Va invitam sa descoperiti frumusetea traditiilor romanesti ce

se tin la sarbatorile calendaristice sau la momentele

importante din viata romanilor.

Craciunul este o sarbatoare a luminii, a compasiunii fata de

semeni; o vreme de voiosie, bucate alese si clipe de neuitat
petrecute cu familia. Aceasta sarbatoare este tinuta pe tot
Globul indiferent de rasa pentru ca este un moment in care toti
au uitat de aceste aspecte.
In Romania Craciunul este in primul rand momentul in care se
strang toti membrii familiei, chiar daca unii sunt plecati
departe. Membrii familiei incep sa se stranga pe langa
gospodina casei. Aceasta imparte sarcinile: “tu alegi orezul”,
“tu toci carnea”, “tu cerni faina”, tu tii ligheanul la framantat”
etc. Oricum se creaza o zarva si o agitatie placuta. Una sau
doua zile sunt dedicate coptului colacilor, cozonacilor,
prajiturilor. De obicei Ajunul si in preziua ajunului se pregatesc
mancarurile. Daca la Ignat s-au facut preparatele de porc
atunci ramane de treaba numai pentru Ajun(sarmale, friptura,
ciorba, salata de “boeuf”, piftia sau raciturile de porc), daca
nu atunci ea se va lupta si cu caltabosi, leber, chisca etc.
Miroase a mirodenii, mancarurile sunt gustate doar de
gospodina daca ceilalti postesc sau se fac pe negustate
existand convingerea ca acestea vor iesi mai bune decat atunci
cand sunt gustate.

Dragobetele sărută fetele.....

Dragobetele sau Cap de Primăvară este sărbătoarea dragostei,
a primăverii, „varianta ortodoxă ” a sărbătorii catolice Saint
Valentine’s Day.
În mitologia română , Dragobetele este nimeni altul decât
patronul dragostei, a desfrâului şi a petrecerilor intrând astfel
în antiteza cu Valentin ,patronul catolic al dragostei,un om
blajin şi bisericos. Dragobete , Iorgovan, Dragomir sau
Ivan(Ioan), era întruchipat ca fiind un tânăr de o frumuseţe
rară, angelică, cu o personalitate îndoielnică datorită
caracterului său năvalnic şi cuceritor.Era fiul Dochiei, de care
se leagă o altă sărbatore populară importantă ceea a
Mărţişorului.Datorită frumuseţii sale acesta avea obiceiul de a
sucii mintea tinerelor fete şi neveste. Pentru faptele sale cu
caracter îndoielnic cât şi pentru firea s-a nărăvaşă acesta a
cunoscut pedeapsa Fecioarei Maria care la transformat într-o
buruiană ce astăzi poartă numele de Năvalnic(de la firea
rebelă a tânărului).
De atunci Dragobetele a devenit însă şi sărbătoarea
primăverii, a dragostei, ziua când românii considerau de bun
augur tocmirea logdonelor şi a nunţilor.
Tradiţii şi obiceiuri au existat nenumărate...multe dintre ele s-
au pierdut în negura timpului. Altele însă se mai păstrează cu
sfinţenie, cu precădere în lumea satului.
Se spune că de ziua lui Dragobete se împerecheau animale,
păsarile cerului, în aceea zi fiind absolut interzisă sacrificarea
acestora.

Cine poarta martisoare nu mai e parlit de soare....

O altă sărbătoare ce se leagă de personajele populare Baba
Dochia şi Dragobete este Mărţişorul.
Legenda veche de peste 8 milenii spune ca , Dochia era fiica
regelui dac Decebal, de care s-ar fi îndragostit Traian ,
împăratul Romei. Din rodul acestei relaţii ar fi fost Dragobete.
La vârsta maturitaţii Dragobete, se căsătoreşte împotriva
voinţei mamei sale cu frumoasa satului. Se spune că Dochia ar
fi primit apelativul de Baba datorita comportamentului urâcios
pe care l-ar fi adoptat pentru proaspăta noră.
Într-o iarnă geroasă pentru a-şi necăjii nora, Baba Dochia, îi dă
acesteia un ghem de lână neagra, să-l spele la râu pâna s-o
albi. Nora se conformeză spuselor soacrei şi porneşte spre râu
pentru a-şi îndeplinii sarcina. Ajunsă la râu, fata spală ghemul
de lână, până mâinile încep a-i sângera. Cuprinsă de spaimă ,
aceasta începe să plângă, implorând ajutorul divin.
Cuprins de mila fetei, Iisus îi apare fetei, dărunindu-i o floare
alb-roşie, cu care o îndeamnă să spele ghemul.Lână se albeşte,
iar tânăra nevastă se întoarce fericită acasă la soţ. Acasă, însă
nu este primită cu braţele deschise, ci este acuzată de
infidelitate,

Pastele sarbatoarea crestina a Invierii

Ultima saptamana a postului care precede sarbatoarea este
saptamana mare, care incepe cu duminica Floriilor si se
termina cu duminica pascala. Sarbatoarea incepe de fapt cu
duminica Floriilor, cand se sarbatoreste intrarea lui Hristos in
Ierusalim. Saptamana mare are menirea impartasirii chinurilor
lui Iisus. In aceasta saptamana se termina postul de 40 de zile,
si natura renaste. In ziua de joi a saptamanii mari clopotele
inceteaza sa mai bata, vor mai bate doar Sambata Mare.
Aceasta zi este totodata si inceputul chinurilor Mantuitorului.
Sarbatoarea Pastelui incepe in dupa masa zilei de sambata.
Cel mai important moment al zilei este sfintirea apei
botezatoare la biserica. Se spunea ca prima persoana care
urmeaza sa fie botezata cu aceasta apa "noua" va avea noroc
toata viata.
Apa prezinta un rol important si duminica. Crestinii mergeau la
biserica ducand mancarea si vinul pregatit pentru a fi sfintite.
Postul se termina oficial prin consumarea acestor bucate. In
unele regiuni aceasta traditie este vie si in zilele noastre. Se
spunea ca daca gainile apuca sa manance din ramasitele
acestor mancaruri vor oua mult. Se obisnuia ca oul sfintit sa
fie consumat in mijlocul familiei, pentru ca in cazul in care
careva s-ar rataci sa isi aminteasca cu cine a mancat si sa isi
regaseasca calea spre casa. Mancarea traditionala este carnea
de miel pregatita dupa mai multe retete specifice.

Petitul
Obiceiul petitului mai este cunoscut si sub denumirile de:
intelegere, petitura, croiala, starostie, impetit.
La petit participa dupa situatie fie mirele singur, in cazul
tinerilor mai indrazneti, fie mirele insotit de parinti, nasi sau
prieteni. Mirele mergea insotit de parinti daca stia ca il place
fata, daca nu stia acest lucru, tanarul trebuia sa trimita
petitori inainte. Petitorii erau barbati sau femei buni de gura.
Mirele se putea duce insotit fie de parinti, de rude, de oameni
mai in varsta, sau de fratii mai mari daca nu are parinti.
Cererea-targuiala:
Se cerea fata in casatorie, se facea masa la casa miresei, erau
de fata parintii fetei si ai baiatului si se fixa ziua nuntii.
Parintii fetei discutau cu cei ai mirelui despre zestre, ziua
credintei(logodna), si a nuntii, hotarau colcerita(bucatareasa),
si in general detalii despre nunta.
In Transilvania, in Alba veneau parintii fetei la casa mirelui ca
sa se inteleaga pentru a vedea unde va locui fata lor. Se facea
o masa mica la casa viitoarei mirese unde erau chemate si
rudele apropiate. Daca fata petita nu era de acord sa se marite
cu baiatul respectiv punea drept motiv faptul ca e prea tanara,
ca nu are zestrea pregatita sau ca nu are destula avere.
Daca se intelegeau, petreceau cu totii iar tinerii erau pusi sa
manance amandoi dintr-un blid, lapte dulce si cu placinta
incretita. Se intocmea zestrea pentru ambele parti. Uneori se
facea si foaie de zestre in care fiecare isi trecea partea sa de
zestre si se punea in balanta aportul fiecaruia.
Alaiurile de nunta
Secventele nuntii sau alaiurile de nunta sunt impartite dupa
traditie, in toate zonele tarii, in alaiul nasilor, al mirelui si al
miresei.
In Moldova mirele porneste de dimineata cu ceata sa de flacai
spre casa nasilor, urmand ca impreuna cu acestia sa mearga sa
o ia pe mireasa.
Alaiul cel mare astfel format merge la biserica, urmand ca
dupa cununia religioasa, sa se desparta din nou in doua
grupuri: mirele merge la casa lui cu nasii si parintii, iar
mireasa cu socrii mici acasa la ea, seara ducandu-se la mire
unde are loc masa mare.
In partile Transilvaniei insa, se obisnuieste ca nasul sa vina si
sa-l ia pe mire, impreuna mergand la mireasa. Dupa cununie,
mireasa merge acasa la mire, iar alaiul ei acasa la dansa,
urmand ca spre seara sa soseasca „socria” la casa mirelui,
adica parintii si rudele fetei, fiecare cu darul pregatit pentru
tanara familie.
In Oltenia se obisnuia ca fata sa fie luata acasa la baiat inca de
la logodna. In acest sens, la nunta, pentru a forma alaiul cel
mare se intalneau doar alaiurile nasilor si cel al mirilor. In
cazul in care mireasa era luata in ziua nuntii de la casa ei, se
proceda la fel ca si in celelalte zone.
Botezul
In conceptia crestina botezul reprezinta lepadarea de catre
copil a pacatului originar, al stramosilor Adam si Eva ; prin
botez sufletul copilului este purificat de pacatele ancestrale,
astfel incat va putea incepe adevarata viata crestineasca.
La aproximativ 8- 10 zile de la nastere trebuia sa aiba loc
botezul. Nasii noului nascut erau, de obicei, nasii de cununie ai
parintilor sai.
Botezul avea loc, de regula, la biserica, dar in iernile geroase
acesta putea sa aiba loc si la preot acasa. Pe drumul de la casa
noului nascut si pana la biserica, copilul era dus in brate de
catre moasa. Urma apoi slujba propriu zisa, iar la intoarcerea
spre casa copilul era adus in brate de catre nasa. Odata ajunsi
acasa, copilul era asezat pe masa; daca era vorba despre un
baiat, acesta era imbracat cu o camesa (camasa) de-a tatalui
sau, iar daca era fetita se infasura intr-un chischineu (batic)
de-al mamei- in speranta stabilirii unor legaturi cat mai
stranse cu parintii pe parcursul vietii. Se spunea ca parintele
care il lua primul de pe masa va fi cel mai iubit de catre copil.
Cu ocazia botezului avea loc si un mic uspat (petrecere), o
reuniune a parintilor cu nasii, mosii, rude mai mult sau mai
putin apropiate, vecini, prieteni etc. Asa cum am mai aratat,
marimea uspatului depindea in mare masura de numarul
copiilor din familia respectiva ; la primul, al doilea sau al
treilea copil bucuria era nemarginita, manifestandu-se printr-
un uspat de dimensiuni mari. Cu cat numarul copiilor crestea
(uneori familia avea pana pe la 10- 15 urmasi), cu atat numarul
invitatilor era mai mic.
Claca
Reprezenta o forma de într-ajutorare a consatenilor, fiind
organizata mai ales de oamenii ceva mai înstariti, desi bogatia
(cel putin cu aproximativ 100-150 ani în urma) era perceputa
prin detinerea câtorva animale în plus si o casa cu 1-2 încaperi
mai mult decât ceilalti consateni.
Se organizau claci cu diverse ocazii, respectiv la secera, la
coasa, la torsul cânepii, la sapa sau atunci când cineva îsi
construia o casa noua (bordei). Zilele în care se organizau
clacile erau de obicei sarbatorile mici, singurele zile în care se
renunta la munca în interesul propriu.
Cu ocazia clacilor la seceris si la tors era prezent si un
muzicant – de obicei un lautas sau un floieras cu floiera, iar la
sfârsitul lucrului clacasii erau serviti cu mâncare si vinars
(tuica de prune), apoi timp de 2-3-4 ore urma jocul.
Sezatoarea
Se organiza de obicei cu ocazia torsului la furca a cânepii sau a
lânii, dar existau si sezatori „la cusut”. Spre deosebire de
claca, unde se lucra în folosul gazdei si doar în micile
sarbatori, la sezatoare fiecare femeie lucra în folosul propriu –
îsi torcea cânepa sau lâna sau cosea pentru ea si familia ei. O
alta deosebire este aceea ca sezatoarea nu se organiza
niciodata în zi de sarbatoare, ci doar în serile zilelor „de
lucru”.
La sezatoare luau parte 4-5 femei, de obicei vecine, care se
adunau seara la casa uneia dintre ele; sezatoarea începea
odata cu caderea serii si dura pâna când cântau cocosii de
miezul noptii sau pâna când se ivea luna, toaca sau gainusa. În
popor se credea ca dupa ora cinei si pâna la cântatul cocosilor
de miezul noptii umblau duhurile rele si nu îi bine sa mei p-
afara.
De obicei la sezatori veneau si barbatii femeilor, chiar si
feciori, daca la sezatoare veneau si fete nemaritate. Se
spuneau povesti din batrâni, glume, ghicitori, se cântau
diverse cântece; în Postul Craciunului se colindau colinzi
batrânesti etc.
Sezatoarea reprezenta si o forma de economisire – iluminatul
se facea cu lampa cu petrol, iar prin rotatie seara de seara,
casa cu casa, se consuma petrol doar pentru iluminarea unei
singure case pentru un grup mai mare de oameni.
Nedeia (nedeea)
Ca si alte obiceiuri, si nedeia reprezenta o modalitate de
reuniune a întreg satului, ba chiar si a taranilor din satele
învecinate, mai ales ca prin casatorie existau nenumarate
familii înrudite.
În satul nostru nedeia avea loc întotdeauna a doua zi de
Rusale, începând de pe la ora 1- 2 a amiezii, dupa terminarea
slujbei de la biserica. Locul de desfasurare a nedeii era în
apropierea crijmei satului; pâna pe la jumatatea secolului 20
aceasta era tânuta de Breazu Vasile, cam în mijlocul satului,
acolo unde acum se afla casa lui Ursica Ana a Mijului (cu
siguranta ca nedei au mai avut loc si în alte parti ale satului,
acolo unde au functionat crijme- poate chiar si la casa lui
Niculaie al lui Adam, un bun gospodar al satului, fost crijmar si
primar al satului). Crijma lui Breazu functiona într-o casa
acoperita cu sindrila, casa ce apartinuse cândva unei familii de
jidani (evrei). În fata crijmei era un teren plan si doi castani
mari (primii si ultimii din sat), la umbra acestora având loc
jocul.
Asa cum spuneam, la nedeie se aduna întreg satul, ba veneau
si tineri din satele învecinate cu propria lor muzica. Muzicantii
proveniti din diverse sate se reuneau, alcatuind o singura
formatie, cântând melodii specifice fiecarui sat. Tinerii jucau
diverse jocuri, iar batrânii priveau de pe margine, depanând
amintiri sau uind:
Ia te uita la batrânu’,