor de mai sus) este dată de senzori speciali de
durere, localizaţi în special în piele. Sunt două tipuri de fibre nervoase pentru detecţia
durerii, unele localizate la câţiva milimetri sub piele, şi celelalte mai adânc. Semnalul
ajunge de la piele la creier şi este interpretat ca durere (devine senzaţie subiectivă,
qualia). Nu aşa de simplu însă! Durerea nu este simţită până când creierul nu
interpretează semnalele ce indică leziunea... Deci mai este un pas până la senzaţia
subiectivă (qualia) ce are din nou de-a face cu procesarea informaţiei... Această senzaţie
subiectivă (qualia) pare astfel să fie legată de mecanismul de procesare din creier, şi deci
nu de vreun organ sau altul. Tipul de durere (viscerală, de deget, etc.) pare să iasă din
combinaţia semnalelor de durere prezente de la senzorii specializaţi şi localizarea lor în
organism. Şi aici e loc de cercetare, căci putem păcăli procesarea creierului crezând că
durerea vine din altă parte... Loc de experimente cu copii, deşi nu putem anula
"proprioperception". În carte este un exemplu cu durerea de mână la un atac cardiac.
Căci, deşi există există câţiva senzori care vin de la inimă (nu mulţi) spunând că e durere,
creierul primeşte mult mai multe semnale de la mână (acolo unde sunt mai mulţi senzori)
şi interpretează greşit durerea că venind de la mână... Deci avem atac cardiac şi ne doare
mâna... Unde sunteţi voi filozofi empirişti să vedeţi cum se joacă azi cercetătorii cu
simţurile?
Citez: "Senzaţia de durere nu este cauzată numai de rană. Pentru a simţi durerea, aceasta
trebuie să devină conştientă. Este necesară atunci şi activitatea altor părţi din creier, ca
cele implicate în emoţie, atenţie şi importantă. Dezavantajul este că aceste activităţi extra
pot crea senzaţia de durere în absenţa cauzei fizice!" De fapt, durerea are în creier o aşa
mare influenţă, încât în imagistica se vede cum aproape o treime din cortex este ocupată
cu procesarea informaţiei atunci când e durere... Cam cum zicea Marvin Minski, durerea
este un efect de avalanşa în creier de care acesta încearcă să scape prin toate mijloacele
controlabile pe care le are la îndemână (de exemplu retragerea membrului afectat din
preajma sursei de durere). În plus, amplitudinea durerii poate fi influenţată de neuroni dei
control (e cunoscut exemplul soldaţilor în bătăliile din tranşee care nu mai simt glonţul ce
le pătrunde adânc în mână...). Sau de exemplu, victimele care au dureri de la arsuri vor
avea o durere mai mică dacă se joacă un joc virtual ce are loc undeva la Polul nord, unde
e rece... Mesajul e clar, dacă senzaţia de durere însăşi este un artifact al procesării din
creier, ea poate fi influenţată... Cum rămâne atunci cu subiectivitatea senzaţiei, aceasta
qualia?
"Deja vu" are loc atunci când o recolectie din memorie este clasificată greşit ca şi
"familiară".
"Congenital analgesia": o lipsă de nervi de durere din corp, deci pacientul nu simte
durerea! Deşi pare dorită, condiţia e periculoasă, din motive ce ţin de supravieţuire şi
capacitatea de a recunoaşte un pericol...
Savanţii autişti au capacităţi remarcabile într-un domeniu. Mie cel mai mult îmi place
asta care desenează perfect din memorie: http://www.youtube.com/watch?
v=dAfaM_CBvP8
Somnambulismul este real. El se produce în timpul somnului, când orice este în creier nu
are voie să controleze muşchii. Atunci însă când acest blocaj de control al muşchilor este
ridicat, rămânem în somn, dar muşchii reacţionează la ce este în creier. Dacă ei primesc
semnalul să se urce pe casă, se urcă, iar persoana respectivă rămâne în tot timpul ăsta în
somn, ca şi cum ar dormi în pat... Somnambulii pot face acţiuni complexe (conduce
maşina, îmbrăca etc.), însă ele fac doar acele lucruri stocate în partea inconştientă a
creierului (acolo unde se afla de exemplu cum conducem maşina, care acum e un reflex
făcut inconştient şi în timpul zilei).
Situaţia când recunoşti o persoană, ştii cine e ea, dar nu mai simţi că e de fapt chiar
copilul tău, nu te mai simţi asatat de el... Se poate. Căci informaţia procesată vizual (în
cortexul vizual, spate) este trimisă la cortexul frontal (unde e conştiinţa probabil) pe două
căi: una neutră şi una care trece prin sistemul limbic (ce procesează emoţiile). În mod
normal se reunesc cele două căi în cortexul frontal şi spunem, da, asta e Ion, fi-miu, îl
iubesc. Dacă însă circulaţia pe parte limbică este întreruptă (atac cerebral), atunci doar
primul canal de comunicaţie funcţionează şi zic: Da, asta e Ion, fi-miu, dar nu îmi spune
nimic persoana asta, nu mă simt deloc ataşată de ea! Va să zică, dragostea de oameni
poate fi afectată printr-un atac cerebral, căci ea pare să fie o simplă conexiune între
anumiţi neuroni. Până şi aici neurologia ataca etica, căci dragostea de oameni pare că are
suport fizic, e o simplă conexiune neuronala...
Iată mai departe tot felul de observaţii pe care le-am adunat din carte:
Sistemul limbic din creier este o colecţie de organe (amigdala, hipotalamus, hipocamp,
etc) care coordonează răspunsul emoţional al corpului. Cred că unii îl şi numesc "creierul
reptilian", pentru că emoţiile sunt aproape animalice (frică, spaima) deşi cauza lor poate
fi cât se poate de raţională (plata de taxe de exemplu).
Mai puţin de 10% din celulele din creier sunt neuroni, cele mai multe sunt celule de
suport, ca de exemplu celulele glia.
parte din neuronii oamenilor orbi sunt "furaţi" de celelalte simţuri, de aceea de exemplu
ei aud mai bine...
parte din informaţia vizuală poate fi procesată într-o fracţiune de secundă, pentru a
reacţiona imediat în faţa pericolului. Cu toate acestea, marea majoritate a informaţiei de
la ochi are nevoie de o jumătate de secundă pentru a fi procesată şi recunoscută de
conştiinţă.
Oamenii au 1000 de receptori olfactivi, dar pot detecta 20000 de molecule. Un câine
poate mirosi un om de la distanţă după numai câteva molecule!
Memoria unei imagini scade în câteva zile, dar cea a mirosului poate ţine ani sau chiar
zeci de ani! Probabil rol evoluţionar. Deşi, în mod normal, hipocampul este cel care se
ocupă de readucerea memoriilor în conştiinţă, se pare că el nu joacă un rol important în
procesul de amintire a mirosurilor. Rezultatul este folosit de agenţii imobiliari, care spun
că e bine să faci cafea în casă, să se împrăştie mirosul în casă, pentru a aduce amintiri
plăcute cumpărătorului...
Gustul are rol evoluţionar: substanţele toxice tind să aibă un gust urât. Un alt exemplu
este cel al mâncării ce îţi face rău, şi care este repulsiva apoi chiar mulţi ani... Partea
interesantă este cum o senzaţie cu utilitate pur evoluţionară (ca gustul) s-a putut
transforma în senzaţie subiectivă ("qualia", cum spun filozofii).
Corpul îşi menţine greutatea utilizând hormoni care iniţializează senzaţia de foame sau
saţietate. Ca o recompensă după mâncare sau sex, creierul eliberează hormoni denumiţi
"opiati", care creează senzaţia de plăcere. Problema este ca ei creează şi dependenţă. De
unde sucurile pline de zahăr ce ne înlocuiesc astăzi apa de la fântână... Lipsa de apă
produce descreşterea concentraţiei de fluid din sânge, deci o creştere a salinităţii, iar
sistemul endocrin răspunde prin reacţii ce creează senzaţia de sete... Melatonina este un
hormon creat de glanda "pineal", a cărui intensitate depinde de lumină. El controlează
astfel ciclul zi-noapte.
De mişcări conştiente şi inconştiente se ocupă părţi diferite de creier. Mai întâi se învaţă
procesul, iar învăţarea este de cele mai multe ori conştientă. Apoi însă procesul are loc
automat în creier, fără controlul direct al conştiinţei (de exemplu condusul maşinii, în
acelaşi timp cu vorbirea, sau cititul cuvintelor dintr-o carte în acelaşi timp cu imaginarea
situaţiei). Conştiinţa este de obicei asociată cu procese care au loc în partea frontală a
cortexului.
Semnalele de la senzori ajung la creier aproape imediat, însă procesarea pentru a deveni
conştiente ia o jumătate de secundă, ca şi prepararea corpului pentru reacţie. În acest caz,
supravieţuirea ar fi compromisă în multe cazuri. De aceea creierul utilizează şi răspunsul
inconştient, care este mult mai rapid. Un exemplu este coborârea scării, unde mişcarea
este inconştientă (vorbim) şi devine conştientă abia după ce realizăm că lipseşte o treaptă,
prea târziu însă pentru a evita căderea. În carte este un exemplu mult mai frumos al
jucătorilor din tenis. Astfel, informaţia conştientă despre poziţia mingii apare abia după
ceva fracţiuni de secunde, şi anume atunci când mingea atinge terenul nostru de joc. Prea
târziu pentru a reacţiona corect. Şi atunci, cum putem juca tenis? Ei bine partea
inconştientă din creier deja a văzut mingea, a previzionat traiectoria ei, a luat decizia şi a
trimis deja informaţia la muşchi! Când mingea atinge terenul nostru, noi devenim
conştienţi de poziţia ei după lovitură, dar partea inconştienţă din creier a pus în mişcare
deja corpul! Desigur, noi suntem conştienţi mereu de poziţia mingii, numai că peste o
jumătate de secundă mai târziu... Cu toate astea jucăm tenis, prin intermediul
inconştientului... În creier dăm timpul inapoi, cum zice Libet.
Neuronii oglindă sunt distribuiţi în multe zone ale creierului. Ei sunt fiziologic identici cu
neuronii obişnuiţi, însă funcţia lor este să semnalizeze şi să proceseze informaţia atunci
când altcineva executa o sarcină. Din cauza lor avem empatie, simţim ce simt şi alţii...
Deci atunci când vezi pe altcineva că face un lucru, creierul tău face şi el acelaşi lucru...
Emoţiile par să fie senzaţii conştiente, însă ele sunt mai bine definite ca "mişcări interne"
ale creierului, reacţii psihologice construite pentru a face faţă pericolelor. De cele mai
multe emoţii nu suntem conştienţi... Emoţiile se produc în sistemul limbic, o colecţie de
părţi ale creierului localizate în centru. Pentru că emoţiile circulă în creier, unele dintre
ele devin percepute ca fiind conştiente. Şi păsările au emoţii după aceasta definiţie
tehnică, căci bătăile inimii lor cresc atunci când văd un prădător... Semnalele de miros
ajung direct la sistemul limbic, de aceea se crede că mirosul a fost primul care a produs
emoţii în urma evoluţiei... Emoţiile pot şi pozitive, prin inhibarea celor negative şi prin
secreţia de dopamină.
Amigdala acţionează ca o magazie de emoţii bune şi rele, în mod special pentru emoţiile
traumatice. De aceea este greu de a scăpa de emoţii în urma traumei, pentru că amigdala
nu poate fi controlată de conştiinţă! Deşi interpretarea emoţiilor a evoluat odată cu
creierul, reţinem încă în creier natura animalică din care provin. De aceea, o imagine
ameninţătoare este înregistrată rapid de amigdala, care provoacă emoţia înainte ca noi să
fim conştienţi de ce se întâmplă!
În oameni, emoţiile sunt percepute ca senzaţii puternice, deşi amigdala nu intră sub
incidenţa conştiinţei. Asta pentru că există un flux de informaţii du-te/vino între amigdala
şi cortex, iar conştiinţa pare mai localizată în cortex...
Sistemul de dorinţă şi recompensă lucrează cam aşa: Prima dată apare stimulul. Acesta
este înregistrat de sistemul limbic, cel care creează astfel o dorinţă. Dorinţa ajunge în
cortex, ceea ce înseamnă că noi devenim conştienţi de ea. Pe de altă parte, dorinţa
iniţializează eliminarea neurotransmiţătorilor, ca opium... Aceştia determina şi creşterea
nivelului de dopamină, pentru a simţi o satisfacţie.
Atunci când citim emoţia de pe fata altuia, o refacem automat noi înşine în creier. Aşa au
arătat nişte cercetători care au utilizat TMS (transcranial magnetic stimulation) pentru a
bloca funcţionarea unei părţi din creier (da, există un astfel de aparat!). Apoi când
subiecţii nu au mai putut mima o emoţie (că aveau partea respectivă din creier blocată)
nici nu au mai putut-o identifica la alţii... Cu alte cuvinte, cine nu recunoaşte la altul
bunătatea, înseamnă şi că nu o are în sufletul lui, simplist spus...
Oamenii sunt unici între animale în capacitatea lor de a minţi... Ce evoluţie reuşită, nu-i
aşa?
Partea frontală a cortexului este cea mai dezvoltată la oameni, şi ea este responsabilă
pentru actul de gândire raţională, conştiinţă şi alte sarcini ca organizare, planificare, etc.
Va mai aduceţi aminte povestea lui Anton Pann când se lua căscatul de la unul la altul?
Azi se pare că cercetătorii au ajuns la concluzia că procesul este o manieră inconştientă
de a sincroniza comportarea de grup!
"Eu"-l se poate defini în mai multe feluri: prin limita fizică a corpului nostru, ca surse
originare ale acţiunilor corpului, sau ca o componentă a unui sistem social.
Nişte cercetători au avut surprinzătoarea idee să vadă unde este localizată înregistrarea
durerii fizice şi celei psihice (ca cea generată în urma pierderii unui concurs). Concluzia?
Şi durerea fizică şi durerea psihică sunt localizate în aceeaşi zonă, denumită "anterior
cingulate cortex"! Cu alte cuvinte, avem dreptate să spunem că ne doare sufletul... De
aceea sunt unii psihologi care spun că durerea psihică este diferită de cea fizică numai
prin aceea că nu este localizată precis undeva în corp... Ca atunci când ne doare aşa de
rău sufletul şi avem senzaţia unei dureri fizice pe undeva prin corp, dar nu ştim precis
unde... Durerea psihică s-a dezvoltat probabil in urma evoluţiei darwiniste din durerea
fizica, cu ajutorul aceloraşi circuite neuronale....
Limbajul este localizat în două zone principale, ambele localizate într-o singură emisferă:
zona Broca (pentru vorbire) şi zona Wernicke (pentru înţelegere). Între ele există o
comunicaţie permanenta, căci silabisim de multe ori în gând cuvintele fără să le
pronunţăm şi vrem să aflăm semnificaţia cuvintelor pe care le citim sau auzim. Un copil
bilingv îşi măreşte numărul de conexiuni dintre neuroni şi va avea abilităţi cognitive mai
mari. Plus că vitalitatea creierului se va păstra până la vârste mai înaintate pentru copii
bilingvi, spun ei...
Exemplul uluitor al gorilei Koko, care a fost învăţată să comunice cu oamenii prin
limbajul surdo-muţilor! Ea cunoaşte aproape 2000 de cuvinte şi face propoziţii mici! Nici
eu nu am crezut, până când nu am văzut cu ochii mei pe Youtube. Cine e interesat, să
caute video-ul "A talking gorilla" pe youtube.
În urma unui atac cerebral, pacientul poate pierde capacitatea de a vorbi. Dar dacă acest
atac are loc la o vârstă mai fragedă, capacitatea de a vorbi se poate transfera în cealaltă
emisferă cerebrală!
Limbile străine diferite diferite sunt stocate în părţi diferite din creier, au arăt studiile pe
copii bilingvi! Frumos, nu? Aceasta pentru a nu există o interferenţă între cele două. De
aceea, vătămarea unei porţiuni din cele două poate duce la pierderea unei limbi străine,
însă cealaltă rămâne intactă! Cazul lui Nobel care a murit în Italia vorbind numai limba
maternă, când toate asistentele erau obişnuite să vorbească cu el în italiană...
Memoria este definită ca re-experimentarea unor evenimente din trecut. Ea are loc prin
descărcarea sincronă a neuronilor, aceeaşi neuroni care erau implicaţi în experienţa
originală... Practic, neuronii se descarcă într-un fel anume când învăţăm ceva. Mai târziu
ei se descarcă în acelaşi fel când se recolectează acea memorie. Dacă ne aducem aminte
de mai multe ori acelaşi lucru, atunci este mai uşor pentru setul respectiv de neuroni să se
descarce împreună. Înseamnă că ne aducem aminte mai repede, deci că am învăţat! Sunt
două aspecte, faptul că ceea ce se schimbă atunci când învăţăm ceva este de fapt tăria
conexiunii dintre neuroni (sinapsele). Al doilea, este că mai multe memorii se adună la
aceeaşi locaţie fizică fără să interfereze prea mult (deşi interferează!). Acest aparent
paradox (memorii în aceeaşi locaţie fără să interfereze şi cu capabilitatea de a forma
unele noi) este studiat de aşa-numitele reţele neuronale.
Memoria este alterată de fiecare dată când este adusă la suprafaţă, tocmai pentru că atunci
se pot rescrie legăturile dintre neuroni. În plus, capacitatea de recolecţie este mai mare
atunci când toţi stimulii iniţiali sunt prezenţi (nu numai imaginea unei persoane de
exemplu, dar şi vocea ei ori lumina de afară).
Inteligenta ar fi cică dată de viteză de circulaţie a informaţiei între cortexul frontal şi lobii
parentali, locul unde se integrează informaţia de la senzori.
Nu putem face două lucruri dintr-o dată care necesită aceeaşi colecţie de neuroni. De
exemplu să ascultăm şi să citim, căci folosim aceeaşi parte din cortex pentru
recunoaşterea limbajului. Putem însă ascultă şi privi o panoramă frumoasă.
Oricine poate fi creativ, dar cei care au conştiinţe acumulate şi îşi pot pune din când în
când creierul într-o stare de aşteptare ("idle") sunt mai de succes. Creativitatea şi nebunia
au câteva lucruri în comun, zice în carte! (nu că nu ştiam şi noi...). Umorul este asociat
creativităţii, căci ambele presupun conexiuni nebănuite între părţile unei probleme (şi asta
cam bănuiam, nu?).
"Believing is seing". Ideea este ca atunci când credem, ne aşteptam la nişte rezultate (ca
de exemplu Dumnezeu să intervină) şi apoi vom asocia rezultatele acestor aşteptări ale
noastre. Dacă vedem că tocmai atunci copilul s-a oprit din traversarea străzii, înainte de
un posibil accident, bănuim că ar putea fi intervenţia directă a divinităţii.
Michael Persinger a creat ceea ce se poate traduce prin "cască a lui Dumnezeu" (God
Helmet). El spune că excitând magnetic creierul putem indice experienţe religioase.
Practic, punem casca pe cap, dăm drumul la câmpul magnetic si ne vine dorinţa de a face
o rugăciune... Sunt sceptic însă, a încercat-o şi Dawkins şi nu a simţit nimic (căutaţi după
"god helmet" pe youtube)... În plus, o vindea pe net cu câteva mii de dolari, însă acum nu
o mai vinde, bussiness-ul nu mai e de succes...
Iluziile apar când datele senzoriale (sau interpretarea lor) se contrazice cu asumpţiile
după care lucrurile ar trebui să fie. Iluziile ambigue sunt cele în care se pot vedea de
exemplu două imagini. Creierul nostru converge mereu numai la una dintre cele două,
niciodată a amândouă! Desigur, convergenta este influenţată de prejudecăţile stocate deja
în creier.
Atenţia (crucială în conştiinţă) poate părea continuă, însă rar se întâmplă să păstrăm
concentrată atenţia pentru un timp îndelungat asupra aceluiaşi lucru...
Memoria unei imagini nu alege decât câteva caracteristici ale imaginii, nu toţi pixelii...
Pentru neurologi, meditaţia nu este decât o "stare alterată a conştiinţei". În starea normală
alteram între concentrare, vise cu ochii deschişi, sau conştientizare relaxată.
Hipnoza, spune cartea este reală şi este folosită ca tratament. În starea de hipnoză
pacientul se concentrează doar asupra unui lucru sau sentiment. În această stare ei sunt
foarte influenţabili de sugestia hipnotismului. De aceea se poate folosi la tratamentul
pacientului ("nu mai mânca ciocolată, are gust urât...")
Ciclurile din somn (trezire, REM somn uşor, somn adânc) sunt controlate de
neurotransmiţători (cei care mediază interacţia dintre sinapse). REM este "rapid eye
movement" perioada de somn când visam des. În somnul adânc avem vise fără sens pe
care le uitam imediat. În REM creierul e mai activ şi produce realităţi virtuale. Lobii
frontali din cortex, care se ocupă de interpretarea critică, sunt blocaţi, aşa că în vis
acceptăm chiar şi cele mai ireale evenimente, fără să ne întrebăm de ce este aşa... În
visele lucide, ne dăm seama că suntem în vis. Astea au loc când lobii frontali sunt
reactivaţi în somn, dându-ne seama acum de realitate şi văzând că suntem în vis...
Creierul nu vede un video continuu al imaginii, ci doar imagini una după alta, la fiecare
0.05 secunde (50Hz). Creierul trebuie atunci să reconstituie videouri din aceste imagini
sacadate, lucru pe care îl face, creând senzaţia de continuitate. Dacă nu o face, dintr-o
cauză medicală sau alta, pacientul vede numai imagini sacadate ale lumii.
A examina "eul", spune autorul, este cu adevărat imposibil, căci este imposibil să te uiţi
la un lucru folosind acelaşi lucru să te uiţi (ca şi cum te-ai uita la o lunetă folosind aceeaşi
lunetă). De aceea, ne uităm de obicei la o imagine a noastră despre "eu". Auto-reflectia
este atunci mai mult o privire în oglindă decât o privire reală înspre noi.
Când au o sarcină de făcut, femeile utilizează ambele emisfere cerebrale, pe când bărbaţii
numai pe aceea potrivită pentru sarcină. Imaginea fMRI prezentată în carte este foarte
convingătoare, nici urmă de activitate în cealaltă emisferă la bărbaţi!
În carte este prezentat cazul unei persoane la care nu a crescut din copilărie o emisferă
cerebrală! Persoana este bine-mersi, conştientă...
În creier nu se afla nervi receptori sensibili la durere. De aceea cortexul nu simte direct
durerea. O durere obişnuită de cap are loc deoarece unii muşchi se tensionează (ca de
exemplu cei ai gâtului la stres) generând durere la senzori care apoi ajunge la cortex (nu
înţeleg atunci de ce nu ataşăm durerea zonei respective de muşchi...). Mai interesantă este
migrena (durere din cap acută şi prelungită), care se pare că este iniţiată şi datorată unei
activităţi prea ridicate a neuronilor (supra-activitate). În acest caz aş înţelege că nu e bine
să pui la treaba prea mult neuronii când ai putea avea migrene, ca altfel poţi iniţia
migrena din nou. Ori, în orice caz să nu te gândeşti mult la acelaşi lucru, căci atunci îi
suprasoliciţi pe neuronii asociaţi acelor gânduri, şi iar da migrenă peste tine... Toate
acestea sunt însă în mare parte supoziţii, nu se ştie precis ce este migrenă. Activitatea
aceasta intensă a neuronilor percepută ca migrenă poate fi iniţializata mai uşor în
prezenţa unor anumiţi stimuli: dehidratare, mese neregulate, probleme emoţionale,
oboseala, etc...
Encefalita este o inflamaţie a creierului, datorată cel mai des unui virus.
Dementia este o reducere rapidă a capacităţilor creierului, cel mai mult datorată bolii
Alzheimer. Scleroza multiplă este o boală se pare autoimuna ce distruge învelişurile de
protecţie ale axonilor.
[www.stiinta.info]