Viteza luminii

Simularea propagării unei raze luminoase de la Pământ la Lună, aflate la aproximativ 384.400 km, proces care durează
circa 1,282 secunde.Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform cunoştintelor pe care le
avem în prezent, este viteza de propagare a luminii în vid perfect - independent de parametri fizici ai luminii cum sunt:
culoarea, intensitatea, direcţia, polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică este proprie nu numai luminii
din spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiaţiilor de natură electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina
infraroşie şi ultravioletă, radiaţiile X şi Gamma. Viteza luminii în vid, conform teoriei relativităţii restrânse[1] al lui
Einstein reprezintă valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se propagă[2].
Valoarea sa, exprimată în unităţi din Sistemul Internaţional, este de 299.792.458 m/s (metri pe secundă)[3]. Determinări
experimentale de mare precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei luminii în vid: măsurătorile de
laborator au arătat că variaţia vitezei de propagare pentru raze de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se
încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu la 1014 parte din valoarea determinată.[4][5]Deşi simbolul vitezei
în fizică este "v," pentru viteza luminii în vid se foloseşte un simbol consacrat, litera minusculă "c", mai rar „c0”, de la
cuvîntul latinesc celeritas (viteză)[6].Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu
permite evaluarea sa pe cale obişniută, de-a lungul istoriei au existat polemici ştiinţifice şi filozofice privind caracterul
finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate
înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanţa de la Pământ la Lună în mai puţin
de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici
speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii.Prima determinare experimentală a valorii
vitezei luminii, după nenumărate încercări eşuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul 1676. Începând cu secolul al
XX-lea performanţele determinărilor experimentale s-au îmbunătăţit atât de mult încât au permis cunoaşterea valorii ei
cu o eroare relativă de 3,34x10-7%, această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unităţii de
lungime, metrul, printr-o nouă definiţie, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin
convenţie.Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică decât valoarea
vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice şi magnetice ale mediului în care se deplasează şi nu se
modifică pentru un mediu material transparent, omogen şi izotrop. La trecerea luminii dintr-un mediu transparent,
omogen şi izotrop într-un alt mediu are loc modificarea vitezei, concomitent cu schimbarea direcţiei de propagare,
fenomen cunoscut în optica geometrică sub denumirea de refracţie.

Valoarea exactă a vitezei luminii

Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai precise, odată cu
perfecţionarea metodelor şi dispozitivelor experimentale.Începând din anii 1940, toate măsurătorile efectuate au avut o
eroare relativă de măsurare sub 0,005%.Rezultatele măsurătorilor ulterioare convergeau spre valoarea de 299  792  450
m/s.Cunoaşterea valorii cu o precizie atât de mare a ridicat problema redefinirii etalonului pentru unitatea de
lungime.Fizicianul maghiar Zoltán Bay propune în 1965 înlocuirea etalonului unităţii de lungime cu un etalon bazat pe
definiţia unităţii de timp şi valoarea vitezei luminii.El a motivat propunerea pe baza studiilor sale legate de stabilitatea şi
precizia de măsurare a vitezei luminii.În anul 1983, al 17. Congres Internaţional pentru Greutăţi şi Măsuri, ţinut la Paris, a
adoptat o nouă definiţie pentru metru şi anume:

Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299  792  458 dintr-o secundă.

Valoarea utilizată în această definiţie pentru durată se baza pe cea mai precisă determinare a valorii vitezei luminii la
acea dată, efectuată în cadrul laboratoarelor NBS.Cu această definiţie, valoarea vitezei luminii devenea „exactă”, în
sensul că ea rezultă din calculul bazat pe definiţia metrului şi a secundei.
Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de treisute de mii de kilometri pe secundă sau un
miliard de kilometri pe oră.

Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c. Factorul de micşorare a vitezei luminii este egal cu
indicele de refracţie al mediului respectiv. Anumite experimente au reuşit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s .

Deşi considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care trăim, conform fizicii pe care o ştim, totuşi călătoria
cu viteze superioare vitezei luminii este o temă preferată în literatura ştiinţifico-fantastică şi nu numai în aceasta. Există
teorii în fizica modernă care afirmă că viteze superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică numită tahion, a
cărei existenţă nu a fost dovedită. Există de asemenea o serie de experimente în care viteza luminii este aparent
depăşită, dar la o analiză atentă se poate dovedi că în respectivele experimente nici materia nici informaţia nu s-au
deplasat mai repede decît lumina .