Sunteți pe pagina 1din 8

Subcap. VI.2.

Judecata în căile ordinare de atac


Secţ.I. Apelul
§1. Noţiune. Apelul reprezintă o cale de atac de reformare cu caracter suspensiv şi devolutiv utilizată în
procesul penal împotriva hotărârilor nedefinitive pronunţate de prima instanţă. Apelul determină o nouă
judecată în fapt şi în drept a cauzei în al doilea grad de jurisdicţie şi se adresează instanţei superioare
(tribunal, tribunal militar teritorial, curtea de apel, curtea militară de apel).
§2. Caracterizare. Apelul prezintă următoarele trăsături:
a) este o cale de atac ordinară;
b) este o cale de atac ireverenţioasă;
c) este o cale de atac de reformare;
d) este o cale de atac de fapt şi de drept;
e) declanşează o nouă judecată a cauzei în fond;
f) pune în mişcare un control complet asupra hotărârii primei instanţe cu privire la orice ipsă de legalitate şi
temeinicie;
g) este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate.
§3. Condiţii. Pentru exercitarea căii de atac a apelului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) apelul să fie admisibil
a.1. hotărârea judecătorească să fie susceptibilă a fi atacată cu apel
Pot fi atacate cu apel:
sentinţele. Se încadrează în această categorie atât sentinţele pronunţate pe
fondul cauzei, cât şi cele pronunţate în căile de atac extraordinare ce cad în
competenţa primei instanţe (sentinţa de admitere/respingere a cererii de
revizuire, sentinţa pronunţată în contestaţia în anulare pe motivul autorităţii
de lucru judecat).
Ca excepţie, potrivit art. 361, nu pot fi atacate cu apel:
a) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra
ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie;
e) sentinţele de dezinvestire;
f) sentinţele pronunţate în material executării hotărârilor penale, precum şi
cele privind reabilitarea.
încheierile. Ca regulă, art. 361 alin.2 dispune că încheierile date în primă
instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul (ex.: încheierea prin
care instanţa a dispus asupra administrării probelor, asupra unor cereri de
amânare). De la această regulă există două categorii de excepţii:
i. încheieri ce nu pot fi atacate cu apel. Nu au deloc cale de atac
încheierile prin care s-a admis sau s-a respins cererea de abţinere
sau prin care s-a admis recuzarea, încheierea prin care s-a admis sau s-a respins cerererea de strămutare. Nu
pot fi atacate cu apel, dar pot fi atacate cu recurs: încheierile pronunţate în material măsurilor preventive,
încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii.
ii. încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecat numai după pronunţarea
sentinţei: încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experţilor, interpreţilor şi apărătorilor
privind cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii
prin care s-a dispus asupra cheltuielilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare, dar se judecă numai după
pronunţarea sentinţei.
a.2. apelul să fie introdus de unul din titularii prevăzuţi de lege. Potrivit art. 362, pot face apel:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este
inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită
din oficiu;
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a
procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului
penal;
c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora.
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b) - f) şi de către
reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia (ipoteză de substituit
procesual).
b) apelul să fie declarat în termenul prevăzut de lege.
Potrivit art. 363 alin.1, în principiu, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu
dispune altfel. Ca excepţie este prevăzut un termen de apel de 3 zile în procedura specială de urmărire şi
judecată a infracţiunilor flagrante (art. 477).
Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. În cauzele în care procurorul nu a
participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. După
redactarea hotărârii, instanţa este obligată să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l
restituie după expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare,
termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi
pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, reservist concentrat,
elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau
într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de
pe dispozitiv.
În cazul prevăzut în art. 362 lit. e), calea de atac poate fi exercitată de îndată după
pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la
pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea
cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. În mod excepţional, în procedura specială de urmărire
şi judecată a infracţiunilor flagrante, termenul curge pentru toţi titularii, fără deosebire, de la pronunţare.
Termenul de apel este un termen imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din exerciţiul
dreptului de a declara apel. De la această regulă a apelului în termen legea reglementează două excepţii:
1. repunerea în termen. Potrivit art. 364, apelul declarat după expirarea termenului
prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare;
b) cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării
pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Repunerea în termen se dispune de către instanţa de apel, iar, potrivit art. 364
alin. 2, aceasta poate suspenda executarea hotărârii atacate, până la soluţionarea
cererii de repunere.
2. apelul peste termen. Potrivit art. 365, apelul peste termen presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) partea care declară apelul a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi
la pronunţare;
b) cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării
pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Apelul peste termen se dispune de către instanţa de apel, iar, potrivit art. 365
alin. 2, aceasta poate suspenda executarea hotărârii atacate, până la soluţionarea
cererii.
§4. Declararea apelului. Potrivit art. 366 apelul se declară prin cerere scrisă, iar cererea trebuie semnată de
persoana care face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier
de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul
consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază. Cererea de apel
nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei.
Persoana juridică constituită parte civilă sau parte responsabilă civilmente, precum şi
Ministerul Public, declară apel printr-o adresă cu caracter oficial înaintată instanţei a căreihotărâre se atacă.
Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel şi în formă verbală în
şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal.
§5. Motivarea apelului. Cererea de apel nu trebuie să cuprindă ca şi condiţie obligatorie
motivele apelului, deoarece cauza se devoluează ope legis în întregul ei. Din acest considerent,nemotivarea
apelului nu determină respingerea acestuia ca inadmisibil.
Potrivit art. 374, motivele de apel pot fi însă formulate în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu
separat ce trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu în ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi
verbal în faţa instanţei de apel şi pot privi orice chestiuni de fapt şi de drept privitoare la judecata în primă
instanţă.
§6. Efecte. Potrivit art. 370-373, apelul produce următoarele efecte: efectul suspensiv, efectul devolutiv,
efectul neagravării situaţiei în propriul apel, efectul extensiv.
6.1. Efectul suspensiv. Potrivit art.370 apelul declarat în termen este suspensiv de
executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel
(ipotezele în care sentinţa primei instanţe este executorie – dispoziţiile privitoare la măsurile preventive şi
măsurile asiguratorii). Efectul suspensiv înseamnă că hotărârea primei instanţe nu poate deveni definitivă şi
nici nu poate fi executată în cursul termenului de apel şi în tot timpul cât apelul declarat este în curs de
judecare.
6.2. Efectul devolutiv. Efectul devolutiv înseamnă transmiterea cauzei de la prima
instanţă la instanţa de gradul al doilea cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le comportă spre o nouă
judecată în fond.
Totuşi, potrivit art. 371 alin.1 instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana
care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care
apelantul o are în proces. În cadrul acestor limite, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi
cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
6.3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel. Potrivit art. 372, instanţa de apel, soluţionând cauza, nu
poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu
poate agrava situaţia acesteia. În consecinţă, regula este aplicabilă în următoarele două ipoteze:
1. atunci când există doar apelul unui singur titular. În situaţia în care există
şi apelul unei părţi cu interese contrare sau apelul nerezervat al
procurorului se poate agrava situaţia oricărei părţi.
2. atunci când există doar apelul procurorului declarat în mod expres în
favoarea unei părţi.
6.4. Efectul extensiv. Potrivit art. 373, instanţa de apel examinează cauza prin
extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Pentru a fi aplicabil efectul extensiv trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
1. să existe un apel valabil declarat de către cel puţin una din părţile
procesului penal;
2. părţile care au declarat apel şi părţile cu privire la care se extinde apelul să
aibă aceeaşi calitate în proces;
3. apelul declarat să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor cu
privire la care se extinde apelul.
§7. Renunţarea la apel şi retragerea apelului. După declararea apelului, titularii acestuia
pot renunţa la controlul jurisdicţional al instanţei de apel prin două modalităţi: renunţarea la apel şi
retragerea apelului.
7.1. Renunţarea la apel. Potrivit art. 368, după pronunţarea hotărârii şi până la
expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.
Renunţarea se poate face în scris sau verbal în şedinţa în care a avut loc pronunţarea hotărârii.
Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei (în latura civilă de la data
renunţării hotărârea rămâne definitivă), se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.
7.2. Retragerea apelului. Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului
presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută atât de părţi, cât şi de procuror. Astfel, potrivit art.
369, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat.
Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de
deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de
deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de
apel. Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor
prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal
sau de reprezentantul său legal. Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. În
ipoteza retragerii apelului de către procuror, apelul poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost
declarat.
Retragerea apelului are ca şi efect rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe:
1. la data expirării termenului de apel când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului
2. la data retragerii apelului dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de apel.
§8. Judecarea apelului
8.1. Obiect. Potrivit art. 378 obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi, admisnistrate în faţa instanţei de apel.
Efectuând controlul, instanţa de apel are obligaţia de a constata dacă apelul este fondat. Pentru aceasta,
instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe. De asemenea, în judecarea
apelului, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
8.2. Structura de judecată. Judecata în apel prezintă următoarea structură: măsuri
premergătoare, şedinţa de judecată, deliberarea şi darea hotărârii.
A. Măsuri premergătoare. Potrivit art. 376-376, pentru pregătirea şedinţei de judecată din apel se iau
următoarele măsuri:
1. fixarea termenului de judecată de către preşedintele instanţei de apel;
2. citarea părţilor (apelant – partea care a declarat apel, intimat- partea la care se
referă apelul declarat)
3. asigurarea prezenţei procurorului. Potrivit art. 315 şi art. 376 participarea
procurorului la judecarea apelului este obligatorie.
B. Şedinţa de judecată. Şedinţa de judecată în apel cuprinde următoarele etape:
1. verificările prealabile. Etapa verificărilor prealabile se referă la:
a) regularitatea constituirii completului şi a compunerii instanţei de judecată;
b) citarea părţilor;
c) prezenţa apărătorului în cazurile de asistenţă juridică obligatorie;
d) admisibilitatea apelului;
e) rezolvarea oricăror excepţii sau cereri (excepţii de necompetenţă, cereri de
recuzare).
2. cercetarea judecătorească. În apel, cercetarea judecătorească are caracter
facultativ. Ea poate lipsi atunci când instanţa judecă apelul pe baza lucrărilor şi
materialului din dosarul cauzei, fără a administra şi alte probe.
Totuşi, potrivit art. 378 alin.11, cu ocazia judecării apelului, instanţa este
obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent atunci când: 1) inculpatul
nu a fost ascultat la instanţa de fond; 2) instanţa de fond nu a pronunţat împotriva
inculpatului o hotărâre de condamnare.
Cercetarea judecătorească este prezentă în situaţia în care instanţa de apel
administrează noi probe pe care le consideră necesare (probe ce nu au fost
administrate nici în faza de urmărire, nici în faza de judecată). În această ipoteză,
se derulează următoarele etape:
a) preşedintele completului dă cuvântul apelantului, intimatului şi
procurorului în legătură cu propunerea de probe noi;
b) dacă procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi
probe, trebuie să indice probele şi mijloacele de probă cu ajutorul
cărora pot fi obţinute. În plus, conform art. 67 probele trebuie să fie
concludente şi utile pentru a fi admisibile;
c) după efectuarea propunerilor de porbe noi se dă cuvântul
procurorului şi părţilor pentru a-şi exprima părerea cu privire la
propuneri;
d) instanţa de apel se pronunţă asupra admiterii/respingerii
propunerilor de probe noi;
e) în ipoteza în care instanţa de apel încuviinţează administrarea de
probe noi, administrarea se va efectua fie în aceeaşi şedinţă, fie la
un nou termen.
3. dezbaterile judiciare. Dezbaterile judiciare constau în susţinerea motivelor de
apel, precum şi în combaterea acestora atunci când se apreciază că apelul este
nefondat. Potrivit art. 377 alin.1, ordinea în care se dă cuvântul este următoarea: 1.
apelantul; 2. intimatul; 3. procurorul. Dacă între apelurile declarate se află şi
apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la
replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
4. ultimul cuvânt al inculpatului
C. Deliberarea şi darea hotărârii. În deliberare instanţa examinează:
1. temeinicia motivelor de apel formulate de apelant
2. cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept în limitele determinate de efectul
devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv.
Potrivit art. 381, atunci când este cazul, instanţa de apel poate dispune reluarea
dezbaterilor judiciare şi punerea în discuţie a unor chestiuni de drept. În egală măsură, instanţa de apel poate
dispune şi reluarea/efectuarea cercetării judecătoreşti atunci când în dezbateri reiese
necesitatea administrării unor probe şi rezolvarea unor chestiuni de fapt.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce are conţinut identic cu dispozitivul
deciziei.
§9. Soluţionarea apelului. Potrivit art. 379, soluţiile date apelului sunt respingerea
apelului şi admiterea apelului.
9.1. Respingerea apelului. Prin respingerea apelului se menţine sentinţa primei instanţe.
Instanţa respinge apelul în următoarele ipoteze:
a) apelul este tardiv;
b) apelul este inadmisibil;
c) apelul este nefondat.
9.2. Admiterea apelului. Admiterea apelului înseamnă constatarea caracterului injust al
hotărârii primei instanţe şi desfiinţarea acesteia. Potrivit art. 382 alin.1 în caz de admitere a apelului,
hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele impuse de efectul devolutiv, efectul extensiv,
precum şi de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac. Astfel, hotărârea poate fi desfiinţată numai
cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu
împiedică justa soluţionare a cauzei.
Desfiinţând hotărârea primei instanţe, soluţia de admitere a apelului este însoţită
întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente:
1. pronunţarea unei noi hotărâri. În această ipoteză, instanţa de apel desfiinţează
hotărârea primei instanţe şi o reformează prin admiterea apelului. Pentru aceasta
procedează la o nouă judecată în fond potrivit normelor commune privind judecata în
primă instanţă.
Reformarea poate avea două modalităţi:
a) reformare totală – instanţa de apel pronunţă o decizie de condamnare, achitare
sau de încetare a procesului penal în latura penală şi de admitere sau respingere
a acţiunii civile în latura civilă;
b) reformare parţială - instanţa de apel agravează sau atenuează pedeapsa,
modifică cuantumul despăgubirilor sau schimbă încadrarea juridică a faptei.
2. dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În această
ipoteză, instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă pentru
iregularităţi procedurale. Potrivit art. 379 pct.2 lit.b) instanţa de apel dă această soluţie în următoarele cazuri:
a) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citată;
b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citată, dar
care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate;
c) judecarea cauzei la prima instanţă s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor
prevăzute în art. 197 alin.2 sub sancţiunea nulităţii absolute cu excepţia
dispoziţiilor privind competenţa a căror încălcare determină rejudecarea de către
instanţa competentă.
3. dispunerea rejudecării de către instanţa competentă. În această ipoteză, instanţa de
apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, dar nu o reformează, ci doar o infirmă
pentru nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială sau personală şi
dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
4. restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale. Potrivit art. 380 dacă
hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 332 alin.2
(ipoteze ce determină restituirea cauzei la procuror pe motiv de ilegalitate a urmăririi penale), instanţa de
apel dispune restituirea cauzei la procurer pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale.
9.3. Chestiuni complementare. Potrivit art. 381, instanţa, deliberând asupra apelului, se mai pronunţă şi
asupra următoarelor chestiuni:
a) repararea pagubei;
b) măsurile asigurătorii;
c) cheltuielile judiciare;
d) computarea reţinerii şi/sau a arestării preventive. Astfel, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă
aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării şi adaugă, dacă
este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel
e) orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului.
§10. Hotărârea instanţei de apel. Potrivit art. 311, hotărârea instanţei de apel se numeşte
decizie.
10.1. Conţinut. Decizia instanţei de apel are următoarea structură:
1. partea introductivă (practicaua). Potrivit art. 383, partea introductivă a deciziei
cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi sentinţa primei instanţe cu trimitere la dispoziţiile
art. 305.
2. partea expozitivă (expunerea). Expunerea trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni:
a) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau
admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate şi
b) temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile adoptate în caz
de admitere a apelului.
3. partea dispozitivă (dispozitivul). Dispozitivul trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni:
1) soluţia dată de instanţa de apel;
2) în cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, timpul care se deduce
din pedeapsă;
3) data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă
publică;
4) când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul;
5) măsuri cu privire la starea de libertate potrivit art. 350.
10.2. Efecte. După pronunţare, decizia instanţei de apel nu este definitivă deoarece este supusă recursului.
Excepţie de la această regulă fac deciziile prin care se ia act de retragere. Chiar nedefinitivă, decizia instanţei
de apel produce următoarele consecinţe:
1. dezinvestirea instanţei de apel de judecarea cauzei
2. curgerea termenului de recurs
3. executarea unor dispoziţii:
a) ipoteza măsurilor privind starea de libertate prevăzute de art. 350;
b) ipoteza măsurilor asiguratorii prevăzute de art. 353.
10.3. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel. Hotărârile instanţei de apel
rămân definitive:
1. la data expirării termenului de recurs;
a) când apelul a fost admis şi nu s-a declarat recurs în termen;
b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
2. la data retragerii recursului declarat împotriva deciziei prin care a fost admis apelul şi împotriva deciziei
prin care apelul a fost respins, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva deciziei prin care a fost admis
apelul şi împotriva deciziei prin care apelul a fost respins.
§11. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel.
Potrivit art. 384, judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea
cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor privind judecata în general şi
judecata în primă instanţă.
Art. 385 stabileşte care sunt limitele rejudecării de către instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată sau de
către instanţa competentă:
a) conformitatea cu decizia instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea
avută în vedere la soluţionarea apelului;
b) agravarea situaţiei inculpatului. Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului
declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă
poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea;
c) investirea instanţei de rejudecare. Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau
persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în
care hotărârea a fost desfiinţată.
Instanţa de rejudecare se pronunţă prin sentinţă care poate fi atacată din nou cu apel.

S-ar putea să vă placă și