Sunteți pe pagina 1din 2

Tenebrele anxietatii

Întuneric. Frig. Linişte deplină. O cameră mică şi goală. Pereţi umezi. O uşă
metalică bine încuiată, pe sub ea abia reuşind să pătrundă o fâşie de lumină
pală, în care dansează umbre groteşti. Zgomote neinteligibile răzbat prin
pereţi şi se pierd într-un ecou straniu.

Silueta unui bărbat subţire, palid, înlănţuit în colţul camerei poate fi vag
distinsă.Pare aproape de-a-şi da ultima suflare. Genunchii îi tremură jalnic şi
sunt gata să cedeze. Lanţurile îi sfâşie carnea arzândă a mâinilor acoperite
de răni cicatrizate. Totuşi, expresia feţei nu denotă strop de deznădejde.
Ochii ageri, care privesc iscoditor de sub sprâncenele stufoase arată
hotărâre. A. “Voi rezista până la capăt!”

Urmează un răcnet cumplit, lanţurile încep să zornăie, bărbatul izbeşte


puternic cu pumnul în perete, ţipând:

-Am luptat prea mult! Voi reuşi!

Acesta se opreşte, abia respirând, privind ca hipnotizat cum aburii i se


pierd misterios în întuneric. Apoi îşi ridică privirea împăienjenită spre tavan.

-De ce nu îmi răspunde nimeni?

Linişte. Linişte deplină. Se mai aude, în surdină, doar vocea subtilă a


ecoului.

-Fair-play. Am auzit despre el de atâtea ori. Am fost învăţat să-l respect.


Întreaga mea educaţie a gravitat în jurul acestui “fair-play”. Mi s-a inoculat
ideea ca el este calea spre succes …oare aşa e?

"Oare aşa e? Oare aşa e? Oare aşa e?” îl îngâna ecoul. Aceste cuvinte
erau ca o tortură, şi părea că această repetare a lor va continua la nesfârşit.
Îşi simţea sângele fierbându-i în vene. Tensiunea era prea greu de suportat.
Voia să se elibereze, dar îi era imposibil. Luciditatea, raţiunea lui atârnau de
un fir de ată, autocontrolul. Nu-şi permitea să se lase dus de val nici măcar
pentru o secundă.

- Uite unde am ajuns. Am fost mereu fair-play, am făcut tot posibilul să nu


mă abat de la drumul meu. Mi-am fixat bine obiectivul şi am luptat
necontenit să-l realizez. Am întâlnit mii, poate chiar milioane de obstacole
care mi-au părut insurmontabile, am întâlnit trişori care m-au demoralizat şi
au încercat să mă pună la pământ prin orice mijloace. Nu toţi au fost,
asemeni mie, fair-play. Dar am fost puternic. Oare să se termine totul aici?
De zeci de ori m-am simţit ajuns într-un punct critic, am simţit ca voi cădea,
şi am fost gata să renunţ de atâtea ori, dar am rămas vertical, iar acum am
triumfat. Sau poate nu. Nici nu ştiu unde sunt. Unde sunt? Cum am ajuns
aici? Şi de ce?

Deodată se auzi un sunet ciudat din spatele uşii. Părea că cineva vrea să o
deschidă. În acea linişte mormântală se auzi doar cheia care se răsuci în
broască. Privirile tânărului erau aţintite spre uşă care se deschise brusc,
izbindu-se zgomotos de perete şi lăsând să pătrundă în cameră o lumina
orbitoare. Simţi un gol în adâncul inimii, apoi, ca prin minune, tresări,
trezindu-se într-un vestiar luxos, curat şi luminat, exact de forma şi
dimensiunile camerei în care tocmai fusese prizonier, iar pe uşa metalică
intră un bărbat, o figură foarte cunoscută tânărului, antrenorul.

-Felicitări băiete! Medalia de aur e a ta. Tocmai ai câştigat jocurile


olimpice.