Secţ.I. Apelul §1. Noţiune. Apelul reprezintă o cale de atac de reformare cu caracter suspensiv şi devolutiv utilizată în procesul penal împotriva hotărârilor nedefinitive pronunţate de prima instanţă. Apelul determină o nouă judecată în fapt şi în drept a cauzei în al doilea grad de jurisdicţie şi se adresează instanţei superioare (tribunal, tribunal militar teritorial, curtea de apel, curtea militară de apel). §2. Caracterizare. Apelul prezintă următoarele trăsături: a) este o cale de atac ordinară; b) este o cale de atac ireverenţioasă; c) este o cale de atac de reformare; d) este o cale de atac de fapt şi de drept; e) declanşează o nouă judecată a cauzei în fond; f) pune în mişcare un control complet asupra hotărârii primei instanţe cu privire la orice ipsă de legalitate şi temeinicie; g) este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate. §3. Condiţii. Pentru exercitarea căii de atac a apelului trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) apelul să fie admisibil a.1. hotărârea judecătorească să fie susceptibilă a fi atacată cu apel Pot fi atacate cu apel: sentinţele. Se încadrează în această categorie atât sentinţele pronunţate pe fondul cauzei, cât şi cele pronunţate în căile de atac extraordinare ce cad în competenţa primei instanţe (sentinţa de admitere/respingere a cererii de revizuire, sentinţa pronunţată în contestaţia în anulare pe motivul autorităţii de lucru judecat). Ca excepţie, potrivit art. 361, nu pot fi atacate cu apel: a) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie; e) sentinţele de dezinvestire; f) sentinţele pronunţate în material executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea. încheierile. Ca regulă, art. 361 alin.2 dispune că încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul (ex.: încheierea prin care instanţa a dispus asupra administrării probelor, asupra unor cereri de amânare). De la această regulă există două categorii de excepţii: i. încheieri ce nu pot fi atacate cu apel. Nu au deloc cale de atac încheierile prin care s-a admis sau s-a respins cererea de abţinere sau prin care s-a admis recuzarea, încheierea prin care s-a admis sau s-a respins cerererea de strămutare. Nu pot fi atacate cu apel, dar pot fi atacate cu recurs: încheierile pronunţate în material măsurilor preventive, încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii. ii. încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecat numai după pronunţarea sentinţei: încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experţilor, interpreţilor şi apărătorilor privind cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare, dar se judecă numai după pronunţarea sentinţei. a.2. apelul să fie introdus de unul din titularii prevăzuţi de lege. Potrivit art. 362, pot face apel: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu; b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora. f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b) - f) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia (ipoteză de substituit procesual). b) apelul să fie declarat în termenul prevăzut de lege. Potrivit art. 363 alin.1, în principiu, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Ca excepţie este prevăzut un termen de apel de 3 zile în procedura specială de urmărire şi judecată a infracţiunilor flagrante (art. 477). Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. După redactarea hotărârii, instanţa este obligată să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, reservist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. În cazul prevăzut în art. 362 lit. e), calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. În mod excepţional, în procedura specială de urmărire şi judecată a infracţiunilor flagrante, termenul curge pentru toţi titularii, fără deosebire, de la pronunţare. Termenul de apel este un termen imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din exerciţiul dreptului de a declara apel. De la această regulă a apelului în termen legea reglementează două excepţii: 1. repunerea în termen. Potrivit art. 364, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare; b) cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Repunerea în termen se dispune de către instanţa de apel, iar, potrivit art. 364 alin. 2, aceasta poate suspenda executarea hotărârii atacate, până la soluţionarea cererii de repunere. 2. apelul peste termen. Potrivit art. 365, apelul peste termen presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: a) partea care declară apelul a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare; b) cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Apelul peste termen se dispune de către instanţa de apel, iar, potrivit art. 365 alin. 2, aceasta poate suspenda executarea hotărârii atacate, până la soluţionarea cererii. §4. Declararea apelului. Potrivit art. 366 apelul se declară prin cerere scrisă, iar cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei. Persoana juridică constituită parte civilă sau parte responsabilă civilmente, precum şi Ministerul Public, declară apel printr-o adresă cu caracter oficial înaintată instanţei a căreihotărâre se atacă. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel şi în formă verbală în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal. §5. Motivarea apelului. Cererea de apel nu trebuie să cuprindă ca şi condiţie obligatorie motivele apelului, deoarece cauza se devoluează ope legis în întregul ei. Din acest considerent,nemotivarea apelului nu determină respingerea acestuia ca inadmisibil. Potrivit art. 374, motivele de apel pot fi însă formulate în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat ce trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu în ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi verbal în faţa instanţei de apel şi pot privi orice chestiuni de fapt şi de drept privitoare la judecata în primă instanţă. §6. Efecte. Potrivit art. 370-373, apelul produce următoarele efecte: efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel, efectul extensiv. 6.1. Efectul suspensiv. Potrivit art.370 apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel (ipotezele în care sentinţa primei instanţe este executorie – dispoziţiile privitoare la măsurile preventive şi măsurile asiguratorii). Efectul suspensiv înseamnă că hotărârea primei instanţe nu poate deveni definitivă şi nici nu poate fi executată în cursul termenului de apel şi în tot timpul cât apelul declarat este în curs de judecare. 6.2. Efectul devolutiv. Efectul devolutiv înseamnă transmiterea cauzei de la prima instanţă la instanţa de gradul al doilea cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le comportă spre o nouă judecată în fond. Totuşi, potrivit art. 371 alin.1 instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În cadrul acestor limite, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. 6.3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel. Potrivit art. 372, instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia. În consecinţă, regula este aplicabilă în următoarele două ipoteze: 1. atunci când există doar apelul unui singur titular. În situaţia în care există şi apelul unei părţi cu interese contrare sau apelul nerezervat al procurorului se poate agrava situaţia oricărei părţi. 2. atunci când există doar apelul procurorului declarat în mod expres în favoarea unei părţi. 6.4. Efectul extensiv. Potrivit art. 373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Pentru a fi aplicabil efectul extensiv trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1. să existe un apel valabil declarat de către cel puţin una din părţile procesului penal; 2. părţile care au declarat apel şi părţile cu privire la care se extinde apelul să aibă aceeaşi calitate în proces; 3. apelul declarat să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor cu privire la care se extinde apelul. §7. Renunţarea la apel şi retragerea apelului. După declararea apelului, titularii acestuia pot renunţa la controlul jurisdicţional al instanţei de apel prin două modalităţi: renunţarea la apel şi retragerea apelului. 7.1. Renunţarea la apel. Potrivit art. 368, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac. Renunţarea se poate face în scris sau verbal în şedinţa în care a avut loc pronunţarea hotărârii. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei (în latura civilă de la data renunţării hotărârea rămâne definitivă), se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special. 7.2. Retragerea apelului. Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută atât de părţi, cât şi de procuror. Astfel, potrivit art. 369, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. În ipoteza retragerii apelului de către procuror, apelul poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. Retragerea apelului are ca şi efect rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe: 1. la data expirării termenului de apel când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului 2. la data retragerii apelului dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de apel. §8. Judecarea apelului 8.1. Obiect. Potrivit art. 378 obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi, admisnistrate în faţa instanţei de apel. Efectuând controlul, instanţa de apel are obligaţia de a constata dacă apelul este fondat. Pentru aceasta, instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe. De asemenea, în judecarea apelului, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. 8.2. Structura de judecată. Judecata în apel prezintă următoarea structură: măsuri premergătoare, şedinţa de judecată, deliberarea şi darea hotărârii. A. Măsuri premergătoare. Potrivit art. 376-376, pentru pregătirea şedinţei de judecată din apel se iau următoarele măsuri: 1. fixarea termenului de judecată de către preşedintele instanţei de apel; 2. citarea părţilor (apelant – partea care a declarat apel, intimat- partea la care se referă apelul declarat) 3. asigurarea prezenţei procurorului. Potrivit art. 315 şi art. 376 participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. B. Şedinţa de judecată. Şedinţa de judecată în apel cuprinde următoarele etape: 1. verificările prealabile. Etapa verificărilor prealabile se referă la: a) regularitatea constituirii completului şi a compunerii instanţei de judecată; b) citarea părţilor; c) prezenţa apărătorului în cazurile de asistenţă juridică obligatorie; d) admisibilitatea apelului; e) rezolvarea oricăror excepţii sau cereri (excepţii de necompetenţă, cereri de recuzare). 2. cercetarea judecătorească. În apel, cercetarea judecătorească are caracter facultativ. Ea poate lipsi atunci când instanţa judecă apelul pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, fără a administra şi alte probe. Totuşi, potrivit art. 378 alin.11, cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când: 1) inculpatul nu a fost ascultat la instanţa de fond; 2) instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Cercetarea judecătorească este prezentă în situaţia în care instanţa de apel administrează noi probe pe care le consideră necesare (probe ce nu au fost administrate nici în faza de urmărire, nici în faza de judecată). În această ipoteză, se derulează următoarele etape: a) preşedintele completului dă cuvântul apelantului, intimatului şi procurorului în legătură cu propunerea de probe noi; b) dacă procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, trebuie să indice probele şi mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi obţinute. În plus, conform art. 67 probele trebuie să fie concludente şi utile pentru a fi admisibile; c) după efectuarea propunerilor de porbe noi se dă cuvântul procurorului şi părţilor pentru a-şi exprima părerea cu privire la propuneri; d) instanţa de apel se pronunţă asupra admiterii/respingerii propunerilor de probe noi; e) în ipoteza în care instanţa de apel încuviinţează administrarea de probe noi, administrarea se va efectua fie în aceeaşi şedinţă, fie la un nou termen. 3. dezbaterile judiciare. Dezbaterile judiciare constau în susţinerea motivelor de apel, precum şi în combaterea acestora atunci când se apreciază că apelul este nefondat. Potrivit art. 377 alin.1, ordinea în care se dă cuvântul este următoarea: 1. apelantul; 2. intimatul; 3. procurorul. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. 4. ultimul cuvânt al inculpatului C. Deliberarea şi darea hotărârii. În deliberare instanţa examinează: 1. temeinicia motivelor de apel formulate de apelant 2. cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept în limitele determinate de efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv. Potrivit art. 381, atunci când este cazul, instanţa de apel poate dispune reluarea dezbaterilor judiciare şi punerea în discuţie a unor chestiuni de drept. În egală măsură, instanţa de apel poate dispune şi reluarea/efectuarea cercetării judecătoreşti atunci când în dezbateri reiese necesitatea administrării unor probe şi rezolvarea unor chestiuni de fapt. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce are conţinut identic cu dispozitivul deciziei. §9. Soluţionarea apelului. Potrivit art. 379, soluţiile date apelului sunt respingerea apelului şi admiterea apelului. 9.1. Respingerea apelului. Prin respingerea apelului se menţine sentinţa primei instanţe. Instanţa respinge apelul în următoarele ipoteze: a) apelul este tardiv; b) apelul este inadmisibil; c) apelul este nefondat. 9.2. Admiterea apelului. Admiterea apelului înseamnă constatarea caracterului injust al hotărârii primei instanţe şi desfiinţarea acesteia. Potrivit art. 382 alin.1 în caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele impuse de efectul devolutiv, efectul extensiv, precum şi de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac. Astfel, hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. Desfiinţând hotărârea primei instanţe, soluţia de admitere a apelului este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente: 1. pronunţarea unei noi hotărâri. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe şi o reformează prin admiterea apelului. Pentru aceasta procedează la o nouă judecată în fond potrivit normelor commune privind judecata în primă instanţă. Reformarea poate avea două modalităţi: a) reformare totală – instanţa de apel pronunţă o decizie de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal în latura penală şi de admitere sau respingere a acţiunii civile în latura civilă; b) reformare parţială - instanţa de apel agravează sau atenuează pedeapsa, modifică cuantumul despăgubirilor sau schimbă încadrarea juridică a faptei. 2. dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă pentru iregularităţi procedurale. Potrivit art. 379 pct.2 lit.b) instanţa de apel dă această soluţie în următoarele cazuri: a) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citată; b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citată, dar care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; c) judecarea cauzei la prima instanţă s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 197 alin.2 sub sancţiunea nulităţii absolute cu excepţia dispoziţiilor privind competenţa a căror încălcare determină rejudecarea de către instanţa competentă. 3. dispunerea rejudecării de către instanţa competentă. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă pentru nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau personală şi dispune rejudecarea de către instanţa competentă. 4. restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale. Potrivit art. 380 dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 332 alin.2 (ipoteze ce determină restituirea cauzei la procuror pe motiv de ilegalitate a urmăririi penale), instanţa de apel dispune restituirea cauzei la procurer pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale. 9.3. Chestiuni complementare. Potrivit art. 381, instanţa, deliberând asupra apelului, se mai pronunţă şi asupra următoarelor chestiuni: a) repararea pagubei; b) măsurile asigurătorii; c) cheltuielile judiciare; d) computarea reţinerii şi/sau a arestării preventive. Astfel, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel e) orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului. §10. Hotărârea instanţei de apel. Potrivit art. 311, hotărârea instanţei de apel se numeşte decizie. 10.1. Conţinut. Decizia instanţei de apel are următoarea structură: 1. partea introductivă (practicaua). Potrivit art. 383, partea introductivă a deciziei cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi sentinţa primei instanţe cu trimitere la dispoziţiile art. 305. 2. partea expozitivă (expunerea). Expunerea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate şi b) temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile adoptate în caz de admitere a apelului. 3. partea dispozitivă (dispozitivul). Dispozitivul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: 1) soluţia dată de instanţa de apel; 2) în cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, timpul care se deduce din pedeapsă; 3) data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; 4) când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul; 5) măsuri cu privire la starea de libertate potrivit art. 350. 10.2. Efecte. După pronunţare, decizia instanţei de apel nu este definitivă deoarece este supusă recursului. Excepţie de la această regulă fac deciziile prin care se ia act de retragere. Chiar nedefinitivă, decizia instanţei de apel produce următoarele consecinţe: 1. dezinvestirea instanţei de apel de judecarea cauzei 2. curgerea termenului de recurs 3. executarea unor dispoziţii: a) ipoteza măsurilor privind starea de libertate prevăzute de art. 350; b) ipoteza măsurilor asiguratorii prevăzute de art. 353. 10.3. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel. Hotărârile instanţei de apel rămân definitive: 1. la data expirării termenului de recurs; a) când apelul a fost admis şi nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului; 2. la data retragerii recursului declarat împotriva deciziei prin care a fost admis apelul şi împotriva deciziei prin care apelul a fost respins, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva deciziei prin care a fost admis apelul şi împotriva deciziei prin care apelul a fost respins. §11. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel. Potrivit art. 384, judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor privind judecata în general şi judecata în primă instanţă. Art. 385 stabileşte care sunt limitele rejudecării de către instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată sau de către instanţa competentă: a) conformitatea cu decizia instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului; b) agravarea situaţiei inculpatului. Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea; c) investirea instanţei de rejudecare. Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Instanţa de rejudecare se pronunţă prin sentinţă care poate fi atacată din nou cu apel.