1

ADRIAN GEORGESCU

ŢĂRMUL
2

DE ACELAŞI AUTOR:

Rebutarea omenirii, Amurg Sentimental, 2002 - două ediţii;

ediţia a III-a - 2005; ediţia a IV-a - Sieben Publishing, 2006
Uleiul din candelă, Amurg sentimental, 2002; ediţia a II-a -
Mentor Macro, 2005;
Crime, Amurg Sentimental, 2004; ediţia a II-a - Sieben Pub-
lishing, 2007
Sfântu-Gheorghe. Un jurnal, Amurg Sentimental, 2004
Căpăţâna unei păsări de apă, Amurg Sentimental, 2004;
ediţia a II-a - Sieben Publishing, 2007
Romanul îndrăgostirii de mama, Amurg Sentimental, 2005;
ediţia a II-a, Mentor Macro, 2005
Conversaţie, Mentor Macro, 2005
Întrutotul eu totul, Mentor Macro, 2005
Unul şi el însuşi, Sieben Publishing, 2006; ediţia a II-a - 2008
Carte, Sieben Publishing, 2006; ediţia a II-a - 2007
Nu-i aşa? Sieben Publishing, 2007;
Hagigadar, Sieben Publishing, 2007; ediţia a II-a, 2009
Atentatele, Sieben Publishing, 2008
Iubi-te-voi! Sieben Publishing, 2008
Eu sunt şi vreau! Sieben Publishing, 2008; ediţia a II-a 2008
Anul putorii, Sieben Publishing, 2009
Sfânt, Sieben Publishing, 2009
Câţi oameni sunt eu? / How Many People Am I? Antologie,
Sieben Publishing, 2009
5, Sieben Publishing, 2010
Sosirea spre Dumnezeu, Sieben Publishing, 2010
Moartea spionului, Criterion Publishing, 2010, ediţia a II-a,
Sieben Publishing, 2011
g
 3

ADRIAN GEORGESCU

ŢĂRMUL
4

Copyright: © Sieben Publishing

Bucureşti
Site şi magazin virtual:
www.siebenpublishing.ro
E-mail: siebenpublishing@gmail.com
Tel: 0727 84 84 30

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin

Autorului

Editor: Veronica Anghelescu

Design: Christophe Villiers

Coperta reproduce un desen de

VASILE KAZAR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GEORGESCU, ADRIAN
Ţărmul / Adrian Georgescu. - Ed. a 2-a, rev.. -
Bucureşti : Sieben Publishing, 2011
ISBN 978-606-8076-12-6

821.135.1-31
 5

ŢĂRMUL

Notă:

Această carte reprezintă ediţia a II-a, revizuită, a

romanului Sfântu Gheorghe. Un jurnal
6
 7

Deschide uşa; încăperea: o gaură cu ferestre spre răsărit.

Soarele îşi lasă plutitoare razele să năpădească cu aur pereţii
strâmbi. Câtă îngrijorare-l cuprinde pe el când sare pragul şi
părelnic se poticneşte – oare împiedicat. Vreo stavilă dinlăuntru
se împotriveşte. Nimic. Intrând în cameră constată lângă
peretele dimpotriva ferestrei dulapul care-i va înghiţi lucrurile
– atâtea amintiri s-au scuturat şi întrebările toate rotunjite de
buzele lui ţuguindu-se dau să spună Alep dar rămân lipite şi ce
se aude e doar răsufletul blând se aşterne pe podea – greu de
sinele său răzbătut şi de strădania urnirii. Comunicarea nu se
înfiripă fiindcă acest bărbat n-are cui se adresa. Lângă celălalt
perete patul încăpător şi foarte moale pe care el n-are cu cine
să-l împartă să se bucure întrolaltă doi ori mai mulţi de leagănul
ce i-ar putea trimite pe tărâmuri îndepărtate – visându-le pe
pragul nopţii năzuindu-le apoi ca împliniri contrare ale visului
astfel tălmăcit: aşadar însingurarea cu tot înadinsul la capătul
unei călătorii în care curajul contează fiindcă te poate împinge
dincolo de închipuirile tale şi mai aproape de ceea ce eşti: oare
ce în tumultul viforât ţi se împlântă în coastă amintindu-ţi suliţa
care l-a străpuns pe acela cu numele lui nu se mai spune în
mijlocul camerei – lumina se chirceşte în sine vădindu-şi
bezneala pe deasupra spuzei de aur. Mai nesigur decât fusese
şi mai împovărat de cele văzute; cu nădejdea rezemată de perete
se-aseamănă trupului său sprijinit îşi răsuflă osârdia zilei: i se
8
pare că timpul nu i se mai cuvine întreg ci doar o înşiruire de
timpuri anevoie de împărţit în trăiri semnificative. Acum sufletul
– iar spiritul lăsat dincolo de prag ca oglindă mărturisitoare
atât de clară încât te sperie. Dar nu frica e scotocitoare-nlăuntru
ci spiritualitatea secvenţei de timp – ea însăşi fracturată-n
crâmpeie. A da seama despre ceea ce trăieşti nu e imperativul
momentului. Netrebnicie a lui şi ură. Ură pentru că te năpădeşte
splendoarea-nnorându-se a unei dimineţi însorite. Structurându-
şi lumina şi încenuşând-o eu sunt totul: aceeaşi lumină.

Desfăşurându-şi gândul blând blândeţea gândită peste

cuvertura ce acoperă patul el îşi simte adormirea învinsă şi-şi
presupune somnul stingher aşa că se întărâtă în contemplarea
încăperii – nediguită de nici o prejudecată – foarte liberă încât
pereţii nu îl ajung iar limitarea nu-i prisoseşte fiindcă el le învinge
pe toate cu o respiraţie suindă. Lumina deplină. Gândul trufaş
stăvilindu-l tristeţi călătoare înteţindu-l să se aprindă printre
ghiduşiile zilei care s-a căţărat şi urcă încă spre cerul pe cer –
cât de sus: nu se vede. Răsuflări. Suflare întru omul. Dac-ar fi
să-şi răspundă i-ar părea că întrebarea e faptul or nu e aşa
fiindcă acum nici o întrebare nu mai răsună. Îndărătul său masa
– pe ea şi-a rânduit câteva lucruri de care i se pare că va avea
 9
nevoie atunci când între degete nestarea nestăpânirea nebunia
arsura durerea neîncrederea: dreapta sa va cădea pe întinzişul
mesei respirându-şi neputinţa disimulată pe sub neliniştea
înfiripării; va înlătura un obiect apoi altul; mai cu seamă alba
opacă ispititoare oglinda pregătită să primească scrijelirile
dreptei să întemeieze hăţişul de sensuri pe urmele semnelor
năpădite de povara credinţei: el va purta ce îi e dat – chibzuind
totuşi la destinul celor ce se vor răsfrânge pe suprafaţa albă: se
referă la ele ca la realităţile ultime ale fiinţării sale; nu va depăşi
conturul oglinzii; nu-şi va aprinde călcâiele să i se pară că zboară.
Domol; potolit; se apleacă asupra lucrului său deschizându-şi
spiritul acelei credinţe care i-a robit sufletul întinzându-şi stăpânia
asupra a tot ce este el: o lumină cu sensul duios răsucindu-se îi
pierde sinele contopindu-l cu nespunându-se aceeaşi lumină
care e chiar lumina. Nu la mare distanţă marea. Valurile. Ceea
ce îşi aduce aminte despre
mare
valuri;
ţărmul gălbui răsucindu-se-n sinele său tremurat se revoltă
îngustându-se. Va pieri contopindu-se cu marea: laolaltă vor fi
împustiire de ape. Şi foarte târziul când nimic nu contează.
Pierde litere. La început s-au deşirat semnele îndrăznind să
existe în figurări somptuoase rupte nebune: nesemnificând. Pe
urmă şi-a rătăcit multe cuvinte pe care nu le mai regăsea în
memorie: se vor fi vârât în cutele minţii se vor fi încâlcit printre
altele şi dacă noapte acolo şi bezne gingaşe îşi îndeplinesc
văluirea poate că ridicându-se întunericul va elibera luminarea.
10
Mai târziu a redobândit ceea ce îi păruse pierdut: adică o mulţime
de cuvinte expresive în stare să îl exprime după cum el însuşi
a fost în timpul – în răstimpii s-au petrecut descumpănindu-l.
Cui să se înfăţişeze; cui să dea seama; să se justifice şi să
dovedească. Căuşul sinelui său l-a cuprins revărsându-l. – şi-l
pierde.

Dacă şi-ar fi auzit glasul poate că s-ar fi trezit din hăţişul

ideilor în care căzuse: nu-i aparţineau – tocmai le ascultase
rostite şi le asimilase dintr-o suflare presimţind că le va pierde
curând. În suflet învâlvorarea descumpănirii. Cum – se poate
fiinţa doar prin mijlocirea câtorva idei – rezultatul fiind similar
cu cel al furtunilor din sufletul său; cu ambiguitatea sentimentelor
călărind emoţii precare contopindu-le cu emoţiile înjunghiate
de sentimente şi cu nepăsarea buimacă împâcleşte până la
urmă rostul a fi;
raţiunea ce-ţi slujeşte supravieţuirea; judecata asupra
lucrurilor; forţa generalizării;
totuşi – gingaş îţi contempli viaţa şi-ţi tângui şovăirea.
 11

Priviri aiurite: opera descumpănită în lungă uitătura lui prin

fereastră cuprinde grădina înglobează florile galbene le
însumează luminii – totul se râsfrânge-n lumină şi-o întemeiază.
Aceeaşi obsesie ca anul trecut; florile întocmai iar gândurile
iscoditoare asupra obiectului confecţionat aceleaşi. Zbătătoare
opera se izbândeşte pe sine şi justifică omul: o viaţă care nu s-
a pierdut pe de-a-ntregul. Tăinuirile ei mai spun încă: despre
viaţă; despre ceea ce piere cu intenţia făţişă de a se reîntemeia
în altă parte: oareunde. Pierzania întrupată fantasmă – gândul.
El se trage într-o parte să înlesnească contemplarea; să-şi
explice întâmplarea şi să se bucure de fervoarea înconjurătorului
care e chiar a lui.

S-a dumerit foarte singur în nerecunoaşterea lucrurilor în

nemaiacceptarea realităţii în refuzul de a mai zăbovi cu sine
însuşi. La urma urmei în văduvirea de comunicare n-avea la
ce-i folosi legătura cu sinele său vlăguit şi cu ura. Îi vedea pe
toţi părăsindu-l. Îi constata gata să-l abandoneze pe ţărmul
12
mării; îndepărtându-se alcătuiau grupuri vesele pe plajă şi
pocneau din degete şi chiuiau şi urlau şi pe el îl uitau lăsându-
l întins pe cochiliile albe: apăsându-le cu talpa le asculta trosnetul
şi abia simţită neliniştea; valuri mărunte se furişau pe sub tălpile
lui şi trăgeau în adânc calcinate fragmentele scârţâiau şi plecau:
ce se întorcea pe sub tăvălugul talazurilor era altceva – de care
el nu-şi aduce aminte.

Şi dac-a venit ca o umbră furişându-se prin poarta deschisă

sosind sub fereastra lângă care – la masa de scris – el îşi
desfăşurase
alaiuri
cohorte
convoaie
haite
de gânduri dorinţe aspiraţii iluzii trădări nebunii toate
desfăcute dinaintea oricui îndrăznea să privească: nimeni oricine
unul altul totuşi nimeni nu i se apleacă peste umăr să-i iscodească
încrengătura cuvintelor în fluxul respiraţiei se-adună constituindu-
se ridicătură de sensuri învăluind-o taina substituirii fiindcă
mereu în locul a ceva se află altceva şi el nu mai e în stare să
identifice apoi să recunoască că aceasta este opera dezvăluită:
 13
o arătare diurnă care disimulează noaptea. Într-o parte oglinda.
Cum stă el pe scaunul cu spătar drept – după ce l-a scos de
sub masă şi se apleacă pe tăblie să-şi poată înfige unealta în
cealaltă oglindă – albă opacă întinsă şi să se însemne – se
pomeneşte răsfrânt în oglinda de pe peretele din stânga; ceea
ce vede îi tulbură gândul şi-i deformează acţiunea: gestul şi-a
pierdut siguranţa şi ce se întâmplă e bâjbâire-n tăcere. Nu
îndrăzneşte să se strige pe numele său să se recunoască
întemeindu-se iar printre sensurile scrisului; ce bucurie îi trece
pe lângă urechi şi pe sub nări; fiind în stare să scrie el se înşiră
pe sine dinaintea unor ochi care poate că da poate că nu: totuşi
da însă foarte târziu îşi vor plimba vederea lingând cuvinte şi
devălmăşindu-le în alte înţelesuri. Însă nu. Alături oglinda.
Tremurând argintiu capul lui se înclină tot mai mult peste sensuri:
în cele din urmă descâlcirea a ceea ce ar fi vrut să se-nscrie şi
chiar dacă nu e strălimpede desemnează cumva adevărul despre
care el ar fi vrut să dea seama înverşunându-se asupra scrisului.
În îndelungă iubirea ceea ce se consemnează stă sub cumpăna
certitudinii fiindcă soarele aprinde şi noaptea – chiar dacă foarte
târziu – şi este pecetea îndeplinirii. Ajungându-i propria conturare
de pe argintiul peretelui în conştiinţă el se scârbeşte într-atât
încât se refuză pe sine sortindu-se înnorării. De partea cealaltă
a drumului plânge un copil. Marea este departe şi nu se aude.
Vântul stârneşte nori de nisip lângă gard. Floarea-soarelui îşi
impune gălbiul.
14

El se întoarce de la operă la opera sa cea mai recentă –

aceea neterminată totdeauna dar mai pasionantă în văduvirea
ei de apărare – vulnerabilă într-atât că duioase privirile lui vor
s-o ocrotească; de fapt o rănesc în profunzimi năzuite şi o
primejduiesc până în vecinătatea imaginaţiei căci ce se întâmplă:
ar fi de închipuit devastările ura; pierderea identităţii şi
confundarea cu ceea ce îşi închipuie el despre operă: devenirea
întreagă din frica începutului spre temeritatea nebună a
continuării. Cât despre sfârşitul imprevizibil ceasurile şi-au oprit
bătăile după cum şi inima şi le-a rărit îngăduindu-le spaima
ratării. De plusul incertitudinii precaritatea e semnul sub care el
se adăposteşte să-şi ferească opera de pericolul iminent.

Rumoare. Larmă. Zarvă. Rănirea urechilor când auzul era

captivat de ce se desfăşura înlăuntrul operei; câteva şoptiri
abia întrupate lasă să şuiere răsuflări plăpânde despre care el
spune – fiindcă numai asta aude de câteva ore: gemete icnete
 15
plânsete suspine –
ţipă un pescăruş rătăcit peste case –
spuse frânte la jumătate – urletele cui în toiul tăcerii se-
nnoadă şi ghemul răscheamă umanitatea pierdută
– cocoşul –
frecându-se palma pe spinarea cuiva iscă fâşâitul pe care el
îl ascultă cu înţelegerea datorată umanităţii pierdute şi gândului
gingaş către omul şi bucuriei că floarea îi vine sub nas dinspre
pervazul ferestrei şi el n-o poate scrie fiindcă –
ţipă pescăruşul învârtejit şi se pierde ridicându-se-n cer până
ce se îneacă.

Atâtea lucruri pe masă în faţa lui. De prisosul vădit îl aţâţă.

Cum s-ar potrivi desemnate în cuvinte obiectele stările
sentimentele emoţiile iubirile atât de pierdute în hăţişul credinţei
încât nu mai contează – nu mai sunt iubiri: indiferenţe. Lucrurile
nu mai există decât prin mijlocirea acestor cuvinte rănite adesea;
schingiuite; scuipate; dispreţuite şi umilite – umilindu-te fiindcă
nu te mai captivează vădirile lor deşănţate – oglindiri subiective
prin mijlocirea sufletului deformate de spirit. Ţi-a dat Dumnezeu
nişte ochi care văd totu-n răstimpuri conform realităţii unui
anume timp – poate chiar timpul tău. Timpul tău – imposibil
să-l pierzi: te constituie.
16

Adumbrit – fără ca tristeţea să-şi proclame supremaţia să-i

întunece gândul spre – să-i ştirbească înţelepciunea aşteptării.
– cocoşul – un ţipăt de-aproape: dinlăuntru să fie; mintea
să fi început să cucurigească sau inima bântuită de temeri
zvoneşte-nnorarea se împlântă înfiripă izbândeşte dezleagă
scrisul său dintre limitele subiectivităţii şi-l împinge atât de
departe încât
marea
ţărmul
câteva valuri pe care el le intuieşte alergând şi prinzându-se
se confundă până la urmă şi iscă talazul – nu prea înalt: nu
ajunge la cer să-l urnească dintre limanuri albastre coborându-
l pe apele verzi de cenuşă ale mării
– tăcerea.
Ţipă cocoşul întărâtat de ploaia pe care o prevesteşte;
apoi plouă.

I-a căzut un ochi în gură. Nu mai vede. Vede totul. Atunci:

dincolo de şirul dinţilor exterioritatea de care ochiul a încercat
 17
să fugă – fereastra; pervazul; grădina; florile-soarelui; drumul;
câţiva: aleargă – sporovăiala lor pe când gestul se îndeplineşte
alcătuit din mişcări dezordonate şi ţipete rostogolindu-se pe
nisip se înfundă. Nu prinde nimic urechea dreaptă – s-a
desprins şi a căzut pe umărul omului de unde aude totuşi ce se
întâmplă în preajmă deşi omul ar fi vrut să se abstragă
încastrându-se în cuprinsul oglinzii din apropierea mesei la
care el scrie pentru ca sinele său răstignit să primească totul –
rupt de metafora care-l scârbeşte şi în pofida dezvoltării ei
vâscoase. El se şterge la gură şi-şi întinde cuvintele – le
transformă în ce nu se poate spune: despre spiritualitatea acestui
om e vorba şi despre respingerea sentimentalităţii care se
pregăteşte să-l împingă-n pierzanie. De plusul emoţiei de a
scrie el se pierde în succesive absentări şi subit se descoperă
mortul văduvit de chiar propria moarte. Atunci dumerirea:
oglinda din preajmă e un sentiment argintiu care-l încape-n
răsunetul sentimental ca un hău şi-nşelându-l.
– pescăruşi pescăruşul –
ţipete
ţipătul
râsul hohotitor
îl zgâlţâie râsul
– pescăruşi pescăruşul –
18

Au trecut zece poate douăsprezece zile de când el vede

drumu-adâncindu-se între mare şi fluviu; îl străbate surâzând
distanţei care-l întâmpină şi pământului ce îi sare în cale
înlesnindu-i umblarea; apoi se întoarce pe acelaşi traseu lăsând
să-i atârne de colţurile gurii acelaşi zâmbet îndoindu-se de pro-
pria sinceritate încovoindu-se chiar sub povara sa după ce a
răsfrânt ceea ce şi-a însuşit din această lume: priveliştea egală
cu sine tropotind în destrămări succesive pe sub aurul
răsfirându-se ziua impune şi temeiul ei. Pe plajă răgazul să-şi
tragă răsufletul şi să cumpănească realitatea acestora toate şi
în de unul în de altul el însuşi este un altul – celălalt
eu:
nimeni.

Slobodă limba lui bate câmpii despre

mare
ţărm
 19
fluviu
cerul se înalţă. Orizontul se frânge în dezvăluiri: dinapoia lor
celelalte ţărmuri şi ziua-n nestare; devin din realităţi ale mării
ţărmului fluviului cerului orizontului suprapuse realităţi înlăuntru
însă profund diferite încât el însuşi nu le mai recunoaşte în
realitate: atunci întemeiază iar
marea
ţărmul
fluviul
cerul
orizonturile
punctul aflat în zona de contopire a lor – confuzia stăpână
desemnează convergenţa ultimă realitate care îl doare pe el
până se dumereşte că el însuşi se desparte de ceea ce este a
fost – va să fie şi devine
însuşi el.

Decât contemplarea a ceea ce există

marea
ţărmul
fluviul
orizontul de dincolo de valurile tresăltând destrămându-se
20
mai arzătoare e grija de ceea ce va să vină în toiul însoririi:
tumulturi de aur răsfirându-şi argintul în despletirea nediguită
atât de departe că ce se arată distanţă îşi proclamă infinitul şi îl
păstrează astfel până la cutremurare infinită
te doare
te nelinişteşte
te înrădăcinează între văpăile reci ale aramei.
Dumnezeu nu se îndură de tine să-ţi indice limita de călărit;
ar fi putut să te conducă spre vărsarea fluviului unde marea e
doar o însuşire a nemărginirii şi ţi s-ar fi potrivit prin cuviinţă
desemnându-te: tu unul nu altul chiar dacă acelaşi fără putinţa
de a fi chiar toţi; părăsit – poate că provizoriu – în neştiinţa
aducătoare de calm totuşi neliniştea căci ce e de urmat nu se
mai supune măsurii: spulberându-şi cuvintele nu se lasă
însemnat consemnat contextualizat. În incertitudinea zilei pe
nisipul încins îţi măsori plaja din minte îţi socoteşti paşii pe un
teritoriu incert învăluit în lumina totală care nu e perfectă – se
dezvăluie încă.

Actualitatea nisipului roşu s-a lipit de degete şi străluminează

între ochi şi vălurelele întinse străvestindu-ţi lumina înlesnind
vederea întomnând gândul cu ce e al actualităţii:
 21
marea
ţărmul
fluviul
cumplit de reale în cuprinderea deodată domină în privire
până ce gândul se înstăpâneşte cu trufia a ceea ce e de urmat:
fiindcă el ştie; presimte; scorneşte; întemeiază: gândul. Mai
târziu actualitate tresaltă şi scuturându-se îşi doboară povara
care e individul ce aparţine actualităţii. Eonul îndepărtându-se
se apropie încât stăpânia îi e devorantă şi şovăirea un timp
nesfârşindu-se supune omul. Adică –
ei da ei da ei da: contemplatorul se trage către eon să-i intre
sub umbră să îi pătrundă adevărul să scape de actualitatea
pedagogică şi morală care l-a învăţat că doar prin mijlocirea ei
se trăieşte numai într-un anume chip şi tot astfel se moare şi
neînlesnită închipuirea celorlalte alternative pândesc să se
împroaşte să acapareze timpurile actualităţii.
Eonul e stâlpul: în vârful lui actualitatea dezbinată-n eoni
care sunt ai actualităţii.

Prilejuitoare de îngrijorări şi nelinişti

nestări
ura
22
moartea
iubire – o boare atingându-te gingaş te dezmeticeşte la viaţă
deşi nu o crezi şi nu te încrezi ştergând-o din aspiraţii din
suflet – rămâne o mâzgă – iluzia că viaţa –
actualitatea se întinde dogorind şi înşelând; părelnic a învins
eonul într-o înfruntare care nu e făţişă ci subînţelesă-n
străfunduri – deşelând-o o îndeamnă să se renege pe sine
laolaltă cu umanitatea înjeluită: nici moartă nici trăitoare –
părelnică până la dispariţie mincinoasă pizmaşă rea răzbunătoare
nevolnică omorâtă de alţi eoni pânditori de oriunde să o
batjocorească să râdă de ea anulând-o. Actualitatea eonului nu
întemeiază viaţa.

Coexistă
marea
ţărmul
fluviul
eonul
actualitatea lor deşănţat suitoare spre marea realitate a eonului
actuală continuu printre timpuri trecute deconspirând viitorul
prin mijlocirea unui prezent găunos. Aşadar găunos ce a fost
realitate travestită prin repetări succesive într-un prezent care
 23
nu e iar apoi prevestind ce va să se întâmple – s-a şi petrecut
găunosgăunos – piere. Între fluviu şi mare ţărmul se strânge în
sine nu stâncă: limbă de pământ răsună în clopotul mării
dăngănind în răstimpuri
timpul
actualitatea
eonul.

Dintre valuri în valuri printre valuri tălăzuind se înalţă dispar

şi se-adună
valuri;
pe valuri
sub valuri
alături în pofida distanţelor le înfruntă le pierde le află
învălmăşite în depărtarea de sub orizontul coboară timpul căruia
îi spui eon fără a-l rosti îl zici în gând gândul răsturnat în sinele
său dăngănitul din valuri se aude departe glasul cuiva care-şi
spune nerostul părându-i-se că trăieşte şi e însumare a actualităţii
cu eonul: au căzut lănţuindu-se în răzbătătoare lumina de aur
înjugă astrul eonului actualităţii;
nu se mai despart: contopindu-se întemeiază sfera care e
însuşi eonul în actualitate.
24

Dincolo; mai aproape decât valul ajunge pe ţărm dar

îndepărtat de punctul unde el aştepta; incert aburos în
actualitatea dimineţii ce-şi împinge contururi de aur să spulbere
vaporii argintii acoperă înzidesc înfiripă un zid de adăpostire
de năvălirea luminii; nu întrupează umbra; atunci: destructurându-
se conturări – prefigurându-se forme – încăpând ce se află
prevestind viitorul împinge eonul asupra distanţei care înghite
durata iar timpul e însuşire a ei; actualitatea încape pe omul şi
îl domină. Oare însuşire a suntului; putinţa proclamată a lui;
înrădăcinare în ceva care este; fracturarea cumva pe un ţărm
nesfârşit chiar la marginea cerului asemuindu-se mării până la
confundare cerul – mare albăstrindu-se în temeiul azurului care
e însuşi sensul neţărmuririi descoperind infernul de sus: de
nepipăit; de neadulmecat: de netrăit în zbaterea râsul îndoiala
şi chinul. În
fervoarea
încântarea
bucuria
fiorul.
După cum şi
neliniştea
 25
întrebarea
nestarea;
ceea ce se sfârşeşte şi ce nu va să vină deşi prevestit prin
urlare; adică umanitatea: respingând-o eonul capturând-o
actualitatea pierzătoare o transformă din şovăielnică în stâncă
rostogolită pe ţărm îşi difuzează lumina beznită. Beznă în
profunzimea actualităţii; limpezindu-şi lumina acest eon devine
din sine eonul actualităţii.

Aşa a fost: bucuria i-a umplut sufletul prevestind bucurii

– mai dăngănitoare –
zvonitoare ale răului împlântat în răul mare de-a lungul
ţărmului – pe când umbla fără a-şi vădi nerăbdarea ajungerii:
de fapt nu dorea să sosească să se stăvilească aşteptând să-şi
numere zilele şi să le însemne: oare de când se stabilise pe
acest tărâm şi-i smulsese binecuvântarea şi şi-o însuşise prin
jupuire iar acum:
binecuvântat îi cerceta în alt chip pe ceilalţi şi altfel le vorbea
ţuguindu-şi buzele sugrumând cuvintele rotindu-şi ochii-n orbite
ca şi cum ar fi vrut să cuprindă ansamblul într-o uitătură unică
disperată
tristă
26
fiindcă părea a fi cea din urmă pe ţărm: scruta marea –
pregătea despărţirea.

prielnică marea
neprielnic fluviul;
între mare şi fluviu viu teritoriul predilecţiei spre pierzanie
ură.
Dimineaţa: destul de devreme ca soarele să se fi limpezit
dezvelindu-şi aurul;
prea târziu să mai vezi semnele nopţii;
împuhăvit de vise confuze când nici un contur nu s-a impus
amintirii nici vreo pasăre nu va fi zburat scrijelindu-şi semnul
în sufletul lui zgâlţâit de valuri beznoase – nocturne încât
însemne negre asupra semnelor negre semnificând şi dând la
iveală scorneau disperarea pe care el o smulgea dintre succesive
eşecuri: şi tot despre ratarea unor perspective întrezărite prin
fanta sufletului său era vorba atunci când chibzuia la ceea ce-l
întâmpinase pe plajă –.
 27

Străbătând calea cerească într-o urnire duioasă fluentă

plângerile chiar acum se înalţă despletindu-se-n plânsete
zvâcnesc şi se adună împresoară sufletul şi îl deşartă răsfirându-
i emoţiile pierzând sentimentele şi o anume spiritualitatea care
n-are legătură cu oamenii şi nu le va aparţine şi nu li se dedica
în scornirile fracturate-n fragmente se descompun şi înseamnă
făcându-se floare a iluziei iubirii – crezi şi te-ncrezi în sinele tău
deşirat curmeziş peste cer înlăturând constelaţii le constrânge
în ungherele îndepărtate unde lumina. – mai mult ca lumina –
însuşi întunericul e limanul către care el jinduieşte ştiind că-l va
atinge curând: îl va întrece înfundându-se.

Venind. Dinspre dune traseul se moleşeşte pe ţărm stăvilindu-

se în locul unde valuri peste valuri îşi suprapun apele:
neabsorbindu-le deplin nisipul valurile lasă în urma trecerii lor
28
ochiuri strălucitoare – prind în oglindă chipul aplecat peste ele
– nu din înalturi posace trufaşe şi de neatins:
de aproape de foarte aproape din vecinătate de-alături –
aburos ca un gând –
– confuz
abstract –
această generalitate e chipul cuiva răscunoscut în închipuirea
mereu târâtoare cuprinde ansamblul şi îl scorneşte altminteri:
obrazul meu dungat – şanţuri în colţurile ochilor şi pleoapele
grele căzând ridicându-se şi surâs mâhnit vădeşte disperarea
difuz mă bântuie atingându-mă gingaş această aripă mângâie
alină înlesneşte speranţei traiectorie lină şi durere când se va
frânge asupra-ţi şi te va pierde.

Înaintemergător în lungul ţărmului prilejuitorul acesta de

răzgândiri învinuiri pedepsiri şi concesii. La marginea mării el
îşi cere iertare îmbiat de oglindirea unor păcate pe care nici
măcar nu le-a chibzuit. Răstălmăcindu-se cu îndârjirea cu care
un vinovat încearcă să-şi ascundă vina el făptuieşte greşeala
mărturisirii: nu captivează pe nimeni şi înscriind-o o face în
paguba operei de ficţiune – vocaţia sa cea mai adevărată şi
reală încât el însuşi se descoperă chiar scornire a sa. Tocmai
 29
despre născocire e vorba în torpoarea solară a constrâns aştrii
constelaţiei să strălumineze plaja
ziua
noaptea
să incendieze-n lumina argintie care nu e lumina
şi s-o mistuie.

Neştiutor. Şi îngrijorat. Dare de seamă despre sine. Căci şi-

a pierdut identitatea de atunci. Şi o caută. Ceea ce a găsit e
tocmai – . Oh – dar n-are curajul să rostească cuvântul. Să
identifice starea ca pe un obiect. Lucrul acela e chiar suferinţa.
Poate că bucuria. Nimic. Nu – . Nu îndrăzneşte. Atunci – . Îşi
subţiază glasul. Îl măsluieşte. Să pară că nu-i aparţine. E al
altuia. Un străin căruia nu trebuie să-i dai crezare. Acum spune.
Despre neîndeplinindu-se actualitatea în toiul muncii lui nu apare
rotundă credibilă – lucrul de care are nevoie: indicat cu un
deget poate fi acuzat. Şi tras la răspundere. Pasată vina cea
mare. Eliberându-te de oroarea ei: să fii liber. Însuţi tu. Abia
dimineaţa prezentă să-ţi începi opera. Să o conduci pe plajă s-
o îndrumi rătăcind-o. La mare distanţă de ceilalţi prăvăliţi pe
nisip ard sub soare. Ocolindu-le intenţionalităţiile. Pizmele. Să
te lase în pace. Să nu te bage în seamă. Oare părăsindu-te ei
30
nu-ţi stârnesc panica inutilităţii când a fi ignorat îţi pare că
înseamnă a fi fost scos din toate jocurile; smuls din orice
relaţie; expulzat din situaţii.

Vorbe rele pline de ură – deşertate de înţeles răbufnite din

neguri încearcă să te vădească după ce te întrupaseră din
aproape nimic într-un loc oarecare: pe ţărm printre calcinate
cochilii în dogoarea astrului se prelingea pe nisip aprindea
împrejurul şi scobea groapa de pedepsire
răcoroasă
umedă
unde te-ai fi putut adăposti dacă asta ţi-ar fi stat în intenţie –
dar nu: te simţeai sigur pe tine; îndrăzneai să te arăţi celorlalţi
să te impui vederii lor cu străşnicie aspră şi dezlegătoare de
sensuri;
ceva
cineva
nu te-a mai îngăduit astfel; te-a îmbrâncit în aceeaşi groapă
a pedepsei cu gând să te piardă pentru totdeauna însă fără să
te omoare deodată ci
încet
chinuitor
 31
fără întoarcere pieirea ta în clocotul beznei – moartea cu
toate-ale sale dar fără remuşcări în conştiinţă
a ceva
a cuiva.
Prelungile valuri nesfârşindu-şi drumul întors către linia
orizontului foarte albastră desparte marea de cerul care şi-o
însuşeşte în pofida a toate.

Îşi privi cu înţelegere pântecul scobit şi – reflectat în crevasa

lui strălucitoare-n văpaia săgetând dinspre astru
mic
negru
zbârcit
mugurul îşi zvăpăia materialitatea care nu se punea în discuţie
impunându-se-n jur; se continua cu picioarele lungi şi subţiri
împlântate-n nisip statorniceau realitatea trupului pe plajă. Oare
arătarea asta a scris aşa şi pe dincolo despre tot ce-i trecea
prin minte prin suflet dezvăluind o umanitate pe măsură
hidoasă
îngheţată
văduvită de sensibilitate
sau
32
sentimentală într-atât că era doar emoţie fragmentată-n
crâmpeie spulberate de chiar răsuflarea scârboasă; nu-şi mai
îngăduia lumea pe care o târa după sine pretutindeni unde îl
conduceau paşii rătăcitori – rătăcitorul nu-şi mai găsea locul
de poposire şi oriunde îi era potrivnic zgâlţâindu-l din sinele
său modificându-l în altul înşelător pe măsură: înşelase lumea;
ah – acest mugur;
nevolnic
chircit
răsucit
şi
mov
cu floarea vânătă în capăt
pătrunsese un număr de femei făcându-le să se zvârcolească
să se răsucească străpunse
să-şi dea ochii peste cap şi să strige
– dintre care doar una îi primise sămânţa
pe palme: şi le lipise pe frunte pe obraji lăsând o dâră sidefie
promiţând
rodnicia
şi în uter i se cuibărise jetul fulgerător în urma ejaculării
subite şi sperma se maturizase acolo răscolindu-se şi întrupase
o fată la început şi – după ani – un băiat; omul aflat azi pe
plajă nici nu-i numise cu nume de oameni; strânsese în gură
mai multe vocale le amalgamase cu limba şi scuipându-le printre
buze scornise numele fetei
aoiaua;
 33
întâi a şoptit apoi a urlat cu volnicie sporită până ce se
spărsese în urechile unora de aproape îndrăzniseră să îl repete
auioo răstălmăcindu-l şi fata răspunsese gemând
ioaua
şi el îşi recunoscuse fiica şi gingăşie-n priviri: o vedea printre
genele dese coborau se ridicau lăsau înţelegerii priveliştea fiicei
frumoase îi stârnea lăcrimarea şi curgerea nasului. Iar când se
născuse băiatul în urma unor împerecheri repetate trudnice
aproape siluiri îmbibate de alcool şi de îngrijorarea zilei de
mâine
după ce îşi băuse minţile şi-şi scrumise sufletul în târnosiri
succesive când nu mai credea în nimic fiindcă nu mai voia
nimic
îşi slobozea sperma în dreapta şi-n stânga; tocmai în văgăuna
acelei femei nimerise într-o după-amiază aurie după ce intrase
clătinându-se în casă şi femeia îl stimulase manual să se excite
pârjolind-o dorinţa satisfăcută rar; şi – după eforturi plictisuri
şi eşecuri alternative – izbutise să intre în acea crăpătură şi se
uşurase îndată. Născut al doilea băiatul creştea văzând cu ochii
îndobitocindu-se pe măsură ce tălpile îi ieşeau din pantofi – se
măreau de la o săptămână la alta şi păreau că nu-şi vor opri
alungirea şi ca să-l strige pe numele lui care îi încolţise în minte
tatăl smulsese din cuvinte consoanele le făcuse cocoloş şi le
rostogolise pe trotuar în faţa lui şi ieşise un nume scurt derizoriu
ndr
mârâit pe la colţuri ferindu-se să fie auzit de toţi nu cumva
să cadă în râs şi batjocură pentru că despre demnitate el avea
34
o anumită părere şi n-ar fi acceptat să fie umilit chiar numele
fiului – cât despre persoană ea n-avea importanţă.
Luându-şi copii de mână tatăl se adâncise pe aleile parcului
care era labirint şi cutezând să privească peste marginea zidului
viu nu izbutise să descâlcească încurcătura:
umbla şi umbla năzuindu-şi ţărmul actual al singurătăţii – îl
presimţea îl prefigura pe sub umbra de sicomori a conştiinţei
şi-şi închipuia viaţa fără dimensiuni a solitudinii – nemăsurabilă
de reperele fiinţării altor persoane şi neînchistată-n nimic; deşi
acum – în hăţişul întortocheat şi părelnic fără ieşire la lumină al
labirintului – incertitudinea viitorului îi furnica tălpile
determinându-l să ţopăie: stârnea hazul şi ndr bătea din palme
şi gingaşa aioua îşi răsucise privirile uitându-se în altă parte
fiindcă se ruşina de tatăl prea jucăuş ca să fie amuzant.

Umbra smochinului umbră sub frunza lobată; pe frunză

glasurile cui laudă omul risipindu-se în cinci direcţii – degetele
arătătoare ale traseului lui Dumnezeu care nu mai ajunge să te
săvârşească om – omul; trebuie să fugi fiindcă dezvăluirea şi
răul; adormi între cuvinte – măsluit de ele – mângâietoare într-
atât că te îndepărtează de tine te înstrăinează de sinele bântuit
îndemnându-te să te renegi pe treapta a cincea – coborai-
 35
coborai; umbra smochinului umbră sub frunze solzoase
aşternute una pe alta înfiripă hăţişul prinde omul printre
concomitenţe; o concomitenţă avea să se constituie în mod
ciudat cu aceasta despre care dau seama: – concomitent cu
umbra revărsarea razelor soarelui torentul azvârlit de astru
aprinde întinderi de nisip nesfârşite şi zid de foc orizontul se
distanţează dincolo de fluviu – el însuşi arde dig clătinându-se
înaintează spre întâlnirea cu cerul şi-l învăpăiază când îl
întâmpină ţâşnindu-i în faţă:
trăsnet
bubuitură
duhoarea sulfului ars
scârţâind poarta infernului se deschide şi îngăduie ochiului
să se strecoare printre canaturi: neţărmurit se întinde vederea
în această patrie predilectă unui anume om
– oare tu în hohotirea incertitudinii care e plâns al devenirii
din ceva în altceva uluindu-te; scâncitoare uimirea zăboveşte-
nlăuntru până ce dăngăne difuzându-se larg pretutindeni pe
unde oameni îndrăznesc să se-avânte. Anotimpul de aur al
mării îi înhăţase în rotitor crugul său atingând în răstimpuri
răzleţele cruguri ale planetelor
marile cruguri ale constelaţiilor
configurând galaxiile
prefigurând celelalte trei anotimpuri întruchipate din metale
plumbul
oţelul
argintul
36
stăpânindu-le aurul sau fiindu-le robit contopindu-se în
amalgamul fiinţialităţii al cărui liman nu putea fi doar aliajul ma-
terial
ci
aşteptând
năzuind
închipuind
şi
scornind altceva se descătuşa dintre limite distrugând reperele
actualităţii însuşindu-şi altele infinit infinite – ;
colosal nenumindu-se acel anotimp egal cu el însuşi
plumbul
neschimbător în durata al cărei sfârşit nu era previzibil totuşi
isprăvirea îi putea fi bănuită în mulţimea de transformări abia
simţite şi în nestarea adăstării îndelung cumpănite
când
nici planetele nu-şi modificau traiectoria nici plaja nu-şi
schimba aparenţa
totuşi se îngusta izbită de val: aceasta e realitatea;
împotrivindu-te nu faci decât să o îndârjeşti contra realităţii. În
neant îi e locul; din neant a pornit: desemnează neantul
întregindu-i haosul cu presimţirea echilibrului – înşelătoare: se
substituie haosului – poate crede umblătorul pe plajă abătându-
se la dreapta la stânga păstrându-şi totuşi direcţia pe care o
crede a sa – temei al umanităţii şi neîndoială că tocmai el este
omul.
Sub dună; cu picioarele cumva ridicate şi genunchii uşor
 37
distanţaţi. Omul îşi furişează privirea în locul acela şi femeia –
oare doarme – îşi alătură genunchii ascunzând crăpătura abia
vizibilă – stârnea fiorul. Pe urmă genele lungi se zbat
fragmentează lumina îngăduie licărului somptuozitatea scânteii
– pe care bărbatul o prinde din aer şi-o aţinteşte între acele
picioare să-i lumineze calea de pătrundere în vizuină. Umbroasă
traiectoria spre punctul de ajungere şi ţinta ocrotită de două
porţi mai mari cumva franjurate şi roz: întunecându-se două
falduri cad fâşâind şi acoperă ochiul; interzicându-i-se accesul
celălalt ochi se îndârjeşte să-şi focalizeze mănunchiu-nsorit într-
acolo: ajunge străpunge. Femeia se ridică; se întoarce cu spatele
şi lasă vederii nemulţumite a bărbatului două fese lungi arămii
care pleacă clătinându-se val se duc să primească valurile în
materialitatea lor dispărândă.
Dinspre fluviu boare de aur învăluie creştetul omului cu
nimbul albastru şi pare a-l trage-n înalturi să-l alăture astrului
să-l aprindă să-i mistuie ideile apoi o suflare vânjoasă să le
spulbere în vârtejul de ură tocmai s-a răsucit la picioarele omului
nostru ros de propria sa imperfecţiune şi de adevărul că doar
foarte rar îi e dat temeiul real: tot timpul diverse amăgiri
dinlăuntru când sufletul se preface a cânta despre ce nu există;
apoi scornirile sunt alte idei zburătoare pasate omului aflat
aproape şi în disponibilitatea de a le crede un scurt răgaz cât
un răsuflu turbat şi o răsucire de ură zvâcnindu-i în acelaşi
suflet apt pentru încântări acum se încarcă cu virtuţi negative
vor conduce omul la – : Ah – rizibile constatările în tăvălugul
umblării din însingurare în însingurare apoi solitudinea este
38
stăpânia şi ce mai urmează e crâncena izolare de ceilalţi: vorbirea
lor te stârneşte să le siluieşti cuvintele să le fracturezi consistenţa
realcătuindu-le astfel încât ei să nu mai fie capabili să comunice
iar tu îţi constitui un limbaj diferit: de neînţeles pentru ei de
nevorbit de nescris de nesuportat în forma sporovăielii se
străduieşte să desemneze totul. Atunci pierdut pe întinziş soseşti
pe ţărm dinspre dune după ce străbătusei şi o oarecare distanţă
pe malul fluviului – te însufleţise până la urlet. Potrivnică lauda
oamenilor care-ţi slăvesc vocaţia urlării pe drumeaguri pierdute
şi neproductive pentru actualitatea dă târcoale vrea să înşface
şi să subjuge: Ah – din tumultul zilei în clocotul ei zăbovitor
între inimi le dislocă şi le îndepărtează – ghemotoace zădărnicite
în bătăi de clopot spaime răsucite pe degete apoi jupuite şi
călcate-n picioare; urând ceea ce se întâmplă omului cu numele
lui nu se mai rosteşte în limbajul convenţional ci se schelălăie
ca împuşcat într-o coastă şi se-njeluieşte plângându-şi
precaritatea fiinţei ameninţând-o şi mai precară judecata tuturor
– a unuia şi a altora; a acelora cărora li se pare că pot condamna
drămui suferinţele chinul apoi recomanda o anume direcţie pe
care dacă nu o urmezi devii duşman al – . Oh – şi-a mai zis;
Oho şi ei da – îşi zice acum după ce s-a dumerit că dincolo de
fluviu şi mai aproape de mare pe teritoriul năpădindu-l grămezile
albe – cochilii scârţâind şi trosnind – nu se află aproape nimic;
nu sălăşluieşte nici vreo luminare. Pescăruşi: zbor frânt fulgeratic
laolaltă cu râsetele se-nvălmăşesc răsucindu-se-n ţipete lungi
mătură cerul cad se înfig în nisip scormonindu-l
val peste valul
 39
asupra valului
se aşează greutatea talazului îl apasă-l înfundă în mare: de
argint şi suprafaţa domoală oglindeşte cerul de-azur şi îl cheamă
la sine-l cuprinde-l îneacă în nevăzându-se nenumărate tumulturi
traversaseră sufletul împovărându-l îl chemaseră foarte adânc
şi neliniştindu-l îl siliseră să nu se mai recunoască suflet al
acestui om şi al omului şi să se urască până la fără liman cerul
se pierde în marea se-afundă în cer şi dispare.

Umbra smochinului deget chircit se întinde în spatele

trunchiului neted contopindu-se cu cealaltă umbră: vineţie
transparentă incertă şi nedezvăluitoare a realităţii celor câţiva
oameni care îţi dau târcoale; despre ei povestea răspovestită
de acesta căruia naraţiunea îi apare acum dimensiune a existenţei
şi îl împinge spre reflectări simultane; concomitenţele conduc
la suprapuneri de planuri şi la înţelegerea unor destine – se
cuvine a fi dezgropate nu pentru a fi vădite ci fiindcă înţelegerea
lor face parte din pierzania subînţeleasă în contextul general –
marea
ţărmul;
fluviul îşi impune lăturiş supremaţia asupra dimineţii ce
dezvăluie fragmentaritatea presupusă ca haină a zilei pe care
40
dimineaţa pomenită a şi sfâşiat-o pe la mâneci deviindu-i direcţia.
Aşadar sunt de presupus transformările surprinzătoare iar ceea
ce se ştia despre ziua prezentă corespunde realităţii – tocmai
se desfăşoară maturizându-se rodnic în târnosiri şi respingeri.
– vine şi-ţi spune despre ziua bună începe să-şi deşire
provizoratul printr-o succesiune de ore strălucitoare – de aur:
ghemotoace rostogolinde pe cerul albastru – ei bine – nu vor
mai ajunge: nu. Şi ar mai fi de zis despre aşteptarea nu se mai
rotunjeşte nu izbuteşte nimic nu poate fi decât dezlânată amăgire
asupra faptelor – nu vor mai fi duse la capăt.
– pleacă unul după ce îţi spusese despre smochinii au
degerat în sălbatică iarna trecută iar albicioasele trunchiuri sunt
atât de moarte încât trosnesc şi plesnesc dacă le atingi ori le
zgâlţâie vântul. Atunci umbra – întrebi dând la o parte un
mănunchi de frunze lobate – degetele cinci în pumn se strâng;
e a lăstarilor: n-au întârziat să spargă coaja pământului ca să se
impună luminii să săvârşească umbra o calci în picioare o
desfaci în florile limpezi se întunecă prin actualitatea zilei care
nu-şi mai pierde temeiul fiind pe jumătate beznită dinspre
reunindu-se toate umbrele întemeiază adumbrirea despre care
crezi că e un moment al zilei – trecător bezmetic: de fapt
prefigurare a ce e de urmat prevestind ce se întâmplă
bolborosind despre cele viitoare – mai zice; zici tu să nu-ţi
pierzi obişnuinţa cuvântării şi patima de a-ţi înrădăcina dreptatea
gâdilându-te voluptuos pe talpa stângă – chiar aceea care calcă
pe umbră – apoi zvâcneşte de arsura clipei când ţi se vădeşte
dumerirea-nnorării. Nici nu băgaseşi de seamă că nori rotunzi
 41
peste nori conturându-se aspru s-au plăsmuit în coline cu
pantele înşelătoare structurându-se-n valuri se rostogoleau în
talazuri destrămându-se în frânturi zburătoare la mare înălţime
– se pierdeau; se reînchegau din crâmpeie – alcătuiseră muntele:
nu mai putea fi îmbrâncit dat în lături scuturat marginalizat: se
statornicise între soare şi ochii tuturor de aproape privitori
către cerul se beznea negurându-se şi nici vântul nu-şi mai
încorda puterea să dărâme muntele în fragmente alunecătoare
– cât despre gânduri: ceea ce bubuie sub cupola dimineţii nu e
spaima cugetului pus în faţa a ce stă să coboare întâmplându-
se brusc transformând alterând devenind ci trăsnetul îndeplinit.
Zgâlţâite contururile muntelui – nori înnorându-se în consistenţe
înnorate – figurează înnorarea.
Chiar de sub frunzele smochinului – izbucnit dintre ele ţi se
învecinează şi-ţi spune despre zvârcolirile mării de unde şi-a
tras năvodul: el – un pescar – nici prea priceput nici din cale-
afară văduvit de noroc; mreaja goală; între ochiuri cleioase
meduzele transparente: când cenuşii din pricina apei mâloase
venită din fluviu când verzi fiindcă înotaseră în mare sub valuri;
uneori albăstrii deoarece plutiseră la adâncime: mereu precum
ochi înţepaţi – se scurgeau împuţindu-se. Curăţindu-şi plasele
de materia moartă nu găsise nimic de luat în seamă şi mi se
alăturase în preajma trunchiului alb al smochinului ca să-mi
spună că nici bucuria mare nici tristeţea îmbelşugată: totuşi
omul cu toate ale sale se va duce să dea peste cap o mulţime
de pahare cu vodcă şi să-şi zornăie bănuţii în buzunar – i-ar fi
putut câştiga dacă –. Te pomeneşti că-i arăţi un cuvânt –
42
cuvântul l-ar fi putut scrie chiar şi anapoda fiindcă singurul
lucru la care te pricepi e să însemni cuvintele să le dezlegi
dintre sensuri apoi să le laşi să zboare – planând să se aşeze
unde li se cuvine să-şi întemeieze propria lor actualitate capabilă
să le prefigureze viitorul apoi să semnifice – şi să se-nşire unul
în urma altuia conform unor înţelesuri de dedesubt de deasupra;
niciodată în orizontalitatea deformatoare – totdeauna
coborâşuri urcuşuri: înnoptarea le e destinul. Omul ridică din
umeri şi lasă goală umbra smochinului şi plecând o smuceşte
schimonosindu-i forma: apare ca o pasăre neagră în cadrul
strâmt al unei păsări; pe capul păsării frunza frunzele şi
însemnarea.
– dinspre mare pe ţărm răscolind şi aliniindu-se valuri pe
valuri vălurind se adastă se prind şi se-ncalecă valurile:
necaptivându-te succedarea lor buimăcită te insinuezi în
însorirea înşelătoare-ngheţată şi aştepţi ceea ce crezi că e de
dezlănţuit: furtuna aducătoare de pasiuni şi incendii.
Închegându-se inima pumn săltat să înfrunte şi gândul
zvârcolitor urmând calea ei despletind făgaş spre locul de
ascundere coincident cu cel al maximei izbucniri a cuvintelor
fragmentând rugăciunea în cerşeli milogeli plângeri şi invocări
ale neîndeplinirilor luminează – Doamne – rătăcitele se pierd
năucitele dispreţuitele batjocoritele de fiecare: cuvintele; – dă-
mi-le să mi le înfig în piept să mă ţintuiască de mine – ar fi zis
dacă spusa s-ar fi potrivit pe plaja scuturând-o vântul zguduind-
o valurile stăpânind-o el cu privirea neîncrezătoare. Alungă de
la mine cuvintele de laudă ale celorlalţi – nu ştiu ce fac şi ce
 43
spun: m-au împuşcat cu cuvintele lor slăvitoare – nu mă
captivează nu mă fericesc nu sunt pentru mine fiindcă eu nu vă
aparţin şi nu vă respect criteriile; în toiul singurătăţii îngenunchez
răsucindu-mi cuvintele şi în laţul lor îmi vâr gâtul – de ele mă
spânzur suprapunându-mi umbra peste umbra smochinului
prind între buze un deget din cele cinci ale frunzei lui şi îi spun
realitatea şi umanitatea şi. Nu despre omul e vorba în dezzăgăzuit
rostul rugăciunilor – de omul nu: atunci – . Asupra mării şi
cerului se aglomerează tăieturi piezişe – învie structura cuvintelor
şi faliile deschid perspective în care ochiul se înfundă. Orizonturi
se sparg în orizonturi. Dincolo de orizonturi orizonturile; marea
ţărmul – limanuri. Desprins de tine şi întunecându-te: să nu mă
laude ei deşi de lauda lor aveam nevoie ca să am curajul de a
reîncepe; să-mi înlesnească fervoarea cutezării încă o dată să
impun adevărul doare învăluindu-l nimburi de sânge înfiripând
realitatea turbând arzând. – şi nealungat dintre ei – eu
respingându-i pe măsură ce se insinuează în operă cu vocaţia
lor distrugătoare şi cu puterea analogiei – mistificatoare încât
deformează şi transformă opera în ceea ce ei jinduiesc şi pretind
de la o – operă – mai cu seamă să le adăpostească interesele;
mai ales să le răspundă unor nevoi şi neputinţe;
alungă-i
smulge-i
repudiază-i;
lasă-mă singur să-mi respir opera.
44

Bărbatul cu călcâiele crăpate: în crăpături viermi vârcolaci

putreziciunea zilelor când a crezut în ceva vădit altceva şi n-a
izbândit decât să se amăgească cu mersul său în lungul ţărmului
având marea la dreapta şi fluviul îndărăt:
foşnete
răbufniri
ocrotirea de aur a astrului sub cupola albastră-albastră încât
îşi pierduse numele de cer prinzând altul care nici nu putea fi
rostit fiindcă nu fusese închipuit şi se rătăcea printre alte scorniri
ale clipei:
fabuloase construcţii albe din cochilii
munţi de schelete de peşti
figurări aburoase din arbuşti
tufe stranii negre venindu-i pe urme păreau să-l urmărească
intenţionând să-l înhaţe:
toate însoţite de teama sa surdă şi mută nu se întruchipa în
vizibil
vaporoasă zburând îi acaparase sufletul stăpânindu-l cu
înverşunare sporită;
el nu spunea; nu executa: doar mergea rătăcindu-şi mersul
în cuprinsul unei direcţii care ar fi trebuit să-l conducă
– unde:
 45
se impunea întrebarea cu străşnicia dimineţii transparente
subţire tremură în briza însufleţită departe pe mare se furişează
spre ţărm învăluindu-l.
Despre inexprimabilitatea visului său în tumultul umblării
prin măduva singurătăţii care era semnul lui de identificare pe
ţărm – auriu; visul prindea forma vieţii – repeta întocmai viaţa
sa deja petrecută dar nu şi consistenţa ei; deşi îi preluase forma
nu fusese despicat de securea însufleţitoare a îndoielii şi a
părelniciei – apoi nu mai exista ca certitudine –
vis pe mare; pe ţărm; între valuri. Totuşi visul:
femeia întinde bărbatului palma ca un calmar – cu degetele
pungite înainte: torpilă străpungătoare; prădător capabil să-
nhaţe să sfârtece şi să mistuie: umbră prelinsă pe nisipul cenuşiu
se întindea peste tălpile lui cu călcâiele crăpate de umblet le
asimila conturării anapoda silindu-le parcă să nu mai reziste
împlântate pe plajă înrădăcinându-le profund şi durabil: nu
pană de pescăruş slobozită de la mare înălţime plonjând în
văzduhul de-azur nici frunză smulsă de vânt plutind peste
crestele valurilor. Atunci – ce se întâmplă cu bărbatul nostru:
s-a pomenit deodată în faţa femeii care-i întinde calmarul alb
sidefiu lucitor în lumină. Nu prea frumoasă. Cu sâni ascuţiţi şi
sfârcurile două fructe răscoapte întunecat. Cu capul dat pe
spate şi bărbia năpustită înainte pregătită să înfrunte ce avea s-
o întâmpine. Cu pleoapele grele lăsate peste globii zbătânzi în
găvane. Cu un genunchi uşor îndoit şi cu celălalt azvârlit înapoi
ca şi cum ar fi gata să fugă. Cu urechile ciulite să prindă din
fâşâitul mării contopit cu foşnetul vântului zvonirea primejdiei
46
care i-ar atrage atenţia că nu e de tot singură pe lumea aceasta
ci o pândesc
vise
visele;
deoarece şi ea era în stare să-şi imagineze o mulţime şi să
discearnă dintre ele pe acelea catastrofale triste transformatoare
ale liniştirii în văpaie – dezastru scoţând din minte sufletul. –
despuind sufletul de raţiune; înstăpânind dezordinea care avea
să fie curmată îndiguită încătuşată şi în cele din urmă sugrumată
de un bărbat cu călcâiele crăpate de pietrele drumului – precum
acesta
– înaintemergător: îi apăruse în faţă ca oportunitate a
împărtăşirii visului din care un fragment el însuşi visase; atunci
îi întinsesei calmarul lucios să-l apuce între degete să ţi-l
ocrotească să te simţi apărată de către acesta cu veston ponosit
şi pantalonii rămaşi scurţi îi dezveliseră gleznele subţiri păroase;
ce ochi are omul; ce dinţi; ce urechi;
ochi negri piezişi blânzi;
dinţii ascuţiţi vor fi sfâşiat poticnindu-se în oase nu s-au
rupt nu şi-au tocit tăişurile;
urechile mici lipite de ţeastă şi pe după urechi lungi şuviţe
slinoase îl înfăţişau pe micul dumnezeu cu puterile sale încordate
şi atenţia stârnită să cuprindă realitatea întreagă ca s-o modifice.
Însă omul nostru nu e de tot sigur pe sine ca mic dumnezeu
aflat solitar în faţa femeii şi nici nu îndrăzneşte prea multe
încât s-o uimească şi la urma urmei nici nu prea ştie ce să facă
şi cum să acţioneze în împrejurarea actuală – cum să iasă cu
 47
faţa curată din context şi să-şi abată visul în alte direcţii încotro
stinghereala nu este prezentă şi nici nu trebuie să făptuieşti în
vreun fel pentru că nu te afli faţă în faţă cu nimeni. Dumnezeul
mic execută un salt de pe dreptul pe stângul şi se statorniceşte
cumva lăturiş; la dreapta femeii încremenită cu mâna întinsă;
obrazul ei prizonier al unui râs încurcat îi schimonosise buzele
de eşecul aşteptării căci ce era de venit de la dumnezeul mic
întârzia – părea că nu va mai sosi niciodată; atunci – ; atunci
femeia păşeşte înainte lăsând să-i atârne îndărăt umbra vânătă;
şi-n mijlocul umbrei – mai sus de îmbinarea coapselor – buricul
umbrei: mare şi lung pe orizontală – o gură spunând potopeşte
bărbatul cu mulţimea cuvintelor: el nu le pricepe fiindcă nu le
rostise vreodată şi nici nu le mai auzise şi dacă ar fi să răspundă
umbrei – prin mijlocirea a ce ar face-o micul dumnezeu cu
puterea sa feştelită de o întâmplare care-i dovedeşte singurătatea
derizorie şi izolarea-i văditoare a neputinţei. Omul nostru se
scarpină după ureche îşi aranjează o şuviţă rebelă îşi scutură
din crăpătura călcâiului un roi de iluzii despre sinele i se
înfăţişează derizoriu provizoriu – căutându-se încă dar cât
timp în plus: o perioadă de patru-cinci zile sau câteva ore; în
clipa prezentă s-a regăsit. Găunos – cochilie goală calcinată la
soare şuieră aerul când o cotrobăie o izbesc valurile o sparge
talpa cuiva îndesând-o-n nisip: vulnerabilă până la pierderea
identităţii – după cum însuşi omul nostru este. Ori fruct ro-
tund: s-a rostogolit în mare de pe puntea unei corăbii şi a
putrezit şi a fost sfâşiat de făpturile adâncului şi sfredelit de
curenţi îngheţaţi iar ceea ce a poposit pe plajă purtată de talazul
48
furtunii e doar o mâzgă împuţită. Put. Aspectul îmi e scârbos.
Trezesc dezgustul. Disperarea. Scârba. Acoperirea ochilor:
nimeni nu vrea să-l observe pe micul dumnezeu să se joace cu
el să-i îndure toanele să-i satisfacă capriciile fiindcă nimeni nu
îl iubeşte. Sărind pe celălalt picior bărbatul se dezechilibrează
şi răsucindu-se-n aer cade; s-a dumerit că a înţeles câteva
cuvinte rostite de umbra conturând trupul femeii pe plajă:
calmar
inimă
ură.
Să fi fost desluşit lăuntru-i şi săvârşitoarea umbrei – deşi a
dispărut ori nici nu a fost şi umbra e o întrupare a ei sau
scornirea dumnezeului mic şi năstruşnic în creaţia lui piticesc-
neînsemnată – a răspuns întrebărilor lui; şi mai mult: răspunde
fără ca el să fi fost capabil să pună întrebarea altfel decât
prezentându-şi înfăţişarea încovoiată întrebătoare incertă
stârneşte un anume chip de mânie şi fervoarea de-a zice orice
chiar şi pe aripa visului sau tocmai pe trupul lui aburos fugărit
prin văzduhul albastru de umbra vineţie prefigurând o femeie
cu palma întinsă dispusă să-nfaşce ori să mângâie.

El scrie lumina visului încăput sub norul scânteietor roz

transparent – de neocolit de nerepudiat; de sub nor un glas îşi
 49
creează cuvintele răsunându-le înlăuntru în inimi rotunde stacojii
explozive; cuvintele dau să se spună şi se spun: chip de moarte
izbândesc binevoirea – acum sunt prin mijlocirea buzelor
spunătorilor şi a scrisului – a celor care le-nscriu după ce le-au
rostit: tot atâtea emoţii şi fervori în emoţii până ce viaţa se face
lumină străluminând orizonturi turbând conştiinţe cu ce se
întâmplă cumplit de real şi de crud; adevărat: o cruzime cu
care nu vrei să ai de a face – un adevăr de care nu-ţi mai aduci
aminte şi nici nu foloseşte devenirii tale din în – după cum
constaţi desfrunzindu-ţi suntul încălecându-te uluirea că exişti
prin chiar mijlocirea durerii; însuţi tu atât de adevărat şi jalnic
în răsfrângerea oglinditoare şi pierdut şi-njugat nedreptăţii fiinţei
un glas şi mai multe:
toate vocile în devălmăşia lor spunătoare s-au înscris pe
rotundul inimii însuşindu-şi suprafeţele curbe pe care scrisul
alunecă şi se prelinge; se adună jos pe nisip – cerul se
îndepărtează mai mult şi mai mult: văzduh albastru definit de
lumină.
Amăgit de lumina îndoită a propriului scris el îşi dezvăluie
aspectul:
un sine devastat printre devastările zilei însorite pe ţărmul
mării când a fi e povara voluptuos răstignindu-te pe celelalte
desfătări şi dacă ar fi să renunţi la a fi ai plonja în infernul
disperării
ai striga
te-ai zvârcoli
te-ai împotrivi
50
ai implora
te-ai ruga renegând ce ţi s-ar cere
te-ai dezice de scris de lumină
le-ai părăsi în schimbul încă unei zile de trăit;
ah – te cunosc eu fluieră-vânt pripăşit pe ţărm
fracturezi adevărul
măsluieşti realitatea
le întorci în favoarea ta potrivindu-le astfel încât să-ţi fie
câştig şi să te slujească înlesnindu-ţi fantasmele deformatoare
şi iluziile descătuşate de o operă încrezându-se-n ea încearcă
să scape de aparenţele constrângătoare: alternativa de a nu se
putea zămisli şi perspectiva morţii încă de când se pregăteşte
să fie; un manierism al cărui chip cu mustăţi răsucite sub nas e
rizibil iar privit în oglindă dă măsura operei ale cărei semne
sunt falsitatea şi umbra vineţie a smochinului nestatornică-n
loc şi ecourile înşelăciunii – le-a căutat cu încrâncenarea celui
ce nu posedă aproape nimic într-un context de sărăcie şi atunci
opera –
împresurată de ceilalţi devorată de pizmele înveşmântate cu
haine de circ şi încălţate cu pantofii bocănitori ai unor ritmuri
în transformare rapidă ne caţără pe pereţi şi pe acoperişuri şi
de acolo învecinarea cu cerul e mai lesnicioasă: opera este
totalitatea respingătoare a relaţiilor omului cu autorul. Adevărata
contradicţie dintre iubirea împlântată în om – îl străpunge şi-l
adevereşte – şi ura mistuitoare care zvâcneşte în operă
însufleţind-o individualizând-o printre cenuşile celorlalte este
lumina – nu poate fi înlocuită de neguri şi nici o beznă aşa de
 51
vârtoasă să i se substituie şi să ne înşele cu măsluiri comune.
Ah – dacă acest autor ar fi iubit omul fără ură – contradicţia
anulată – perspectivele nediguite ar fi sărit peste orizonturi
întrecându-le – marea s-ar fi dezzăgăzuit şi infinitul ar fi fost
coincident cu neantul pe care omul nostru îl poartă în suflet
frumos şi fără obiect – rupt de orice necesitate: haos
desfiinţător al realului – însăşi realitatea e haosul despre care
autorul îşi scrie raportul capabil să scoată din minţi cititorul
să-l dispere până la cealaltă ură: nepăsarea – periculoasă încât
distruge opera prin nebăgare de seamă. De plusul pasionalităţii
autorul nostru de mult nu-şi mai întemeiază opera pe noime
acceptate
– de unul de altul considerate aşa şi pe dincolo:
când înnoptate îmboldite de neguri şi înlesnite de bezne
când diurne şi transparente solare străine de opacitatea furtunii
şi statornicite la mare distanţă de atingerile periculoase.
Însă:
opera dezvăluită a fost un fenomen trecător; acest autor i-a
făcut cândva faţă dovedindu-se apt să o creeze fracturând
increatul în fragmentele alcătuitoare de sensuri dintre care
ale morţii
ale nopţii
ale suferinţei
urii
neiubirii
dispreţului
batjocurii
52
au fost optate.
Impunându-le inocenţei pilduitoare care-i dădea târcoale –
ceilalţi cu aspiraţiile lor spre nevinovăţie şi cu iluzii intacte – el
îndrăznise păcatul şi n-avea să rămână nepedepsit – după cum
se putea constata la o privire atentă: cu adevărat
searbădă
rea
înveninată
schingiuită
fragmentată
fărâmicioasă
cenuşă
pulbere
praf
foc rece
gheaţă pe degete
ochi încremeniţi în orbite nu pot privi decât într-o unică
direcţie – aceea a morţii
buzele umede
glasul gângav
această operă e dovedire a răului care există – suprem şi de
neînlăturat.
Clopote la ţărm spulberă nisipul purtându-l de aur pe franjurii
norilor impunându-l zborului alb al pescăruşilor se intersectează
cu traiectoria cormoranilor – neagră;
fiecare se îndeletniceşte cu câte ceva pentru a nu-şi pierde
identitatea în cuprinsul roz-azuriu înveşmântă dimineaţa cu
 53
torpori şi visarea – lung traseul ei îndrumă spre –
fluviul poticnit în alergarea-i înceată grea încât pare a in-
clude în sine lumi suprapuse – pierzaniile;
dinspre mare tumultul bănuit în afunduri în pofida liniştii.
Orizontul se alătură depărtării stăruind să alcătuiască neantul.
Iar dinspre noapte doar amintirea înnegurării şi o boare încinsă
străbătându-ţi prin fluierele picioarelor ţi se repede în ţeastă:
răsună învolburând celelalte teritorii – al sensibilităţii dispuse
să primească orice fir zburător fie doar şi figurare a zborului şi
orice aluzie se referă la zbor; al dezolării căci ce se întâmplă cu
autorul nostru însingurat pustiit e aidoma plajei de aur:
nestatornicie în statornicia operei sale – schimbător într-atât
că îl defineşte încremenirea – un om al contrariilor până ce
contrarietatea-l sfâşie iar ceea ce rămâne este operă muzicală
printre gânduri stâncă în mare iar pe cer – . Pe la colţurile gurii
dulceaţa povârnită a realului pomenită de el în răstimpuri
indicând-o drept măsluitoare şi mincinoasă i s-a furişat chiar
în cuvintele operei făcându-le insinuante perfide alcătuind un
hăţiş de realitate – capcană pentru orice i se alătură – infern de
devorare a cutezătorului care a vrut s-o atingă. Contagiunea cu
ea e periculoasă – ai scris – ai strigat – ai scrijelit pe nisip dar
prea aproape de val: năpustindu-se linge şi înghite avertismentul
iar ce rezistă e spaima.
Îngăduiţi autorului nostru să-şi lepede sinele multiplu în
multitudinea zilelor pe care şi le imaginează deja trăite în
circumstanţe speciale de către vocaţia sa mărturisitoare –
existate doar pentru a fi mărturisite
54
în van
în vânt
mijlocindu-le marea
pierzându-le fluviul
răstălmăcindu-le orizonturile
înfiripându-le valurile
pieritoare-n talazuri
desfiinţându-le singurătatea
răsună-n nepăsarea altora:
îi înseamnă
îi pierde
îi delimitează în lume;
scriindu-şi lumina opera se întemeiază
durează în visu-ncăput în norul scânteietor roz-transparent
– de neocolit; de nerepudiat.

Între pat şi oglindă masa pe care se-ntind:

celelalte oglinzi stivuite cu argintul în jos să nu poată cuprinde
şi reflecta ce au adunat mai înainte;
cuţitele de scrijelit de jupuit strălucirea argintie de însemnat
o mulţime de gânduri judecăţi consideraţii suferinţe iluzii;
iluziile sale;
 55
visul despre scris;
şi
visarea
desemnează scrisul precum acţiune formatoare a conştiinţei
despre sinele învolburat pe ţărmul mării – neliniştit într-atât
încât nu mai încape în el însuşi şi dând buzna să iasă iată-l silit
să treacă prin inelul de sârmă ghimpată: ceea ce străbate până
pe partea cealaltă e o sfârtecătură roz greţoasă fluidă – iluziile
pe care le-am pomenit se deşartă în capul meu năclăindu-mă
mă modifică din modest autor în trufaşul născocitor al şirurilor
de ficţiuni ce mă vor conduce foarte departe – la distanţă de
esenţa umanităţii – în vecinătatea pierzaniei – poate că adevărat-
adevăr: mă voi pierde; Ei şi – ridică din umeri însufleţit de
orgoliu. Atunci – aşezat pe scaunul de lângă masă mătură
obiectele cu un gest: zuruind se împrăştie pe pardoseală
oglinzile sparte cărţile scrise desfăcute din legături şi acelea
nescrise au scăpat dintre constrângeri şi-şi iau zborul prin
fereastra pe unde el se zgâieşte printre palmele – se deschid se
închid – ale smochinului; printre ochii vorbăreţilor care s-au
adunat în faţa gardului şi sporovăiesc răsucindu-se-n loc şi se
vaită. Linii subţiri se împletesc în hăţiş semnificant şi în
încrengătura de semne ce credeţi că s-a prins: provincialismul
său bâzâind – muscă în pânza păianjenului – cuvinte nevăzându-
se-n zbor izbucnind din glasurile certăreţe îl înconjoară stoluri
înţepătoare şi-l năpădesc: oare va mai putea să le-nscrie pe
toate pe netedă tăblia mesei să le scrijelească cu unghiile apoi
să desluşească înţelesuri în stare să se impună realităţii cerului
56
albastru şi aceleia a nisipului galben care e măduva drumului –
în lungul lui curg la vale persoane. – o – nu: îşi scoate prin
fereastră braţul descărnat brun-roşcat ca să apuce o pasăre –
a poposit dincolo de pervaz; alungă zburătoarea o face să-şi
fâlfâie aripile în zbor aiurit; această metaforă şi altele nu se vor
prinde de scrisul său nu i se vor lipi de iluzii: le va repudia de
câte ori se va întâmpla să-l asalteze masa lor cleioasă. Scăpând
dintre buze direct între degete metafora se întipăreşte pe masă:
greoaie rece dulceagă – nu se îngăduie ştearsă.
Departe şi cumva lăturiş numai vuietul mării – fluviul trecând
nu se aude; nici ţărmul încremenit – îl întâmpină izbiturile mării;
toate valurile în răstimpul aşteptării – o cale de rătăcire; cealaltă
este a regăsirii pe care el o nădăjduieşte scriind. Aşadar despre
îndreptăţita speranţă a ficţiunii e vorba – când te afli pe la
jumătatea drumului dintre darea de seamă asupra realităţii tale
şi realitatea reală văzută constant şi învinsă de o mulţime: alţii.
Lesnicioasă constatarea şi obiectivă până la dezgust te
expulzează în iad: îi pipăi fantasmele; îi intuieşti deşertăciunea;
totuşi nu te înstrăinezi nu te tragi într-o margine de unde uimit
să contempli dând frâu liber ochilor să-şi închipuie imaginile
în scandaloasă relaţionare. Căci ce legătură există între verde
verde o frunză de smochin şi vulva abia figurată a unei trecătoare
pe drum: oricare – desigur – după cum observi prin fereastră.
Apoi: tot din spatele ochilor – măsluitori amăgind – fervoarea
împreunării dintre un câine pitic şi o asină şi imediat descoperind
zămislirea alături: un câinemăgar cenuşiu cu urechi ascuţite şi
ochi blânzi şi mari – nu ajungi în faţa ficţiunii care îţi deschide
 57
poarta infernului şi îţi prezintă bestiarul – firesc – potrivindu-
se osândirilor iadului.
Te înapoiezi pe scaunul de înfăptuitor al unor privelişti dev-
astate pe sub oasele ţestei şi elementele din alcătuirea lor sunt
roz
cenuşii
de aur
gălbui
verzui
desemnează un ţărm lângă mare şi spre stânga – nevăzându-
se presimţindu-se târâielnic vlăguit şi final: fluviul cu nume oftat.
Mai vin şi mai pleacă doi-trei: sunt oamenii tăi şi prietenii noştri
vânzători pe bani puţini – cumpără suflete dau în schimb amăgiri
pentru scormonitul printre sentimente-reziduuri: put se destramă-
n văzduh împuţindu-l; negru norul duhorii se înalţă lăbărţându-
se acoperă cerul şi astrul luminii. Sentimente:
iubirea
ura
meschinăria;
ura că nu eşti capabil să înfăptuieşti opera realitate stâncoasă
iar valul stropi după ce-l spulberase tocmai nevolnicia
distrugerii;
iubind până la capătul lucrurilor pomenita iubire ori de câte
ori te afli în impas şi vrei să te apropii de umanitate bănuind că
doar iubirea constituie puntea de legătură: atunci stabileşti relaţia
de iubire cu omul şi te dumereşti înregimentat umanităţii.
Revino pe scaunul înfăptuirii – te chemi şi te-aduni de prin
58
ungherele încăperii unde te risipiseşi străduindu-te cumpănit
pe palme să cuprinzi ce se află apoi să răsfrângi pe suprafeţele
de argint ale oglinzilor împrăşiate pe jos pierzătoare de imagini
deformatoarele iluziei mele că scrisul sunt chiar eu în tumultul
nefirii
m-a pândit
– neant –
m-a înfăşcat
şi
m-a devorat;
m-a lepădat mie însumi la picioare grămadă de zdrenţe de
fâşii de piele brună nedesluşindu-se omul şi predestinarea. Mă
privesc cu ochi obiectivi – se află câţiva paşi mai încolo şi
îndrăznesc să constate dezastrul: de plusul distrugerii s-au
încordat – de neclintit: puternici străpungători cu virtuţile
dumnezeieşti li se răsfrâng în licărire – ochii mei de călător pe
întinziş.
Omul a revenit şi s-a încuiat într-o încăpere umbroasă
părându-i că exteriorul i-a fost potrivnic îndeajuns şi că scrisul
i se poticnise între două dune de unde n-avea scăpare şi atunci
înconjoară camera pe lângă pereţi – înăuntru nici noapte
nici dimineaţă clară după cum se desfăşoară afară
concentrându-se crudă lumina solară în reflexele lucrurilor;
înlăuntru-i nici lumină nici beznă fiindcă l-au potopit
sentimente neutre reunite într-o scriere sobră – va rămâne
ascunsă iscodirilor; e sortită necunoaşterii: ceva tăinuit în se-
crete – mărturisirile – mărturii – un jurnal intim – el nu ştie; nu-
 59
şi cunoaşte nici propria devenire printre două obiectivele pe
care i le propune dimineaţa prezentă: să se scrie până ce
întunericul îi va seca interiorul întorcându-l pe dos i-l va scoate
pe masă arătându-l pereţilor şi tavanului sau poate că îl va
deşerta pe podele să-l calce oricine apoi să se prăbuşească
după ce va fi alunecat; a doua cale ar fi să izbucnească din
casă străfulger printre nevăzându-se aştri – fulgerând în văpaia
solară difuzându-şi argintul într-o boare abia spulberată-n
văzduh şi n-are să dea seama despre un sine care se pierde –
nu mai rămâne nimic pentru unul ori altul din unul altul
nici gând
nici imagine;
nu resentiment
şi
nu nostalgie;
se va duce la mare luându-şi în spinare drumul anevoios
prin nisip:
un picior se împlântă şi preia greutatea – omul se cumpăneşte
se aruncă în faţă şi-l întâmpină suprafaţa pământului lungă cât
un pas; celălalt picior zvâcneşte-nainte îl despovărează pe
stângul şi se încarcă cu ceea ce e de îndurat în lunga străbatere
prin strălucirea solară năpădeşte cuprinzând şi trăgând spre
sine
devorează
mistuie
luminează
învăluie
60
incendiază;
nivelând impune adevăruri şi mai mari decât acelea de curând
înşirate pe pereţi pe tavan – după ce explodaseră în conştiinţă
şi se împroşcaseră pe masă.

Disperarea omului aflat la strâmtoare pe drum de nisip: la

dreapta dunele alergătoare îl întrec fugărindu-se până foarte
departe pe sub linia orizontului ascunsă sub valuri incerte
tremurând distanţîndu-se se scufundă dispare; la stânga hăţişul
verzui de cătină spini se reped să sfâşie să agaţe să prindă să
păstreze captiv în capcană ceea ce se constituie pradă pe sub
astrul solar împrăştie lumina de aur egal difuzându-se cotropeşte
şi-aprinde – învăluie; câţiva măslini sălbatici – zbătându-se
vântul printre ramurile contorsionate nu mai ajunge niciunde:
se spânzură; ce rămâne e o fâşie de vânt răsună aducându-ţi
aminte visul chinuitor desfăşurat în noaptea trecută pe spinarea-
ţi încovoiată şi pe umerii coborâţi de umilinţa visării te
îngenunchease între spaime te îngrozise te făcuse neomul
fiindcă-ţi vârâse în oase o realitate posibilă – în infern rădăcinile
ei; din iad personajele mijlocitoare ale răului până la nebunia
finală când moare tot ce-ţi aparţinuse:
sentimente
 61
lucrurile
vocaţia
izbânzile
regretele
mai cu seamă persoanele puţine de care eşti legat indestructibil
prin sânge: moartea te izbea te năucea cu ireversibilitatea-i de
care păreai a te convinge pentru întâia oară – ca şi cum până
atunci fusese abstracţiune: acum te îneacă; ah – moartea cu
scânceli şi oprelişti jale suferinţe dezbinări fără întoarcere –
toate-nşirate în cortegiul negru de lucruri îmbâcsite se aglomerau
la porţile tale după ce-ţi ieşiseră din inimă fără să te izbăvească
– plecau şi se înapoiau din ce în ce mai ponosit-inutile până la
disperarea care porise devenise nebună o floare uşor veştejită
o strângeai la piept în încăperea neagră: te-ai dumerit că-ţi
smulsesei inima sfâşiindu-i cuşca de piele cu unghiile şi o păstrai
între degete: zvâcnea în răstimpuri bubuind delicat gingaşa
vestire a pierzaniei – împotriva ei nu luptai deoarece
învins de la început – erai doar o victimă – nu ţi se îngăduia
pacea
noi chinuri se repezeau s-o sfârtece şi alte torturi şi
îngrijorările;
spaima cu coarne mă împungea
durerea fără durere – amară stâlcită – de groază – îmi lingea
genunchii înmuindu-i
frica de mine însumi
de somnul meu sfrijit născând amănuntele visului fâlfâiau şi
planau – visul însuşi înfiripat până la urmă cumpănă în
62
pedepsirea făpturii care greşise cutezând ficţiunea în plus faţă
de realitatea lumii şi o lăbărţase într-atât încât învinsese adevărul
anexându-l apendice al unui mod de a fi ficţional: atunci realitatea
răzbunându-se fără măsură devenise vis cu temeiuri împlântate
în adevăr nutrindu-se din perspectivele sale drăceşti.
Cu relatarea acestui moment al sfârşitului visului şi al repudierii
visării ca element disperant în lumea disperat-disperată am ajuns
într-un punct culminant pe orizontală traiectoria povestirii
noastre de vară – astfel că suntem siliţi să ne înapoiem câteva
mii de paşi şi un număr de respirări deşirate-n minute – aşadar
pe drumul aflat între două limanuri
– dunele galbene
şi
hăţiş de cătină şi de măslini sălbatici –
toate determinate de – şi întoarse la globul tutelar: astrul cu
lumina desfiinţător devastatoare – de aur – copleşeşte distanţele
şi le înnoadă într-un ghem; omul nostru îl poartă pe braţe fără
să-l simtă – uşor transparent aerat – adică nimic în desfăşurarea
înfruntării cu spaţiul care e timp.
Visul îl silise să iasă din încăperea umbrită după ce-şi părăsise
obiectele risipite pe masă îi făceau cu ochiul să-l reţină cumva
printre ele să-şi scrijelească visarea descompunând-o în
fragmentare visele fracturate în segmente spulberându-se în
noi respirări şi visări – imposibilă le-ar fi fost închegarea; trântise
uşa; zăngăniseră geamurile. Grăbise pasul: se lămurise că fugea
de ceva rămas în camera sa sub pat ori sub masă – ceea ce nu
rezistă-n lumină şi mereu se ascunde deşi e găsit totdeauna:
 63
blestemat şi scuipat. O apucasem la dreapta pe drum de nisip:
braţele sfârtecau aerul; picioarele ţopăiau şi săltau înghiţind
distanţele. Fugeam. Mă îndepărtam de un punct; mă apropiam
de altul. Talpa dreptului se înfundă-n nisip. O smulg cu străduiri
stăruitoare şi purtând-o prin aerul tremură albăstriu o direcţionez
înainte – oh: ce să fac cu povara dezechilibrată fiindcă dreptul
a împins-o pe stângul iar acesta nu a preluat-o aşa încât îmi
reped pieptul în faţă să prind ce se va rostogoli: iată cade un
vârtej de lumină arămie un rotocol cu coada aprinsă o umbră
roşie încăpută-n contururi văduvită de forme se desface larg
mă cuprinde mă strânge în sine şi mă înglobează; piciorul
stâng se încordează şi zvâcnind îşi împlântă talpa-n nisip;
dreptul zăboveşte suspendat şi se leagănă opt-zece secunde
timpul nesfârşind spaţiul ce i se îngăduie – dimpotrivă: sporeşte
îmbrâncindu-mă lăturiş ca şi cum ar vrea să mă scoată de pe
traseu gâlgâind şi spunându-mi îndrumându-mă să-mi deşert
iluziile despre ajungere tocmai acum – pe la jumătatea mersului:
nici punctul de plecare nu este aproape iar ţinta ajungerii se
prezintă ca amăgire şi atunci te îndârjeşti cu buzele strânse
purpuriu să nu spună şi fruntea dungată de spaimele nopţii
zămislitoare ale visului n-au creat nimic; obrajii supţi; nasul se
apleacă: bătrân este chipul omului – a început să îmbătrânească
pe nesimţite tocmai când el îşi simţea tinereţea înflorind l-au
năpădit spaimele bătrânicios sugătoare de iluzie şi l-au cocârjat
– totuşi umblă trufaşul lăsându-şi vanitatea s-atârne chibzuieşte
să-şi impună opera-n lume: strategii şi mişcări viclene şi suple
şi concesii de care nu s-ar fi crezut în stare – iar ceea ce se
64
apropie e – .
Hurducat – îngăimând o mulţime de gânduri stacojii pe
suprafaţa vălurită a nisipului – de aur pe cerul albastru – dâră
verde marginală conducându-l şi un cântecel lipsit de cuvinte
îngânat între un gând şi altul destrămându-se în suspine
nostalgice căci ceea ce trece e însăşi viaţa i se petrece degeaba
– după cum îşi închipuise demult: atunci îndrăznise
nesupunerea în cuvinte şi gesturi – multe acţiuni dovedeau
răzvrătirea – avea să devină revoltă iar cel revoltat va fi osândit
la revoltă perpetuă în fără odihnă revoltarea nu amintea de
moarte nici de infern doar de viaţă nediguită neîmpăcată şi
tristă şi îngrozită de perspectivele sale şi de urmări.
Strâng din dinţi. Închid ochii. Scrâşnesc. Pumnii. Palmele.
Buzunarele goale. M-am oprit la cotul pe care drumul îl execută
la dreapta. Deşi îi cunosc răscrucile şi rătăcirea ar fi imposibilă
iar din celălalt sens nu are ce să mă întâmpine – decât – mă
surprind răsunările îndepărtate
foşnete
fâşâieli
vuiri;
trosnete
scâncete
zuruiri;
larma glasurilor –
ţărmul distanţat cu jertfirile expuse la soare.
Să te ţii îndârjire izbucnită dintre oasele trupului îl însufleţeşte
în umbletul se întărâtă şi străbate paşi peste paşi pe deasupra
 65
paşilor şi părelnic zbor mai aproape de astrul solar şi la câteva
palme de nisipul răscolit de multe tălpi în alergare tăcută au
ajuns sau nu – nu mă captivează interesul altora aşa că
zarva lor mă atinge-n răstimpuri şi mă leapădă: nu sunt dintre
ei pentru ei ci
– viscolind răscolind
răsturnându-se în sine dungi traiectorii în profunzimi visate
alte umbre de aramă coborând se ridică –
valuri pe nisip;
valurile izbesc ţărmu-l scobesc năruindu-i conturul figurându-
se altul muşcat înăuntru deformând teritoriul
aurindu-se plaja până ce e de aur solar şi aprinde –
dispare omul înghiţindu-l strâmtoarea nisipului încăput pe
drumul întortocheat printre dune răzleţite pe plajă:
îl calcă valurile îl trag în mare.

Dispare omul înghiţit de strâmtoarea nisipului încăput pe

drumul întortocheat şi abia acum îndrăzneşte să-şi ridice privirea
dinspre groapa căscată la picioare către cer: pe întinziş tremură
nori prefigurând ceea ce îl aşteaptă întâmpinându-l scornirile
lumii – întristătoare încât îi zgâlţâie umerii şi faptele cândva
cutezate îl trag în jos şi mai jos – nu păcate cât vinovăţii rămase
66
în urmă neîndeplinindu-se în gânduri nici măcar ca intenţii şi
atunci ce sunt aceste fâşii albăstrii de nori
zboară
încremenesc
planează
se lovesc
se încalecă
se contopesc
opunându-se astrului roşu solar
stăvilindu-i văpaia
slobozind-o-n răstimpuri pe pământ după ce au purificat-o
printre stânci colţi crevase: iluzii
se reunesc alcătuindu-se iar conform unor structuri interioare
nu vestesc înlăuntrul oglindindu-l departe – şi mai departe
– peste distanţe –
deasupra mării
asemuindu-se ei:
marea – norii întocmai: dezlănţuiri fără limite în pofida
orizonturilor năpădesc din toate părţile
şi împotriva lor:
le frâng
şi
fragmentându-le
nu le mai rezistă urma
– nimic îndărăt
nimic –
şi
 67
nimic înainte;
pretutindeni nimic.
Cele aflate deasupra crugului ceresc se învălmăşesc
zămislind ordinea firii încăpând-o neant
ordonându-l în configuraţii
constelaţii de neînţeles –
acestea stârnesc frica – mai mult decât frica spaima că –
groaza se insinuează dislocă şi se substituie; nu mai e senti-
ment ci devine realitate a lumii în lumea cutremurată de propria
ei realitate cumplit adevăr: groaza contemporană nu mai ucide
străfulgerând – desfiinţează trimiţându-te în afara firii care nu e
liman ci tocmai nimic în conştiinţa pământului şi în existarea
planetelor. Groaza de Dumnezeu este în înţelepciunea
pământului dacă nu cumva e chiar ea. Ei şi – se îndeasă să zică
şi zice. În lungul drumului – la dreapta dunele alergând vălurind
ascund cursul fluviului – tăceri suprapuse tăcerilor întemeiază
tăcerea mare abia se aude întăcându-se până foarte departe îşi
înghite distanţa
răstăcând;
la stânga hăţiş de cătină şi un dig de măslini sălbatici
zornăindu-şi argintul zgâlţâit de vânt. Şi vântu-l apasă pe el
pe umeri
pe creştet
pe spinare:
îl îndeasă-n nisip şi-l împlântă înrădăcinându-l acolo ca şi
cum groapa deschizându-i-se câţiva paşi mai în faţă n-ar fi
îndeajuns de adâncă văgăună încăpătoare unde omul
68
şi aerul ce-l împresoară
şi tot ce a trăit care e aer fum pâclă ceaţă
pot încăpea aflându-şi largul.
Mă trag din mine dezgustat şi sătul de înfiriparea abia şoptită
a unei fiinţialităţi pierzătoare şi chiar dacă ar fi câştigat –
presupunând că şi-ar fi însuşit tot mai mult din lumea găsindu-
se pe acest prag al devenirii sale – tot s-ar fi săturat de viforul
scârbelor exorcizându-l cu vorbe meşteşugit desfiinţătoare –
cuvintele lui de blestem şi de ură; mă trag din mine după cum
mă retrăsesem din voi cuprins de îndârjirea copleşitoare mă
îndepărtează de Dumnezeu care nu mă mai îngăduie în coasta
sa să-i muşc adevărul să-i răstignesc realitatea; abstras din voi
şi din mine cad sub asupririle dracilor – cealaltă realitate de
care îmi amintesc chiar în toiul însemnării pe măsură ce mi se
întemeiază în conştiinţă ocupând-o fără întoarcere – această
moarte e actuală însă fără dispariţie totală fiindcă rămâi agăţat
de câte un reziduu de fiinţialitate: te zbaţi să rezişti te menţii la
suprafaţă năpădit de mireasma amară a măslinilor şi de umbra
cu cinci degete a frunzei smochinului configurată pe nisip la
câţiva paşi în faţă. De multe scârbe mi se umple sufletul cu un
chip de jinduire a umblării ce nu e călătoria iniţiatică prin infernuri
desfăşurate la picioare lor către care vei fi fost împins de osânde
pentru anumite fapte ori prin paradisul năzuit imposibilă ţintă –
fantastic în fantasmagoria-i siluind realitatea – ireal în adevărul
său împământenit; şi dacă nu călătorie pedagogică atunci ce e
deplasarea înceată dinspre casa scundă spre
vâjâind
 69
răsucindu-se
ridicându-se nu prea înalt
spulberându-se în rotiri joase
nisipul te cuprinde în cercuri al căror centru eşti tu desfătat
întru scârbe alegând-o pe cea mai vârtoasă:
baţi din palme
te învârţi
dănţuieşti cuprins de fervoare încântare răsfăţ sub lumina
solară împălidată subit a îngăduit cenuşii să i se vâre sub unghii
şi să-i gâtuie strălucirea inundând-o cu pizme transformând-o
în flamuri se înnoadă risipind – de argint – traiectoriile
întâmplătoare: nu duc nicăieri.
Nefiind îndârjit dinaintea infernalei primejdii nemaitemându-
te de monstruoasa prefigurare nepăsându-ţi când se scutură
iluzii şi gânduri prefăcându-te omul sigur că doar aparenţa
umanităţii te vădeşte astfel – bucurându-te încă – stârneşti
bucuria:
bucură-te rază de aur furişată printre norii clădiţi anapoda se
dărâmă;
bucură-te mare zbătătoare la nediguită distanţă subjugi ţărmul
prin mijlocirea valurilor care îl ruinează;
bucură-te omule: ai ajuns pe plajă şi te răsfeţi în învârtejirea
solară năpădit de nisip calci pe cochilii;
bucură-te tristeţe îndemultă – mai curând nostalgie după ce
a fost fiindcă purtătorul bucuriei a început să îmbătrânească
stârnindu-şi regretele pe un drum al reîntoarcerii. Ei şi – şi
acest om trebuie să piară de-a valma cu bucuria săracă se
70
bucură de ea însăşi;
bucură-te bucurie a tuturor deoarece numai bucurându-te
dovedeşti fiinţialitatea realitate deplină;
bucură-te smochin cu patru frunze răsunându-ţi în rămuriş
după ce ai înfruntat îngheţul iernii – totuşi ai supravieţuit;
bucură-te umbră a smochinului pentru că eşti statornică
câteva clipe în locul acesta pe nisip apoi te vei strămuta – oare
unde;
bucură-te umblătorule: ai ajuns pe buza faliei – iadul – l-ai
pomenit adesea – azi ţi se impune cu străşnicia adevărului: îl
recunoşti şi te bucuri; bucură-te încântându-ţi făptura cu bucurii
fugare despre a fi şi a nu fi fost niciodată – imposibil în contextul
vieţii lumeşti pe care o trăieşti batjocorind-o dispreţuind-o
fiindcă pe tine te dispreţuieşti şi te umileşti; bucură-te: eşti nimic
– după cum ai consemnat de multe ori bucurându-te nimicnicia
până la delirul actualităţii desprinzându-te de aici transformându-
te dincolo unde nu e infernul ci nimic întru totul aprins de
virtutea nimicului – de fapt o iluzie; bucură-te de neîndârjirea-ţi
– ţi l-a arătat pe Dumnezeu un răgaz cât o suferinţă dintre
nenumărate te bântuie însufleţindu-te: văduvit de ele oare ai
mai fi rezistat; bucură-te că îndurând te vădeşti pe tine ţie şi
însemni nesfârşindu-ţi încă acţiunea scrierii – la distanţă de
ceilalţi: repudiaţi excluşi îşi semeţesc existenţele stăruind să ţi
se impună prin viclenii şi trădări perfidii şi amăgindu-te azvârl
punţi ale prieteniei şi iubirii ca să te ajungă; te-ai tras din tine te
desparţi de ei. Noi nu ne vom mai întâlni vreodată – ai zice
dacă ar fi de zis dar nu e; bucură-te zburdălnicie a întâmplărilor
 71
când toate au căzut pe muchie părând a-ţi fi favorabile chiar
dacă mai târziu – totuşi nu prea târziu – îndeplinindu-te omul
după cum ţi-ai închipuit umanitatea pe când nu dormeai muşcat
de demon îmbiat de credinţă să îmbrăţişezi cerul – după cum
şi făcusei în demultul aşa de îndepărtat că e foarte de demult
scufundat în uitare te înviorează să trăieşti ce ţi-a mai rămas;
bucură-te de bătrâneţea aflată pe-aproape îţi dă târcoale te
ademeneşte cu înţelepciuni provizorii şi cu făgăduiala unei noi
realităţi a lui Dumnezeu pe care doar vârsta înaintând o dezvăluie
vederii tale înţelegătoare şi inimii care primeşte totul; îşi asumă
neantul şi omul.

Să vă povestesc acum despre noaptea pe sub norii ce blând

mă învăluie copleşirile lor îngândurate curgând laolaltă cu toate
gândurile despre tristeţi şi îngrijorarea zilei de mâine căci trebuie
să se întâmple şi ce a fost şi ce poate veni: cortegiul funebru al
preocupărilor pentru devenirea buimacă din nimic în ceea ce
eşti – însemnând situaţii impunându-le o formă înlesnind
transformarea.
La urma urmei ce urmăreşte bărbatul acesta cu însuşiri
deosebite şi cu vocaţia de a privi înainte împovărat de teama
înfăptuirii; ce vrea şi la ce se înhamă să tragă după sine pe sub
72
valurile nopţii încremenite pe cer se aseamănă valurilor mării
însă văduvite de vuiet: sunt doar spinări cocoşate pe care
aleargă stăvilindu-se în răstimpuri umbre penumbre penumbrele
zilei trecute şi întunecarea abia presimţită a serii şi noaptea cu
tot înadinsul invocată des ca alternativă a modificării paradisului
diurn într-un fund de infern negru mai negru decât poate fi
închipuit în tumultul grozăviilor – îmi devastează inima şi îmi
împing mintea în scorneli din ce în ce mai beznite încât
statornicindu-se pe o suprafaţă de cer aduc iadul aproape de
coastele tale trecându-ţi pe la subsuoară şi învecinându-se inimii
o înnebunesc pe sărmana făptură cu sperieturi care urlă silind-
o să se izbească de gratiile coastelor şi să ţipe în vâltoarea de
nori – coboară covârşeşte în aburos inelul albastru şi îndeamnă
confuzia să-şi săvârşească răul:
cine eşti tu;
cine eu:
amândoi cine în frigul vine de pretutindeni –
neant ne îngheaţă negru neantul cu coada lungă goneşte pe
cruguri ale nevăzuţilor aştri
neant.
Neconstituindu-ne încă persoane diferite cu destinări
individuale şi sorţi dezbinate n-avem decât să împărţim egal
sfârşitul previzibil într-atât că nu ne mai captivează deşi e interes
de trăit şi de luptat pentru a fi dobândit: interesul nostru întru
supravieţuire – grija fără de grijă şi îngrijorarea o palmă ni se
aşterne pe creştete şi ne mângâie
sora mea de argint aflată-n popas la mare distanţă: rotundă
 73
şi bună şi înţelegându-mi zbuciumul şi împărtăşindu-mi
neliniştea; cu braţele lungi şi negrii străbătând prin neguri şi
rădăcini invizibile împlântate-n văzduh o ţintuiesc pe loc
răstignindu-mi sora; ce îngăduinţă să-i aşezi pe frunte ce nimb
s-o aureoleze şi cu ce cuvinte pricepute să o săvârşesc
povestind-o: desigur nici unul nu o atinge pe însingurata s-a
îngălbenit
luna
de prea multe treceri petreceri în prejmă s-o smulgă din
piroane s-o terfelească rostogolind-o printre celelalte planete
asemuind-o cu ele şi confundând-o: pe urmă s-o azvârle-n jos
– oare unde –
pe Maica Domnului gingaş mă priveşte verzui şi mă crede
omul înfiorat de priveliştea gheţurilor nopţii consemnează ce
vine dinspre ele şi îşi înşiră credinţa şi îşi deşiră sentimente
triste; emoţia îşi părăseşte limanul – se-aşterne pe mâna de aur
a Maicii Domnului lungă încât te ajunge îmbrăţişarea
îngăduitoare înlesnindu-ţi viaţă în plus şi contemplarea cu luare-
aminte a cerului nopţii
– noptatic omul şi bezmeticit –
năucindu-l mireasma de floare a mâinilor lunii aflate departe
de moarte nu o sugerează nu o reflectă – nici vreo aluzie la
moarte în înfiorat gândul tău pe când inima liberă-şi bate
supravieţuirea
moartea –
Maica Domnului maică a domnului roşie rotundă vârâtă-n
distanţe până la modificarea înfăţişării în ceea ce nu poate fi
74
văzut
înţeles
răstălmăcit
transformat
comparat cu ce se află
oare de unde-şi va fi trăgând rădăcinile împovărându-se cu
conştiinţele altora atât de remuşcătoare de grele întunecă
roşu obrazul lunii – cerc împietrit şi-mproşcat de petele
sângelui cuiva oglindindu-se-n preajma tuturor şi a toate –
invizibil şi de nesimţit – adică
nimic;
pomenitul neant;
pete de sânge şi cheaguri se scurg pieziş curmeziş peste
chipul stacojiu dâre se preling se adună într-o figurare cotropeşte
întregul îl dispare sub sânge – sângele lunii înjungheate de
spurcăciunile nopţii când înnebunind-o durerea multor vădiri
întruchipări ale iadului născociri ale minţii care vor s-o înfrângă
Maica Domnului şi-a ridicat palmele de pe om
– eu sunt omul –
şi le-a repezit la obrazul său sfâşiat de priviri doritor pizmaşe
şi înduşmănite – gata s-o muşte să-şi înfigă dinţii şi să sfâşie –
să rupă să deformeze fie numai prin reflectarea unor fapte din
lumea de jos necumpănit repetate împotriva lunii devastându-
i conturul distrugându-i măreţia otrăvind văzduhul măsluind
cerul până la atingerea miezului său cu un tact zbuciumatic;
Maica Domnului plânge cu sângele ei dezlănţuit să ţâşnească
prin pipăiri de piroane – . Acesta ne e chipul de mângâiere care
 75
răspunde blândeţii ce ne întâmpină – te miri; te zăreşti oglindit
pe sub pleoapa lunii – se închide retezând imaginea şi iar se
deschide şi te vădeşte
de pradă
– prădător –
aşteptând şi pândind cu răbdarea infinită a câştigătorului
distrugerii cu toleranţa ucigaşului care se înduioşează de copilul
cu genunchiul julit de ura criminalului fără vreo cauză materială
cu gingăşia femeii răssatisfăcute;
însuţi tu în toate cuvintele; cu nedreptatea înjumătăţită: nu
poţi fi de tot nedrept; cu osârdia ciopârţită de compasiuni
precare cu vocaţia de ucigaş ieşind de sub unghiile roşii în
această noapte s-a aplecat peste prag şi-şi imaginează zorile.
Că dis-de-dimineaţă din noaptea totală vor zbucni iluzii
monstruoase şi gândurile fără întemeiere şi bucurii sărace
chemate ieri şi îndeplinite fugar peste noapte şi plânsul tău
laşitatea închipuirii constatându-te aproape mort – un sac de
viscere – şi întrebarea simplă şi fără răspuns totdeauna: toate
sunt eu.
Figuratică tristă traiectoria lunii coboară mereu către dreapta
lunecând
gâfâind
adunându-se ghem roşiatic
oare altă planetă îşi urmează crugul sau rătăcindu-se a şi
ajuns ori n-o captivează sosirea – atunci urcă scoboară se
întâlneşte cu sinele său şi ciocnindu-se se înfăptuieşte reunirea
a ceea ce este contrar sau asemenea
76
de argint
şi
de zgură
luna albastră în întunericul nopţii învăluie sus desemnând
teritoriul de noapte unde nu îndrăzneşti; te îndepărtezi şi-l
constaţi prin mijlocirea a toate cuvintele: îl prind şi-l constrâng
să fie în dezvăluirea totală a totului tot – nedumerirea teama
singurătatea ura nerăbdarea ta răbdătorule a pizmelor înfăţişărilor
măsluirilor şi trădărilor;
îndurător a ceea ce ai născocit înrobindu-te scornirilor
desfiinţătoare considerându-le mod de recreare a lumii fiindcă
ceea ce ţi se prezintă nu-ţi este de ajuns; îţi fracturează viziunea
despre această lume impunându-ţi adevărul celeilalte – neant.
Neant pe umărul drept:
se apleacă;
neant între răşchirate degetele s-au năpustit să înhaţe luna
au pierdut-o şi s-au pomenit încârligate pe chiar nimic – pro-
pria lor intuiţie;
neant din blânzi bunii ochi ai Maicii Domnului – priviri aţintite
în inima ta să scotocească în alveolele patru ca să descopere
acelaşi neant pretutindeni
răsrostitul neant;
neantul în inimă
în închipuire
sentimentele relatate în povestea de noapte: neant.
– al neantului fiecare cuvânt străduielnic despre sinele
devastat de neant;
 77
neant devorându-mă imnic desemnează neant.
Clinchetind răzvrătindu-se
clinchetesc de argint clopoţeii nopţii scuturaţi de o mână
vlăgoasă mă cheamă sub razele lunii să mi-o vădească infinit
desăvârşită luna în noaptea din gând închipuindu-se noaptea
înfioară şi pierde
dispare.
De sub falduri: micuţ – târâielnic – mov în adumbrirea
albăstrie a nopţii săgetându-l rar razele lunii; vine – pleacă – se-
apleacă încovoiat şi ferindu-se povestitorul trăgând după sine
povara cuvintelor sale:
au desemnat;
au întrupat;
au distrus.

Gustul sălciu al drumului pe ploaie: deasupra cupola cenuşie;

mai sus – nevăzându-se aştri-şi dispar noaptea însuşindu-şi
părelnic lumina din zi o dau în vileag transformând-o în zguri
le împrăştie pe creştetul umblătorului văduvit de liniştea
contemplării: îl ademeneşte iadul. Ei şi – tocmai acolo. Dintr-
acolo. Pentru a ajunge acolo se întâmplă toate: aşadar – ţinta
străduirilor – noapte a nopţilor – ultima pagină a cărţii planurilor
78
de care nu pot scăpa. Să te ţii bucurie pe măsură ce mă apropii
– chicoteli
ţopăieli
sărutări pe vârful degetelor trimise unuia altuia
stelelor adăpostite sub nori
ploii îngheţate
salt de pe dreptul pe stângul; strângerea pumnului –
porţile: două; bat în poartă: Cine e – ; Tu care este eu – ;
Cineva dinspre bine să-l vestească dovedindu-l prin sine: binele
există – e un concept. Ah – da – îţi răsună în urechile făcute
pâlnii să prindă să se îndestuleze cu răspunsurile pozitive
clocotite-n infern în urma zămislirilor chinuitoare – nici un
cuvânt: toate cuvintele te iau în seamă pe durata judecăţii lungi.
Eu sunt vinovatul – te pomeneşti că zici tocmai la poarta iadului
unde nu interesează pe nimeni durerea ta de a nu fi băgat în
seamă după cum meriţi de a nu fi căutat între dinţi să li se
admire tăişul de a nu-ţi fi răscolită opera şi aşa mai departe
încât te roade mânia ca o remuşcătură de conştiinţă ca un rod
al ruşinii; te dai la o parte din faţa plouatelor porţi; te tragi
lăturiş să te furişezi din preajma lor fiindcă nu eşti pregătit să
pătrunzi.
Văd şi însemn: scriu cu inima neîndoită – deschizându-se
larg cuprinde faptele din amintire şi gol orizontul şi memoria
goală şi răul mai rău decât răul – aceleaşi cuvinte automatisme
azvârlite din vârful buzelor să împroaşte şi să convingă de
justeţea lor provizoriu semnificantă – după care devin pietricele
zuruindzuruind pe palmele altora – le culeg le împrăştie şi le
 79
însuşesc şi le uzează în scrieri frumoase despre câte o lume
năzărită în nefiinţa ei despre vreun sentiment trecător care
întunecă: dintre acestea nici un aspect nu-l opreşte pe călător
din drumul său ploios-posomorâtul se înverşunează într-un
mers care-l dă la iveală integral dezvelindu-i meritele: demnitatea
umblării
statornicia în urmărirea direcţiei
menţinerea trupului pe acest traseu
păstrarea traiectoriei ca lucru de seamă;
el nu trădează
nu se dezice
nu o apucă la dreapta la stânga pradă iluziilor de tot felul şi
tendinţei de abstractizare.
Cenuşiu hăţişul de cătină la dreapta şi un şir de măslini
sălbatici: argintul e plumb şi lucirea mocnind nu întemeiază
lumina după cum a fost întocmită; nisipul pe drum încape o
mulţime de ochiuri de apă opace – nu mai înlesnesc cerul să
se oglindească – totuşi lumina; vălătuci de nori se încalecă:
asinul cerului s-a îndârjit şi a rupt-o la fugă după ce a înghiţit
fuioare de nori cotropitoare ale luminii.
Dacă pasul se înfundă în nisipul ud – îl acoperă răscolitura
nisipului; dacă cenuşile s-au suprapus în construcţii anapoda
şi se năruiesc imediat; dacă o mulţime de cuvinte nu-şi mai află
rostu-n rostire iar despre scrierea lor nu poate fi vorba în
e
degeaba-degeaba: ce se întâmplă nu te mai scoate la capăt
după părăsirea porţilor iadului;
80
degeaba-degeaba te tot spui sinelui tău devastat de cel care-
ai fost şi de acela searbăd pustiu stă să supravieţuiască
înfruntându-şi timpul ca în cele din urmă să fie învins să-şi
scuture clopoţeii să-i clinchetească să se bucure până la
marginea zilei aproape de ţărmul mării – atunci această zi va
cădea în valuri şi va fi mistuită
degeaba-degeaba.
Călătorul se pleacă sub torente alburii se înseamnă pe cenuşa
cerului dungi ale nopţii dâre în contextul cărora visul nu-şi mai
găseşte temeiul şi omul – o moarte umblândă – se înverşunează
să-şi afle prezentul – îndărătnic până ce îl descoperă după
cum e: aproape moarte imposibil de reprimat; despărţirea finală
când este zadarnic să-ţi baţi palmele să-ţi zvâcneşti capu-nainte
să-ţi zbânţui picioarele fiindcă nu poţi opri ce e de venit: soseşte
cu alai de pierzanii. Aiii – strigătul împietrit printre degete de-a
valma cu picăturile ploii; Aiii – ce poţi face dinaintea păcatului
mare te-a întâmpinat l-ai apucat asumându-l şi părându-ţi-se
că nu vei avea de dat socoteală de mărturia-ţi care va fi de
ajuns iar spovedania însemnată pe foi va zbura – pe spinările
lor cocoşate semnifică totul; Aiii – şi n-a rămas suspendat
aproape nimic şi n-a fost ţintuire pe adevărul considerat astfel
şi Aiii: părăsit sub vâltoarea ploii pe drumul sălciu dintre fluviu
şi mare; a opta spre o direcţie sau alta după ce alesesei calea
păcatului şi-ţi batjocorisei credinţa dumerindu-te că-ţi eşti ţie
însuşi Dumnezeu – deşi un pitic: prichindelul cu toanele sale şi
tumbe năstruşnice – stârneai râsul cu patetice rostirile şi
neghioabe emoţiile: sensibilităţi de pitic care zboară – nu
 81
poposeşte niciunde – n-ai mai fost nimic. Dumnezeu să te
tragă de păr să te scoată la lumină din învelişul ploii să te
smulgă de sub nori să te poarte de aici încotrova.
Nevolnic e omul acesta de statură nu prea semeaţă încearcă
să se facă observat spunând neghiobii execută o mulţime de
gesturi gângave şi se arată pe sine centru. Cine îşi află răgazul
pe marginea gropii care e omul şi cine îndrăzneşte să se zgâiască
la ea încordându-şi privirea se face ură o ascute să poată ocoli.
Spunându-şi atâtea despre umanitatea altora el nu mai găseşte
cuvântul pentru sine şi se lasă prins de povestire dintr-o parte.
Ce ar mai fi de spus despre acesta aleargă printre picăturile
limpezi mari încearcă să se ferească să nu-l nimerească nici
una să nu-i spargă sufletul să nu se deşerte sufleţelul dovedindu-
se cum este. Hahaha şi hahaha în urma însemnărilor răsună pe
dâra umblării – drumul se întortochează o apucă la dreapta
coteşte la stânga şerpuieşte şi se întâlneşte cu sine – îşi înşfacă
capătul dimpotrivă şi-l încătuşează închizându-l în gura acestui
cap: astfel se alcătuieşte cercul cu circumferinţa schimbătoare
te împinge pe tărâmul iluziei. Dar cum orice iluzie ascunde şi o
dezamăgire – iat-o pe cea a momentului: deşi ploaia nu e a
luminii nu înlesneşte întunericul aşa că
cenuşi petrecându-se stimulează lumina cenuşii coboară
învăluie dar nu dispare astfel că omul nostru aflându-şi adăpost
în această lumină n-are a se teme că va fi ignorat prin nevedere;
îl constată fluviul îndepărtat se târăşte mut în splendoare; îl
remarcă marea de la distanţă şi hulind i se pare că nu-l va uita
curând; nu-l omite nici vântul nici cântul cocoşului din depărtare
82
zvoneşte recunoaşterea omului îmboldindu-l să meargă şi să
persevereze în operă.
Va scrie şi va scrie. Va recrea ce a fost zămislit demult. Îşi
va închipui că e în stare să nască. Chiar va naşte. Îşi va răsuci
degetele în sărmana lumină cenuşie şi va descoperi că ce
şerpuieşte sunt idei cărora li se cuvine consemnarea. Va ocroti
în sine pentru sine ideea disperată că ceea ce face contează; că
frumuseţea şi adevărul rezistă în rafalele ploii şi-n vaporoasă
apa mării soseşte aproape şi-l învălureşte vuind.
Vuieşte fluviul; urlă dumnezeul mic când îşi remarcă mică
puterea iar vocaţia transformatoare şi mai nevlăgoasă decât
mărunta volnicie ţâfnoasă. Atunci surâde – pe buze jetul de
apă le înzăvoreşte şi în găvanele ochilor n-au găsit adăpost
două ouă de cleştar: picăturile ploii nu contenesc să se adune
– acum nu se mai preling pe obraz nu mai curg pe nisip să se
strângă în ochiuri de apă opace: se structurează în construiri
definitive
concepţii
idei
prejudecăţi
şi
blesteme.
Omul nostru şi-ar repudia opera dacă ar mai fi de părere că
ea contează în contextul destrămător constructor totodată: ce
se întâmplă în preajmă e altceva decât opera săvârşită
lumea cu toate-ale sale se află aşa dintotdeauna:
n-a întemeiat-o nimeni; n-o clinteşte nimic:
 83
ceea ce devine e doar omul care încearcă să i se substituie
s-o înlocuiască-n durată să-i impună propriul său neant să o
săvârşească iar
neant.

Ei da-da: ăsta e omul; cu spinarea uşor arcuită şi braţele

lungi atârnându-i în faţă se tot apleacă să scrijelească nisipul.
Vreau să mă însemn – Doamne – să-ţi încap în uitare să mă
legăn acolo printre strigăte mute să-ţi spun că Auuuu omul şi-a
scăpat numele printre dinţii ascuţiţi şi ce a ieşit e o sfârtecătură;
curge scuipatul nepotrivirii dintre om şi umanitate; se prelinge
sângele ciopârţiturii; înţelegerea se desface în raze ţâşnind: se
împlântă în inima omului orb de plusul luminii. Uite că omul
poate fi preţuit chiar de către omul: eşti tu – şi pierdut şi nimenea
regăsitul în tine printre glasurile lor nu contenesc să te spună
măsluit travestit pe sub faldurile umanităţii care nu-ţi mai
aparţine: te-a repudiat înjumătăţindu-te.
84

Îndârjirea lui de a se scrie pe sine după dârele ţipătului –

suferind fără cauză el îşi împarte durerea celor care n-o
împărtăşesc – dimpotrivă: o repudiază în larma fiinţărilor lor
împroşcate în prea multe direcţii – şi nu mai rezistă şi nu mai
există în vălurirea rumorii îţi aduce aminte scrisul continuu –
acelaşi se-nseamnă trăieşte dăinuie în fiinţare incertă – această
amăgire devine minciună pe ţărm: ceea ce ţi se deschide în faţă
nediguindu-se prefigurează infinitul – e chiar virtutea scrisului
tău care nu se mai stăvileşte. Cine-ţi dă brânci să te rostogoleşti
în crevasă şi te îndeasă să nu mai ieşi niciodată neîngăduindu-
ţi naşterea iar în tumultul luminii: oare scrisul eliberându-se pe
sine – duioasă perpetuare a trăirii. A întârziat; poate că e prea
târziu; el încearcă să-şi amintească – şi târziu în sinele chircit
în sine străbate-n afară noianul de raze de-aramă mă ard în
văpaie şi incendiază mistuie exteriorul atât de favorabil acţiunii
de a fi când totul pare că se prăbuşeşte printre incertitudini – o
punte de mâzgă: treci dar n-ajungi. De plusul beznei lumina e
tocmai lumină: te împinge la judecăţi morale; cumva pedagogic
demersul acestei persoane încearcă să înfiripe câteva repere
clare în dezordinea drumului: la dreapta la stânga ispitirile;
nicăieri dusul întorsul nu se cumpăneşte pe sine desemnând
de neclintit direcţia: între şovăieli demnitatea scrisului nu face
concesii vieţii.
 85

Oare scriind se înseamnă pe plajă într-un perimetru de nisip

pe care-l spulberă suflând răsuflând bucurându-se omul că
este în stare – sub părelnicia luptei – să reziste: un sine trans-
parent şi văzându-se de la mare distanţă licărirea turbată
învăpăiază ce e de crezut despre orizont: teritoriu de neajuns –
infinită demascare a lumii – lumea răsturnându-se în propria sa
limitare o devastează fragmentând-o. Tocmai fragmentul e ce
defineşte lumea: respiraţia întinzându-se pe distanţe fluente e
digul de împiedicare; urmează fractura care împarte întregul
în foarte multe segmente confuz răspândindu-se se încheagă
confuze.

Las’ că nu tu statorniceşti limita-n limitarea impusă în

cuvântările altora – se impun înţelegerii tale obligând-o să se
conformeze rigorilor lor umilite de viaţă de neputinţe de retezarea
vocaţiilor şi de ură. Ce să faci cu sporovăiala acestora – îţi
spulberă sufletul printre compasiuni milostenii: nici nu eşti
86
generosul nici milosul – atunci: luminos şi-mbeznit – confuz în
luciditatea sufletului care află continuu sinele său disperat
desfrunzindu-se-n vară pe aripa salciei te poartă te-adună
determinându-te – poate – să nu mai fii tu. Acesta îţi este
interesul pe care-l urmăreşti alergând printre sălcii: să dispari
în provizorie încrederea-n tine; să te crezi: însuţi tu al credinţei
– te pierzi.

Omul negru în preajmă nu înseamnă primejdia; omul negru

nu mai prefigurează pericolul negru;
omul se tăvăleşte printre cuvintele sale;
se străduieşte să-ţi spună.
Picură roua de pe frunzele celor două urechi:
nu auzi;
în ochi mănunchiul de raze de aramă s-a înfipt năpustindu-
se noaptea îşi scutură ziua de care nu mai are nevoie;
omul negru se-apropie:
ţi se cuibăreşte în coastă;
suspină;
geme;
te cheamă cu un cuvânt vlăguit tocmai pe tine spulberător
de cuvinte înşirându-le-n noime de care nu mai dai seama decât
 87
acelora care nu se mai tem de cuvinte – de noaptea inclusă în
lumina lor şi de licărirea demonică presupusă.

Oho – îşi deşartă potopul năpădindu-mă spusele

– nu-i spun –
rostite pe pragu-nserării când lumina nu mai e coerentă ci e
pierde de-a valma cu înţelegerea mea din ce în ce mai nevolnicită
se repede să muşte desfiinţându-se: urlă;
ei se sperie apoi mă ignoră rotunjind existenţe care nu pot
da seama. Oh – şi le spun că lumea aceasta ne pierde rătăcindu-
ne pe noi nouă în de unul în de altul deopotrivă nimicniciţi. Ne
uităm la Dumnezeu cu vederea întoarsă-nlăuntru şi-l adeverim
prinzându-l cu degetele şi îl spunem răzleţind cuvinte şi ni-l
irosim din suflete printr-o mulţime de gesturi zadarnice şi ne
prefacem că nu mai suntem fiindcă nu mai îndurăm supra-
vieţuirea:
mai cu seamă eu.
88

Îndestulat: iată omul om nesocotit chiar de omul nu-l bagă

de seamă în observarea deodată îi constată pierzania zuruind
desfăcându-se
răsunete
gemete
limbi de clopote lovind buzele dăngăne şi te anunţă:
renunţi; desigur: abandonezi ce părea a fi lupta – doar o
încăierare cu sinele tău – ce bezmetic se împotriveşte scrâşneşte
dărâmă nu obţine nimic – răstignirea făpturii goale: găunoasă
precum timpul prezent înlesneşte actualitatea totdeauna precară
derizorie
rizibilă
umilă
de dispreţuit;
cuprinzătoare a realităţii ascunde ceea ce există real;
disimulează adevărul pe sub valuri mărunte – năruie ţărmul.
 89

Cum să scape de umanitatea altora: el nu e capabil să se

lepede de scâncetele umanităţii sale prefăcută încât nu există
decât reflectată în oglinzile lor: îl dezvăluie; îl fragmentează; îl
întruchipează iar şi-l înfăţişează propriei sale vanităţi.
Descoperirea: de râs; împrejurarea: de dispreţuit; rezultatul:
acum înţelegerea îşi săvârşeşte un teritoriu; e al morţii. Şi al
delirului după ce ai murit şi te îndârjeşti să-l menţii la suprafaţă;
împrejuru-ţi franjurii iubirii resturile unei pasionalităţi devastate
de zile şi muşcătoare – devorând alte zile; toate zilele s-au
străduit să-ţi distrugă fiinţa. Au mai fost oamenii. O mulţime de
gânduri. Şi cuvintele lor prin mijlocirea cărora te-ai rostit fără
a-ţi conteni zicerea. Operă subjugând. Operă desfiinţătoare.
Nici o operă. Doar tânjiri înspre. Şi neizbutirea. Stăruind.
Străduindu-te. Ţi-ai pierdut cumpătul. Atunci ai însemnat: ce
se află – Doamne – pe sub acestea răsspunse răzgândite
pierdute ce se întrupează întemeindu-te – Doamne. Scrisul
meu: certitudinea care se clatină; scrisul despre acest scris –
măcelărire greţoasă. Scârna eşecurilor. Bucuria plăpândă a unor
izbutiri plutitoare. Ramura salciei atingându-ţi nările le impune
mireasma plângând. Noi nu ne putem înţelege; omul negru nu-
ţi rămâne în amintire – nu rezistă nici măcar cât un răsuflet –
doar două cuvinte. Oamenii – ce blânzi ţi se alătură
deconspirându-te şi te arată.
90

Bucură-te – băiatule – prin care se înnoieşte făptura şi nu

mai e aproape nimic scufundându-se în ceea ce a uitat despre
sine şi devine altceva – de neînţeles în torpoarea zilei suspendată
e gata să cadă peste toţi trăitorii şi să-i înfunde cu lumina ei
dezlănţuită în lumina de închipuit
vâltoare
incendiu;
marea constrânsă de ţărmuri să nu se reverse şi atunci le
izbeşte bubuind; le dărâmă.
Băiatul se bucură de liniştea zornăitoare vesteşte larma de
bănuit în străfunduri deşi el îi încredinţează pe cei care au
nevoie de tăcere că potolirea e-n suflet şi împăcarea cu bucuriile
tot atâtea contrarii pregătite să se înfrunte să sfâşie făptura s-o
devoreze pe plajă sub dogoarea solară secătuitoare în aurirea
sporind devine flacără lungă aprinde; băiatul tace strângând
tăinuirea la piept – mulţimea secretelor despre propria viaţă –
acum nu-l mai captivează: a părăsit-o pe întinziş de nisip – îi
sporeşte bucuria adâncirii în fără sfârşit profunzimea bubuind
şi tăcând:
– oare tace:
răsună
dislocă
 91
se înfăptuieşte realitatea umorii din bucuria străfundului care
nu poate fi străpuns de nici un ochi – omul cu atât mai puţin se
apleacă asupra-i fiindcă se teme de vârcolaci aflaţi înăuntru şi-
i zice iad însă infernul e scobit mai încolo: oriunde infernul –
încotro se duc diavolii purtându-şi franjurile ademenirii şi
însemnele roşii ale pericolului spre teritorii abstracte s-au reunit
în tărâmuri.
Băiatul apare stea. Drumul ei conduce la soare. Astrul se
despleteşte asupra ţărânii şi o incendiază. Câteva stânci s-au
contractat calcinate – acum sunt cenuşă spulberându-se-n mare
pe sub aripa vântului mângâie fruntea băiatului dar fără vreo
bucurie – noaptea făgăduindu-se dinspre zi nu e noapte: doar
petrecându-se neguri în
bucurându-se bucuria fiinţei – însuşi băiatul se-ntreabă; prin
bucuria aceasta blestemul a dispărut săvârşindu-se
rază
mare
– însângerate –
rană deschisă în nevăzându-se trupul diavolului se
zvârcoleşte în sufleţelul tău bântuit; cum de a pătruns
insinuându-se şi statornicindu-se acolo şi a devenit drac cu tot
înadinsul şi te-a modificat – băiatule – şi te-a chinuit şi te-a
obligat să fii astfel şi nu altfel – tu care eşti eu iar eu tocmai
drac rănit de bucuria săltândă:
mă doare
mă schimbă
mă desfiinţează.
92
Cine mă cheamă să mă apropii de pragul de ieşire din starea
lui nichipercea –
eu mă mântui;
pentru că:
băiatul acesta nu poate fi
văzut
cunoscut
recunoscut
în învălmăşeala celor de o seamă cu el
– apucat
îmbrăţişat;
să i se şoptească la ureche cuvântul milostivirii care l-a
absolvit de vinovăţiile sale trosnitoare zvonindu-se până departe
îi schimonosesc bucuria de-a fi;
nu mai este
piatră
stâlp de foc îndrăznind spre cer să-l aprindă
înfruntându-l
ameninţându-l cu revoltarea
răsculându-se
fiind împotriva-i
şi
urmărindu-l să-l – ;
e acoperământ peste toate mai întunecat decât norii văzător
al unei perspective mai largi ca înnorarea înlesneşte distrugerii
calea şi bucuria întreagă cu voinţa îndârjită de a se strămuta
din veacul acesta înşelător în toate – mincinoase întocmai şi
 93
văduvite de ceea ce se constituie credinţă fiindcă sunt bântuite
de oameni şi fără măsură devastarea lor copleşeşte: aşa îşi
impun stăpânia şi stâlcesc timpurile printre umanităţi
schimbătoare – distrugătoare într-atât că zvonul distrugerii e
vuietul
mării
vântului
ţărmului cotropit de cei cu paşi mărunţi stăruie pe drumeaguri
să se înfunde: fundăturile sunt ţinte; scufundarea scopul.
Bucură-te – băiatule – şi te îmbracă cu haina roasă pe la
coate a cutezanţei – ce mai reprezintă ea în tumultul curajului
când a îndrăzni e comun şi care temeritate aşa de mare că
atrage atenţia în amoralitatea colosală – pare firească ochilor
noştri zgâindu-se-ntruna sunt gata să se închidă pentru
totdeauna –
dâră neagră străfulgeră cerul vâjâind se alătură ţărmului şi-l
traversează-n plonjare; se opreşte lângă o scoică: scormone
înhaţă trosneşte
– cioara cu ciocul săgetat prin valvele scoicii deschizându-
le le scotoceşte; sfâşie; înghite; băiatul se bucură de soarele
înţelegător în infinită lumina solară pretutindeni conştiinţă curată.
Obrazul de aur al băiatului se ascunde pe sub scoarţa negurii
s-a ivit să dispară lumea: apare luna – nu e în stare să înlocuiască
nimic. Frica de diavol este tot frică; necuratul s-a adăpostit la
subsuoara băiatului şi nu poate fi smuls. El îl acceptă ca pe o
ispăşire. Atunci sunt de aşteptat toate relele; şi se bucură pentru
că ştie că acesta care a întrebat e nebun căci ce rău mai mare
94
survine pe urma urmelor când răul stăpâneşte fără cruţare şi ce
e de închipuit peste actuala întrebare – desigur că tot întrebarea
– şi răului întrebărilor nu i se opune nici un răspuns: poate
doar dispreţul a chibzui că răspunzând ai anulat întrebarea –
dureroasă încât este chin în inima ta – băiatule;
– şi nebun
şi de neiertat făcătorul de poveşti despre mare ţărm şi un
băiat umblând încotrova nu-şi găseşte limanul scorneşte
vinovăţii peste vini întuneric întunecă zarea cu reziduurile
sensibilităţii – băiatule: nu mai eşti în stare să te bucuri – băiatule:
ai rupt vorbele încurcate ale sprovăitorului
– eu –
despre una alta şi toate-n de-a valma
confuze
incoerente:
fracturat înţelesul pe la jumătate se clatină răsună golul
minciunilor sale-n deşert
găunoase
şuieră sfâşiindu-se printre ţepi de cătină
şi se deşiră foarte departe:
marea.
Bucură-te – băiatule – că l-ai învăţat pe cel furat de minte
care este direcţia rătăcirii – să se piardă odată să nu-i
înnebunească şi pe alţii rupându-i din înlănţuirile lor zornăind
mărunt săvârşindu-le armonioasă confiinţarea: acestea sunt
spirite gregare şi nu pot trăi singure şi se pierd în
şi
 95
şi eu
şi tu:
noi laolaltă în neînţelepciune care e tot bucurie şi-n diavolesc
hăul ironiei când nu mai preţuieşti nimic fiindcă ţi-ai sugrumat
respectul de tine şi nu omul îţi stârneşte admiraţia nici înfăptuirile
lui
atunci:
ce se află deasupra – nevăzându-se îl covârşeşte
şi-l umileşte
şi-l târnoseşte
îl dispreţuieşte
îl vădeşte sac cu viscere legat la gură – doar un sac – cu
rărunchi;
scârba-scârbelor
dispreţul nesfârşit
dezgustul
ura.
Băiatul se întoarce la sine după ce umblase lung şi zadarnic
bucurându-se de ceea ce îi trecuse prin minte şi i se petrece pe
dinaintea ochilor şi i se încrucişează în suflet înflăcărându-l
fervori şi emoţii el şi le asumă bucurii înălţându-l
individualizându-l printre ceilalţi într-o solitudine mare îl strigă
pe nume Băiatule: lasă-ndărăt lucrurile şi înhamă-te la tristeţile
inevitabile; ispăşeşte cu fruntea pe nisip şi picioarele linse de
valuri până ce le jupoaie carnea iar prin fluierele goale vântul –
nu va fi al pierzaniei; ridicarea la cer e de neîndeplinit şi plutirea
pe ce-ţi va aminti tocmai de bucuria adevărată pe care nu ai
96
cunoscut-o
roz
roşie
însângerat-tăcută: însuţi tu – băiatule; e chiar tu.
Soarele cu chipul roşu coboară tot mai jos licărindu-şi traseul
îl arde – şi-n jos traiectoria şi mai jos; bate la poarta adâncului;
îşi revarsă arama în crevasa deschizându-se inimă:
oriunde drumuri;
întoarcerile sunt de venit
venirile se înapoiază
şi
toate îndrumă dincolo de ţărmul vizibil
cumva în spatele lui – unde nu există nimic.

Căpuşă;
stârpitură;
nichipercea năpustit în lume să o desfiinţezi i-ai muşcat
conturul i-ai înghiţit – dinspre coadă – forma şi ce a mai rămas
e un teritoriu între fluviu şi mare năpădit de cătină şi măslini
sălbatici; nisipul şi grămezi de cochilii săvârşesc plaja se pierde
în părţi: două braţe zvârcolindu-se-n lături înfăptuiesc crucea
– pe drumul ei doar un trup răstignit: e al omului nostru.
 97
Tu este eu; noi întregim chipul pierzaniei întemeindu-i sensul
pentru că – adevărat-adevărat – nu ni se mai cuvine
supravieţuirea în zvonirea morţii;
clopoţei-clopoţei de argint tremură pe crestele valurilor;
clinchetind ne iau minţile;
în spate tresaltă pe ramuri frunzele argintii ale măslinilor –
ascut vântul: s-a împlântat pe sub ele şi le scutură;
bate clopotul în turla bisericii ridică pe cineva din moarte şi
ni-l impune sub totală solara putere se smulge din încătuşarea
de-azur se repede spre omul
îl cuprinde
îl aprinde;
mormoloc;
paiaţă zbârcită cu degetele încârligate şi unghii lungi împung
aerul se pregătesc să-l sfâşie să scoată inima văzduhului să-i
iscodească miezul să se convingă că acea măduvă nu e de tot
zadarnică fiind cu putinţă – pe deasupra închipuirii – realitatea
ei care-i chin şi conştiinţă a ce este predestinat să se întâmple
– oare ce –
fleoarţa păstrează discreţia ca pe un lucru de preţ: şi-a pecetluit
buzele; şi-a zăvorât gura încăpătoare de viermi şi acceptă
dispreţul: nu va mai spune nimic despre sinele părăginit dar
nici despre ceilalţi pe care-i deplânge batjocorindu-i cu ochii
ghiduşi învăluiţi de pleoape albastre. Dimineaţa prezentă
trosneşte la distanţă de plajă se întinde subit şi acaparează; te
trimite cu gândul la cel străin figurându-ţi-se dinainte:
un pitic
98
o stâlcitură
răul cu tot înadinsul;
aproape mort
pute;
totuşi zvâcneşte-n răstimpuri; fluxul rău te-aţinteşte – se umflă
curgându-ţi de pe umeri pe picioare: te nevolniceşte în plus.
Te apleci să-ţi lepezi nevăzuta povară şi ceea ce te împovărează
din ce în ce mai apăsat este propria ta conştiinţă – s-a izolat
din tumult închipuindu-şi că poate supravieţui singură şi să te
ţii
zbateri
umiliri
sărutări ale vârfurilor degetelor
plecăciuni
îngăimări de cuvinte:
rugăciuni
cerşeli
batjocuri;
– săgetând peste nori pescăruşul ţipă împuşcându-şi hohotu-
n ţărm să-l disloce.
Pocitania molâie impotentă gregară scârboasă rănită-n piept
– omul nostru: o scursură; ce mai: ceva ce nu poate fi văzut
recunoscut consimţit ţi se furişează printre picioare cu gând să
ţi se caţere pe spinare să-ţi asculte şoptirile şi bătăile inimii iar
din ce se aude să tragă concluzii despre umanitate
şi
s-o pângărească vârtos prin exaltarea propriei fiinţialităţi
 99
vremelnic învingătoare în dimineaţa prezentă pe ţărmul îngust
– lung – de necuprins;
dezvăluindu-ţi-se din realitate doar acea parte cumva mai
ascunsă pe sub adumbririle înalte se prăvălesc se doboară şi-
astupă vei fi convins că realitatea există: eu-tu fiinţăm în
contrarietatea împotrivirii – tu nu mai înduri respectabilitatea
exterioară şi conformismul dinlăuntru; atunci indignarea devine
invectivă a momentului:
făcătură de căţea – căţea cu toate-ale sale; buhăit-rău-
scârbavnic; trădător-laş-corupt în patria corupţiei unde totul
poate fi cumpărat cu câţiva bani zornăindu-i pe palmă îi depui
pe furiş în buzunarul căscat al celui de corupt şi el îţi deschide
porţi în detrimentul altora pe care-i exclude şi – călcând legile
– începi să-ţi adulmeci supremaţia astfel obţinută şi să o
sporeşti să devină copac rămuros şi umbros să înghită sub
clopotul umbrei ce poate cuprinde; iată-te omul cu importanţa
expandată încât el însuşi nu mai ajunge să-şi atingă fruntea.
Sculă puturoasă vârâtă prin văgăuni să se laude pe urmă că
nimic nu i-a scăpat; n-a iertat nimic pătrunzând şi ieşind s-a
muiat în scursori şi noroaie şi lumina a dezvăluit-o cleioasă
vrei să fecundezi omenirea cu umanitatea ta putregăită să o
cutremuri cu zămisliri de groază să o-nspăimânţi să-şi lepede
virtuţile după ce le-a renegat le-a scuipat: astfel să dispară şi tu
să triumfi ţopăind pe hoitul ei împuţit – o grămadă de căcat
care-ţi suportă picioarele trupul şi mădularul care eşti să se
scuture încă să ţi se bălăbăne-n cap răvăşindu-ţi mintea;
zdreanţă;
100
gunoi;
un morman de zdrenţe săvârşeşte un morman de gunoi:
pute înfioară dezgustă – zdruncină conştiinţe curate care nu
mai pot spune despre ele nimic iar asupra lumii reflectarea le e
tulburată sub val de gunoi;
valul mării:
dimineaţa foarte albastră.
– umbletul ţi se întărâtă; îndrăzneşte – înaintează un pas;
încă unul; înverşunându-se păşirea te apropie de tine:
eşti bătrân – nătăfleaţă – şi mădularu-ţi nu mai devine vârtos:
legănându-ţi-se între picioare nu mai stârneşte scârba care adună
nori în fuioare întemeind insule pe cerul clar se reunesc
prefigurând bestiarul – îţi aduci aminte scornirile şi încerci să
le eviţi ocolindu-le le blestemi cu şuvoi de cuvinte:
de neînţeles
de nerostit
de nereprodus
de către gura
nemaisăturându-se e gata să înşface ce-i trece prin faţă şi
ghiorţăind să mestece
oase
căcaturi
iluzii
fâşii din – spiritualitatea lui se dezvăluie nouă lucidă după
cum îi e adevărul – de cleştar se înfăţişează întemeindu-şi
adevărul însingurat în contextul adevărului
singuratic
 101
de plâns
nu e consimţit:
inutil şi degeaba s-a jertfit.
Cred în ce spun – zici săpătorului de gropi în nisip: un
gropar pentru mortăciunile de pe ţărm azvârlite de valuri – un
călător de pe o spinare pe alta duce buboaiele împrăştie molima
difuzează urâciunea să fie mai mult decât spaima: realitate în
sufletul tău decalibrat exploatat batjocorit dispreţuit expulzat
dintre suflete;
o secătură – pungaşul s-a strecurat în preajma-ţi şi te-a
înhăţat de picior
– clopoţei la urechi
dinţi în obraz: sfâşierea
beznă în orbite: eşti orb – secăturo. Astfel poate fi dar şi aşa
şi pe dincolo fiindcă poate fi oricum şi deloc; te cuprinde
lubricitatea măgarului
ţanţoş te făleşti cu bărbăţia ţi se îmbăţoşează pe loc
se vântură
şi
stârneşte:
admiraţia
oroarea;
eşti foarte tânăr şi îndrăzneşti;
îţi fecundezi stăpâna – de la apus – dimineaţa transparentă:
luna oglindindu-se între pieritoare limanuri îşi împrăştie lumina
o pierde –
şi pe mama ta nisipoasă nesfârşindu-se lungă: plaja cu multe
102
gropi de pătruns; şi tufele verzi de cătină – ţepoase dar
îmbietoare că-ţi deşteaptă bărbăţia foşnind;
cărător de cadavre de la un sentiment la celălalt le vădeşti
deopotrivă moarte şi fără putinţa exprimării – mogâldeaţa
târândă s-a agăţat cu mânuţele de aurie o rază de soare şi se
trage în sus – tot mai sus: nu-i mai dă drumul;
neica nimeni cu şobolanul în gură aleargă pe plajă se
împiedică cade fuge se poticneşte iar înjură înlesnind să apară
altceva:
– mic
negru
scârbos –
mădularul veşted;
o sculă sleită:
oare ce în vâltoarea împreunărilor se descompun în structuri
alternative ale răului – îl potenţează explodându-l.

nervi răsuciţi pe spinarea crucificatului îl mărturisesc

nebunnebun
înnebunindu-l lumea pe care o refuză
iubind-o până ce i se usucă lacrima
şi
gâlgâit din gâtlej cuvântul de milă: mila pentru că omul şi
 103
ceea ce îl înconjoară
– mai ales omul –
dispar;
dar înainte de
a-şi presimţi
adulmeca
intui
prefigura
sfârşitul
îşi asumă suferinţa arzătoare încât nu mai e deloc împăcat:
disperat-disperat până la capătul lucrurilor îl prevede infinit
în nesfârşirea imaginaţiei sale o încătuşează limitările;
nu are încotro: se duce – piere.
Licărindu-şi lumini din ochii secaţi ţipătul se prelinge de pe
buze însângerează ţărâna împovărând-o cu ură.

auzi-mă – pierzător pe sub văpăile tale dispar întru totul şi

ce rămâne nu e lumina nici unui cuvânt ci plâns înfundat;
nu plâns de regret
nici acela încărcat de îndărătnică neputinţă:
plâns-plânsul fiindcă sunt fără să fi existat mă zvârcolesc în
lumina devastatoare ce mă înfăţişează mie după cum mă arăt
104
adevăr
conştiinţă curată a adevărului care mă impune umanităţii;
auzi-mă cu luare aminte când strig spre tine; auzi-mă şi ia
aminte la dezlegarea mea dintre lucruri; la despărţirea de celălalt;
la oglindirea în altul: reunindu-se imaginile noastre înfăptuiesc
revelarea minunii
– un chip se dezvăluie vădindu-şi surâsul
un chip se acoperă dezlănţuindu-şi rugăciunea care cere
întruna uimindu-se de respingerea ei în auzi-mă şi nu mă azvârli
lăturiş în vederea celorlalţi în atenţia ta sfâşiată de mulţimea
ispitirilor – toate tentaţii de a mă renega – claustrat în a nu mai
fi; nesfârşindu-se teritoriul nefiinţei din mintea ta se îngăduie
desţelenit – întâi ca amăgire apoi ca trebuinţă a lui auzi-mă şi
mă înţelege şi îndeplineşte-mă – că venim la tine
sufletul meu
sufletele noastre;
se îndrumă rugăciunea la tine ca ridicare a mâinilor cu
flamurile degetelor fâlfâind şi vestind – auzi-mă.
– de ce nu-mi pot mântui sufletul şi mă chinui să însemn
suferinţa consemnând ceea ce sunt – adică: nimic în vâltoarea
solarului astru deşertându-se asupra umanităţii se zvârcoleşte
pe plajă
– ţărmul incendiat
cătina măslinii: aprinşi;
fluviul de lavă se îndreaptă spre mare amânând revărsarea
până ce strigătul meu o trage de-adânc: uimindu-mă că toate
se împotrivesc îndârjindu-se la ce a fost ieri urmându-şi calea
 105
firească iar azi ies de pe făgaş şi răstoarnă ordinea constituită.
– şerpuind umbra în faţă e asinul lubric care abia se urneşte
stăvilindu-l – îl va conduce – unde – arătându-mi că această
direcţie e sensul lui auzi-mă şi mă îndeplineşte; auzi-ne dezlegaţi
dintre aştrii crucificaţi pe călătoare iluzii scornite tocmai ca să
ne mintă în tumultul preştiinţei despre viaţă – mai mult presimţire
decât altceva şi destrăbălare în poate că sunt dar cred că nu în
desfăşurarea contrariilor când abstracţiunea e ce există şi se
înfiinţează realitate iar concretul unor situaţii relaţii contexte
este părelnicie menită să distragă atenţia să te dezbine de
rugăciunea către –
auzi-mă şi mă îndeplineşte;
şi
mai departe:
auzi-mă rupându-mă pe mine de mine – o despărţire
împlântată în suflet îl dislocă cu urile-n vlagă până ce
finală
scârţâind
implicându-se în pierzanie
nemaipromiţând nimic
lăsând totul la voia întâmplării
rugăciunea ţi se opreşte în gât:
la urma urmei ce ţi-au adus cuvintele spunătoare cerşetoare
şi ce au însemnat în şuvoiul celorlalte răstignite în operă să te
dovedească
cum
cui
106
întru ce:
acesta poate spune/scrie adevăruri atât de uluitoare smulse
din mare – chiar şi adevărul lui.
Nu-i rosteşti numele între ţipete urlete ridicări ale glasului
gata să înghită răsunetul şoaptelor; plânsete; văicăreli; tânguirile
buzelor; salturi pe loc; împreunarea palmelor;
numele lui – adevărul meu cu toate-ale sale – minunat într-
atât că dacă ar fi să-l înşiri prin mijlocirea cuvintelor te-ar
descumpăni simplitatea-i blândă şi căzătoare – faldurile ei
înfăşoară un orizont de aproape: alăturându-ţi-l ţi l-ar impune
stârnindu-ţi curajul a zice că acel adevăr nu e al rugăciunii tale
zvârcolindă-nlăuntru – doar cuvintele deşirându-se în imnică
slobozirea-n înalt; imnică coborârea lor la ţărână: ca un imn se
aştern pe pământ închizându-mă-n mine;
Doamne.
Acum – fiind cuvântul rostit ca o răsuflare uşor se destramă-
n văzduhul albastru – individualizându-se
zbor
ţipăt
hohot descătuşat
pescăruşul:
cum se trăieşte cuvântul în cuprinsul zilei
cum îşi consimte – spunându-şi lumina – existenţa
împărtăşită cu alte cuvinte: o lume de repudiat.
Întorcându-şi faţa – răsucindu-şi trupul; abia văzându-se în
însorire: bâjbâind şi şoptind
– auzi-mă şi mă luminează –
 107
ce ar mai fi de zis în tulburarea l-a cuprins
îl sfâşie
bolile
închipuirea lor
disperarea că sunt
indiferenţa faţă de omul
nepăsându-i că şi pe celălalt chinul
dar foarte străin de însingurarea individualizându-l încât s-
ar recunoaşte de la mare distanţă dacă ar fi să privească peste
capete ţintuindu-le cu o curiozitate rece şi un meschin interes
sufletelor noastre
sufletului meu
în devălmăşia scornitoare de vorbe în împrejurarea nisipului
când umblă nemaiaflându-şi limanul şi întrebându-se Oare eu;
dar poate că nu; atunci tu – nu şi nu; cine îşi desfăşoară păşirea
în învârtejiri şi proteste scrâşnite răbufniri şi nemaiîndurări ale
prezentului;
actualitatea mi se impune cu străşnicia nimicului: nu poate fi
evitată. Persoane îmi ies în faţă şi tulbură ziua smulgându-i
conturul şi ce rămâne este amiba disperării noastre – ceva
nedefinit şi nesfârşindu-se în prelingerea de pe ţărm în mare
mă încântă cu amăgiri de care sunt conştient: le primesc ca
atare bucurându-mă că am ce împărţi cu omul pe pragul
singurătăţii comune.
A trecut dimineaţa:
auzi-mă; strig spre tine: auzi-mă;
amiaza mă alătură descătuşării torporii în lumina ce mă
108
învrăjbeşte cu omul: ardem pe nisipul de aur;
ţărmul abia se constată;
marea se îndepărtează încremenind; asupra a ce se lasă
incertitudinea: oare nu cumva –.
Între cer şi pământ – la o palmă deasupra orizontului negru
– azurul încalecă pe nori se petrec se destramă săvârşesc
adumbrirea ţărmului;
săgetări se frâng în scăpărări stacojii
se alătură
şi
se încheagă;
întrupează:
rotund
sângeriu
purpuriu
discul solar se strânge în sine
roşu
se-aprinde
– roşie incendierea se retrage de sub văpaie însângerând o
distanţă; curând dispare întemeind întunericul.
 109

acelaşi strigătul ca atunci:

ţipa; desfăşura fantasmele şi închipuirea –
dinţii risipiţi pe ţărână – neînstare să muşte – nu se mai
înfigeau – totuşi străpunseseră amintirile roz le învineţiseră în
succesive crepuscule: deveniseră înnoptări; pe cel cu nervi
răsuciţi pe sub coaste ţintuindu-l de poarta pătrunderilor nu-l
mai captivează propria moarte pe tărâmul distrugerii – ţărm
gălbiu acoperit de cochilii răzleţe –
braţele cui îmbrăţişează totul – el cuprinde mistuie şi nu mai
întoarce întomnând orizonturi îngheţând aspiraţiile:
gândul incendiat;
disperarea că gândul nu mai devine fapta care să se
transforme în contrariul său
adică:
duioasă aşternere
aşteptare gingaşă
întemeiază nădăjduirea
apoi rostul.
110

se agaţă
strânge între degete;
se cheamă pe sine în sinele său răzvrătit;
sparge contururi;
construieşte alte limitări care nu-i mai ajung;
desemnează celelalte orizonturi ţipete dezlănţuite-confuze
configurându-i disperarea
şi
ura;
deopotrivă sentimente puhave – abia le bagă de seamă:
devastatoare
reci prin îngheţ
făgăşuitoare spre moartea de care nu-i sigur că este reală;
poate scornire a nevoii de a muri dispărând fără urmă fiindcă
s-a scârbit de justificări desemnând faptele
de răsplăţi
şi de plăţi.
Ca să trăiască la voia întâmplării are nevoie de sinele său
deplin devastat şi de ura în plus devoratoare impune catastrofa
– desfiinţează realul.
 111

umbre vizibile în invizibilitatea gândului său despre umbre –

îl scrie
tremurând
icnind
şopteşte cuvinte pe care le-nscrie cu ochii închişi şi urechile
astupate de ţipete răbufnind dinlăuntru – toate fantasmele pe
care nu are cu cine să le împartă pe praguri de porţi:
se răstigneşte
se împrăştie;
se devastează spulberându-se în anotimpurile sufletului –
deloc sufleteşti în pustiirea îl acaparează: iată-l teritoriu zgâlţâit
de cutremur cu lăbărţate dimensiunile sale
pierd
răzgândesc
întrupează prefigurând până foarte departe boala îndoielii
pe o cumpănă înaltă – nu-şi află răspuns: nici el nu-i răspunde
prin oglindire şi asemănare în contagiunea de sensuri care este
temeiul: noima pierderii –.
112

dezlănţuindu-se armonios
răbufnind
înfruntând:
ţipete
urlete
transfigurarea;
el scrijeleşte inscripţionând pe pielea spinării cuiva semnul
crucii care nu dovedeşte nimic îngenuncheatului cu ochi străvezii
şi palmele împreunate în scuipatul dezgustului
– scârba de cei asemănători e atât de mare încât sporeşte
greaţa de sine până la disperarea pe care nu mai ştie cum s-o
vădească ca s-o exorcizeze
pe praguri
pe la porţi
şi în gropi săpate pe teritorii vag recunoscute din peregrinările
nopţii prin iaduri – spirituale într-atât că extermină trupuri distrug
fiinţialitatea reală transformând-o în devenire a firii din nimicul
intuit ca nimic în promisiunea venirii
 113

îşi târăşte tălpile pe pietre şi pe cochilii arse – optează să-şi

taie pasul şi să-l sfâşie;
gemând răguşit
strângându-şi degetele pumn
urlând în răstimpuri îşi măsoară timpul în urlete şi-şi numără
zilele cu o îngăduinţă posacă şi tristă până la constituirea
contrariilor:
zâmbete
cer
norii roz
nesfârşirea
fracturarea bruscă a imaginaţiei devastatoare;
îşi înfige piroanele urii în palme să se ţintuiască de toleranţa
atât de umană că îl desfiinţează pe ţărm;
ceea ce e expus devastării luminii se revarsă din astru şi este
reziduu:
curând se usucă
devine praf;
îl spulberă briza
114

întunecatele chipuri: de neguri cuvintele alcătuiesc versetele

deşirându-se în lumina solară prefirându-şi de aramă pulberi
disimulează vădesc şi transformă;
măsluindu-mă ura;
moleşindu-mă tristeţile în succesiune rapidă – disperarea că
sunt întrolaltă cu omul: umanitatea mea este pierderea dovedită;
nici nu se mai numeşte aşa:
– umanitate –
doar – îhîîî: am gemut am pierdut – nu mă mai prinde
nimeni alături de omul să-i spun să-i înfăţişez să mă justific să-
i deconspir adevărul fiinţialităţii deloc reală – prilejuitor de
incertitudini mărturisitorul lor în tumultul suferinţelor răbufnesc
şi orbesc şi inundă cotropesc măsluiesc şi nu dovedesc nu
vădesc nu înfăţişează:
eu doar mă scriu
 115

că n-au fost lumini să dovedească oamenii oameni

– doar umanităţi fulgerate de imaginaţii călătoare de la omul
la crucificarea sa atât de senină că din răstignire pe o poartă
devenise străluminare în armonia bucuriei – în fervori încântări:
aglomerau toate cuvintele neînstare să spună şi să proclame
adevăruri fugare predilecte omului care alerga irosindu-se pe
înstrăinări şi iluzii se rătăcea în hăţiş de consideraţii morale îşi
închipuia aşa şi pe dincolo despre sine şi umanitate: mai cu
seamă amăgea – ceea ce face parte din cortegiul de înşelăciuni
care abia aşteaptă prilejul să se dezlănţuie
orbind
amuţind
desfiinţând
învrăjbind.
Atunci întrebarea; mai mult decât întrebarea impunerea
supremaţiei nici unui răspuns pentru că nu are pe ce să se
răstignească săvârşindu-şi sinceritatea solară
116

se izbeşte de lucruri ca şi cum nu ar fi şi tot lucrurile îi

împiedică deplinătatea fiinţei stăvilindu-l în umbră: se-ntinde;
salcia despletindu-se îşi aruncă văpaia verde înfruntă distanţe
le-alătură şi le însuşeşte le desfiinţează în fragmentări subite
apoi ţi le impune: toate aparţin desfiinţării solitudinii tale când a
fi singur e chiar totul – inclusiv lupta împotriva singurătăţii;
răzvrătirea fiindcă nu mai înduri solitudinea moare şi atunci
cazi în devălmăşia cu ceilalţi te anulează împrăştiind-ţi unicitatea
în difuzia umbroasă: te întunecă te înnoptează te pierde printre
beznele scrise cu excesivă înverşunare deformează propria ta
realitate. Ce rămâne este durerea scrâşnită şi un schimonosindu-
se chip care e al negării urlate

de prisos tinereţea ăstora şi de ură pe pragul zilei saltă până

spre cerul de-azur nu-l ajunge în cumplită zvâcnirea îl
îndepărtează; atunci întrebarea Ce face Dumnezeu cu răzvrătitul
vârât în ţărână şi acoperit de nisip e clopoţel – clopoţelul din
 117
inimă clinchetind clincheteşte te trezeşte te cheamă spre ura
excesivă tocmai la temelia cerului deschide doi ochi frumoşi
verzi şi adânci vălurindu-ţi uimirea că cerul – cerul deplin
cumpănindu-l albastrul desăvârşindu-se slava statornicită foarte
înalt nu surâde să te arate pe tine ţie să te dezvăluie tânăr –
după cum nu te mai recunoşti fiindcă aproape bătrân te
învecinezi umbrei pe care ai scris-o continuu fără a-i dobândi
adevărul; câteodată ai izbândit s-o scorneşti

că nici cerul nu te mai învăluie să te ascundă nopţii prevestită-

nlăuntru să te adăpostească în întunericul ocrotitor de atacurile
dinspre partea realităţii – adevărat după cum adevăr e că nu
evaziunea îţi stă în intenţie; vocaţie îţi este implicarea şi pierzania
destin – pierdere cu tot înadinsul în neimplicarea în istoria
contemporană. Moralităţi aceste consideraţii sumare înscrise
pe spinările multor târâtori pe nisip: umili hoţi vicleni perfizi se
pregătesc pentru trădare crezând că astfel vor dobândi
o vale adâncă pe al cărei povârniş se vor rostogoli.
118

Va pleca trăgându-se dintre ei – le va dispărea din raza vederii

interesată de interesele – doar pe ei îi privesc devastându-le
personalităţile îngăduindu-ţi-se astfel să te impui stâlp de jertfă
în centrul cerului sacrificial. Aspiraţiile. Gândul. Alternativa a
înfăptui. Acţiunea. Gestul. Opţiunea. Responsabilitatea.
Asumarea vinovăţiei şi însuşirea pierzaniei. Ai pierdut toată
viaţa. Din cauza lor nu vei răscumpăra nimic; nimic nu te salvează
– acum amintiri îţi sfârtecă inima: a fost atunci – s-a petrecut şi
nu se va mai întâmpla niciodată
mângâierea
iubirea
rândul scris:
o mulţime de cuvinte răzbătute din inimă-n minte întrupate
de degetele înşirându-le pe suprafaţa întinsă într-o anume ordine
controlată de realitatea dinlăuntru întru
 119

nimic nu se adună să-mi desemneze tinereţea iar după ce a

fost făptuitoare a răului – ura îi era nimb şi moartea îi fusese
căuşul din care ţâşnise împroşcase cotropise înconjurătorul
împărţindu-l în segmente – înşirate fragmentele se aglomerează
pe palme; suflu – le spulber: creştete ţeste intenţiile lor fulgerate
răul mai rău ca acum nu se poate căci ei m-au năpădit cu de
toate: îmi distrug umanitatea mă înfăşoară mă muşcă îmi impun
cuvintele aşa de umane că nu le pot consemna să se ştie în
neştiinţa lor ştiutoare în nevinovăţia crâncen vinovată vor să
mi-o împărtăşească să-i absolv: îi condamn pentru că există şi
se încrâncenează să fie

aşa îşi cumpăneşte el umanitatea privindu-i cu îngăduitoare

înţelegere le spune îi ocroteşte pe sub privirea trufaşă şi lângă
cuvinte le ascultă suspinele de admiraţie; acum le scrutează
feţele să-şi afle cauza dispreţuirii în plus fiindcă aceşti oameni
120
o merită –
oh – păi sigur că iubire dezlănţuită ţepoasă care se aseamănă
urii; totuşi le tolerează dreptul la viaţă – micul dumnezeu care
sunt se întoarce cu spatele şi acceptă zbaterea terfelirea omului
micimea spurcarea şi-l umileşte şi iar îl consimte ca fiind om
şi-i dă orizont existenţei şi-l încâlceşte în ură: dumnezeul cel
mic cu concesiile sale bubuitoare pretinde milă pentru el însuşi
fiindcă:
oare cum se înfăţişează scriitorul acesta în ochii lui Dumnezeu
trăsnitorul

şi ce-i spune sora lui – Maica Domnului – constatându-l

mânios răzbunător netrebnicind şi stâlcind conştiinţele altora –
oare nu-i alterează sentimentele;
gând;
perfidia trădării;
intenţia de a transfigura deformând;
înstăpânind o anume stare de spirit exclude emoţia
proclamându-şi sinele conştient de propria-i moarte: de
recunoscut în circumstanţele lumii pe care el n-o acceptase
nicicând impunându-i-se prin splendori şi regrete – fervori şi
remuşcări ale conştiinţei; cu ochi frumoşi şi verzui lumea noastră
– lumea cu tot înadinsul: am pierdut-o în lumina solară
 121

îl incomodează cu ochii săi frumoşi verzi se tăvălesc prin

cenuşa umblării lui: el ştie că nu va ajunge departe pe dârele
ochilor ei – nu privesc ci încap în perspectivele goale: ceea ce
răbufneşte din lume –
dezmăţul de presupus
desfrânarea năzărită dintre albe tari fesele acestei femei întinse
pe plajă te întâmpină deschizându-se poartă prin care intră
toată lumina o pătrunde dezlănţuie călătoria iniţiatică care nu e
perversiune:
dezvelindu-se dorinţele neîndeplinite – uite: sunt capricii
răsturnătoare ale sensului te deconspiră te vădesc altuia – îl
îngrozeşte înfăţişarea alăturată: Nu este omul – nu – omul nu.
Atunci răscolită încătuşând-o priveliştea i se oferă spintecată
de neputinţă: o femeie frumoasă – nu-ţi va aparţine în lumina
care o dispare în tremurări
122

de plusul contradicţiilor – dezgustat până la scârba de

propriile sentimente fiindcă s-a săturat de umanitate şi de
omenescul expunându-se aripă frântă – n-a atins pe Dumnezeu
şi n-a pipăit iadul să se convingă că răul acolo
disperarea
învrăjmăşirea
ura
dispreţul
pomenindu-se cu toate alături
în sine
aproape
asimilându-l
asumându-l dimensiune
îşi bănuieşte umanitatea schiloadă şi incerte înfăptuirile iar
sentimentele îndoielnice încât armonia le repudiază şi sufleţelul
turbat le respinge cu înverşunarea câinelui deposedat de iluzia
prăzii.
Atunci: fiinţa i se înnoptează în existarea nocturnă şi nu
somnul urmează
 123

revolta cu tot înadinsul la picioarele cărei supremaţii – despre

ea nu ştii mare lucru: bâjbâi intuindu-i zelul ura;
gândul încearcă să-şi desemneze conceptual limitarea după
cum concept e limanul: curgere înspumare mânie ură. Dincolo
de aceste emoţii structurile complicate: sentimentele nu mai
dau seama despre omul fiindcă ceva l-a învins. Luminile i-au
fost pângărite dar nu stinse; sugrumate de voinţa învârtoşându-
se-n sine doboară stâlpi şi realităţile constituite – umbrele
alergătoare. Dacă fum e ceea ce te-a chemat te-a stârnit şi
ceaţă orizontul – poate că – perpetuându-se – supravieţuirea
încă se-nseamnă pe această spinare-ndoită

fragmentându-şi însemnările până la disperare

disperarea îl dumereşte că el însuşi s-a fracturat pe ideile
sale cu zbor oploşit şi voinţa moale. Şi nu poate. Şi nu este.
Ce. Vâltoare. Pierzanie. Îl admiră pe omul. Şi îl dispreţuieşte.
124
Şi ce poate fi această iubire decât tentativă de dezbinare şi
zbucium – despărţire de umanitate şi voinţă a nu fi nimic în
tumultul presimţirilor rele l-au însufleţit înrâurindu-l urile
dezlănţuite zbaterile profund inutile cântecele stârnesc toate
scârbele şi imnul se-nalţă să înduplece potrivniciile. Un sens
mai înalt decât vârful stâlpului care e chiar el îi declanşează
umanitatea şi-l cheamă să se însoţească cu ceea ce e imposibil
de îndurat: propria sa existenţă

ca în vis
– Maria –
ce poate fi văzut desfăcându-se se închide îndată retezând
perspectiva privirii: nici măcar n-o întunecă – o zădărniceşte
anulând-o de dinlăuntru
– Maria –
întocmai ca-n vis te îndepărtezi de gardul de sprijin şi o
apuci la dreapta pe un drum şerpuind printre case; cumva
cocoşat şi apăsat de îngrijorarea zilei de mâine – de griji –
fiindcă nu eşti liber să te bucuri de Dumnezeu şi de soare
dezvăluindu-ne nemăsurat în lumea dimineţii îşi asumă lumina
cernută printre limanuri de-aproape
te vădeşte omul
 125
te desemnează în contextul celorlalţi oameni
– doar existaţi împreună: nici unul nu supravieţuieşte singur
de tot dar nici întrolaltă nu vă înduraţi unul pe altul şi atunci:
de plusul îngâlcevelilor încăierarea consemnată jurnalistic
de cei ce constată lumea aşa – nu altfel: ei n-o vor descoperi
niciodată cum e oglindindu-se-n alta
şi alta răsfrântă-n cealaltă este tot lumea: această lume
trăgându-se din lumea mare a lui Dumnezeu se împarte voinţelor
neputinţelor
– lumi se divid nesfârşit fragmentându-se în atoatelumea
– Maria –
unde ne e lumea.
Pe lângă garduri; se şterge de ele şi trece un băţ printre
stinghii
zuruind
şi
strigând
cântă băiatul despre îndepărtarea de sine şi apropiindu-se
de Dumnezeu
fericit îi intră în inimă şi nu se va îngădui dus de acolo dar
nici nu-şi va accepta zăbovirea şi tot atunci
umblă pe drumul de nisip şi-şi cântă uimirea mirându-se
încă: iubite sunt lăcaşurile tale – Doamne – indispensabile
rugăciunii pe care am îndrăznit-o ieri
– azi o desfac în cuvinte: ţi le întind să le apuci să le spui
înşirându-le în semnificaţii în stare să te surprindă – Doamne
– prin –: obraznică le e concreteţea şi înfăţişările mereu diferite.
126
Băiatul se-apleacă şi înseamnă numele pe nisip şi se
năpusteşte şi cu talpa îl şterge: rămâne o dungă şi respiraţia ta
gâfâită.
Fericit cel ce vede în sine însuşi – băiatule; cunoaşte că
impunându-şi văzul nimic se descoperă întruchipat în umbletul
acesta printre diguiri şi mistere se pierde dispare nu va mai fi
vreodată după cum se rugase ieri şi-n altă zi cu nume uitat şi
numărarea riscată fiindcă de la care capăt a început
numărătoarea nu ştiu – ştiu că m-am numărat incluzându-mă
tuturor zilelor cu nopţi împlinite de fericirea îmbeznirii când ţi
se ascund lucrurile adevărate şi-şi fac loc nălucile împânzesc
teritoriul dintre fluviu şi mare cu o coerenţă suav se dezleagă în
plutiri expresive – te-ai străduit să le spui în cuvinte:
ispită e ziua pe tărâmul acesta stârneşte nebunii din
străfunduri să te proclame supravieţuitorul peste potrivnicii:
de fapt eşti mort şi doar îţi închipui că te-ai putea imagina
fiindcă ce ţi se dă la iveală sunt fantasme având firave rădăcini
în realitatea împresurătorului şi origini stâncoase în cea de
deasupra;
băiatul cu băţul printre stinghiile gardului înteţeşte umblarea
care-l va conduce la tine
– Maria;
i se sfâşie trupul în dulce epuizarea l-a şi cuprins: sfârşeală
întâi apoi încordare
dangăt de clopot în inimă
învârtoşarea fiinţei;
pe urmă legănându-se de pe un picior pe altul vlăguirea
 127
privirilor împlântate într-o privelişte încremenită:
fluviul înghiţit de mare dispare – nu se mai întoarce
pierzându-şi capătul dinspre vărsare peste distanţe nu va mai
reveni niciodată;
se revarsă marea şi cele înglobate de ea:
istorii ale stratificării stâncilor submarine
recifuri
aglomerări de fiinţe mărunte.
– unele nici nu se văd
nici nu sunt
şi
în răstimpul rostirii cuvintelor dispar substituindu-li-se altele
la fel de vulnerabile dinaintea înghiţitorilor;
curente destrămător desfiinţătoare în furtuni succesive
înfiripă ordinea firii în marea de cenuşi
ridică valuri:
clintesc
dărâmă
înlocuiesc;
şi ce e sentimentul care încântă pe băiat vârându-l într-o
existenţă întoarsă – nu-i e chiar viaţă
atunci:
îngaimă cântându-şi cuvintele dau seamă despre ce vede
acum:
un gard verde cu stinghiile drepte;
aude:
strigătul cuiva de departe cheamă pe ţărm pe acela pierdut
128
vrea să-l recunoască până ce se înnoptează de tot înşelându-
ne aparenţa primejdiei;
să se bucure ţărmul unde băiatul a ajuns umblând pe dârele
paşilor lăsate de atâtea alergări de la dreapta la stânga
– înapoi
înainte –
ajungând nicăieri
jupuindu-se de sinele de care s-a săturat lepădându-l în hăţiş
de cătină aproape de măslinii sălbatici
clinchetesc clinchetindu-şi frunze răsună departe –
în sufletul tău bucuros – băiatule – că izbăvit de toate mileniile
ce te apasă pe umeri eşti însuţi tu:
se bucură inima şi trupul meu se bucură dar se sfârşeşte
ceva
oare ce se termină pe ţărm în vârtejul luminii alburii zbătându-
se aripă a stârnit pescăruşii să zboare în îmbrăţişări aiurite îşi
frâng traiectoriile şi se prăbuşesc dinapoia zării; ţâşnesc iar se
alătură aştrilor şi pier în lumina lucidă.
A lui Dumnezeu este marea;
şi ţărmul – el l-a zidit să o stăvilească să-i frângă zbuciumarea
s-o făgăşuiască spre: celelalte înfăţişări ale vieţii – turbări din
înfunduri izbucniri în afară
înfruntări
revoluţii
războaie
ceea ce înseamnă nesupunerea cu toate-ale sale.
Drumul întortocheat îşi caută făgaş de ajungere – poate că-
 129
l va dobândi înspre cumpăna zilei când astrul solar disimulându-
se îşi va lăsa lumina la voia întâmplării:
prevestind nălucile
adeverind înfăptuirile
legându-le într-un lanţ destul de înşelător: dăinuirea.
Coborând de pe culmile lumii soarele îşi înlesneşte ocultarea:
va străbate cerul – va ajunge în partea dimpotrivă a crugului
său ce-şi găseşte noime
tocmai dis-de-dimineaţă.
Acum:
împuşcătură în cer ţâşnitură de sânge împurpurează coada
întunericului se-nfige despică lumina: bezneşte pământul;
doar ascunde băiatul – nu îl dispare.

Şi mai mult şi mai puţin – niciodată măsura reală a adevărului

de pe care a jupuit ideea. Nu poate trăi doar cu ea şi atunci se
încântă cu alta – mereu alta – la fel de departe – îndepărtându-
se încă nici nu mai sunt idei: aparţinuseră unui timp care le-a
repudiat înlocuindu-le cu concepte confuze în falsitatea lor
măsluitoare în străduirea moral-pedagogică: şi au fost mersul
şi neajungerea – totuşi urnirea contează. Frânt. Ajungându-şi
sieşi. Mereu gâtuit. Din cotlon pândeşte şoarecele remuşcării
130
– nu mai adulmecă prin conştiinţă – marginalizat pentru faptul
simplu că există. – vara: de parcă toamna s-ar fi întins inundând
suprafeţele devenindu-le mare

jupuită – târzie; incertă; precară – apoi derizorie într-atât că

doar bubuieli şi revolta: războiul cu cine – ideea –
oare şoarecele remuşcător să fi declanşat acest război de-a
valma cu răul tot mai rău şi cu ura
sau
presimţindu-şi moartea acelaşi şoarece sare se izbeşte de
pereţi se rostogoleşte într-o vale continuu a plângerii – a
neîndeplinirii: aceasta este ideea. Iar sensul; gândul bun şi
îndeplinirea:
nicăieri prin viroagă – iată stânca se clatină închipuindu-şi
cerul năruindu-se liber peste ea o sfărâmă şi ce rămâne:
alte sensuri;
idei – altele – pătrund prin aceleaşi porţi scufundătoare
nicăieri: niciunde se află izbăvirea
 131

şi acum tăcere; nimeni să nu mai crâcnească. Ascultaţi:

să cădem la
Dumnezeu
Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm şiii săăăăă căăădem la însuşi –
ţărm: năpădindu-l valurile
după ce
noaptea se risipise
destrămându-şi:
nori
umezeala
ceţurile
şi –
le îndepărtase alungându-le dimineaţa se impusese pe sine
transparentă
difuză
aproape neadevărată
totuşi dimineaţă în sufletul tău;
toate gândurile spre dimineaţa aurie cumpănind însorirea pe
ţărm
după ce astrul solar scăpase din valuri
132
– din spatele lor – părăsite unui tumult fără vlagă
neliniştire
tremur
zvonire a turbării
teamă căci:
ce stă să se întâmple pe piatra întâmplării – o stâncă albastră
– va hurduca se va sfărâma
şi
va deveni
altceva.
Dinspre drumul lung de nisip;
prin făgaşul scobit în adâncuri
scoţând la iveală realităţi despre care abia se vorbeşte neguri
visate în noapte blestemăţia lor inversată –
– ca şi cum ai visa –
întuneric zvonit cu tot înadinsul
– nu era întuneric –
iluzia ta despre beznele adăpostitoare
şi
frica fiindcă vei pleca
te vei duce
– unde:
oh – într-acolo dincotro ai venit în urmă cu două luni
– luna se afla la al şaselea pătrar şi era muşcată-ntr-o parte:
aşadar nu rotundă desăvârşit ci –
iar lunile două care-au trecut cum se numesc lunile
solare
 133
arzătoare
incendiate
menite aşteptărilor de tot felul
şi tu ce
ai dobândit:
păi sigur că aproape totul; îngheţul;
feeeeriiicit acela care-ngenunche
cade la Duuumneeeeezeeeeu
cu palmele împreunate
şi
cuvintele mai puţin agresive
şi
rugăciunile însufleţite
de un
zbucium
înfioară
lăuntrul.
Deschiiizââând
întiiinzââând
miiiiinuuuunaaaatuuulee
mââââânaaa
taaa
ai deschis poarta
şi
ce se află dinapoia ei se va umple de buuuuuunnăăătaaateee
teeee eee.
Atunci s-a aplecat
134
– fluviul alerga deşertându-se-n mare;
lumini de aur se pierdeau destrămându-se în arginturi
despletindu-se pluteau peste măslinii sălbatici argintându-le
frunzele
– clopoţei –
clincheteau chemau:
strigătoare
plânse
glasurile:
cuvintele întocmai ca-n visul
– a trecut înjunghiat –
plângeau
şi
nu mai însemnau
– oare exprimau –
ce.
eeeeee eeeee
eeeee
eee
Dumnezeuleeee.
Iarăşi întorcându-ţi faţa – duuupă faaaţa ta se vor
tuuulbuuraaa
se vor
se vor
tuuuulbuuuraaa
aaa aa
a
 135
toooo aaaa
teee
înfăăăăţişăăăările.
Şiiii din mare – pe deasupra ei;
împotriva mării
şi
pentru că
din cer veeeee
eee
nea
scuturându-şi zborul de pe aripile negre
de fapt nu mai zbura
împuşcat săgeta
şi
cădea
şi
se stâlcea
între valuri
pescăăă –
pescăăăăruşul
aaalb.
După ce s-a întors pe loc omul nostru n-a mai îndrăznit să-
şi rostească sieşi acele cuvinte l-ar fi statornicit în locul său –
înrădăcinându-l. Şi dacă ar fi zis ar fi fost auzit:
uuul duuu
huuuuluiiiii va
sfârşiii
136
suferinţe
dureri
chinurile; incertitudinea:
atât de nesigur în preajma părintelui pe care-l slăveşti
tată: nu mă scoate – ghimpe – din vederea ta şi
nu mă azvârli pe nisipul tuturor
atât de:
încins arzător
neprimitor
că
ne zvârcolim – ne urâm – ne înfruntăm – nu mai încăpem
unul lângă celălalt
şi
unul e toţi.
În nisipul lui
al lui
Dumnezeu
seeee vooor
înnnnn
toooaaarceee
toooţi;
– care –
eeeeeee groaaaaa
paaa
aaa
deeeee îîî
 137
nnnn
mooorrr mââââ
nnnnn
tare
aaaaaa aaaaa
aaaaa
aaa.
Buuuuu
cuuuu rââââ
nnn
duuuu-te;
ai încăput la – ;
Dumne Dumneeeee
zeule
înnnnnoooieşti caasaaaa
pământului
după ceeeeee
măăăă
mântuieşti.
Foarte sus şi nediguindu-se în albastrul însângerat
roz-stacojiu
cerul zilei:
îl urci
îl ajungi;
ai scăpat de sinele – grea această povară te înfundase-n
nisip: doar capul afară – ochii scrutau limba încerca să-şi
despletească cuvintele şi din cap uitături săgetau aţintind
138
depărtările şi în ţeastă câteva amintiri toate visele iluziile;
pierzător pierzătoarele; le-ai spus dezvăluindu-le le-ai sfâşiat
misterele le-ai dezocultat sfârâindu-le în lumina deplină; – arşiţa
din sufletul tău mistuia apoi spulbera cenuşa încrederii;
– nu-l mai iubeai decât pe
eeeeee uuul
meu:
De tot: aaaaa
rs.
Dumneze ee
Dumnezeuleee
– eeeeeee –
toooaaa teee
îîîntru
convingerea mea le-ai
făăăcuuut;
dar nu despre înţelepţire e vorba
deoarece
eu nu pot fi înţelept în dezechilibrul actualităţii
ci
doar spunătorul: îşi întemeiază o lume – alta: luuuumeeee
eeee
a.
Doooaaamneee aaaauziiii-mă.
Aaaa uuuu
ziiiii-mă
Doamne.
 139
Strig către tine toate cuvintele pe care le-am scris
– ia
aminte
glasul
rugăciunii
mele
când strig
auuuuuuziiii-mă – Doamne:
ridicarea mâinilor
şi
ce îţi cer
şi
ce va să primească omul nostru
– azi aşa de neînsemnat – după cum şi ieri:
totdeauna.
– nefericit nebucurându-se.
auuuu
ziiiii-mă
Dooooaaamneee.
140