Sunteți pe pagina 1din 81

REGIMURI MATRIMONIALE Suport de curs 1

I ELEMENTE INTRODUCTIVE

1. Precizări terminologice

2. Regimul primar imperativ

3. Principiile regimurilor matrimoniale

Paul Vasilescu

II CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE

1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale

1a) Regimurile matrimoniale de separaţie a.1. Starea patrimonială de separaţie a.2. Funcţionarea regimului matrimonial a.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial 1b) Regimurile matrimoniale de comunitate b.1. Starea patrimonială de comunitate b.2. Funcţionarea regimului matrimonial b.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial 1c) Regimurile matrimoniale mixte

III SCURT ISTORIC AL REGIMURILOR MATRIMONIALE

1. Codul civil român 1a) Incapacitatea femeii măritate 1b) Regimul matrimonial legal de separaţie 1c) Regimul matrimonial dotal

2. Aplicarea Codului civil în spaţiu şi timp

IV CONVENŢIA MATRIMONIALĂ

1. Noţiune

2. Principiile convenţiilor matrimoniale

3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale

4. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale

5. Efectele convenţiei matrimoniale şi cazurile sale de ineficienţă

Bibliografie selectivă

1 Toate drepturile rezervate autorului. Textul nu poate fi reprodus şi multiplicat decât pentru uzul studenţilor Facultăţii de Drept a UBB Cluj.

Avertisment

Prezentele pagini nu reprezintă decât un suport de curs pentru

studenţii de la forma de învăţământ la distanţă. Am considerat că trebuie prezentate

câteva repere pentru ca materia Regimurilor matrimoniale să fie mai accesibilă. În toate

cazurile, trebuie consultată bibliografia minimă, care se regăseşte la sfârşit. Întrebările

care se găsesc la finele fiecărui capitol au rolul - de asemenea, de a ajuta studentul la

sistematizarea materiei. În nici un caz, ele nu reprezintă singurele chestiuni care pot fi

puse la examen. Pentru acesta, trebuie cunoscute şi alte amănunte, aflate în lucrările

indicate sau în textele de lege amintite. Tematica de examen e cuprinsă totuşi în aceste

note de curs, în sensul că alte aspecte –poate interesante şi utile, dar neindicate în aceste

note, nu vor fi pretinse studenţilor.

I ELEMENTE INTRODUCTIVE 1. Precizări terminologice

Prin „regim” se poate înţelege un ansamblu de norme sau reguli

proprii unei anumite activităţi, iar prin „matrimonial” ar trebui să se înţeleagă o realitate

legată sau generată de căsătorie. În consecinţă, prin „regim matrimonial” ar trebui să

desemnăm un sistem de reguli care guvernează efectele căsătoriei. Deoarece căsătoria

produce în principal efecte nepatrimoniale, iar în subsidiar şi consecinţe patrimoniale,

este evident că aceste categorii de efecte nu pot fi guvernate sau orânduite de acelaşi set

de reguli. În plus, termenul de „matrimonial” 2 ar sugera mai degrabă regimul şi starea

civilă a celor căsătoriţi, decât urmările pecuniare ale căsătoriei.

Prin urmare, la nivelul instituţiei căsătoriei, am putea decela un

regim juridic dual: unul patrimonial, celălalt matrimonial. Primul s-ar ocupa de efectele

de natură pecuniară ale căsătoriei, celălalt ar orândui statutul civil al soţilor. Dar nu este

astfel, cel puţin din punct de vedere al limbajului juridic comun. „Regimul matrimonial”

nu desemnează efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, ci contrariul: efectele pecuniare ale

acesteia. Din aceasta rezultă că ar trebui să folosim perifraza „regim patrimonial

matrimonial” sau „regim pecuniar al căsătoriei”, pentru a desemna regulile specifice

2 < matrimonium (căsătorie) < mater (mamă). Şi originea latină a cuvântului ar sugera ideea că, în principal, căsătoria are o valenţă extrapatrimonială. În consecinţă, tot etimologic, s-ar cere ca termenul „matrimonial” să fie utilizat cu preeminenţă pentru a desemna raporturile extrapatrimoniale dintre soţi.

pentru efectele pecuniare ale căsătoriei. Iar pentru urmările extrapatrimoniale ale căsătoriei să se utilizeze sintagma de „regim matrimonial”. Lucrurile –repetăm, nu se întâmplă astfel! Prin contaminare de la instituţia contractului matrimonial (o altă denumire cel puţin ambiguă!), sintagmele sunt inversate. Ceea ce înseamnă că, eliptic, prin „regim matrimonial” se desemnează efectele patrimoniale ale instituţiei căsătoriei sau –mai precis, regulile care guvernează aceste efecte. Pentru a evita echivocul noţiunii analizate -sub impactul Codului familiei, majoritatea autorilor români au preferat să folosească, în ultimii 50 de ani, nu noţiunea de „regim matrimonial”, ci perifraza de „relaţii patrimoniale dintre soţi”. Evident că între „regimuri matrimoniale” şi „relaţiile patrimoniale dintre soţi” există legături deosebit de strânse, dar nu de identitate. Astfel, cum deja am remarcat, „regimurile matrimoniale” nu sunt decât un set de reguli juridice aplicabile efectelor patrimoniale ale căsătoriei, dar nu oricăror efecte. Cu alte cuvinte, nu toate raporturile patrimoniale dintre soţi constituie substanţa unui regim matrimonial. Există consecinţe pecuniare ale raporturilor dintre persoanele căsătorite, care nu interesează „regimurile matrimoniale”. Consecinţa: „regimul matrimonial” este o parte a regulilor care orânduiesc „relaţiile patrimoniale dintre soţi”, relaţii, care -în ansamblul lor, constituie substanţa mai multor materii şi discipline: dreptul patrimonial al familiei, dreptul succesoral etc.

Tehnic, nu puţine au fost definiţiile care au fost propuse pentru a surprinde esenţa regimurilor matrimoniale. Astfel, s-a spus că „Un regim matrimonial este deci un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie.” „Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial.” După cum s-a mai arătat că „regimul matrimonial constă în ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile în care ei intră cu terţii în calitatea lor de soţi.” Mai concis, a fost remarcat că „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei” formează regimul matrimonial. Şi lista definiţiilor poate continua…

Din definiţiile reproduse mai sus pot fi trase unele consecinţe, care constituie -în fond, puncte comune ale acestora. Astfel, se poate bine observa că „regimurile matrimoniale” (1) nu constituie decât un ansamblu de reguli juridice care reglementează raporturi patrimoniale generate de instituţia căsătoriei, că (2) aceste raporturi îi au drept subiecţi principali pe soţi şi că, în fine, (3) terţii pot să fie şi ei vizaţi de efectele pecuniare specifice căsătoriei. Consecinţa firească a acestui lucru este că noţiunea de „regim matrimonial” poate fi receptată într-un sens restrâns, după cum ea poate avea şi o semnificaţie mai largă. Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înţelegem doar ansamblul de reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi privind repartiţia între aceştia a puterilor, a averii şi datoriilor căsătoriei. Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus şi raporturile pecuniare dintre soţi şi terţi, indiferent dacă aceştia sunt persoane străine complet de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinţii soţilor, afini etc.). Important de reţinut este faptul că această din urmă categorie de persoane sunt tot terţi faţă de căsătorie, dar legea reglementează unele situaţii juridice care le sunt proprii:

raporturi de întreţinere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a liberalităţilor etc. În ceea ce ne priveşte, vom folosi accepţia restrânsă a „regimului matrimonial”, sens în care putem spune că acesta este un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii conjugale, precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora. Definiţiile amintite, precum şi cea propusă de noi, se referă la „regimul matrimonial” ca segment sau fracţiune a dreptului civil înţeles ca drept obiectiv. În plus, dacă se ia în considerare şi accepţiunea lărgită a noţiunii analizate, se poate observa că „regimul matrimonial” nu constituie decât o parte a dreptului patrimonial al familiei. Celelalte fragmente fiind reprezentate de instituţii nu neapărat sistematizate sau pendinte de dreptul privat, ci elemente care se pot insera şi în dreptul public. În prima categorie pot fi subsumate reglementări specifice din materia succesiunilor şi a liberalităţilor, dreptul muncii sau cel comercial, în a doua se plasează reglementări din

sfera dreptului fiscal, administrativ sau chiar penal. Pe de altă parte, este de amintit şi faptul că „regimul matrimonial” poate fi privit şi ca disciplină sau ramură a ştiinţei juridice. Sub acest din urmă aspect, ea tinde să se separe, şi în dreptul nostru, de dreptul familiei, aşa cum este concepută şi predată în ultima jumătate de veac; să-şi (re-) câştige autonomia şi să se alăture celorlalte discipline ale dreptului privat. Tendinţa este cu atât mai firească, cu cât reglementările actuale de dreptul familiei sunt desuete şi strâmbe, iar reforma legislativă care se întrezăreşte va trebui să fie însoţită şi de afirmarea individualităţii ştiinţifice a ceea ce numim „regimuri matrimoniale”. 2. Regimul primar imperativ Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor şi indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept naţional le poate constitui, există un set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează constituţia regimurilor matrimoniale. O constituţie care se poate identifica cu dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale, indiferent dacă aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut imperativ de bază”. Existenţa regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept naţional să fie compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, faţă de care regimul primar imperativ este numitorul comun cel mai mic. Pentru sisteme de drept naţional care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care-l reglementează sunt de ordine publică şi obligatorii, nu se poate pune problema decelării existenţei unui regim primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce la regimul primar imperativ.

Este şi cazul dreptului român, care fiind strict şi imperativ în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi, nu permite nici o derogare de la comunitatea legală instituită prin Codul de familie. Situaţia era, paradoxal sau nu, asemănătoare şi în condiţiile reglementărilor Codului civil, deşi motivaţia era cu totul alta. Sub imperiul Codului nu se pot degaja decât câteva reguli care ar merita denumirea de regim primar. Una dintre acestea era concretizată în puterea maritală a bărbatului, care-l transforma în cap al „asociaţiunii conjugale” (art. 195), calitate în care era obligat să-şi întreţină femeia. În al doilea rând, şi ca efect al puterii maritale, femeia odată intrată în căsătorie, era lovită de o incapacitate de exerciţiu cvasi-absolută (art. 950 C.civ.), incapacitate de la care nu se

putea nicicum deroga, deoarece era orânduită prin norme imperative (art. 1224 C.civ.). Acesta este şi motivul pentru care nu vom proceda aici la o analiză a dreptului român actual, ci vom încerca să degajăm unele caracteristici generale şi esenţiale ale regimului primar imperativ, luând ca model unele legislaţii europene. Putem defini regimul primar imperativ ca fiind un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor. Aceste norme sunt esenţiale, în sensul că reprezintă osatura indispensabilă funcţionării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său esenţial şi primar se exprimă, de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre soţi nu sunt reglementate în detaliu, ci doar în aspectul lor funcţional cel mai simplu. Caracterul imperativ al regimului se regăseşte în aceea că normele juridice care-l reprezintă sunt obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa soţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei. De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul efect al căsătoriei, soţii se văd de îndată supuşi regulilor care formează regimul primar imperativ.

O caracteristică importantă a acestui tip de regim este aceea că regulile sale sunt astfel concepute încât să asigure o minimă coeziune patrimonială a soţilor, o protecţie a intereselor pecuniare a căsătoriei; să ofere un cadru adecvat soluţionării chestiunilor esenţiale ale ducerii traiului în comun şi a suportării sarcinilor menajului. Astfel se explică de ce în sistemele de drept în care există o preponderenţă (legislativă sau pur socială) separatistă matrimonială, regimul primar imperativ cuprinde reguli specifice regimului de comunitate, şi invers. Regulile care compun regimul primar imperativ sunt, pe de altă parte, concepute în funcţie după cum soţii trăiesc în concordie sau după cum menajul lor cunoaşte o criză. Pentru perioada de pace conjugală, regimul primar imperativ încearcă să ţină un echilibru cât mai just între independenţa firească a persoanelor soţilor şi coeziunea implicită, care trebuie să existe din punct de vedere patrimonial dintre aceştia. Lucru care se realizează prin combinarea unor reguli împrumutate deopotrivă de la regimurile separatiste, cât şi de la cele comunitare.

Dacă viaţa de cuplu a soţilor intră în criză, până la revenirea la normal sau până la încetarea căsătoriei, regimul primar imperativ urmăreşte dozarea puterilor soţilor în aşa fel încât să se păstreze un echilibru (chiar artificial) între interesele lor economice şi urzeala patrimonială a căsătoriei. În plus, „în relaţiile soţilor cu terţii, regimul primar trebuie să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soţilor să nu fie o piedică a autonomiei lor juridice şi de a se evita ca această autonomie să nu dăuneze finalităţii căsătoriei. Regulile pe care regimul primar le presupune sunt fragmentate, dar suficiente nevoilor cotidiene ale soţilor şi actelor curente.” Dar, să vedem, succint, care ar putea fi conţinutul regimului primar imperativ. În mod firesc, pentru a duce o viaţă normală de cuplu, soţii au nevoie de o locuinţă pentru ei şi copiii lor. Legea înţelege să reglementeze uneori regimul juridic al locuinţei familiale de manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este în genere automat de identificat cu locuinţa familială. Definirea locuinţei familiale, în sensul regimului imperativ, presupune două elemente: unul obiectiv, celălalt subiectiv. Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se referă la faptul că soţii au afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieţii de familiei în acel loc. Importanţa locuinţei de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru atribuirea acesteia în caz de divorţ, după cum -în cazul morţii unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor are drepturi speciale asupra acesteia. În timpul căsătoriei, dacă imobilul în care se află locuinţa familială este închiriat, se consideră că fiecare soţ are un drept locativ propriu, un fel de indiviziune forţată a creanţei locative. În cazul în care imobilul aparţine cu titlu de proprietate unuia dintre soţi, acesta nu poate dispune singur şi discreţionar de dreptul său. În ipoteza în care se decide să înstrăineze imobilul, el are nevoie şi de consimţământul special al celuilalt soţ, care nu este proprietar. Acelaşi regim juridic îl au şi bunurile mobile care garnisesc locuinţa de familie, de acestea nu se poate dispune decât tot în mod conjunct, prin înţelegerea dintre soţi. Nerespectarea regulilor amintite este sancţionată cu nulitatea relativă, nulitate care nu poate fi invocată decât de către soţul al cărui consimţământ nu a fost luat la încheierea actului de dispoziţie. În schimb, actele propriu-zise de administrare şi de conservare a imobilului în care este instalată locuinţa familială pot să fie încheiate de oricare dintre soţi, fără a fi necesară obţinerea consimţământului celuilalt soţ. Orice

neînţelegere cu privire la înstrăinarea imobilului unde se află instalată locuinţa de familie este de competenţa instanţei judecătoreşti. Ducerea vieţii în comun, sub acelaşi acoperiş, precum şi întreţinerea familiei, cu sau fără copii, presupun -în mod logic, ca soţii să aibă o serie de cheltuieli. Aceste cheltuieli comune ale menajului sau sarcini ale căsătoriei sunt tradiţional incluse în regimul primar imperativ. Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret, în funcţie de nivelul de viaţă al soţilor, de posibilităţile lor patrimoniale concrete şi de nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are. Intră în această categorie de obligaţii: cheltuielile soţilor cu întreţinerea şi repararea imobilului în care este aşezată locuinţa familială sau chiria cu acest imobil, întreţinerea casnică cotidiană, cheltuieli de sănătate, cheltuieli necesare creşterii şi educaţiei copiilor minori etc. Nu intră îndeobşte în categoria sarcinilor căsătoriei plata impozitului pe venit, cheltuieli profesionale ale unuia dintre soţi, investiţii financiare (chiar utile menajului), cheltuieli voluptorii realizate de către un soţ etc. Cu alte cuvinte, o cheltuială este considerată a fi comună şi în interesul menajului, indiferent dacă este angajată doar de un singur soţ, dacă in concreto este utilă şi necesară ducerii vieţii de cuplu a soţilor, după cum cheltuiala nu trebuie să fie excesivă în raport cu posibilităţile pecuniare obişnuite ale acestora. Dacă cheltuiala se adevereşte a fi o sarcină a căsătoriei, obligaţia care o concretizează este solidară între soţi, indiferent dacă a fost contractată de unul singur. Legea instituie, deci, între soţi o solidaritate pasivă determinată de cauza obligaţiei asumate şi în considerarea solidarităţii de familie, solidaritate care implică existenţa acestor feluri de obligaţii. Pentru a angaja astfel de obligaţii solidare, soţii au posibilitatea de a contracta singuri şi separat, urmărind doar interesul familiei, faptul ca aceste obligaţii să corespundă nivelului obişnuit de viaţă conjugală. În cazul în care unul dintre soţi abuzează de puterile sale de gestiune oferite de regimul primar imperativ, celălalt soţ are posibilitatea de a se adresa justiţiei cu scopul de retrage aceste puteri. În aplicarea principiului egalităţii civile dintre sexe şi cu scopul asigurării autonomiei soţilor, legea poate orândui prezumţii şi posibilităţi, de inspiraţie separatistă, care să asigure independenţa conjugală. Prin urmare, legea poate permite soţilor să acţioneze ca şi când ar fi separaţi în bunuri, fără să dea socoteală unul altuia de rezultatele actelor pe care le încheie. Astfel, oricare dintre soţi poate să-şi deschidă un

cont bancar fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt. Soţul va fi considerat singur titular ar respectivului cont bancar, de care va dispune cum doreşte, indiferent de regimul matrimonial concret, iar bancherul nu are de ce cerceta care este acest regim. De asemenea, există categorii de bunuri mobile, definite în special prin referire antagonică la cele care mobilează căminul conjugal, de care oricare soţ poate dispune juridic după cum interesul personal i-o dictează. Juridic vorbind, regulile mai sus înfăţişate au fizionomia unor prezumţii legale şi ele au darul atât de a asigura autonomia juridică a soţilor, cât şi protecţia terţilor cu care aceştia intră în contact juridic. Tot aici este de reamintit faptul că oricare dintre soţi este liber să-şi aleagă (sau schimbe, după caz) o profesie, în exerciţiul căreia nu este ţinut de consimţământul celuilalt soţ. Amintind acest lucru, putem conchide că independenţa conjugală, de inspiraţie separatistă şi sprijinită pe egalitatea dintre sexe, cuprinde atât autonomia de gestiune, cât şi autonomia profesională a celor uniţi prin căsătorie. Iar în cazul în care regulile regimului primar imperativ nu mai sunt suficiente pentru a ghida viaţa cotidiană a familiei, deoarece aceasta a intrat în criză, soţii se pot adresa instanţei de judecată, care este ţinută să aducă corectivele necesare, să regleze –până la revenirea la normal sau până la aneantizarea căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soţi. În concluzie, regimul primar imperativ are menirea de a menţine un just echilibru juridic între coeziunea patrimonială pe care orice menaj o presupune şi libertatea de mişcare a fiecăruia dintre soţi, libertate –care, mai ales în societăţile moderne, tinde să se transforme din instrument, în scop în sine. 3. Principiile regimurilor matrimoniale Abstracţie făcând de marea varietate a regimurilor matrimoniale concrete, de asemănările şi deosebirile care pot exista între diferitele reglementări naţionale, credem că ne este permis să decelăm anumite reguli generale, care se pot regăsi în orice structură a unui regim matrimonial. Varietatea principiilor depinde nu numai de sistemele concrete de drept obiectiv, ci şi de evoluţia socială, de modul cum societatea a înţeles să acorde consacrare, mai mult sau mai puţin nuanţată, rolului şi locului bărbatului şi femeii în instituţia căsătoriei, a atenţiei pe care a înţeles să o acorde însăşi acestei instituţii. Dar, care ar fi aceste reguli sau principii?

Egalitatea dintre sexe este un dat pentru toate legislaţiile moderne, iar în materia noastră ea se traduce prin egalitatea în drepturi dintre soţi. „Egalitatea în drepturi trebuie privită ca o categorie distinctă de drepturile fundamentale cetăţeneşti (…), întrucât nu are, ca acestea (celelalte drepturi fundamentale n.n.), un obiect specific, obiectul ei constituindu-l toate drepturile garantate de Constituţie şi de legi, a căror aplicare în condiţii identice pentru toţi cetăţenii o asigură. Astfel, egalitatea în drepturi nu este altceva decât garanţia că cetăţenii vor putea să-şi exercite toate drepturile prevăzute de Constituţie, de legi şi alte acte normative, fără distincţie de naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură sau profesiune.” Egalitatea dintre soţi, deci, nu este decât o aplicare a principiului omolog constituţional general la drepturile civile pe care dreptul de familie, în special, le consacră şi le pune în operă. Egalitatea în drepturi existentă între soţi are o aplicabilitate pentru întreaga sferă de raporturi juridice nepatrimoniale şi patrimoniale reglementate de dreptul familiei, dar aici nu ne interesează decât egalitatea în materia regimurilor matrimoniale. Sursa normativă a egalităţii în drepturi între sexe este constituţională, iar Codul de familie (art. 25) nu face decât aplicarea şi precizarea acestei egalităţi în materia raporturilor de familie. Astfel, Constituţia României din 1991 proclamă: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” (art. 44 alin 1). Textul constituţional –la rândul său, poate fi considerat doar o aplicaţie a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, principiu cuprins în art. 16 din aceeaşi Constituţie. Egalitatea dintre sexe se traduce prin aceea că soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale, că exerciţiul acestora nu poate fi organizat distinct după cum este vorba de bărbat sau de femeie. Egalitatea este de principiu şi se referă la drepturi, iar nu la posibilităţile concrete pe care le are fiecare dintre soţi sau la însuşirile acestora. Principialitatea egalităţii se materializează în aceea că nici unul dintre soţi, oricare ar fi puterea lui economică, nu poate să-şi impună discreţionar propriile reguli în raport cu bunurile conjugale sau cu viaţa patrimonială de familie. După cum, această egalitate se referă atât la posibilitatea de a avea drepturi, cât şi la exerciţiul acestor drepturi. Nu este, deci, de imaginat ca unul dintre soţi să fie limitat în capacitatea sa de folosinţă sau de exerciţiu numai ca efect al celebrării căsătoriei sau ca o consecinţă a unor

stipulaţii convenţionale matrimoniale. Sfidarea principiului egalităţii în drepturi dintre soţi abate nulitatea absolută asupra actului care a îndrăznit-o. Lucrurile nu au stat, însă, întotdeauna aşa. Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea legislaţiilor europene consacrau inegalitatea dintre soţi, cu asigurarea preeminenţei juridice a bărbatului, fapt exprimat prin puterea maritală a acestuia.

Strâns legat de principiul egalităţii în drepturi a soţilor, dar şi de cel al libertăţii persoanei, regimurile matrimoniale se caracterizează şi prin principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial aplicabil în concret. Dacă dreptul căsătoriei este unul strict şi reglementat imperativ, regimurile matrimoniale sunt mai flexibile în structura lor normativă, regulile fiind supletive şi dispozitive. Este în ordinea firească a lucrurilor ca instituţia căsătoriei să nu poată fi modificată decât de către legiuitor, ca efectele ei extrapatrimoniale şi cauza sa juridică să fie doar de resortul acestuia. După cum tot la fel de normal este ca raporturile patrimoniale ale căsătoriei să fie flexibile, adaptabile după nevoile şi starea materială concretă a fiecărui cuplu. Regimurile matrimoniale nu cunosc decât un nucleu dur şi imuabil voluntar (regimul primar imperativ), care are drept scop să formeze dreptul comun şi să asigure o minimă coeziune patrimonială a cuplului căsătorit. În rest, regulile concrete aplicabile vieţii patrimoniale dintre soţi pot fi modificate după nevoi. Libertatea patrimonială a soţilor nu este decât un reflex al principiului mai larg al libertăţii economice a persoanei, a posibilităţii de a dispune liber de avutul său. Din punctul de vedere al dreptului privat, libertatea regimului matrimonial este legată de libertatea convenţională şi autonomia de voinţă. Aceasta, deoarece libertatea regimului matrimonial nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea soţilor, în respectul regulilor imperative şi a bunelor moravuri, de a alege regimul care se va aplica in concreto în relaţiile dintre ei. Iar alegerea are întotdeauna o natură convenţională. Suntem în prezenţa unei convenţii matrimoniale fie dacă soţii încheie un astfel de act juridic, fie doar dacă soţii doar aleg să li se aplice unul dintre regimurile matrimoniale alternative, prefabricate de către legea de familie. Ca măsură a caracterului rudimentar al dreptului român de familie (din 1954 până astăzi) stă mărturie principiul inflexibilităţii şi imutabilităţii regimului

matrimonial. Ameninţând cu nulitatea absolută orice convenţie prin care soţii ar încerca să deroge de la regimul legal, art. 30 alin. 2 C.fam. consacră absolutismul şi exclusivismul regimului matrimonial legal de comunitate. Acesta nu poate fi schimbat cu un altul, după cum nu poate fi modificat nici în esenţă, nici în întindere sau în regulile lui de administrare. Coborât dintr-o epocă istorică în care libertatea persoanei era proclamată doar pe hârtie, care oricum poate suporta orice, textul de lege este şi astăzi măsura atenţiei legislative acordată familiei în societatea românească, a concepţiei despre relaţiile de familie, a libertăţii de manifestare a individului în instituţia căsătoriei în secolul al XXI-lea.

Dar -în dreptul român, nu a fost întotdeauna astfel. Sub imperiul Codului civil (1865-1954) libertatea de principiu a regimului matrimonial a fost recunoscută şi practicată. Consacrând un regim matrimonial de drept comun separatist, cu o reglementare în amănunţime a celui dotal, Codul civil român, prin art. 1224, a instaurat principiul libertăţii regimului matrimonial, care era înţeles şi tratat ca libertate a convenţiei matrimoniale, deoarece soţii puteau să opteze între aplicarea regimului legal separatist, a celui dotal sau de achiziţii, după cum puteau adopta o convenţie matrimonială, care să instituie un regim propriu şi distinct de acestea. Ca o prelungire firească a principiului libertăţii de alegere a regimului matrimonial trebuie admis principiul mutabilităţii regimului matrimonial. De- a lungul secolului al XIX- lea şi până la jumătatea celui trecut, ca efect al acceptării ideii că instituţia căsătoriei se celebrează o singură dată în viaţă şi legat de concepţia potrivit căreia regimul matrimonial interesează indirect şi pe terţii contractanţi (cu soţii), principiul care guverna materia era cel al imutabilităţii regimului matrimonial. Odată fixat, acesta nu mai putea fi schimbat sub nici o formă în timpul căsătoriei. Dreptul român a fost caracterizat de acest principiu de la adoptarea Codului civil (art. 1228) şi până în zilele noastre (art. 30 C.fam.). Criticată şi în epocă, imutabilitatea regimului matrimonial nu mai este astăzi de departe o regulă, ci o excepţie în peisajul dreptului civil. Celeritatea raporturilor sociale, perfecţionarea sistemelor de publicitate legală, care pot asigura o protecţie sporită intereselor terţilor, şi autonomia economică a persoanei sau posibilitatea recunoscută soţilor de a contracta între ei -pot constitui tot atâtea argumente pentru a admite mutabilitatea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

Esenţa principiului mutabilităţii constă în aceea că soţii au posibilitatea de modifica regimul matrimonial aplicabil lor concret atunci când interesele de familie o cer. De obicei, această schimbare este supravegheată de către instanţă, care trebuie să o încuviinţeze sau să omologheze ulterior actul juridic de transformare a regimului matrimonial. Modificarea regimului matrimonial se realizează cu ajutorul unei convenţii matrimoniale şi cu respectarea cerinţelor de fond, formă şi publicitate cerute de lege la adoptarea regimului matrimonial iniţial. Datorită faptului că orice regim matrimonial, indiferent de structura sa concretă, este încheiat pentru a organiza structura raporturilor patrimoniale dintre soţi, se poate remarca relaţia de accesorialitate, care există între acesta şi instituţia căsătoriei. Căsătoria constituie cauza şi noima juridică a oricărui regim matrimonial. Având scopul de a orândui relaţiile patrimoniale dintre soţi, regimul matrimonial se stabileşte în vederea căsătoriei (si nuptiae sequantur), a efectelor pecuniare pe care aceasta le implică; regimul matrimonial nu are o justificare juridică în sine sau dincolo de căsătorie. Mai mult, luând în considerare efectele extrapatrimoniale ale căsătoriei ca fiind esenţiale, principale şi principiale, regimul matrimonial nu poate fi decât accesoriu, pendinte şi derivat al căsătoriei. Din acest motiv, regimul matrimonial îşi va produce întotdeauna efectele de la data celebrării căsătoriei şi sub condiţia acesteia (si nuptiae sequantur), indiferent dacă el a fost schiţat sau încheiat înaintea celebrării căsătoriei. Prenupţial, se poate determina care regim se va aplica în raporturile dintre soţi, dar aceste efecte se vor produce întotdeauna de la momentul căsătoriei. Şi invers: odată încetate raporturile de căsătorie –indiferent de motivul concret: divorţ, desfiinţare sau încetare prin moartea unuia dintre soţi, regimul îşi va epuiza efectele. Nu este de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască căsătoriei sau să existe în afara acestei instituţii. Fiind menit să se dezvolte pe coordonatele raporturilor dintre soţi, regimul matrimonial poate cunoaşte o fizionomie concretă în funcţie de specificul acestor raporturi. Astfel, dacă relaţiile dintre soţi sunt paşnice şi normale, regimul matrimonial va fi orânduit după regulile sale de drept comun, dacă –în schimb, relaţiile dintre soţi sunt conflictuale, se vor activa regulile specifice regimului, care să-i asigure supravieţuirea în asemenea condiţii. Dependenţa dintre regimul matrimonial şi căsătorie este, în fond, atât statică (legată de momentul producerii

efectelor sale), cât şi dinamică (activarea normelor sale specifice în raport de conduita soţilor). Întrebări:

1. Ce se înţelege prin regim matrimonial?

2. Care e raportul dintre regimul primar imperativ şi regimul matrimonial?

3. Care e conţinutul regimului primar imperativ?

4. Care sunt principiile regimului matrimonial şi care sunt legăturile dintre acestea şi principiile generale de drept?

II. CLASIFICĂRI ALE REGIMURILOR MATRIMONIALE Trebuie subliniat că de lege lata Codul român de familie nu permite o clasificare a regimurilor matrimoniale, pentru simplul motiv că acesta nu reglementează decât unul singur şi de drept strict, care nu lasă loc nici unei variaţiuni. Prin urmare, mai jos ne vom referi la situaţia noastră anterioară anului 1954, dar şi la dreptul străin. 1. Încercare de clasificare a regimurilor matrimoniale Referindu-se la starea dreptului epocii lor, civiliştii români clasici au considerat că regimurile matrimoniale suportă o diviziune cvatruplă. Se putea astfel distinge, după Codul civil român, (1) un regim al separaţiei de bunuri sau de patrimonii; (2) unul al comunităţii; (3) un regim matrimonial fără comunitate şi (4) regimul dotal. Primul dintre regimurile amintite, nu întâmplător pus în capul listei –deoarece reprezenta regimul legal al epocii, era caracterizat prin aceea că „bunurile prezente şi viitoare ale fiecărui soţ sunt cu totul separate de bunurile celuilalt soţ; fiecare soţ păstrează asupra patrimoniului său drepturile pe care le avea şi înainte de căsătorie”. Cel de al doilea regim matrimonial era înfăţişat în variaţiunile sale (comunitatea universală, cea redusă la achiziţii şi comunitatea mobilelor şi achiziţiilor), definitoriu fiind faptul că bunurile comune formau o masă distinctă de patrimoniile soţilor. Cel de al treilea regim matrimonial era înţeles ca un regim separatist în care subzistau câteva reguli care orânduiau puterea comună de gestiune asupra bunurilor proprii, iar ultimul -regimul dotal, ne era prezentat ca o specie de regim convenţional separatist, în care unele bunuri (dotale) ale femeii erau, în regulă, inalienabile şi puse sub administrarea bărbatului.

Dincolo de importanţa istorică a clasificării mai sus amintite, unele observaţii critice se impun, chiar dacă se iau în considerare regulile Codului civil existente în epocă. Astfel, se poate observa că nu avem de-a face cu o clasificare, ci cu o simplă înşiruire de tipuri de regimuri matrimoniale concrete, lipsind cu totul din discuţie un criteriu de sistematizare. După cum se mai poate nota că, dacă nu suntem în prezenţa unei clasificări, această listă era incompletă, deoarece Codul civil român reglementa (art. 1287-1293) şi societatea de achiziţii, aspect omis de faimoşii autori. Lipsa de sistematizare rezultă, de asemenea, şi din faptul că, în fond, regimul dotal nu este decât o specie convenţională a regimurilor matrimoniale separatiste. În plus, aşa-zisa clasificare, nu are darul de a ne lămuri dacă ea se poate aplica atât la regimurile matrimoniale legale, cât şi la cele de sorginte convenţională. Dar, şi pentru aceste motive, merită să încercăm o sistematizare a regimurilor matrimoniale, propunând şi câteva clasificări propriu-zise. Înainte de toate şi incident cu ceea ne interesează efectiv, se impune o discriminare a normelor de drept (generale şi obiective), care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi. Împărţirea poate fi făcută după gradul de libertate permis de aceste norme juridice, care definesc un sistem naţional de drept al familiei în ansamblul său. Astfel, putem deosebi sistemele de drept flexibile, de cele inflexibile. Primele, majoritare şi dezirabile în legislaţia modernă şi contemporană, sunt cele care recunosc principiul libertăţii persoanei în cadrul raporturilor patrimoniale de familie, consacrând, deci, principiul libertăţii regimurilor matrimoniale. Aceste sisteme de drept sunt şi cele care se pretează la diferite cercetări şi categorisiri interioare, fiind surse veritabile de analiză şi reflexie ştiinţifică. Pe cale de consecinţă, toate clasificările care urmează mai jos îşi pot găsi exemplificarea concretă doar în sistemele de drept flexibile. Sistemele de drept inflexibile –minoritare şi pe cale de extincţie în peisajul dreptului contemporan, sunt cele care nu consacră decât un singur regim matrimonial, care este legal şi obligatoriu, confundându-se în fond cu ceea ce se numeşte, în teoria generală a regimurilor matrimoniale –compatibilă şi ea cu primul sistem, regim primar imperativ. După cum se poate bine observa, nu avem de-a face cu o clasificare propriu-zisă a regimurilor matrimoniale, ci cu o summa divisio a sistemelor de drept naţionale, în funcţie de respectul pe care acesta îl acordă libertăţii umane.

Primul criteriu, care poate fi folosit în partajarea regimurilor matrimoniale, este cel al sursei lor, adică al izvorului concret al efectelor unui regim matrimonial aplicabil în raporturile dintre soţi. Din acest punct de vedere, indiferent de specificul sistemului naţional de drept, putem deosebi regimuri matrimoniale legale şi regimuri matrimoniale convenţionale. Primele nu trebuie confundate cu dreptul comun în materia regimurilor matrimoniale. Aceasta deoarece dreptul comun este concretizat în ceea ce se numeşte regim primar imperativ şi constituie numitorul comun al tuturor regimurilor matrimoniale, care pot fi imaginate într-un anumit sistem de drept. Pe de altă parte, regimurile matrimoniale legale nu sunt reglementate prin norme juridice imperative sau de ordine publică, norme care constituie –de fiecare dată, substanţa regimurilor primare imperative. După cum termenul de „legal” nu trebuie să ne inducă în eroare şi să le investim cu o anumită preeminenţă faţă de regimurile matrimoniale convenţionale. În fond, fără prea multă filosofie, regimul matrimonial legal este cel care se aplică în subsidiar, dacă soţii nu derogă de la el prin încheierea unei convenţii matrimoniale. În consecinţă, orice sistem de drept trebuie să reglementeze un singur regim legal, care se va aplica întotdeauna în tăcerea soţilor. Regimul matrimonial legal, de exemplu, sub reglementarea Codului civil român a fost cel al separaţiei de bunuri dintre soţi. Regimurile matrimoniale convenţionale coexistă necesar cu cele legale şi au –exact cum le sugerează numele, o natură juridică voluntară, ele concretizându-se în convenţiile matrimoniale pe care viitorii soţi pot să le încheie. Ele sunt mărturia exerciţiului libertăţii de opţiune a soţilor, care -în regulă generală, au posibilitatea de a săvârşi orice convenţie matrimonială consideră ei că reflectă cel mai bine interesul lor patrimonial. Cu alte cuvinte, convenţiile matrimoniale nu numai că sunt reificarea principiului libertăţii regimului matrimonial, dar sunt guvernate ele însele de regula libertăţii de voinţă, cu limitele impuse de lege şi concretizate în regimul primar imperativ. Deoarece vom consacra un capitol aparte acestei instituţii, aici nu intrăm în detalii.

Nu de puţine ori se întâmplă ca legea de familie să prevadă mai multe regimuri matrimoniale, aspect care impune determinarea locului lor în ansamblul raporturilor patrimoniale de familie. Dintre normele aplicabile regimurilor matrimoniale

vor trebui separate -mai întâi, normele care compun regimul primar imperativ şi normele care formează unicul regim matrimonial legal. Apoi, se cuvine observat că celelalte norme legale, cu un conţinut dispozitiv şi supletiv, nu constituie decât schiţe ale unor regimuri matrimoniale, care pot fi activate convenţional. Acestea nu formează o pluralitate de regimuri matrimoniale legale, deoarece regimul legal este unic, ci desemnează regimurile matrimoniale alternative. În fond, legiuitorul încearcă, printr-o asemenea tehnică legislativă, să uşureze alegerea unui regim matrimonial concret, prin aceea că oferă soţilor o schiţă a raporturilor lor patrimoniale în funcţie de fizionomia fiecărui regim matrimonial alternativ reglementat. Dacă soţii aleg unul dintre acestea, ei se pot mărgini, prin convenţia lor matrimonială, să facă simplă referire la un regim matrimonial schiţat de lege, declarând - cu ocazia celebrării căsătoriei, care dintre ele le va fi aplicabil. Un alt criteriu folosit ar putea fi gradul de maleabilitate al dreptului obiectiv, care formează, de astă dată, doar materia regimurilor matrimoniale. După acest reper, am putea deosebi între regimurile matrimoniale mutabile şi cele imutabile. Dacă prima clasificare, arătată mai sus, se referea la caracterizarea de ansamblu a unui sistem de drept naţional, cea prezentă, folosind un criteriu derivat, priveşte doar instituţiile regimului matrimonial. Aceasta, deoarece, nu neapărat un sistem de drept flexibil este automat caracterizat prin mutabilitatea regimurilor matrimoniale. În general, sistemele de drept continental au fost flexibile în epoca modernă, dar unele dintre ele consacrau regula imutabilităţii regimului matrimonial concret, regulă la care s-a renunţat ulterior. Dar inversul raţionamentului nu este corect, în sensul că sisteme de drept inflexibile ar putea cunoaşte şi regimuri matrimoniale mutabile. În acest din urmă caz, regula este univocă: un sistem inflexibil se va caracteriza întotdeauna prin imutabilitatea regimului matrimonial, deoarece lui îi lipseşte ceva esenţial: libertatea. Imutabilitatea regimului matrimonial a fost întemeiată şi pe concepţia că o convenţie matrimonială nu este decât un pact de familie, care nu poate fi modificat de către soţi, după bunul lor plac sau după interesele pe care ei le cred esenţiale în ducerea menajului. Ingerinţa în căsătorie a rudelor soţilor–chiar dacă este un adevăr social şi psihologic, nu mai poate fi primită ca argument juridic, deoarece căsătoria trebuie să fie un act juridic liber, iar nu condiţionat de voinţa terţilor. Tot aici trebuie

notat că uneori imutabilitatea regimului matrimonial este fondată prin construcţii politice, prin recursul la o ideologie oficială şi unică. Acesta a fost şi cazul Codului de familie român.

Un ultim criteriu pe care dorim să-l înfăţişăm pentru departajarea regimurilor matrimoniale se referă la structura lor internă. Structural, regimurile matrimoniale se divid în regimuri de comunitate şi cele de separaţie, cu posibilitatea de a depista o zonă de contact între ele, oglindită de regimurile matrimoniale mixte sau eterogene.

Prin structură va trebui să acceptăm -în acest caz, osatura normativă a unui regim matrimonial, în funcţie de care efectele sale se pot departaja şi deveni specifice. Esenţial, structura unui regim se referă la soarta juridică a bunurilor care sunt dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, ceea ce va produce şi efecte imediate asupra regulilor care orânduiesc puterea de gestiune a soţilor asupra acestor bunuri. Denumirile folosite în clasificare sunt sugestive. Astfel, regimurile matrimoniale separatiste se caracterizează prin aceea că nu există o masă de bunuri care să aparţină concurent ambilor soţi, indiferent de titlul şi momentul achiziţionării bunurilor. Consecinţa, la nivel de gerare a bunurilor, este aceea că soţii îşi administrează independent bunurile care le aparţin. Căsătoria nu produce deci efecte esenţiale în ceea ce priveşte dobândirea şi gestiunea bunurilor de către soţi. Antitetic, regimurile matrimoniale comunitare sunt caracterizate de aceea că unele bunuri dobândite cu un anumit titlu în timpul căsătoriei sunt considerate că aparţin în coproprietate soţilor, formând o masă patrimonială, care este tratată distinct de patrimoniile proprii fiecărui soţ. La nivel de administrare, puterile juridice ale soţilor depind după cum ne referim la bunurile proprii sau la cele comune. În timp ce faţă de bunurile proprii, fiecare soţ păstrează neştirbit dreptul de a dispune liber de acestea; pentru masa comună de bunuri, regimul matrimonial cuprinde o serie de reguli, care permit administrarea fie conjunctă, fie separată a acesteia, în funcţie de actul juridic concret de încheiat, de gravitatea acestuia sub aspect patrimonial. Regimurile matrimoniale mixte împrumută reguli de la tipurile prezentate anterior, astfel încât este imposibil să fie catalogate de lege lata ca fiind separatiste sau comunitare. În general, se poate imagina ca un regim mixt să împrumute

unele trăsături separatiste pentru raporturile care există între soţi în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor, pentru ca în cazul lichidării regimului să se pună unele probleme şi să se activeze unele mecanisme specifice regimurilor de comunitate. Dincolo de toate ideile preconcepute sau de adeziunea individuală la un anumit tip de regim matrimonial concret, este evident că fiecare dintre acestea prezintă avantaje şi dezavantaje de natură practică. Astfel, în favoarea regimurilor separatiste se pot contabiliza avantajele: 1) sunt simplu de aplicat, iar impactul efectelor patrimoniale ale căsătoriei este minim asupra soţilor şi terţilor; 2) regulile de gestiune sunt cele din dreptul civil comun, iar nu din materia regimurilor matrimoniale; 3) la dizolvarea regimului matrimonial nu se ridică probleme specifice; 4) separaţia este nu numai de bunuri între soţi, ci şi de datorii, ceea ce pune la adăpost juridic pe soţul care nu a acumulat datorii, deoarece el nu este ţinut să răspundă pentru obligaţiile asumate de celălalt soţ; 5) terţii sunt scutiţi de surpriza de a li se opune la executare excepţia de comunitate; 6) starea civilă de căsătorit nu are nici o influenţă patrimonială asupra circuitului civil şi sistemelor de publicitate legală, securitatea acestora fiind întărită; 7) nu există reguli derogatorii în materie de probă a drepturilor reale, după cum este vorba de relaţii dintre soţi sau de raporturi dintre aceştia şi terţi; 8) regimul încurajează şi apără spiritul intrepid al persoanei ş. a. Nici dezavantajele nu sunt străine sistemului de separaţie patrimonială dintre soţi. Astfel, 1) trama patrimonială a familiei este redusă la regimul primar imperativ; 2) se poate spune că se încurajează un comportament individualist şi egoist, incongruent cu exigenţa de viaţă comună a soţilor; 3) poate avea ca efect dezechilibre patrimoniale între soţi, cu efect negativ faţă de viaţa patrimonială şi nu numai, a familiei; 4) presupune ţinerea unei evidenţe proprii a bunurilor şi cheltuielilor de către fiecare soţ. Pe de altă parte, într-o conjunctură socială concretă, s-a remarcat: „În situaţia actuală din ţara noastră, când numărul şomerilor este din ce în ce mai mare şi situaţia economică a familiilor tot mai instabilă, regimul separaţiei bunurilor ar putea crea dezechilibre grave în unele familii, în special în cele cu venituri modeste sau cu locuri de muncă nesigure.” Din păcate, la noi lipseşte orice studiu sau sondaj din care să putem trage vreo concluzie în ceea ce priveşte preferinţa românilor pentru un regim matrimonial sau altul. În plus, este de evitat să se folosească mecanismele şi efectele specifice

regimurilor matrimoniale pentru a asigura prosperitatea unuia sau altuia dintre soţi, la fel cum este indezirabil ca regimul matrimonial să fie privit ca un panaceu al problemelor economice ale familiei, care într-o anumită măsură nu sunt decât cele ale societăţii. Regimurile matrimoniale comunitare prezintă şi ele o serie de părţi bune, dar şi de aspecte nu tocmai idilice. Astfel, s-ar putea contabiliza ca avantaje pentru astfel de regimuri: 1) sugerează ideea de comuniune (şi patrimonială), care trebui să existe între cei căsătoriţi; 2) se poate ca spiritul de chiverniseală să fie încurajat, datorită cheltuielilor comune care trebuie făcute; 3) soţul supravieţuitor va culege bunuri cu un dublu titlu din patrimoniul soţului său acum mort: matrimonial şi succesoral; 4) solidaritatea obligaţională între soţi poate fi un avantaj al creditorului urmăritor. Printre dezavantaje se numără: 1) reguli de gestiune a comunităţii cu mult mai complexe decât în cazul regimului de separaţie; 2) încurajarea căsătoriilor din interes, deoarece –în principiu, orice bun dobândit de un soţ devine în parte şi proprietatea celuilalt soţ; 3) pune probleme juridice mai complicate cu ocazia împărţirii bunurilor comune; 4) comunitatea presupune reguli speciale de probă între soţi, care deturnează sau nu fac operante sisteme de publicitate legală între aceştia. În ceea ce priveşte regimul matrimonial mixt, acesta nu face decât să cumuleze plusuri şi minusuri specifice regimurilor separatiste sau comunitare, în măsura în care împrumută –cu o intensitate variabilă, diversele reguli de la fiecare dintre cele două regimuri opuse. Cea mai importantă concluzie, care se poate desprinde din trecerea în revistă a aversului şi reversului fiecărui tip de regim matrimonial, este aceea că, în fond, fiecare cuplu căsătorit ar trebui să-şi asume tipul de regim pe care îl consideră cel mai potrivit. În continuare vom trece în revistă cele mai importante aspecte pe care regimurile separatiste (a), comunitare (b), precum şi cele mixte (c) le ridică. 1a) Regimurile matrimoniale de separaţie, indiferent de varietatea lor, de diferenţele care pot existe între ele –datorită specificului unei legislaţii sau a alteia, au anumite constante, care ar trebui să se regăsească oricare ar fi norma juridică concretă aplicabilă. Să vedem care ar putea fi numitorul comun al regimurilor separatiste.

a.1. Starea patrimonială de separaţie. Indiferent de originea concretă a regimului separatist, acesta se caracterizează prin aceea că soţii deţin patrimonii distincte şi independente. Ceea ce înseamnă că, în principiu, nu poate fi determinată o masă de bunuri comune soţilor. În fond, pentru aceste tipuri de regimuri, separarea bunurilor este regula, iar comunitatea o constituie excepţia. Din punct de vedere activ, orice bun dobândit de un soţ, indiferent de titlu sau resursele folosite, devine bun propriu, ca şi când acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va putea aplica la orice bun. Astfel, sunt proprii bunurile imobile pe care le dobândeşte fiecare soţ; în cazul accesiunii imobiliare artificiale se vor aplica regulile dreptului comun şi între soţi. Drepturile de creanţă, aparţin cu titlu propriu soţului contractant, care va avea singur calitatea de creditor. Sunt proprii drepturile de creaţie intelectuală, ca şi accesoriile lor patrimoniale. Tot proprii sunt şi drepturile care poartă asupra clientelei comerciale sau civile. Veniturile obţinute ca urmare a încheierii unui contract de muncă sunt considerate proprii soţului separat. Ceea este important de reţinut este faptul că natura bunului concret (mobil sau imobil; consumptibil sau neconsumptibil etc.) este irelevantă pentru stabilirea calităţii de bun propriu. Aceeaşi indiferenţă o are şi titlul obţinerii: act sau fapt juridic, titlu oneros sau gratuit, este egal. Unele probleme se pot ridica în practică, legat de titlul dobândirii. Astfel, bunurile obţinute pe cale succesorală sau prin liberalităţi –indiferent de specia acestora, sunt întotdeauna cert proprii soţului moştenitor sau gratificat, aceasta cu atât cu cât ele sunt considerate ca bunuri proprii şi în regimurile comunitare. La bunurile dobândite prin acte oneroase unele semne de întrebare se pot ridica. În regulă generală, regimurile de separaţie sunt întărite de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi. În plus, în condiţiile în care un soţ cumpără un bun propriu cu bani proveniţi de la celălalt soţ, acestuia nu i va putea recunoaşte decât calitatea de creditor (împrumutător) pentru suma plătită ca preţ. În fond, situaţia poate fi asimilată cu aceea a unui împrumut încheiat între soţi, iar cum împrumutătorului –chiar neplătit, nu i se poate recunoaşte nici un drept real principal asupra bunului dobândit de către împrumutatul său, nu există nici o raţiune pentru care o asemenea calitate să fie atribuită soţului-împrumutător. Alături de independenţa activă a patrimoniului, trebuie notat că soţii sunt separaţi şi în ceea ce priveşte pasivul patrimonial. Aceasta se traduce în aceea

că orice obligaţie ţine un singur soţ, care va răspunde pentru plata ei cu întregul său patrimoniu. Repartizarea pasivului între soţi este şi ea separatistă. Ceea ce înseamnă că un soţ nu poate –în principiu, să angajeze datorii comune decât în limitele dreptului comun sau ale convenţiei matrimoniale. După cum înseamnă că creditorii unui soţ nu pot urmări decât pe soţul-debitor, iar nu pe ambii soţi. Şi în materie de independenţă pasivă, este indiferent izvorul concret al obligaţiei de plătit: acte sau fapte juridice. Deşi pare simplu şi uşor de aplicat, regimul separatist ridică o sumedenie de probleme practice. Prima ar fi aceea a contabilizării bunurilor proprii fiecărui soţ, a modalităţii concrete de departajare de bunurile proprii ale celuilalt soţ. Teoretic nu pot fi imaginate decât două soluţii: inventarul şi prezumţiile. Prima modalitate ar presupune ca fiecare soţ să redacteze un inventar fidel şi complet al tuturor bunurilor pe care le achiziţionează, indiferent de titlu sau de dată. În paralel, ar trebui să colecţioneze toate înscrisurile (contracte, facturi, bonuri etc.) care atestă dobândirea

fiecărui bun. În oglindă, fiecare soţ va trebui să aibă o evidenţă a fiecărei datorii angajate,

a sursei sale şi a scadenţei. Pe scurt, ar trebui ca fiecare soţ să ţină o contabilitate cât mai exactă, lucru fastidios şi imposibil practic; altfel, s-ar vorbi de efectul contabil al căsătoriei! Altă problemă conjunctă, ar fi aceea a regimului juridic al inventarului, a formelor pa care acesta trebuie să le îmbrace pentru a face dovada bunurilor proprii,

chestiune pe care –de obicei, nici o lege nu o reglementează. Să fie condamnat regimul separatist datorită aparentei sale simplităţi la blocaj juridic şi –prin aceasta, la inutilitate? Imperativele practice deja amintite sugerează ca soluţia mai raţională să fie oferită de o serie de prezumţii, care permit departajarea patrimonială dintre soţi. Astfel, este de la sine înţeles că un regim legal separatist se va întemeia şi pe o prezumţie legală a apartenenţei fiecărui bun la patrimoniul unuia dintre soţi, iar prezumţia trebuie să funcţioneze atât între soţi cât şi faţă de terţi. Efectul unei asemenea prezumţii, care nu poate fi decât relativă, este acela că bunul achiziţionat de un soţ îi aparţine exclusiv aceluia care poate să furnizeze un indiciu, iar cine susţine contrariul va trebui să

o dovedească potrivit dreptului comun. Pentru regimurile matrimoniale separatiste de origine convenţională, foarte frecvent se practică prezumţiile convenţionale de separaţie. În general, asemenea prezumţii se concretizează în enumerarea generică a unor anumite

feluri de bunuri care se prezumă, între soţi, dar şi faţă de terţi, a fi proprii doar unuia dintre soţi. Ar intra într-o asemenea listă: bunuri de utilizare strict personală, care vor fi considerate proprii soţului care le utilizează sau poartă (îmbrăcăminte de lux, bijuterii, autoturisme etc.); bunuri care formal poartă înscris numele unuia dintre soţi vor fi prezumate ca fiind proprii celui înscris (titluri de valoare nominative, drepturi sociale); bunuri mobile de uz casnic sau mobilier care nu se regăsesc în locuinţa familială, ci într-o alt imobil etc. Pe de altă parte, s-a subliniat că o asemenea prezumţie convenţională de proprietate valorează mai mult decât o clauză contractuală cu simplu efect probatoriu. Astfel, datorită efectelor sale, prezumţia convenţională poate în fond concretiza un act juridic de sine stătător, constituindu-se în titlu al dobândirii unui drept de către unul dintre soţi. În acest mod se întâmplă lucrurile dacă zisa prezumţie contractuală îndeplineşte toate condiţiile unei liberalităţi inter vivos, când vom avea de-a face cu o donaţie propriu-zisă între soţi. Sau -dacă efectul prezumţiei convenţionale se prorogă după moartea unui soţ, putem fi în prezenţa uni clauze de preciput. În toate cazurile trebuie observat, pentru validitatea juridică a prezumţiei contractuale, dacă este respectat şi dreptul comun specific instituţiilor pe care aceasta le disimulează sau instituie. Pentru protecţia intereselor terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, legea sau judecătorul pot să recurgă la resuscitarea prezumţiei muciene, după care bunul propriu dobândit de soţul unui comerciant falit este considerat ca fiind al comerciantului. Prezumţiile amintite, indiferent de sursa lor concretă, nu pot fi decât relative, admiţând –deci, contraproba. Din cele prezentate mai sus, ar rezulta că Savatier a fost pe deplin îndreptăţit să ricaneze cum că regimul separatist este mai mult lipsa decât prezenţa unui regim matrimonial. Că spiritul egoist şi meschin ar fi înclinat natural către un regim de separaţie, după cum acesta tinde să aneantizeze viaţa patrimonială comună a soţilor. Adevărul s-ar putea găsi totuşi în altă parte. În primul rând, regimul separatist este practicat de oameni care au într-adevăr averi: separatismul nu se reduce la proprietatea asupra veselei şi a unui apartament debranşat de bloc. Pe de altă parte, regimul de separaţie nu face decât să pună accent juridic pe separaţia de patrimonii dintre soţi, fără se excludă nici o clipă existenţa unor categorii de drepturi şi obligaţii comune. Acestea au rolul de a asigura un minim de coeziune patrimonială între soţi, de a face menajul viabil

din punct de vedere pecuniar, prin asumarea conjunctă a unor obligaţii. În fond, aşa cum regimul de comunitate nu exclude pe departe existenţa bunurilor proprii, dar face din acestea excepţia, la fel regimurile de separaţie implică –excepţional, dar necesar- ideea de bunuri şi datorii comune, de gerare conjunctă a acestora, regula rămânând însă separarea patrimonială a soţilor. Dar, este de resortul esenţial al regimului primar imperativ, aplicabil evident şi regimurilor separatiste, să creeze o minimă comunitate patrimonială între soţi. Astfel, locuinţa familiei –prin importanţa ei esenţială pentru ducerea în comun

a menajului, chiar dacă este instalată în imobilul unuia dintre soţi, restrânge drastic posibilitatea acestuia de a dispune după bunul plac de dreptul său imobiliar. Dacă

imobilul este doar închiriat, regimul primar imperativ poate comanda ca drepturile locative să fie comune sau ca fiecărui soţ să i se recunoască un drept propriu şi concurent cu dreptul omolog al soţului său, chiar dacă locatarul iniţial a fost doar unul dintre soţi. La fel pentru bunurile mobile care sunt indispensabile ducerii vieţii în doi, bunuri care sunt instalate în locuinţa de familie. Indiferent de cine au fost acestea achiziţionate in concreto, atâta timp cât ele sunt afectate vieţii conjugale, nu se poate dispune discreţionar de acestea. Şi după cum o comunitate presupune nu numai activ, ci şi pasiv, inclusiv în sânul regimurilor separatiste există obligaţia soţilor de a contribui la sarcinile căsătoriei,

la asumarea solidară a unor cheltuieli comune menajului. Pe de altă parte, în caz de criză

a căsniciei sau de divorţ, legea poate reglementa în sarcina unuia dintre soţi obligaţia de a plăti o prestaţie periodică celuilalt soţ, luând în considerare starea de nevoie a acestuia şi nivelul de trai avut în timpul căsătoriei. Toate acestea, şi încă altele, pot avea darul de a asigura o minimă coeziune patrimonială dintre soţi. a.2. Funcţionarea regimului matrimonial. După cum este logic, puterile pe care le au soţii cu privire la gerarea bunurilor sunt după chipul şi asemănarea regimului matrimonial: separate, independente şi depline. Firesc este ca fiecare soţ să păstreze -în principiul, toate drepturile de a dispune liber de bunurile proprii. Pe cale de consecinţă, ar trebui înţeles că regimul matrimonial separatist nu cunoaşte reguli speciale care să orânduiască administrarea bunurilor. Regula este, însă practic, ştirbită de imperative practice sau de ordin legislativ.

Practic, datorită comunităţii de viaţă, soţii îşi conced reciproc puterea de a administra şi dispune de bunurile celuilalt. Astfel, prin convenţia matrimonială se poate institui un mandat expres reciproc, care să aibă drept obiect actele curente de administrare şi conservare pe care un soţ le poate face în numele şi pe seama celuilalt soţ, cu privire la bunurile acestuia. În acest caz se va aplica mandatul de drept comun, dacă legea de familie nu prevede nici o dispoziţie specială. Nici ideea de mandat tacit între soţi nu este exclusă, mai ales când starea de fapt dintre soţi o susţine. Pe de altă parte, un soţ se poate amesteca fără drept în gestionarea bunurilor proprii celuilalt soţ, situaţie în care se va putea face aplicarea teoriei gestiunii de afaceri sau a răspunderii civile, după caz. Pentru actele de dispoziţie juridică propriu-zise, un soţ are nevoie, precum un străin, de mandat special şi expres pentru a le putea încheia valabil, aceste acte neputând fi incluse într-un mandat general, chiar expres, altfel se va aplica cele ştiute de la vinderea lucrului altuia. Legislativ, alături de gestiunea individuală, datorită regulilor regimului primar imperativ, soţii pot fi ţinuţi sau îndreptăţiţi la o cogestiune a bunurilor care cad sub incidenţa reglementară a acestuia. Astfel, de pildă, soţii trebuie să exercite o gestiune conjunctă în ceea ce priveşte actele relative la imobilul în care este instalată locuinţa familială. După cum tot conjunct sau presupus împreună soţii încheie actele juridice care sunt curente pentru comunitatea conjugală, caz în care un soţ va putea să-l angajeze patrimonial şi pe celălalt, prin prezumţia de comunitate pe care ducerea sarcinilor căsătoriei o presupune. În cazurile de criză, când se cere expres consimţământul ambilor soţi la încheierea unui act juridic, iar unul dintre aceştia este îndărătnic sau nu poate (din varii motive fizice sau juridice) să conlucreze, instanţa va abilita pe soţul energic să încheie actul impus de interesul familiei. a.3. Încetarea efectelor regimului matrimonial. La o primă privire, încetarea regimului matrimonial separatist pare să nu ridice nici o problemă deosebită, dar raporturile concrete existente între soţi poate complica cu mult situaţia. În plus, soluţionarea chestiunilor ridicate de determinarea apartenenţei bunurilor proprii fiecărui soţ, i-a împins pe unii autori să eticheteze ca iluzorie simplicitatea regimului de separaţie. În regulă generală, lichidarea regimului matrimonial de separaţie presupune combinarea regulilor din dreptul comun cu cele specifice în materie, dacă

acestea există. Astfel, lichidarea regimului matrimonial implică –în principiu, (1) determinarea bunurilor proprii, dacă există dubii în speţă cu privire la apartenenţa acestora la patrimoniul unuia dintre soţi. (2) Împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ. (3) Plata reciprocă a datoriilor intervenite între soţi în cursul căsătoriei. (4) Plata creditorilor comuni soţilor pentru datoriile contractate sub titlul de sarcini ale căsătoriei etc. Pentru a realiza efectiv aceste operaţiuni, regulile cele mai utilizate sunt cele împrumutate din materia partajului şi a gestiunii de afaceri, a îmbogăţirii fără justă cauză, a compensaţiei sau novaţiei, a dării în plată etc. 1b) Regimurile matrimoniale de comunitate cunosc o varietate practică deosebită, fiind preferate de majoritatea legislaţiilor europene ca regimuri matrimoniale legale. Dincolo de faptul că fizionomia lor poate diferi, existe unele aspecte comune şi definitorii, caracteristici pe care vom încerca să le evidenţiem în cele ce urmează.

b.1. Starea patrimonială de comunitate se caracterizează –în principiu, prin aceea că ea permite distingerea a trei categorii independente de bunuri, după cum ne raportăm la starea patrimonială a soţilor şi la efectul comunitar al regimului matrimonial. Astfel, vom avea de-a face cu o masă patrimonială distinctă a fiecărui soţ, la care se adaugă masa patrimonială comună acestora. Regula este de aplicare pentru toate regimurile comunitare, mai puţin, -paradoxal, pentru comunităţile universale matrimoniale. Şi, după cum deja am sugerat, regimurile comunitare pot fi subclasificate după întinderea sau amploarea masei de bunuri matrimoniale. Dacă regimul are vocaţia de a cuprinde toate bunurile soţilor, indiferent dacă acestea au fost achiziţionate înaintea sau în cursul căsătoriei, vom avea de-a face cu o comunitate universală. În timp ce, dacă regimul de comunitate se compune numai din anumite bunuri, dobândite în timpul căsătoriei, comunitatea va fi una cu titlu universal, deoarece cuprinde doar o fracţiune din bunurile soţilor, cele avute înaintea căsătoriei fiind în principiu excluse din compunerea masei comune. Comunitatea universală, deşi aparent paradigmatică, este practic rară, ea fiind impusă de unele reguli specifice nu atât regimurilor matrimoniale, cât de materia succesiunilor sau de interese proprii soţilor. Astfel, în condiţiile în care dreptul

succesoral este guvernat de reguli care consacră inegalitatea dintre soţi în funcţie de sexul acestora sau impun reducerea emolumentului succesoral pentru soţul supravieţuitor, regimul de comunitate universală este folosit pentru a corija aceste inegalităţi. Dacă, de pildă, legea consacră principiul după care soţul supravieţuitor nu culege partea sa din moştenire decât în uzufruct, este de înţeles ca soţii să aducă anumite corective sistemului devoluţiunii succesorale, cu efect ca unele bunuri să fie prelevate cu titlu matrimonial, iar nu succesoral de către soţul supravieţuitor. Din punct de vedere patrimonial, comunitatea universală realizează o confuziune totală între patrimoniile soţilor, fiind indiferente data dobândirii bunurilor, titlul acestei dobândiri sau felul bunurilor. În acest sens, este greu de vorbit doar de o masă de bunuri comune, în fapt suntem mai degrabă în prezenţa unui patrimoniu unic şi afectat în întregime vieţii de familie. Acelaşi efect de confuziune se reg