CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL SERVICIILOR, EVOLUŢIA

GÂNDIRII ECONOMICE DESPRE SERVICII

1.1. Conceptul de serviciu

1.2. Caracteristicile serviciilor
1.3. Evoluţia gândirii economice despre servicii

1.1 Conceptul de serviciu

!
Mult timp activitatea de servicii nu a fost Serviciile pot fi
privite ca „ocupaţii”
recunoscută, serviciile fiind neglijate de economişti şi (îndatoriri) ale unor
persoane, ca „funcţii”,
încadrate în sfera neproductivă. În acest context teoria „acţiuni” sau „munci
prestate în folosul cuiva”,
economică a acordat prea puţină atenţie serviciilor şi chiar ca organisme sau
subdiviziuni făcând parte
dintr-un ansamblu
putem vorbi de o rămânere în urmă a teoriei, a clasificărilor administrativ sau
economic.
conceptuale faţă de amploarea practică a serviciilor. De ce De asemenea, termenul de
servicii este asociat şi ideii
s-a schimbat starea de spirit vis-à-vis de servicii? Pentru că: de „terţiar” sau „sector
terţiar” având două
1. numai serviciile pot crea locuri de muncă în număr accepţiuni diferite: pe de o
parte ansamblul de
suficient pentru a rezolva sau limita problema „mederii” (ex. contabili,
secretari, vânzători) care se
şomajului; exercită în societăţi de
servicii (bănci, companii
2. sectorul terţiar nu este „îngrădit” decât de aeriene …) sau în
întreprinderi industriale sau
reglementări care sunt repuse în discuţie în cadrul agricole; pe de altă parte,
ansamblul unităţilor de
procesului de liberalizare a schimburilor producţie, individualizabile
din punct de vedere
internaţionale statistic, a căror activitate
principală constă în
oferirea de servicii şi care
3. oferta de servicii diferenţiate şi adaptate la cerere corespunde noţiunii
statistice de ramură.
reprezintă un element esenţial la competitivităţii Puncte de vedere
asemănătoare, oferind
întreprinderii, oricare ar fi domeniul lor de totodată un plus de
sistematizare, se întâlnesc
activitate. şi la alţi autori; aceştia
apreciază că termenul de
În acest context preocupările specialiştilor de a depăşi „servicii” poate fi utilizat
în patru modalităţi diferite
relativa rămânere în urmă a teoriei economice în raport cu şi anume:
• „servicce industry” –
dezvoltarea rapidă a sectorului serviciilor, s-au concentrat, cu referire la
întreprinderile cu
în primul rând, asupra definirii conceptului de serviciu. activitate intangibilă
sau nestocabilă;
Această problemă este de mare dificultate având în vedere
3
• „service product” –
pe de o parte eterogenitatea activităţii economice cuprinse în
însemnând rezultatul
obţinut de industria
categoria de servicii, iar pe de altă parte numeroasele
serviciilor, dar şi de
alte sectoare accepţiuni ale termenului de serviciu în viaţa cotidiană.
economice;
• „service Ce sunt serviciile ca noţiune economică? În acest
occupations” –
vizând îndatoririle / context definiţiile variază de la cele bazate pe un singur
tipologia muncii
lucrătorilor din criteriu de diferenţiere între bunuri şi servicii până la cele
domeniul serviciilor;
• „services functions – detaliate care enunţă câteva caracteristici ale serviciilor sau
ca activităţi
implicate în munca diferite genuri de activităţi de natura serviciilor.
desfăşurată în
interiorul economiei Majoritatea definiţiilor accentuează în special că
primare sau în afara
acesteia. serviciile sunt activităţi al căror rezultat este nematerial şi
deci nu se concretizează într-un produs cu existenţă de sine
stătătoare (Fr. Ecalle, O. Giarini)
O altă definiţie dată de Asociaţia Americană de
marketing, defineşte serviciile astfel: activitate oferită de
vânzare, care produce avantaje şi satisfacţii fără a antrena un
schimb fizic sub forma unui bun. Ambiguitatea care se
reproşează acestei definiţii provine din faptul că o serie de
servicii nemateriale se concretizează în bunuri materiale
(serviciile editoriale)
Problema, atunci când vorbim de materialitatea sau
nematerialitatea serviciilor demonstrează că – trebuie
clarificat dacă este vorba de: activitatea propriu-zisă, de
suporturile sale, sau de rezultatele sale.
" Serviciul ca act – reprezintă prestarea efectivă şi pune
Serviciile
(prestările de servicii) în legătură activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale
au caracteristici
spaţiale şi temporare, prestaţiei, şi obiectul serviciului.
fapt ce le conferă
trăsături de Şi în cazul serviciilor, ca şi în cazul bunurilor
materialitate.
materiale este nevoie de: mână de lucru, capital tehnic
(suportul fizic al producţiei), şi de beneficiar. Spre deosebire
de procesul de fabricaţie a bunurilor materiale, de această
4
 dată clientul face parte din sistemul de producţie.Ca urmare
în locul procesului de producţie a serviciilor, se utilizează în
literatura de specialitate termenul de servucţie.
În ceea ce priveşte rezultatele sau ouptut-ul activităţii
de servicii, din punct de vedere al materialităţii, acestea
îmbracă forme extrem de diverse: de la intangibile pure
până la diverse combinaţii de componente intangibile şi
tangibile.
Astfel în practică toate activităţile pot fi plasate pe o
scală, undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile)
şi un bun pur, adică nici un serviciu intangibil adăugat
bunului tangibil, aspect pe care îl regăsim sub forma unei
continuităţi bunuri-servicii.
Schema lui Palmer

Cherestea mobilă detergenţi parfumuri masă la repararea linii educaţie consultanţă

Restaurant construcţiilor aeriene managerială
Bunuri
pure Dominaţie a
tangibilelor

Dominaţie a
intangibilelor
Servicii
pure

Altă categorie de definiţii – în care serviciile sunt

privite din perspectiva marketingului accentuează asupra
#
Obs. legată de
obţinerea unor utilităţi
utilităţilor, beneficiilor, avantajelor, satisfacţiilor pe care prin folosirea unor
bunuri achiziţionate de
activităţile de servicii le procură consumatorului. către beneficiarii
serviciilor. Observaţia
Alte definiţii se concentrează asupra unei alte este: bunurile materiale
prin intermediul cărora
caracteristici principale: simultaneitatea producţiei şi a sunt oferite anumite
servicii reprezintă doar
consumului, în aceste definiţii serviciile sunt privite ca suportul acestora, ele
fiind de fapt efectul
efecte ale muncii sau ale acţiunii unor factori naturali. activităţilor economice
specifice.

5
 Astfel, Dicţionarul Academiei se Ştiinţe Comerciale,
$ Franţa prezintă serviciile astfel: ansamblul de avantaje şi
În definiţie se
specifica definirea satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe
serviciilor oferite de
natură; ele trebuiesc care l-a achiziţionat beneficiarul serviciului sau a dreptului
privite ca un aport
deosebit de important al
resurselor naturale la
de a-l utiliza.
realizarea producţie de
servicii (exemplu: De asemenea serviciile, ca efecte economice,
turismul).
reprezintă rezultatul activităţilor sociale utile prin care se
satisfac necesităţile materiale şi spirituale ale populaţiei, ale
întreprinderilor, ale organizaţiilor economice. în ansamblul
lor.
În plus trebuie menţionat că serviciile se realizează nu
numai în cadrul unor unităţi specializate, „exteriorizate” de
activităţile de producţie propriu-zise ci şi în interiorul
întreprinderilor producătoare de bunuri materiale.
Recunoaşterea lor ca atare, evidenţierea şi evaluarea lor
statistică este însă foarte dificilă. Chiar această extindere a
activităţilor de servicii în unităţile agricole şi industriale
reprezintă una din trăsăturile specifice ale economiei
serviciilor, trăsături care caracterizează în prezent economia
ţărilor dezvoltate.
Acest proces de integrare din ce în ce mai puternic al
funcţiilor de servicii în unităţile economice, indiferent de
sector, a condus la servicizarea sau terţiarizarea
economiei.
Altă categorie de definiţii pune accentul pe diferenţa
între producătorul unui bun, care nu ştie cine achiziţionează
produsele sale, şi producătorul unui serviciu, aflat în relaţie
directă cu consumatorul; prestarea serviciului respectiv
realizându-se la comanda specială a utilizatorului. De
exemplu, Hill defineşte serviciile astfel: schimbări în
6
condiţia unei persoane sau a unui bun care sunt rezultatul
activităţii pe bază de comandă a unei alte unităţi economice.
O altă categorie de definiţii subliniază natura social-
economică a serviciilor. Astfel, serviciile sunt considerate
toate activităţile indirect productive. Ele sunt ceea ce se
numeşte sectorul terţiar al economiei. Principalele ramuri
ale serviciilor sunt: comerţul, comunicaţiile, transporturile.
Dificultatea de a distinge foarte exact serviciile printr-
o caracteristică cu adevărat comună a condus pe mulţi
specialişti la adoptarea unei definiţii negative. Conform
acesteia serviciile sunt acele activităţi economice care nu
sunt nici producţie industrială, nici minerit, nici agricultură.
După alte definiţii s-ar exclude şi construcţiile, alte
definiţii exclud şi alimentaţia publică (cel puţin parţial), iar
o definiţie mai restrânsă exclude şi distribuirea de apă, gaz,
electricitate şi chiar salubritate.
Dacă sintetizăm, serviciile pot fi definite ca
reprezentând o activitate umană, cu un conţinut specializat,
având ca rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile,
destinate satisfacerii unei nevoi sociale.
De asemenea întâlnim în literatura de specialitate o #
Obs. Noţiunea de
accepţiune mai restrânsă (Tordjman), unde serviciul este sector terţiar are 2
accepţiuni:
privit ca element al politicii de marketing a întreprinderii, a)ansamblul de meserii
care se exercită în societăţi
menit să ofere utilităţi adiţionale produsului sau unităţii de de servicii (companii
aeriene) sau în
comercializare. întreprinderile agricole sau
industriale;
a) Similar sunt definite serviciile comerciale (deşi b)ansamblul unităţilor de
producţie statistic izolate a
activitatea de comerţ prin natura ei se încadrează căror activitate principală
constă în oferirea de
în totalitate în sfera serviciilor). Serviciile servicii şi totodată
accepţiune care corespunde
comerciale sunt definite astfel – acele acte care noţiunii statistice de
ramură.
însoţesc procesele de vânzare-cumpărare a
7
 mărfurilor (înainte, în timpul şi după vânzare),
oferind un plus de avantaje şi satisfacţii clienţilor
şi reprezentând una din cele mai importante
strategii de atragere şi de fidelizare a acestora.

1. 2. Caracteristicile serviciilor
Domeniul particular de activitate în cadrul economie,
serviciile au o serie de trăsături caracteristice, care:
- decurg din specificul muncii desfăşurate în această
! sferă;
Întru-cât sfera
serviciilor este largă şi
eterogenă, ele nu se - permit identificarea lor
regăsesc în totalitatea
lor la fiecare tip de - se constituie în criterii de determinare a serviciilor
serviciu în parte.
de celelalte componente ale activităţii economice
şi sociale.
- influenţează modul de producţie şi de
comercializare a serviciului.
Imaterialitatea, intangibilitatea serviciilor – prima
" caracteristică este cea care face evaluarea serviciilor dificilă
Serviciile au drept
trăsături specifice, şi adesea subiectivă. În timp ce produsul există prin el
unanim recunoscute de
specialişti: însuşi, serviciul este impalpabil, intangibil, nu poate fi
• materializarea,
intangibilitatea văzut, încercat, gustat. Din cauza acestei caracteristici
• nestocabilitatea
• simultaneitatea serviciile sunt considerate invizibile, iar comerţul cu servicii
producţiei şi
consumului
• nondurabilitatea
este denumit comerţ invizibil.
• iresponsabilitatea
serviciilor de
OBS: există servicii care au o expresie materială –
persoana
prestatorului şi a
valoarea intrinsecă a suportului material al serviciului este
utilizatorului
• eterogenitatea în general mult inferioară celei a informaţiilor pe care le
vehiculează. (programul de calculator – discheta).
Această caracteristică are consecinţe importante
asupra schimburilor internaţionale invizibile, adică serviciile
nu pot fi „surprinse” la trecerea frontierei, ele pot ocoli
8
barierele vamale tradiţionale. Această caracteristică face ca
multe servicii să nu fie transferabile adică să nu fie
comercializabile peste graniţă. Ele trebuind să fie produse
pe loc, adică este vorba de serviciile produse “in situ” (în
acel loc). De aici decurg o serie de probleme legate de
libertatea de stabilire în străinătate, de dreptul de acces pe
piaţa respectivă. Tot această caracteristică determină
strategiile şi tacticile de marketing ale firmelor de servicii
care are ca obiectiv permanent tangibilizarea serviciilor
prin: personal, echipamente, materiale informative,
simboluri, preţ.

2. Nestocabilitatea (perisabilitatea)
Neavând formă materială, serviciile nu pot fii stocate
$
Odată produse,
sau oferite, serviciile
şi păstrate în vederea unui consum ulterior. Această dispar, fie că sunt
consumate (şi, deci,
caracteristică determină neajunsuri în asigurarea echilibrului plătite) de un client, fie
că se pierd efectiv
ofertă-cerere şi în realizarea efectivă a serviciilor, adică, (neregăsindu-se în
încasări).
serviciile odată oferite, dar neutilizate, reprezintă pierderi de
mijloace umane şi materiale ele neputând fi păstrate pentru a
!
fi consumate ulterior. Perisabilitatea
• consecinţele asupra
La fel la un anumit moment sau într-un anumit loc, activităţii de
marketing
cererea de servicii mai mare ca oferta determină creşterea • serviciile nu pot fi
inventariate şi
preţurilor şi nesatisfacerea cererii pentru unele categorii de stocate
• sincronizarea cererii
cu oferta de servicii
clienţi. Pentru a îmbunătăţi raportul cerere-ofertă se este dificilă
• soluţii pentru
utilizează o serie de strategii care vizează atât cererea cât şi rezolvarea
problemelor
oferta. - orientarea cererii (prin
preţ sau alte avantaje
- strategii care vizează cererea: /facilităţi şi adaptarea
ofertei
1. preţuri diferenţiate; - flexibilitate în strategia
de preţ şi de personal a
2. stimularea cereri prin oferta de servicii speciale; firmei de servicii.

9
 3. servicii complementare oferite în perioadele de
vârf;
4. dezvoltarea de automate (pentru serviciile
comerciale, bancare);
5. sisteme de rezervare (ordonarea cererii);
- strategii care vizează oferta
1. angajările cu timp parţial;
2. angajări temporale (sezonieri);
3. angajări de colaboratori (în edituri);
4. stimularea participării consumatorilor la prestarea
serviciului (autoservire);

" 3. Simultaneitatea producţiei şi consumului

Simultaneitatea
producţiei şi consumului:
- consecinţe asupra serviciului (inseparabilitatea dintre producţie şi consum).
activităţii de marketing:
• Prezenţa Acest caracter determină ca orice neconcordanţă de timp sau
prestatorului pe
parcursul derulării de loc să se soldeze cu pierderi de ofertă sau cu cereri
serviciului;
• implicarea nesatisfăcute. Nu este posibilă schimbarea, adică, serviciul
consumatorului în
prestarea serviciului; furnizat nu poate fi returnat, de aceea există un risc asociat
• risc mai mare la
cumpărarea cu achiziţia, un risc legat de luarea deciziei de cumpărare a
serviciilor;
• dificultatea serviciului. Reducerea riscului de poate face cu ajutorul
producerii pe scară
largă a serviciilor; sistemului informaţional şi de asemenea prin relaţiile de
- soluţii pentru
rezolvarea problemelor: încredere în ofertanţi sau distribuitori.
• acordarea unei
atenţii deosebite În aceste condiţii pentru ca serviciul să intre în
selecţionării şi
pregătirii comerţul internaţional, să poată constitui un export sau un
personalului;
• explicarea clară şi
detaliată a
import, trebuie, fie ca producătorul să se deplaseze la locul
serviciului care
urmează a fi prestat
de consum, fie consumatorul să se deplaseze la locul
• utilizarea unor
locaţii multiple; producţiei ceea ce implică măsuri de liberalizare a
• intensificarea
eforturilor pentru schimburilor internaţionale de servicii.
crearea de
comunicaţii
favorabile.

10
 4. Nondurabilitatea – decurge din primele
caracteristici, se referă la faptul că efectele serviciilor sunt
„volatile”, adică se consumă chiar în momentul producţiei,
serviciile neputând fi păstrate şi acumulate. De aceea, mult
timp serviciile au fost considerate neproductive şi deci mai
puţin importante, dar, există şi o serie de servicii care pot
avea caracter durabil, de exemplu: asigurările, garanţiile
financiare, protecţia mediului, băncile de date, învăţământul,
apărarea naţională.

5. Inseparabilitatea serviciilor de persoana

prestatorului precum şi a utilizatorului. #
De exemplu
Pentru ca serviciul să fie prestat sunt necesare 2 serviciul prestat de
medic, profesor, actor nu
condiţii: au o existenţă de sine
stătătoare, adică separată
1. un contact direct între ofertant şi cumpărător; de persoana care le
execută sau de persoana
utilizatorului.
2. o participare activă a consumatorului în timpul
utilizării serviciului.
Consecinţe: Pentru prestatori este necesară adaptarea
permanentă la contacte numeroase şi variate, fiecare client
are propria personalitate. În plus trebuie bine cunoscute
nevoile pieţei şi trebuie delimitată sfera de acţiune pentru
că, acelaşi producător nu-şi poate oferi serviciile simultan pe
mai multe pieţe. De asemenea, calitatea serviciului depinde
de: nivelul calificării profesionale, de talentul, de
îndemânarea, corectitudinea şi pasiunea prestatorului, ceea
ce implică dificultăţi majore în standardizarea serviciilor şi
existenţa unor posibilităţi practic nelimitate de diferenţiere a
ofertei.

11
 6. Eterogenitatea sau variabilitatea serviciilor
! Această caracteristică trebuie privită atât pentru
Eterogenitate
a ansamblul serviciilor în raport cu sectorul terţiar (care e
- consecinţe asupra
activităţii firmei de constituit din activităţi cu un conţinut foarte diferit), cât şi
servicii:
• standardizarea,
uniformizarea şi
pentru fiecare serviciu în parte, ca variaţie dependentă de
controlul calităţii
serviciilor sunt specificul prestatorului, modul de implicare şi participare a
dificil de efectuat;
• variabilitatea utilizatorului sau condiţiile de mediu specific.
serviciilor
(imposibilitatea În literatura de specialitate, întâlnim, în funcţie de
repetării
serviciilor, în mod autor, şi alte caracteristici ale serviciilor.
identic, de la o
prestaţia la alta);
- soluţii pentru
rezolvarea 7. Preţul serviciului – este un preţ al cererii pentru
problemelor:
• personalizarea că orice client care utilizează un serviciu face o alegere între
serviciilor;
• înlocuirea a-şi face singur serviciul şi a-l cumpăra. În momentul în care
personalului cu
echipamente decide să cumpere serviciul, cumpărătorul are în vedere o
pentru executarea
unor operaţiuni serie de valori şi de utilităţi care corespund unei scări de
repetitive.
preţuri.
"
Literatura economică
exclude uneori 8. Lipsa proprietăţii – un serviciu oferă
transferul de
proprietate, ca o consumatorului un avantaj sau o satisfacţie fără a avea drept
trăsătură specifică
tocmai bunurilor rezultat transferul proprietăţii asupra vreunui lucru. Acest
materiale.
Dar, dacă avem în lucru are următoarea consecinţă: furnizorul de servicii face
vedere cazul
comerţului – care este eforturi speciale pentru a-şi fideliza clientela oferind diferite
serviciu, nu producţie
materială – constatăm stimulente consumatorilor sau creând cluburi lăsând astfel
că prestaţiile constau
în însăşi trecerea impresia că oferă un drept de proprietate.
proprietăţii unor
bunuri de la o persoană
la alta
Datorită procesului permanent de dezvoltare a
[2]
serviciilor, de apariţie a unor noi tipuri, sfera serviciilor îşi
lărgeşte continuu dimensiunile, se îmbogăţeşte cu noi
caracteristici.

12
 1.3. Evoluţia gândirii economice despre servicii
Locul important pe care serviciile îl ocupă în prezent
în economia ţărilor dezvoltate impune o reconsiderare a
teoriilor economice referitoare la servicii şi elaborarea unor
teorii noi care să corespundă noilor realităţi economice. De
aceea în literatura de specialitate sunt mascate principalele
etape în evoluţia gândirii economice despre servicii,
evidenţiind originea unor mituri (care s-au dovedit a fi
false), precum şi a unor idei valabile şi pentru noua
„economie a serviciilor”. Evoluţia teoriilor economice poate
fii încadrată în 3 etape: gândirea economică a secolelor
XVII-XVIII; gândirea economică a secolului XIX; gândirea
economică a secolului XX.

1.3.1 Teorii şi concepte despre servicii în secolele

XVII-XVIII
Lucrările „clasicilor” gândirii economice despre
servicii care acoperă secolele XVII, XVIII nu tratează
serviciile distinct, ci în ansamblul activităţilor considerate
utile din punct de vedere social.
Un prin curent de idei în cadrul acestei gândiri este
reprezentat de mercantilişti. Activităţile preferate de !
Putem considera
această şcoală sunt: comerţul peste mări şi transporturile că ideile mercantiliştilor
susţin importanţa
maritime. Acestea sunt activităţile cele mai rentabile pentru serviciului în măsura în
care comerţul şi
că ele permit exportul, obţinându-se astfel metale preţioase transporturile sunt
clasate ca atare în
(aur) care, pentru ei, reprezenta „singura bogăţie veritabilă prezent (interpretare
forţată).
şi valabilă”.
Între reprezentanţi gândirii clasice amintim: Gregory
King (1648-1712), William Petty (1623-1687). Se consideră

13
 că ei au fost economiştii care au stabilit primele conturi
naţionale şi au analizat pe această bază şi serviciile.
G. King – clasifică populaţia activă folosind repartiţia
binară a acesteia: cei care au venit şi cei care nu au, sau
chiar costă naţiunea, prin instituţii de caritate şi redistribuire
ale epocii.
W. Petty – consideră că ţăranii, marinarii, soldaţii,
artizanii şi comercianţii, sunt adevăraţii piloni ai oricărei
comunităţi, iar celelalte profesii au ca origine slăbiciunile şi
defectele acestora. Astfel, ei includ serviciile în ansamblul
activităţilor creatoare de bogăţie economică. Punctul de
plecare al raţionamentului îl constituie constatarea
interdependenţelor activităţilor; acestea sunt determinate de
actul consumului; astfel ceea ce nu este necesar pentru
consumul cuiva, altcineva nu produce.

" În consecinţă, serviciile fiind antrenate în circuitul

Într-adevăr, consumului, sunt profesii creatoare de bogăţie, ca şi
pe baza echivalenţei de
eficacitate în ceea ce producţia agricolă şi cea manufacturieră.
priveşte consumul,
serviciile au un În continuare, evoluţia gândirii economice clasice s-a
fundament fiscal
similar celorlalte
activităţi.
produs de la o preocupare fiscală şi consumeristă la reflecţii
asupra formării capitalului şi acumulării.
Primii reprezentanţi ai acestei tranziţii au fost
fiziocraţii. Reprezentant de seamă Francois Quesnay.
Aceştia consideră că din cele 3 clase care compuneau
societatea, numai prima clasă, adică proprietarii de pământ
şi a doua clasă, adică cultivatorii, respectiv, capitalul şi
munca erau productive, în timp ce ceilalţi adică artizanii,
manufacturierii, comercianţi - erau neproductivi. Ei spun de
asemenea: ei sunt cert utili, asigurând aporturile necesare

14
bunurilor dar trăiesc pe seama celorlalţi, neadăugând nimic
la produsul total al pământului.
În continuare, Adam Smith (1723-1790) face o
distincţie categorică între munca productivă şi cea
!
Adam Smith
consideră că serviciile se
neproductivă. El consideră că munca este productivă dacă, pierd chiar în momentul
producerii lor şi nu lasă
prin prestarea ei, se obţine valoare - adică produsul muncii e nici o urmă, nici o
valoare care ar putea fi
vândut - şi profit. Acesta nu este determinată de folosită pentru schimb,
pentru cumpărarea altor
materialitatea rezultatului activităţii, dar, caracterul material bunuri sau servicii.

influenţează asupra caracterului muncii.

OBS: Smith vorbeşte în principal de servicii
domestice (servitori), dar el include în lista activităţilor
neproductive şi „ordine respectabile” în societate, precum
suveranul, magistraţii, militari, ecleziastici, medici, oameni
de litre. În schimb activităţi marfare cum ar fi comerţul, sunt
considerate productive.
Mai mult, Smith critică concepţiile fiziocraţilor, dând
mai multe motive pentru care aceştia s-au înşelat clasificând
clasa a 3-a (artizani, manufacturieri, comercianţi) ca
neproductivă. Motive:
1. faptul că artizanii, industriaşii şi comercianţii nu
fac decât să reproducă stocul sau capitalul cu care
lucrează, în timp ce agricultorii produc un produs
nou ce nu a existat, nu înseamnă că primii nu sunt
productivi.
2. nu putem compara industriaşi şi comercianţii cu
servitorii, pentru că munca primilor se transformă
într-un produs susceptibil de a fi vândut.
3. în cazul agricultorilor, ca şi a celor din clasa a 3-a,
produsul anual al muncii pământului nu poate
creşte decât dacă creşte capacitatea productivă a
15
 muncii, respectiv dacă creşte cantitatea muncii şi
"
Dar, A. capitalului.
Smith n-a refăcut
acelaşi raţionament 4. veniturile ţărilor care au industrie şi comerţ sunt
pentru servicii, deşi
aproape toate mai ridicate decât cele ale ţărilor care nu au deoarece,
argumentele, mai puţin
2 sunt valabile şi prin comerţ şi industrie, primele pot obţine prin
pentru servicii.
import o cantitate mai mare de bunuri de subzistenţă
pe care n-ar fi putut-o produce ele însele.

1.3.2. Serviciile în gândirea economică a secolului

al XIX-lea
În prima jumătate a secolului la XIX-lea, ca şi în
perioada precedentă, serviciile nu sunt tratate distinct, ci tot
în contextul discuţiilor despre munca productivă sau
neproductivă.
Adam Smith s-a situat ca – autor de referinţă, astfel:
• unii economişti adoptă în măsură mai mică sau
mai mare ideile lui: David Ricardo, John Stuart
Mill;
• alţii se situează pe o poziţie critică: G. Garnier, J.
B. Say.
Jean Baptiste Say (1767-1832)
- este unul din primii autori care au dezvoltat o
concepţie asupra caracteristicilor productive ale
muncii, diferită de cea a lui Smith.
- Distinge 3 aspecte referitoare la servicii:
1. activităţile de servicii sunt productive ”de
produse nemateriale”;
2. anumite activităţi de servicii sunt totuşi mai
productive decât altele;

16
 3. Se poate stabil o legătură între: concepţia
despre servicii şi teoria capitalului uman.

Referitor la primul aspect:

- îi reproşează lui Smith că a pretins că activităţile de
servicii nu se manifestă printr-un rezultat;
- el afirmă că aceste activităţi produc, dar produse
nemateriale.
- proba existenţei produselor nemateriale este faptul
că ele sunt utile % ele au o valoare de schimb.

Referitor la al doilea aspect:

Totuşi, el tratează diferenţiat anumite categorii de
servicii astfel: armata – este considerată o instituţie
necesară, dar folosirea ei (punerea ei în serviciu) nu este
producătoare (distrugând chiar, în timpul războiului, munca
altora).

Al treilea aspect interesant:

Legătura pe care o stabileşte cu ceea ce numim azi
teoria capitalului uman. J. B. Say susţine că prestarea
serviciului nu presupune, în general, utilaje complexe, dar,
presupune achiziţionarea de cunoştinţe. Astfel, pentru ca
sfatul unui medic să fie dat şi primit, a trebuit ca medicul
sau părinţii lui să facă mai mulţi ani cheltuieli cu instruirea
sa. La fel se întâmplă şi în cazul avocatului, muzicianului,
etc. Aceste cheltuieli reprezintă un „capital acumulat”.

17
 John Stuart Mill (1806-1873)
- concepţiile lui reprezintă un fel de echilibru şi
compromis între economia politică clasică (centrată
pe A. Smith) şi ansamblul teoriilor care, de la
începutul secolului al XIX-lea, tind să se diferenţieze
sau să se distanţeze de acesta.
- susţine că, din desemnarea serviciilor ca
neproductive, se pot naşte o serie de neînţelegeri.
Pentru a le evita, el împarte utilităţile create de
servicii în 3 categorii:
• utilităţi încorporate în obiecte;
• utilităţi care se pot fixa asupra unor fiinţe umane
(serviciile personale);
• utilităţi care nu se încorporează deloc, volatile (ex.
serviciul furnizat de muzician, de actor).

! Conform acestei clasificări, după părerea lui nu există

Dar, John Stuart
Mill avansează şi o idee
bogăţie decât materială, bogăţia fiind ceea ce se poate
care este adesea reluată
în gândirea acumula.
contemporană: “eu nu
refuz titlul de productivă În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
muncii care nu creează
un obiect material secolului XX, gândirea economică despre servicii are ca
imediat, în situaţia în
care rezultatul ultim al puncte de reper:
acestor eforturi este un
produs material. Se poate a) pe de o parte teoriile marxiste (continuă
spune că această muncă
este indirect productivă separarea activităţilor în productive şi
ea măreşte sau tinde să
mărească bogăţia neproductive);
materială”.
b) pe de altă parte teoriile economice care constau
în dezvoltarea şi sistematizarea criticii concepţiilor
lui A. Smith, deja începute de J.B. Say şi alţii.

18
 Karl Marx
- unul dintre punctele centrale ale doctrinei îl constituie
distincţia dintre munca productivă şi cea
neproductivă. Criteriul distinctiv este munca care
produce şi cea care nu produce.
- Pentru el, în cea mai mare parte, serviciile sunt
neproductive consumând din plus valoarea creată în
sectoarele productive % acesta este motivul pentru
care naţiunile care au adoptat tezele sale au sub
investit în servicii.

Teoriile nemarxiste
- situate de cealaltă parte, vizează să reconstruiască
unitatea tuturor activităţilor care erau separate în
productive şi neproductive.

Fr. Bastiat
- arată că valoarea constă în aprecierea comparativă a
serviciilor reciproce.
- Astfel:
• în regimul trocului simplu: valoarea este
aprecierea a două servicii schimbate şi comparate
direct între ele;
• în regimul schimbului compus: cele două servicii
se apreciază de asemenea unul faţă de altul, dar
prin comparaţie cu un termen mediu (moneda).
- Prin urmare pentru el: serviciul este conceptul
fundamental de reprezentare a activităţilor
economice.

19
 - El consideră că teoria valorii serviciilor nu este o
extensie a teoriei valorii obiectelor, ci din contră,
teoria valorii obiectelor nu este decât un caz particular
al teoriei valorii serviciilor, în condiţiile în care toate
activităţile economice sunt concepute ca fiind
servicii.
- Criticându-l pe Smith, (care afirma că munca este
productivă dacă creează obiecte durabile), el arată că
munca umană nu creează materie, ea nu face decât
să o transforme, prin urmare, materialitatea nu poate
să stea la baza valorii, materialitatea fiind o calitate
dată de natură şi prin urmare, gratuită, în afara valorii.
Prin urmare valoarea este dată numai de servicii,
activităţi efectuate de oameni şi pe care le schimbă
între ei.
Aceste idei sunt foarte actuale corespunzând noilor
realităţi economice dominate de servicii.

În acest spirit, J. B. Quinn

– afirmă că serviciile sunt departe de a fi produse
economice de valoare mai mică decât bunurile
industriale, deoarece de o manieră fundamentală
“produsele nu sunt decât reprezentarea fizică a
serviciilor pe care le furnizează”.
El ilustrează cu un exemplu:
• o dischetă – nu este decât suportul unui program
sau al unei baze de date;
• o maşină – furnizează un mijloc de deplasare
uşoară şi constituie o reflectare a statutului
individului.
20
 În realitate, produsele nu reprezintă decât un mijloc
mai practic sau mai economic de a cumpăra servicii.

1.3.3. Gândirea economică despre servicii în

secolul XX
Apariţia şi modernizarea concepţiilor referitoare la
sectorul terţiar al economiei.
- poate fi plasată la începutul secolului XX mai
precis 1935-1965;
- lucrări teoretice: Allan Fisher; Colin Clark; Jean
Fourastié.
După 1950 putem vorbi de o evoluţie paralelă:
• pe de o parte: încep să se afirme ideile şi teoriile
post-industriale;
• pe de altă parte apar concepţiile neo-industriale
privind evoluţia societăţii
Definirea societăţii post-industriale - Daniel Bell.
Potrivit lui, societatea post-industrială se caracterizează prin
4 trăsături esenţiale:
1. Este o societate terţiară – adică o societate bazată
pe servicii.
Explicaţie: majoritatea populaţiei active în societatea #
Acest raţionament este
post-industrială lucrează în sectorul terţiar. De ce? Datorită susţinut şi de legile
cererii “Engel”: odată cu
diferenţelor structurale de productivitate între cele 3 creşterea economică
cererea, care se
manifestă mai întâi prin
sectoare ale economiei. Aceste diferenţe: bunuri de primă
necesitate (tip primar), se
- în prima etapă favorizează industria (care foloseşte manifestă apoi asupra
bunurilor de necesitate
o proporţie crescândă a populaţiei actice; secundară (industriale) şi
apoi asupra bunurilor şi
- apoi, cresc veniturile ⇒ creşte cererea de servicii, serviciilor „superioare”
(cel mai adesea
terţiare)”.
iar cum sectorul serviciilor este caracterizat prin

21
 rate mai slabe de creştere a productivităţii, ⇒
sectorul terţiar este locul principal de absorbţie a
mâinii de lucru.
Deci, creşterea rapidă a P.O. în sectorul terţiar este
rezultatul conjugat al:
- cererii – care se manifestă din ce în ce mai mult
asupra serviciilor de natură „superioară”;
- producţiei – nivelul şi rata creşterii productivităţii
terţiare fiind mai slabe.

2. Primatul ştiinţei şi al tehnologiilor bazate pe

# ştiinţă
OBS: susţinătorii
teoriei post-industriale
estimează că datorită Societatea post-industrială este centrată pe “a şti”, pe
acestei glisări a
activităţilor între cele 3 stăpânirea inovaţiei şi a informaţiei. Ca urmare, cunoaşterea
sectoare, proporţia
muncitorilor din uzină ştiinţifică devine resursă strategică, iar organizarea
în populaţia activă ar
putea fi la fel de redusă activităţilor bazată pe informaţie şi ştiinţă, este problema
ca în agricultură (în
ţări dezvoltate). centrală a societăţii post-industriale.
3. Predominaţia clasei profesioniştilor şi
tehnicienilor
D. Bell – o numeşte “professional and technical
class”, şi o consideră “centrul vital al societăţii post-
industriale”. Este compusă esenţial din: educatori, personal
din domeniul sănătăţii, oameni de ştiinţă, ingineri,
tehnicieni, economişti, jurişti, oameni de cultură, toţi cu
nivel de formare universitară sau echivalentă.
4. Mutaţia sistemelor de valori şi formelor de
gestiune a societăţii de la modul economic la modul
sociologic.

22
 Această trecere are la bază faptul că în societatea
post-industrială, ceea ce caracteriză munca este ca oamenii
contează mai mult decât maşinile.
În ceea ce priveşte teoriile non-industriale:
- acestea sunt diverse, şi încearcă să explice
creşterea serviciilor susţinând în acelaşi timp
modelul industrial, de fapt “neo-industrial” de
evoluţie a societăţii;
- desprindem din literatura de specialitate mai multe
curente.
a) teoria neo-industrială a “self-service-ului”
- idee principală: tendinţa majoră care se conturează
nu este trecerea spre o societate de servicii ci
prefigurarea unei societăţi de “self-service” bazată
pe un consum crescut, reînnoit de bunuri !
Reprezentant:
industriale în sfera domestică. Astfel: paralel cu Jonathan Gershuny are la
bază analiza evoluţiei
creşterea consumului final de servicii va avea loc consumului în
economiile occidentale
producerea lor de indivizii însăşi continuând 1960 – 1980.

munca lor casnică cu un echipament menajer şi

colectiv performant.
- neajuns la ipotezele emise de Gershuny: atenţia
mai mică acordată serviciilor publice mai ales:
educaţie, sănătate, administraţie publică.
După opinia lui situaţia acestora nu este decât
provizorie, aceste mari sectoare urmând să intre în era
propriei industrializări şi transformări în self-service.
Această transformare se va baza în special pe inovaţiile din
domeniul producţiei bunurilor şi infrastructurilor de
comunicare-informare, şi mai ales pe dezvoltarea
informaticii şi electronicii.
23
 Alvin Toffler:
c) susţine idei asemănătoare referitor la dezvoltarea
“prosumului”, producţia realizată de persoane care
sunt în acelaşi timp producători şi consumatori
(“prosumatori”) în cadrul “casei electronice”,
respectiv la domiciliul fiecăruia cu ajutorul unor
mijloace tehnice deosebit de performante.
b) a doua categorie de curente neo-industriale:
- au în comun cu tezele lui Gershuny: dezacordul faţă de
ideile post-industriale;
- se diferenţiază prin faptul că nu fac din “self-service” sau
tehnologiile consumului final, elementul determinant al
transformărilor studiate;
- acordă o pondere considerabilă mutaţiilor în modul de
producţie (producţia devenind din ce în ce mai intensivă
în servicii) şi în tehnologia serviciilor (subiect a propriei
lor modernizări şi industrializări).

" c) un al treilea curent de idei vede viitorul societăţii

Ocupaţiile
informaţionale sunt
neo-industriale ca o economie informaţională.
concepute în sens larg,
iar bunurile şi serviciile - John Naisbitt – consideră informaţia ca fiind
informaţionale sunt
definite într-o optică de resursă de bază a societăţii, care, spre deosebire de
„filieră”, respectiv ele
cuprind nu numai bani (capital) este inepuizabilă şi auto
serviciile informaţionale
clasice (private sau regenerabilă.
publice), dar şi producţia
bunurilor informaţionale d) o altă şcoală neo-industrială pune accent pe
şi infrastructurile de
servicii informaţionale. industrializarea serviciilor respectiv pătrunderea
progresului tehnic în activitatea sectorului terţiar.
Astfel, se constată (în ţările dezvoltate) cu excepţia
micului comerţ cu amănuntul şi a serviciilor domestice,
numeroase “industrii de servicii” care sunt foarte intensive

24
în capital şi tehnologie, ceea ce contrazice tezele tradiţionale
conform cărora serviciile sunt mai puţin lacome de capital.
După 1980 specialiştii susţin că societatea viitoare
poate fi caracterizată ca o „economie a serviciilor”, cu
trăsături specifice, diferite de cele ale modelului „industrial”
sau „neo-industrial” de dezvoltare.
Printre susţinători se pot enumera: Orio Giarini,
Walter Stahel, J. Claude Delaunay, Francois Ecalle. Ei spun
că noua economie a serviciilor nu corespunde sectorului
terţiar în sens tradiţional, ci se caracterizează prin faptul că
“funcţiile de servicii sunt predominante în prezent în toate
tipurile de activităţi economice”.
Trăsături caracteristice:
• integrarea orizontală a tuturor activităţilor
economice şi sfârşitul clasificării sectoriale
verticale a economiei;
• reconsiderarea importanţei ofertei în economie
datorită în principal acutizării problemelor
ecologice;
• creşterea riscului şi a incertitudinii pentru care
trebuie să ne pregătim şi să adoptăm strategii
micro şi macro economice adecvate.

25
 APLICAŢIE

John Naibitt – Megatendinţe

De mai mulţi ani J. Naisbitt editează Trend Report –
multe din marile firme plătind peste 15.000 S anual pentru a
intra în posesia acestuia.
Naisbitt şi colegii săi identifică tendinţele prin analiza
de conţinut, adică numărând de câte ori apar în principalele
ziare, articole importante referitoare la diferite subiecte.
Articolele sunt grupate în 13 categorii mari şi în peste
200 de subcategorii.
În 1982, Naisbitt a publicat volumul Megatrends, în
care prezintă următoarele 10 megatendinţe:
1. De la societatea industrială la societatea
informaţională. Economia se află într-un proces de
“megatrecere” de la o societate industrială la o societate
informaţională.
2. De la o tehnologie forţată la o tehnologie înaltă. Pe
măsura dezvoltării tehnologiilor, apare necesitatea realizării
unor caracteristici tehnologie de vârf.
3. De la o economie naţională la o economie
mondială. Economiile naţionale sunt din ce în ce mai mult
influenţate de interdependenţele globale.
4. De la o viziune pe termen scurt la una pe termen
lung. Firmele vor începe să se gândească mai serios la
implicaţiile pe termen lung ale acţiunilor întreprinse pe
termen scurt.
5. De la centralizare la descentralizare. Firmele trec
printr-un proces de descentralizare a iniţiativei şi puterii de
decizie.
6. De la ajutor instituţionalizat la forţe proprii. Se
pune un accent din ce în ce mai mare pe dependenţa de sine
în locul unei dependenţe instituţionalizate.
7. De la democraţie reprezentativă la o democraţie
participativă. Muncitorii şi consumatorii vor să joace un rol
mai activ în relaţia cu guvernul, cu firma şi cu piaţa.
8. De la ierarhii la reţele. Datorită calculatorului,
schimbul de idei devine posibil prin intermediul reţelelor, în
locul relaţiilor de comunicare ierarhice.
9. De la Nord la Sud. Creşte preferinţa populaţiei de a
se muta din nord şi nord-est la sud şi sud-vest.
10. De la ori-ori la operaţiuni multiple. Oamenii cer
varietate în loc de “o mărime” pentru toţi.

26
 În volumul Megatrents 2000, Naisbitt identifică alte
10 tendinţe:
1. Explozia economiei globale în anii ’90
2. Renaşterea artelor
3. Apariţia socialismului de piaţă
4. Stiluri de viaţă globale şi naţionalism cultural
5. Privatizarea serviciilor sociale de stat
6. Dezvoltarea zonei Orientului Îndepărtat
7. Ascensiunea femeii în funcţii de conducere
8. Epoca biologiei
9. Renaşterea religioasă a noului mileniu
10. Triumful individualităţii.
Care dintre acestea au legături cu “economia de
servicii”?
Explicaţi.

27
 APLICAŢIE

Comentaţi următoarea afirmaţie:

“Limitele certitudinii” – O. Giarini, W. Stahel editura
Edimpres-Camro, Bucureşti, 1996.
“… pentru toate cele trei tipuri de societate – agrară,
industrială şi de servicii – problema relevantă constă în
alegerea priorităţii în stimularea producţiei de avuţie şi
bunăstare.
Într-o societate industrială, agricultura nu dispare,
dimpotrivă, producţia agricolă devine din ce în ce mai
eficientă datorită industrializării sale.
Industria nu se dezvoltă ca o activitate productivă
complet separată de agricultură, ci influenţează modul
tradiţional în care sunt produse şi distribuite produsele
agricole. În mod similar, economia serviciilor nu este o
escrescenţă complet detaşată de structura productivă
industrială, ci penetrează acea structură, făcând-o în mod
predominant dependentă de performanţa funcţiilor de
servicii, în cadrul procesului de producţie. Ca atare,
fenomenul real nu constă în declinul sau creşterea a 3
procese şi sectoare verticale separate, ci în întrepătrunderea
şi integrarea lor orizontală progresivă. Cu alte cuvinte, noua
economie a serviciilor corespunde economiei sectorului
terţiar în sens tradiţional şi se caracterizează prin faptul că
funcţiile de servicii sunt predominante în prezent în toate
tipurile de activităţi economice.

28
 CAPITOLUL 2
LOCUL ŞI ROLUL SERVICIILOR ÎN
ECONOMIE

2.1. Serviciile şi sectorul terţiar. Dimensiuni şi

interdependent.
2.2. Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-
socială

2.1 Serviciile şi sectorul terţiar

Teoriile legate de clasificarea sectorială îi au ca
protagonişti pe: Al. Fisher, C. Clark şi Jean Fourastié.
Activităţile de servicii au fost grupate pentru prima
dată de Al. Fisher într-un sector distinct al economiei #
OBS: progresul
naţionale sector numit sectorul terţiar - definit ca ansamblu economic are drept
caracteristică glisarea
ocupării forţei de muncă
de activităţi consacrate producţiei nemateriale, în timp ce şi a investiţiilor, din
sectorul primar spre
sectorul primar grupează activităţile agricole şi extractive, secundar, şi mai târziu,
spre sectorul terţiar.
iar sectorul secundar industriile prelucrătoare.
Ulterior, această clasificare a fost perfecţionată de
către C. Clark şi J. Fourastié.
Colin Clark – în urma unei analize statistice
laborioase grupează activităţile economice în:
- activităţi primare – caracterizate prin utilizarea
directă a resurselor naturale şi prin randamente
descrescânde (agricultura, vânătoarea, pescuitul,
exploatările forestiere).
- Activităţi secundare sau industriale – caracterizate
prin transformarea continuă şi pe o scară mare a
materiilor prime în produse transportabile şi de
asemenea, caracterizate prin productivitate ridicată şi
randamente crescânde.

29
 - activităţile terţiare – caracterizate printr-o
productivitate mai redusă (activităţile meşteşugăreşti,
reparaţii, mici brutării, industria construcţiilor,
activitatea băncilor, asigurările, comerţul şi serviciile
personale).
Jean Fourastié – a reuşit să formuleze un criteriu
ştiinţific de delimitare a sectoarelor economiei în funcţie de
comportamentul lor economic. El spune că: comportamentul
economic al celor trei sectoare este caracterizat prin nivelul
şi dinamica productivităţii muncii şi prin nivelul progresului
tehnic şi receptivitatea faţă de acesta. În acest context
# apreciază că:
OBS: aceste
afirmaţii sunt făcute cu - în sectorul primar - creşterea productivităţii muncii se
referire la întregul
complex eterogen al situează la nivel mediu;
terţiarului. Lucrările
mai recente - pentru sectorul secundar - creşterea productivităţii ia
reconsideră acestei idei
şi susţin că anumite
servicii moderne (cele
valori peste medie;
informatizate) şi
anumite activităţi - pentru sectorul terţiar - creşterea productivităţii se
agricole, sunt la un
înalt progres tehnic, în situează sub medie.
timp ce anumite laturi
ale sectorului În ceea ce priveşte progresul tehnic: sectorul secundar
industrial relevă un
progres tehnic mai are cel mai înalt grad de pătrundere a progresului tehnic iar
slab.
sectorul terţiar este cel mai puţin receptiv.
Pentru că sectorul terţiar era considerat mai puţin
receptiv la progresul tehnic, era considerat un “colac de
salvare” împotriva şomajului (dată fiind şi importanţa
factorului uman în acest sector), Dar, şi în acest sector
automatizarea proceselor a condus, în anumite ramuri, la
reduceri de personal (transporturi, comerţ, telecomunicaţii,
servicii bancare, asigurări).
În multe ţări dezvoltate, după puternicul avânt al
sectorului terţiar din anii ’60-’80, când creşterea producţiei
30
de servicii s-a făcut în paralel cu creşterea mâinii de lucru
angajate, după anii ’80 care au inaugurat era standardizării, !
Complexitatea
automatizării, informatizării, pentru numeroase domenii ale formelor de manifestare
a serviciilor, varietatea
serviciilor ritmul de creştere al angajărilor a fost din ce în ce domeniilor de acţiune,
implicarea lor în toate
compartimentele vieţii
mai lent. Prin urmare, dacă înainte de anii ’60, ’70 afirmaţia economice şi sociale
evidenţiază amploarea
că productivitatea relativă a muncii în sectorul serviciilor activităţii desfăşurate în
sectorul serviciilor, dar şi
(calculată ca raport între ponderea serviciilor în PIB şi eterogeniatea ei, iar drept
urmare, dificultatea
ponderea acestora în populaţia ocupată), are valori evaluării dimensiunilor
acestui sector. La rândul
subunitare (datorită ponderii mai mari a serviciilor în rândul său, numărul mare de
ramuri ale economiei
populaţiei ocupate), era adevărată, în prezent în ţările cuprinse în sfera
serviciilor, accentuând
dezvoltate este posibil ca această relaţie să nu se mai eterogenitatea acesteia,
îngustează posibilităţile
confirme - cel puţin pentru anumite domenii ale serviciilor. de exprimare unitară,
prin intermediul unor
OBS legată de interdependenţa între activităţile indicatori direcţi, a
activităţii realizate.
economice şi limita clasificărilor sectoriale:
- activităţile de servicii în scopul producţiei materiale
exercitate chiar în interiorul întreprinderii producătoare de
bunuri, de multe ori nu pot fii disociate şi evidenţiate separat
de activităţile de producţie propriu zise.
Există numeroase servicii care sunt cuprinse în
sectorul primar sau secundar (ex. reparaţii ale construcţiilor
şi utilajelor, mecanizarea, automatizarea unor lucrări sau
culegerea şi prelucrarea informaţiilor, proiectarea).
Astfel, putem aprecia că sfera serviciilor este mai
largă, mai cuprinzătoare decât sfera sectorului terţiar,
înglobând o serie de activităţi nemateriale desfăşurate în
sectorul primar şi secundar.
Sfera
serviciilor
Sect.
Terţiar sect
Primar
Sect.
secundar

31
 În plus, dezvoltarea şi diferenţierea serviciilor au
"
Clasificarea condus la încercări de scindare şi sistematizare a terţiarului,
sectorială are anumite
limite, dar de ce e respectiv la desprinderea din cadrul lui a unor servicii cu
importantă? Pentru că
permite cuprinderea şi caracter special şi constituirea lor într-un sector distinct,
analizarea ca un tot
unitar a activităţilor numit sector cuaternar, care cuprinde:
economico-sociale şi
desprinderea unor
tendinţe strategice în
• după unele păreri activităţile ce se referă la timpul
dezvoltarea economică la
nivel naţional şi liber, (spectacole, turism, loisir);
internaţional.
• după alte păreri acesta ar fi sectorul informatic cu
tot ce aparţine de el: cercetare, producţie de
! softuri, tehnici moderne de interconectare,
Ponderea populaţiei
ocupate în sectorul
serviciilor în totalul telecomunicaţii şi acţiune la distanţă.
populaţiei ocupate.
Există o legătură strânsă Recomandările formulate în lucrările ONU, în
între nivelul dezvoltării
economice şi structura privinţa clasificării şi studierii serviciilor, sunt de a cuprinde
economiei naţionale între
mărimea PNB pe locuitor în acest sector toate activităţile economice, altele decât
şi ponderea serviciilor în
populaţia ocupată. Într- agricultura (inclusiv silvicultura şi pescuitul) industriile
un număr mare de ţări
dezvoltate economic extractive, prelucrătoare şi construcţiile.
(1996): SUA Olanda,
Canada, Norvegia,
Australia, Suedia Marea
La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului
Britanie, PNB/locuitor
variază între 18770 terţiar sunt măsurate de o serie de indicatori care exprimă,
S(dolari)/loc Suedia şi
28.020 $/loc (SUA), pe de o parte mărimea şi ponderea resurselor utilizate în
ponderea serviciilor în
populaţia ocupată acest sector, pe de altă parte volumul şi contribuţia efectelor
depăşeşte 70%. De
exemplu: 70,8% Marea produse de servicii la progresul economic şi social general.
Britanie, 73,2% SUA,
74% Olanda. Alt grup de Cei mai sugestivi indicatori utilizaţi în stabilirea
ţări reprezentativ pentru
ţările dezvoltate: Belgia, dimensiunilor sectorului terţiar:
Danemarca, Franţa,
Elveţia, Finlanda, au un 1. Un indicator important datorită rolului şi
procent al populaţiei
ocupate în servicii de importanţei factorului uman în producţia de servicii este
aprox. 65-70%, în timp
ce un alt grup de ţări de ponderea populaţiei ocupate în sectorul serviciilor, în
asemenea dezvoltate
(Japonia, Austria,
Germania, Italia),
totalul populaţiei ocupate.
înregistrează o pondere
a populaţiei ocupate în Din analiza datelor statistice reiese că există o
sectorul terţiar de aprox.
61-62%. legătură strânsă între nivelul dezvoltării economice şi
structura economiei naţionale între mărimea PNB şi
32
ponderea serviciilor în populaţia ocupate produsul intern
"
brut. Teoreticienii explică
aceste diferenţe
2. contribuţia serviciilor la crearea PIB, adică importante existente
chiar în cadrul ţărilor
ponderea serviciilor în PIB dezvoltate prin:
particularităţile
Statisticile internaţionale arată că după 1970, pentru modelului de creştere
economică adoptat, prin
toate categoriile de ţări ritmul mediu de creştere a PIB creat diferenţele de tradiţie şi
obiceiuri, inclusiv cele
culturale şi religioase şi
în servicii a fost superior celui pentru total PIB, ceea ce a de asemenea prin gradul
de militarizare a
condus la o creştere substanţială a ponderii serviciilor, economiei.
Un alt grup de ţări îl
demonstrând transformarea activităţilor terţiare într-un constituie ţările mediu
dezvoltate: (Portugalia
adevărat motor al creşterii economice. 13450 S/loc şi GRECIA
12730 S/loc)
Anii ’80 marchează şi din acest punct de vedere în înregistrează o pondere a
sectorului terţiar în
ţările dezvoltate, preponderenţa terţiarului, declinul relativ ocuparea populaţiei la
nivel mediu, adică 56-
al sectorului primar şi începutul declinului sectorului 57%.
Situaţia grupului ţărilor
secundar. cu nivel scăzut de
dezvoltare se prezintă
Ca şi în cazul populaţiei ocupate se constată astfel: Turcia 6060 S/loc,
grad de terţiarizare de
diferenţiere între ţări în ceea ce priveşte ponderea cu care 32.02%; Bulgaria 4280
S/loc, grad de terţiarizare
42,6%, România 4580
serviciile participă la realizarea PIB. S/loc, grad de terţiarizare
30,5%.
3. Pentru a evalua locul sectorului serviciilor la nivel Dacă comparăm
indicatorii din ţara
macroeconomic se analizează indicatorul numărul noastră cu cel din ţările
central şi est-europene,
agenţilor economico-sociali activi din economia de asemenea cu o
economie de tranziţie
naţională, respectiv numărul întreprinderilor active pe dar, mai avansate în acest
proces, situaţia se
sectoare şi ramuri. prezintă astfel: Republica
Cehă 10870 S/loc,
În România ponderea întreprinderilor de servicii în terţiarizare 52,2%;
Slovacia 7460 S/loc,
numărul total al întreprinderilor active demonstrează terţiarizare 53,3%,
Ungaria 6730 S/loc,
evoluţia pozitivă a acestui sector. Astfel: în 1996: 84,3%, iar terţiarizare 59,1%

în 1997: 82,7%. De asemenea o pondere mare, aproximativ

69%, o au întreprinderile care au ca obiect de activitate
comerţul şi reparaţiile. Explicaţia acestui aspect constă în
investiţiile reduse reclamate de acest sector, în viteza mare
de rotaţie a capitalului şi de asemenea în diversificarea
33

! făcute pentru crearea de noi mijloace fixe, pentru
Pentru România, o
analiză pe perioada 1992
– 1997 ne arată că
sectorul primar a suportat
o reducere severă a
investiţiilor; sectorul
secundar a înregistrat
evoluţii oscilante, ceea
ce demonstrează lipsa
unei strategii concrete în
domeniu, iar sectorul
terţiar – oscilaţii dar cu
trend ascendent (ex.
1992 – 30,1%, 1997 –
40,4%)
ofertei, prin liberalizarea importurilor. Dar, deşi în număr
aşa de mare (aprox. 225000 întreprinderi), proporţia lor în
PIB şi PO este foarte mică. Acest lucru se explică prin
faptul că peste 90% din aceste întreprinderi sunt de talie
mică.
4. Mărimea şi structura imobilizărilor corporale –
acest indicator indică dimensiunea resurselor materiale
utilizate în sectorul serviciilor şi raportul acestora cu
celelalte sectoare.
Situaţia în România la sfârşitul anului în 1997 a fost
evaluată astfel – imobilizările corporale ale sectorului terţiar
reprezentau 28,8% din totalul celor existente în economie.
Se remarcă o tendinţa de creştere uşoară faţă de anii
precedenţi, fapt care evidenţiază reorientarea
întreprinderilor în conformitate cu cerinţele economiei de
piaţă spre sectorul serviciilor.
5. Mărimea investiţiilor şi structura acestora pe
domenii de activitate
Acest indicator este utilizat pentru a vedea eforturile
dezvoltarea, modernizarea şi reconstrucţia celor existente în
sectorul serviciilor, comparativ cu celelalte sectoare ale
economiei.
În ceea ce priveşte sistemul interdependenţelor,
serviciile în economie şi societate, cuprinzând servicii
destinate fie consumului intermediar, fie celui final, se
structurează pe 2 direcţii principale:
a) impactul cu procesul de producţie propriu-zis;
b) impactul asupra omului cu nevoile sale.
34
 În ceea ce priveşte primul aspect, serviciile de
producţie, adică serviciile desinate consumului intermediar
se află fie în raport organic cu producţia de bunuri
(exercitând-se chiar în interiorul întreprinderilor
producătoare de bunuri), fie în raport funcţional,
exercitându-se de întreprinderile şi indivizii care lucrează de
o manieră independentă.
La diferite stadii de dezvoltare economică, anumite
activităţi de servicii care se exercitau în interiorul
întreprinderii producătoare de bunuri, acum se exercită în
exterior sau invers. Vorbim de exteriorizarea
(externalizarea) sau interiorizarea (intrenalizarea)
serviciilor. Aceste fenomene sunt determinate de următorii
factori:
1. nivelul de dezvoltare şi generalizare a tehnicii sau, #
OBS: pe termen
mai exact, nivelul general de dezvoltare lung, externalizarea sau
internalizarea serviciilor
tehnologică atins de o economie dată; sunt reversibile. În
prezent se manifestă
2. gradul de dezvoltare a schimburilor, respectiv ambele tendinţe în
organizarea serviciilor de
întinderea şi coerenţa pieţei. producţie, atât de
internalizare cât şi de
O altă concluzie importantă, demonstrată de realităţile externalizare, totuşi, cea
mia puternică este
economice este că serviciile pot fi considerate în acelaşi tendinţa de externalizare
datorită avantajelor certe
timp premisă şi efect al industrializării, adică pe de o parte: pe care aceasta le
furnizează beneficiarilor.
progresul tehnico-ştiinţific în ramurile direct productive,
dezvoltarea producţiei materiale – sunt determinate de
amplificarea serviciilor de producţie (ex.: proiectare,
cercetare, introducerea noilor tehnologii, informatică),
selectarea şi pregătirea forţei de muncă pe de altă parte,
serviciile - cum sunt transporturile, telecomunicaţiile,
comerţul, serviciile bancare - contribuie în mod direct la
realizarea pe piaţă a produselor. În acelaşi timp, producţia
35

! aprovizionare;
Pe lângă aspecte
prezentate se impune
menţionarea faptului că,
interacţiunea serviciilor
se manifestă şi pe alte
planuri, ca de exemplu
cel privind conectarea
sau intensificarea
participării unei ţări la
circuitul mondial de
valori sau al relaţiilor cu
mediul înconjurător.
Totodată trebuie
evidenţiat că dezvoltarea
serviciilor se produce sub
impactul rezoluţiei
tehnico-ştiinţifice,
impact preluat direct sau
ca efect mijlocit al
mutaţiilor incluse în alte
compartimente ale
economiei [3]
furnizează mijloacele materiale şi tehnice necesare
exercitării serviciilor şi, mai mult chiar, obiectul de
activitate al unora dintre ele (transport, comerţ). Prin
urmare, dezvoltarea sectorului serviciilor nu presupune
dezindustrializarea economiilor ţărilor respective.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, serviciile
desinate consumului final, acestea sunt destinate
satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei şi, vorbim de:
- nevoi materiale: adică alimentaţie, reparaţii, transport,
- nevoi spirituale şi sociale: de comunicare, de
cunoaştere, de educare, de securitate, de recreere
(acestea sunt nevoi cu evoluţie permanent ascendentă
pe măsura dezvoltării societăţii).
În acest context, serviciile intră în relaţii complexe cu
bunurile materiale şi anume: relaţii de concurenţă sau de
substituţie şi relaţii de stimulare reciprocă.
Observaţie referitoare la aceste raporturi: pe de o
parte creşterea consumului final de servicii a devansat
valoric şi ca volum creşterea consumului de bunuri; pe de
altă parte, anumite servicii evoluează conform concluziilor
formulate de teoreticienii „autoproducţiei de servicii”, fără
ca această tendinţă să poată fi generalizată.
Dar, ceea ce caracterizează cel mai pregnant
economia modernă este complementaritatea bunuri-
servicii, vizând maximizarea valorii de utilizare a
produselor pe întreaga durată a existenţei lor.
36
 2.2 Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-
socială
Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială se
referă la contribuţia lor la creşterea economică pe de o parte
şi la creşterea calităţii vieţii pe de altă parte.

I. Contribuţia serviciilor la creşterea economică.

Mult timp, secolele XVII-XVIII, serviciile au fost
ignorate, considerate neproductive (A. Smith, D. Ricardo, C.
Stewart, J. B. Say, Marx). Pentru aceşti teoreticieni clasici,
realitatea serviciilor consta în servicii personale şi
domestice. Pentru ei, comerţul, transportul, băncile -
reprezentau „intermediari” utili în măsura în care facilitează
deplasarea şi achiziţia mărfurilor, dar fără a fi consideraţi
creatori de valoare.
Pentru C. Clark şi J. Fourastie, activităţile pe care le-
au grupat în sectorul terţiar au fost considerate de slabă
"
Astfel, s-a ajuns
la următoarea întrebare:
productivitate, pentru că, prin natura lor, nu sunt serviciile constituie o
frână a creşterii
susceptibile la mecanizare, la introducerea progresului economice sau nu, fiind
un factor inflaţionist?
tehnic, la realizarea producţiei de serie. Argumente: creşterea
salariilor şi a profitului,
Teorii economice mai recente – reconsideră rolul nu ar corespunde unei
creşteri a productivităţii.
serviciilor în dezvoltarea economică revizuind concepţiile
despre creşterea economică.
Paul Heyne - afirma că: “creşterea economică constă,
nu în sporirea producţiei de lucruri, ci în producerea de
avere. Şi avere este tot ceea ce oamenii preţuiesc ca valoare.
Evident, lucrurile materiale pot contribui la avere şi sunt,
într-un fel, esenţiale în producerea de avere. Dar, nu există
legătură obligatorie între creşterea averii şi o creştere de
volum, greutate sau cantitate a obiectelor materiale”.
37
 În acest context, funcţiile serviciilor se înscriu între
activităţile cele mai importante creatoare de avuţie materială
şi spirituală.

Funcţiile serviciilor
1. Funcţia de cercetare
!
Experienţa ţărilor Dezvoltarea ei este consecinţă şi totodată premisă a
dezvoltate relevă
importanţa deosebită a evoluţiei tehnicilor de producţie. Până la începutul secolului
serviciilor de învăţământ
şi cercetare în XX îmbunătăţirea noii tehnologii şi schimbările în modul de
dezvoltarea economică.
Astfel, progresul acestor producţie proveneau în cea mai mare parte din experienţa
ţări se explică, printre
altele şi prin atenţia
remarcabilă acordată
acumulată de om asupra maşinii pe care o folosea. Foarte rar
acestor domenii, în care
sunt angajate milioane de
ele erau rezultatul unei munci organizate şi finanţate printr-
persoane şi cărora le sunt
alocate bugete un departament de cercetare.
substanţiale, provenind
atât din sectorul privat, În jurul anilor 1920 se produce profesionalizarea
cât şi din cel public.
Deosebit de sugestiv în cercetării, datorită complexităţii crescânde a noii tehnologii
acest sens apare, de
exemplu, faptul că în şi nevoii de a planifica riguros dezvoltarea şi realizarea lor.
prezent, în universităţi
din SUA este cuprins un Activitatea de cercetare participă la: conceperea de
personal permanent mai
numeros decât cel din produse şi servicii noi adaptate la cerinţele pieţei; la
agricultură. [3]
creşterea calităţii acestora; la obţinerea într-un timp cât mai
scurt a acestora şi cu un consum mai redus de factori de
producţie.

2. Funcţia de educaţie sau învăţământ

Este strâns legată de activitatea de cercetare –
dezvoltare, de creşterea gradului de complexitate a
economiei. Utilizarea noilor echipamente, aplicarea unor
tehnologii noi, nu este posibilă fără o calificare superioară a
personalului. Dacă în societatea pre-industrială, puţină lume
ştia să citească, în societatea informaţională, majoritatea
persoanelor trebuie să ştie să lucreze cu tehnică de calcul
performantă.
38
 În concluzie: în economia modernă creşterea
economică presupune investiţii din ce în ce mai mari în
capitalul uman.

3. Funcţia de aprovizionare cu materii prime şi

materiale necesare
Alături de funcţia de cercetare dezvoltare şi cea de
educaţie, această funcţie demonstrează că serviciile sunt
puternic implicate în procesul de pregătire a producţiei, dar
şi în procesul de derulare a producţiei. Adică, serviciile de
întreţinere şi stocaj, atât al intrărilor cât şi al ieşirilor, al
rezultatelor din procesul de producţie, astfel pot fi
considerate parte integrantă a sistemului de producţie.
Importanţa şi costurile lor au crescut proporţional cu
creşterea complexităţii proceselor de producţie.

4. Funcţia de distribuţie % fără de care un produs

nu este accesibil consumatorului.
Cuprinde ansamblul operaţiunilor tehnice şi
economice care au loc din momentul ieşirii produselor din
procesul de producţie şi până când ajung la utilizatorii finali.
Este vorba de distribuţie fizică: adică deplasarea
produselor pe teritorii geografice din ce în ce mai vaste, la
consumatori din ce în ce mai numeroşi şi la distanţe din ce
în ce mai mari, dar şi de operaţiuni economice care vizează:
stabilirea numărului de verigi prin care trec mărfurile de la
producător la consumator - este vorba aici de alegerea
furnizorilor, de alegerea formelor de vânzare practicate; se
adaugă activităţile de promovare a vânzărilor şi activităţile

39
 financiare legate de decontarea contravalorii mărfurilor
livrate.

5. Funcţia legată de utilizarea produselor, adică de

întreţinerea, refacerea sau repararea valorii de întrebuinţare
a acestora. Cu cât un produs este mai complex, cu atât
aceste activităţi sunt mai complexe şi mai costisitoare şi, în
plus, prin prelungirea duratei de viaţă a bunurilor industriale
sau de consum se realizează importante economii de resurse.

6. Funcţia de gestiune şi reciclare a deşeurilor

Funcţie importantă a serviciilor, este pusă în ultimul
timp în evidenţă de maturizarea revoluţiei industriale şi de
dezvoltarea producţiei de masă. Deşeurile au existat
dintotdeauna. Ele sunt produse anexate oricărui tip de
activitate sau producţie umană, dar dezvoltarea şi cercetarea
producţiei au determinat inevitabil, acumularea şi
"
În condiţiile în concentrarea deşeurilor.
care, fiecărui stadiu al
producţiei îi revine în Problemele legate de gestiunea deşeurilor devin astfel
medie aproximativ 20%
din costurile de mai greu de rezolvat, mai ales atunci când vorbim de deşeuri
producţie, funcţiile de
servicii înglobează, cu a căror reciclare este foarte costisitoare, sau care nu pot fi
diferenţieri în funcţie de
natura produselor, până reintegrate în circuitul natural.
la 80% din costurile
totale ale acestora. [2]
Concluzie: în acest context apare evident rolul
esenţial al serviciilor în creşterea economică.
! Dar, serviciile sunt extrem de eterogene şi prezintă o
Dacă sectorul
terţiar este dominat de
servicii intensive în serie de particularităţi şi atunci: nu orice dezvoltare a
muncă, participarea la
creşterea economică sectorului terţiar contribuie în egală măsură la progresul
internă şi la exportul
total al ţării va fi economic intern sau la obţinerea unor avantaje egale de pe
modestă, în timp ce,
aportul serviciilor urma practicării comerţului cu servicii.
intensive în inteligenţă
este decisiv în creşterea
economică.
40
 Din acest punct de vedre serviciile se împart în:
- prestaţii intensive în muncă - care presupun un
volum mare de muncă manuală, mediu sau mai puţin
calificat.
- prestaţii intensive în inteligenţă – care necesită un
personal relativ mai puţin numeros dar cu calificare
înaltă.
Contribuţia serviciilor la creşterea economică poate fi
cuantificată cu ajutorul funcţiilor de producţie.
Cei care au studiat această problemă şi care au aplicat
pentru prima dată funcţiile de producţie au fost P. Douglas
şi C. W. Cobb în 1928, forma de bază a acestor funcţii
purtând numele celor doi autori Cobb – Douglas.
Y = A Lα K β

unde: Y = mărimea efectului economic (ouptut)

"
α - exprimă cu
câte procente creşte
L = numărul de lucrători, K – capitalul fix utilizat, volumul producţiei
atunci când cantitatea de
α, β - coef. de elasticitate. muncă utilizată creşte cu
1%
A – reprezintă o constantă ce exprimă raportul β - exprimă cu câte
procente creşte producţia
producţie/factori. la creşterea cu 1 % a
capitalului fix.
Ulterior, se iau în considerare şi alţi factori, respectiv
aportul lor la creşterea economică şi, în primul rând, este
vorba de aportul progresului tehnic, al tehnologiilor, al
organizării, dar şi al nivelului de calificare al forţei de
muncă. !
Forma funcţiei de producţie cu progres tehnic Studii efectuate
asupra aportului
factorilor de producţie la
(determinată de TINBERGEN ŞI SOLOW), este creşterea economică au
demonstrat că 2/3 din
următoarea: creşterea economică a
SUA se datorează în
Y = A Lα K β
e λ t unde: prezent progresului
tehnic şi în special
e = număr naturale, e = 2,7314; λ = rata anuală a creşterii calificării forţei
de muncă.
influenţei progresului tehnic, t = timpul.
41
 II. Serviciile şi calitatea vieţii
" Calitatea vieţii este un concept complex, care vizează
Conceptul de
calitate a vieţii şi atât latura materială a vieţii oamenilor cât şi cea spirituală,
cercetările
circumscrise acestuia calitatea relaţiilor umane, precum şi perceperea subiectivă a
s-au afirmat în urmă cu
câteva decenii în sfera
ştiinţelor sociale; între
tuturor acestor elemente de către individ. Ea este greu de
cauzele majore care au
favorizat iniţierea şi cuantificat cu ajutorul unui singur indicator sintetic, de
aprofundarea studiilor
în această direcţie s-au aceea se utilizează mai mulţi indicatori parţiali.
numărat:
- constatarea că Unii autori recomandă gruparea acestor indicatori în 3
progresul economic nu
duce automat la categorii:
bunăstarea generală,
aşa cum s-a considerat 1. Indicatori economici
multă vreme
- faptul că, perturbările 2. Indicatori socio-demografici
mediului provocate de
industrializarea şi 3. Indicatori ecologici
urbanizarea
necontrolate au efecte Dintre indicatorii economici: PNB/loc este cel mai
dramatice asupra vieţii
şi existenţei
individului. [2]
semnificativ, dar el reflectă mai ales latura cantitativă a
bunăstării naţionale.
Cea mai dificilă este exprimarea aspectelor
psihologice, a elementelor subiective şi a satisfacţiei
interioare personale. În acest context, vom sublinia
contribuţia serviciilor la calitatea vieţii, luând în
! considerare trei aspecte mai importante, şi anume:
Complexitate
a conţinutului calităţii
vieţii se reflectă în • consumul de servicii;
numărul impresionant
de indicatori – după • relaţiile serviciilor cu timpul liber;
unii autori circa 250 –
prin intermediul cărora • relaţiile serviciilor cu mediul înconjurător.
se poate asigura o
evaluare obiectivă a Consumul de servicii – este elementul important al
acesteia; între aceştia
pot fi enumeraţi: calităţii vieţii. Încă din secolul XIX Engel a observat că: cu
calitatea mediului
social-politic, nivelul cât veniturile familiilor sunt mai ridicate, cu atât partea
şi evoluţia veniturilor,
nivelul şi structura cheltuielilor pentru mărfurile alimentare era mai mică, iar
consumului, condiţiile
de muncă şi satisfacţia
muncii, calitatea
partea serviciilor (considerate la acea vreme ca şi cheltuieli
condiţiilor de locuit,
gradul de dezvoltare al accesorii) în consumul total al familiilor, creşte.

42
 În ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, analiza învăţământului, nivelul
de cultură, raportul dintre
coeficienţilor bugetari, adică a părţii relative a cheltuielilor timpul de muncă şi
timpul liber, precum şi
pentru bunuri şi servicii în consumul familiilor, arată modul de utilizare a
timpului liber, calitatea
mediul înconjurător,
tendinţa de creştere a ponderii cheltuielilor pentru servicii. starea de sănătate a
populaţiei, etc. [2]
Exemplu. Pentru ţările puternic industrializate, partea
serviciilor în consumul final privat se situează între 1/3 şi
1/2, cu tendinţă uşoară de majorare.
Pentru ţările est-europene, ponderea serviciilor este
mai modestă, cifrele se situează la 15-20%. În România în
anul 1990-15,8%, în 1995-13,1%, în 1997-12,2%.
Serviciile şi timpul liber
Acest aspect se referă la mărimea timpului liber dar şi "
În ţara noastră,
la modalităţile de utilizare a lui. indicatorii calităţii vieţii
au fost structuraţi în
Timpul liber - în sens larg - este conceput în opoziţie câteva grupe importante,
cum ar fi:
cu timpul de muncă. Intervine un alt concept - “loisir” - care • standardul economic
al gospodăriei
(venituri, locuinţă,
reprezintă acel timp destinat unui „ansamblu de activităţi înzestrare cu bunuri
şi proprietăţi);
cărora individul se dedică în mod liber, de bună voie şi cu • condiţiile de viaţă şi
muncă (habitatul,
plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra şi a-şi familia, programul
de muncă, şomaj)
satisface nevoile estetice, fie pentru a-şi îmbogăţii • relaţiile sociale
(mediul social,
informaţia sau a-şi completa în chip dezinteresat formaţia, organizarea vieţii)
• timpul liber şi
pentru a-şi lărgi şi dezvolta participarea socială voluntară utilizarea acestuia
• dimensiunea
sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligaţiile subiectivă a calităţii
vieţii (percepţia)
profesionale, sociale şi familiale”. [Studii şi cercetări
economice nr.2/1991]
Căile de mărire a timpului liber (din punct de
Structura bugetului de
vedere economic). Sunt aduse în discuţie 2 aspecte: timp include:
• timp fiziologic de
a) reducerea timpului de muncă; bază (somn, repaus,
hrană, igienă)
b) diminuarea timpului afectat satisfacerii cerinţelor • timp de muncă
• timp de transport
existenţei; • alte secvenţe de timp
„impuse”
Serviciile sunt implicate în ambele aspecte: • timp liber

43
 a) în reducerea timpului de muncă prin impulsionarea
creşterii productivităţii muncii;
b) prin efectuarea cumpărăturilor, prepararea hranei,
întreţinerea locuinţei, îngrijirea sănătăţii.
Structura bugetului de timp în anii 1800 şi 2000.
1800
# - timp liber 3 ani 8%
Se observă că:
- durata medie a vieţii - muncă 11 ani 30 %
s-a dublat, de la 36
de ani, la 72 de ani; - transport 2 ani 6%
- timpul liber a crescut
de mai bine de 6 ori - copilăria şi şcoala 5 ani 14 %
(3 →19 ani).
Această creştere s-a - timp fiziologic de bază 15 ani 42 %
realizat mai ales pe
seama scăderii TOTAL 36 ani
timpului de muncă,
fapt datorat creşterii
W, mai ales în
sectorul primar şi 2000
secundar, dar şi în
ramuri ale sectorului - timp liber 19 ani 27 %
terţiar (ex.
transport); - muncă 8 ani 11 %
- timpul de muncă a - transport 6 ani 8%
înregistrat o
reducere, atât
- copilăria şi şcoala 8 ani 11 %
absolută (11 → 8 - timp fiziologic de bază 31 ani 43 %
ani), cât şi relativă
(30 % → 11 %);
TOTAL 72 ani
- timpul fiziologic de
bază se menţine la o .
pondere relativ În ceea ce priveşte utilizarea timpului liber - timpul
constantă şi
substanţială ≈ 43 %; liber este destinat odihnei, distracţiei, recreerii, turism,
- timpul destinat
transportului, agrement, dar şi autoeducaţie, autoinstruire, sau practicării
sporeşte considerabil
datorită creşterii unor hobby-uri.
mobilităţii spaţiale a
populaţiei şi a Serviciile – sunt antrenate în proporţie însemnată în
distanţelor de
deplasare; crearea condiţiilor pentru petrecerea timpului liber, dar şi a
sporirea timpului alocat
şcolarizării. condiţiilor pentru folosirea propriu-zisă a acestuia (radio -
Observaţie:
Acestea sunt cifre medii. tv, spectacole, muzee, expoziţii, turism, activităţi sportive).
În mod real, acestea
înregistrează diferenţieri Serviciile şi mediul înconjurător, unde relaţia este
de la o ţară la alta şi pe
categorii socio- complexă şi în dublu sens adică, serviciile sunt implicate şi
profesionale

44
în degradarea dar şi în protejarea mediului, explică
interdependenţele multiple existente.
În ceea ce priveşte deteriorarea mediului, dezvoltarea
serviciilor corelată cu creşterea urbanizării, dezvoltarea
industrială, dezvoltarea agriculturii intensive dar, şi cu
activităţile casnice, poate provoca daune de toate tipurile cu
implicaţii deosebite asupra echilibrului ecologic.
De exemplu: de la poluarea apelor şi atmosferei,
distrugerea pădurilor, distrugerea solului, a unor specii se
animale şi plante, până la poluarea sonoră şi murdărirea
străzilor.
Dintre serviciile care au efecte negative putem
menţiona: transport, comerţ, turism.
Încep protejarea mediului – serviciile contribuie la:
folosirea raţională a resurselor naturale (prin servicii de
geologie, cercetare ştiinţifică). De asemenea contribuie la
prevenirea şi combaterea deteriorării lui, (exemplu:
amenajările hidrologice, serviciile de epurare a apelor,
îmbunătăţirile funciare, amenajări silvice, serviciile de
salubritate) şi, de asemenea, serviciile contribuie la procesul
se educare ecologică a oamenilor (rol important în acest
sens au serviciile de învăţământ şi serviciile de informare.

45
 APLICAŢIE
Corelaţii între dezvoltarea serviciilor şi dezvoltarea
economico – socială

Putem aprecia că dezvoltarea serviciilor este

dependentă de dezvoltarea economico-socială de ansamblu
a unei ţări, ea contribuind la această dezvoltare, dar fiind şi
un efect al ei.
Cercetarea legăturilor, interdependenţelor, ce există
între indicatorii care exprimă dezvoltarea economico-socială
de ansamblu şi cei care exprimă dezvoltarea serviciilor, se
poate face cu ajutorul:
• coeficienţilor de corelaţie statistică;
• coeficienţilor de corelaţie a rangurilor spearman şu
Kendall.

Coeficientul de corelaţie statică

n n n
n ⋅ ∑ xi ⋅ y i − ∑ x i ⋅ ∑ y i
1) r= i =1 i =1 i =1

 n 2  n  2
  n 2  n  
2

 n ⋅ ∑ x i −  ∑ xi   ⋅ n ⋅ ∑ y i −  ∑ yi  
 i =1  i =1    i =1  i =1  

unde: x = indicatorul independent

y = indicatorul dependent
n = numărul de ani
r ∈ [-1, 1]
Interpretare: Dacă:
r se apropie de 0 ⇒ legătura între cei doi indicatori este
redusă.

46
r se apropie de – 1 ⇒ indicatorul independent influenţează
puternic şi în sens invers,
indicatorul dependent.
r se apropie de + 1 ⇒ legătura dintre cei doi indicatori este
puternică şi directă (în acelaşi sens).
Exemplu:
Luăm în considerare următoarele date privind
evoluţia indicilor PIB(x) şi a ponderii populaţiei ocupate în
servicii (y). Să se cerceteze legătura între cei doi indicatori,
cu ajutorul coeficientului de corelaţie statistică.
Anul x y xy x2 y2
1997 87,1 30,8 2682,7 7586,41 948,64
1998 91,5 33,5 3065,25 8372,25 1122,25
1999 89,2 32,2 2872,2 7956,64 1036,84
∑ 267,8 96,5 8620,15 23915,3 3107,73
Înlocuim în formula lui r
3 ⋅ 8620,15 − 267,8 ⋅ 96,5
⇒ 2) r =
[3 ⋅ 23915,3 − (267,8) ]⋅ [3 ⋅ 3107,73 − (96,5) ]
2 2

17,75 17,75
3) r = = = 0,995
29,06 ⋅ 10,94 17,83

⇒ între cei doi indicatori există o legătură puternică şi

directă.
Coeficienţii de corelaţie a rangurilor Spearman
(Sp) li Kendall (K) pun în evidenţă aceleaşi
interdependenţe ca şi coeficientul de corelaţie statisitcă, pe
baza datelor privind dezvoltarea serviciilor şi dezvoltarea
economico-socială de ansamnblu, pentru mai multe ţări sau
judeţe (la nivelul aceluiaşi an).

47
 n
6 ⋅ ∑ d i2
4) S p = 1− i =1

(
n ⋅ n −1 2
)

2⋅S
5) K=
n ⋅ (n − 1)

unde: d = diferenţa dintre rangul variabilei x şi cel al

variabilei y
n = număr de ţări sau judeţe.

n n
6) S = ∑ Pi − ∑ Qi
i =1 i =1

Pi = numărul de ranguri superioare rangului după y în

ordinea strictă din tabel.
Qi = numărul de ranguri inferioare rangului după y, în
ordinea strictă din tabel.
Sp, K ∈ [-1, 1]
Exemplu
Se cunosc următoarele date privind PIB/loc (x) şi
ponderea PIB creat în servicii (y). Să se caracterizeze cu
ajutorul coeficienţilor de corelaţie a rangurilor Spearman şi
Kendall, intensitatea legăturii existente între aceşti doi
indicatori.
Nr. Ţara x y rx ry d2
crt. ($) %
1 Austria 21.650 64,0 3 2 1
2 Danemarca 22.120 59,6 2 3 1
3 Finlanda 18.260 52,3 4 4 0
4 SUA 28.020 73,2 1 1 0
5 Turcia 6.060 79,0 5 5 0
∑ 2

48
 6⋅∑d 2 6⋅2
7) S = 1− = 1− = 0,9
(
n ⋅ n −1
2
) 5 ⋅ (25 − 1)

Pentru a calcula coeficientul de corelaţie a rabgurilor

Kendall, se ordonează datele conţinute în tabel,
descrescător, în funcţie de rangul lui x ( 1 este rangul cel
mai mare).
rx Ţara x y ry Pi Qi
1 SUA 28.020 73,2 1 4 0
2 Damenarca 22.120 59,6 3 2 1
3 Austria 21.650 64,0 2 2 0
4 Finlanda 18.260 52,3 4 1 0
5 Turcia 6.060 49,0 5 0 0
∑=9 ∑=1

8) S = ∑ Pi − ∑ Qi = 9 − 1 = 8

2⋅S 2⋅8
9) K= = = 0,8
n ⋅ (n − 1) 5 ⋅ (5 − 1)

rezultatele: 0,9 şi 0,8 indică o legătură directă şi

puternică între cei doi indicatori, respectiv, modificarea
PNB/loc influenţează puternic şi în acelaşi sens ponderea
PIB creat în domeniul serviciilor.

49
50
 CAPITOLUL 3

TIPOLOGIA SERVICIILOR

3.1. Clasificări statistice ale serviciilor

3.2. Categorii de servicii

3.1. Clasificări statistice ale serviciilor !

Analiza structurii şi tendinţelor în evoluţia serviciilor Diversitatea şi
complexitatea serviciilor,
se bazează pe datele statistice furnizate de numeroase creşterea locului şi
rolului lor în viaţa
clasificări sau nomenclatoare naţionale sau internaţionale economică şi socială a
ţărilor lumii, completată
ale activităţilor din economie. de intensificarea
prezenţei serviciilor în
Având în vedere eterogenitatea serviciilor, este foarte ansamblul schimburilor
internaţionale acutizează
necesară clasificarea lor, respectiv gruparea lor în categorii problema delimitării
acestora atât în raport cu
alte activităţi sau cu
omogene, adică care au trăsături comune şi probleme bunurile, cât, mai ales,
între ele, prin definirea
specifice. unor categorii omogene,
bine determinate.
Armonizarea clasificărilor – este una din Stabilirea unor frontiere
clare, precise, între
problemele importante ale acestei probleme, şi presupune, diferite grupe de servicii,
deşi dificilă şi labilă, are
asigurarea corespondenţei între două sau mai multe o mare utilitate
practică, privită în
clasificări realizate după criterii diferite, sau între raport cu cerinţele
modernizării conducerii
clasificările naţionale şi internaţionale. proceselor economico-
sociale, dar şi teoretică
În general, armonizarea este dificil de realizat pentru şi metodo-logică. [2]

că:
1. identificarea ramurilor de activitate într-o ţară
dezvoltată poate să nu fie potrivită pentru o ţară în curs de
dezvoltare.
2. gradul de „autonomizare” sau de
„externalizare” a serviciilor este diferit, adică, multe
activităţi de servicii sunt raportate şi cuprinse între ramuri
ale sectoarelor I sau II.
3. nu s-a ajuns la un consens privind trasarea
„frontierelor” între bunuri şi servicii. Serviciile sunt definite
51
 diferit de la ţară la ţară. Ex. furnizarea gazului şi a energiei
" electrice, care în SUA sunt considerate servicii, şi bunuri în
În contextul
existent, tot mai mulţi cele mai multe ţări. Serviciile de alimentaţie publică –
autori, dar şi
organisme (restaurante, cafenele, baruri) apar ca servicii în
internaţionale, aduc în
discuţie sau susţin
utilitatea perfecţionării
nomenclatorul ONU şi în Franţa, în schimb în SUA sunt
sistemelor naţionale de
clasificare a serviciilor asimilate industriei alimentare, iar în Suedia - 40%
şi armonizarea lor,
cerinţă argumentată şi industrie, 60% asimilate serviciilor.
de numărul mare de
clasificări existent în 4. Chiar în cadrul serviciilor delimitarea diferitelor
unele ţări (ex. în
Franţa-27, în SUA – categorii nu e lipsită de dificultăţi. Ex.: serviciul de transport
17); de asemenea sunt
tot mai frecvente poate fi furnizat de o întreprindere specializată sau de o
opiniile privind
necesitatea adoptării întreprindere care are alt obiect de activitate, (comerţ,
unui sistem
internaţional de turism).
structurare a
serviciilor. 5. Statisticile naţionale, au un grad mare de
[2]
eterogenitate şi un grad inegal de detaliere iar înregistrările
făcute diferă mult în ceea ce priveşte regularitatea şi
rigurozitatea în culegerea informaţiilor.
6. Comparaţiile internaţionale sunt afectate de faptul
că evidenţele statistice nu cuprind sectorul neformal, adică
economia paralelă.
Argumente care susţin perfecţionarea clasificărilor.
• din considerente teoretice;
• necesitatea asigurării comparabilităţii datelor în
ceea ce priveşte dimensiunile şi structura
diferitelor sectoare ale economiei;
• Motivaţie practică, pentru că, sistemele respective
îşi pun amprenta asupra rezultatelor economico-
financiare ale firmelor implicate în comerţul
exterior cu servicii, pentru că, sistemele de
impozitare, taxele vamale, diferă pe categorii de
activităţi.
52
 Din punct de vedere cronologic, pe măsura dezvoltării
şi diversificării sectorului serviciilor, clasificările au devenit
mai complexe şi mai bogate în informaţii.
În funcţie de criteriile de structurare utilizate
evidenţiem: clasificări statistice pe produse, pe activităţi,
pe ocupaţii.
Clasificarea pe produse – grupează rezultatele
producţiei în conformitate cu caracteristicile lor în scopul de
a elabora statistici asupra dimensiunilor şi structurii
producţiei, comerţului, consumului.
Caracteristicile utilizate pentru clasificarea pe
produse:
- originea produsului: serviciile arhitecţilor;
- natura produsului: serviciile bancare;
- destinaţia produsului: serviciile pentru construcţii.
Clasificările pe produse sunt subdivizate pe bunuri şi
servicii (sunt mai puţine clasificările specializate numai pe
servicii.
Cele mai cunoscute clasificări internaţionale pe
produse sunt:
- CCP – Clasificare Centrală pe Produs – este
elaborată sub egida O.N.U., cuprinde şi bunuri şi servicii şi
are ca scop analiza dimensiunilor şi structurii producţiei.
- CCPCOM – Clasificare Centrală pe Produs a
Comunităţii Europene – este similară cu CCP, dar aplicabilă
la nivelul Uniuni Europene.
- CPSG – Clasificarea Bunurilor şi Serviciilor
Gospodăriilor – sub supervizarea ONU, este folosită pentru
analiza mărimii şi diversităţii consumului final al
gospodăriilor.
53
 - CSI – Clasificarea Schimburilor Invizibile – este
specializată pe servicii, este utilizată în analiza comerţului
internaţional de servicii.
- CPA – Clasificarea Produselor Asociate
Activităţilor la nivelul Uniunii Europene.
- NC – Nomenclatorul Combinat – utilizat pentru
comerţul exterior al ţărilor membre U.E.
- PDODCOM – nomenclatorul de produse pentru
anchetele statistice de producţie; utilizate în U.E.
Clasificarea pe activităţi
Se referă la gruparea unităţilor de producţie, în
conformitate cu activitatea pe care o exercită în scopul de a
realiza statistici asupra ouptut-urilor şi input-urilor de factori
de producţie.
Aceeaşi unitate de producţie poate avea mai multe
activităţi şi de aceea trebuie să facem distincţie între:
activităţile principale, activităţile secundare şi activităţile
auxiliare.
Diferenţa între serviciile principale şi secundare se
face pe baza criteriului valorii adăugate pe care o creează,
completat cu alte criterii ca: efectivul de salariaţi, fondul de
salarii, cifra de afaceri.
La serviciile auxiliare asimilăm: administraţie,
informatică, cumpărare, vânzare, promovare a vânzărilor,
reparaţii, transport, depozitare.
Principalele caracteristici folosite pentru clasificarea
activităţilor:
• natura tehnică a producţiei: comerţ cu ridicata, cu
amănuntul;

54
 • modul de folosire a bunurilor şi serviciilor
(servicii de asistenţă socială); !
CITI - prezintă o seamă de
avantaje:
• materia primă, procesele tehnologice, organizarea • inventariază toate
activităţile de natura
şi finanţarea producţiei (activităţi imobiliare pe serviciilor, le
delimitează;
bază de tarife/contracte). • asigură un limbaj
unitar în analizele
Cele mai cunoscute clasificări internaţionale pe interne şi
internaţionale;
activităţi sunt: • oferă posibilitatea
utilizării
CITI – Clasificare Internaţională Tip pe Industrii a calculatorului,
clasificarea devenind
activităţilor economice astfel un instrument de
lucru operaţional.
NACE – Nomenclatorul Activităţilor din Neajunsuri:
• cuprinderea, uneori
Comunitatea Europeană. forţată, în aceeaşi
categorie a unor
CREN – Clasificarea Ramurilor Economiei Naţionale activităţi sensibil
diferite;
Observaţie: toate cele 3 clasificări enunţate au şi • caracterul limitativ,
dispunând de 11
secţiuni de servicii. categorii, 100
diviziuni, 100 grupe şi
CITI – este reprezentativă pentru acest gen de 10.000 clase.

clasificare, a fost revizuită de 3 ori, ultima dată în 1989 şi

după această revizuire a devenit CITI – Rev. 3.
Este o clasificare ierarhică pe 4 niveluri de grupare:
categorii (identificate cu o literă); diviziuni (cod cu două
cifre); grupe (cod cu 3 cifre); clase (cod cu 4 cifre).
În România, în 1992, a fost elaborat CAEN –
Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională, după
modelul CITI - Rev. 3 şi NACE. Utilizarea ei este
obligatorie de la 1 ianuarie 1998 şi este compatibilă cu alte
clasificări noi ce au corespondent în clasificările
internaţionale similare.
De exemplu CPSA adică Clasificarea Produselor şi
Serviciilor Asociate Activităţilor (derivată din CAEN) şi
PRODROM – Nomenclatorul român al produselor
industriale, derivat din CPSA.
55
 3.2. Categorii de servicii
Cele mai utilizate criterii de grupare a serviciilor:
1. Sursele lor de procurare
• servicii marfă (market sau de piaţă);
• servicii nemarfă (nonmarfă, sau necomerciale).
" Serviciile marfă - sunt cele procurate prin acte de
Separarea serviciilor în
market şi non-market, vânzare-cumpărare prin intermediul pieţei
deşi oficial recunoscută
de organismele Serviciile nonmarfă - ocolesc relaţiile de piaţă şi
internaţionale (ONU,
OCDE, UE) nu este
acceptată în toate ţările;
includ: servicii publice, servicii furnizare de organizaţii
de exemplu, în SUA, şi
nu numai, este preferată publice nonprofit şi servicii pe care şi le fac oamenii ei înşişi
subdivizarea în servicii
profit şi servicii non- adică self-service.
profit, sau chiar servicii
publice şi servicii • Serviciile publice sunt:
private.
& servicii publice colective – cele care asigură
prestaţii în beneficiul general al colectivităţii
(poliţie, justiţie, armată);
& servicii publice de care beneficiază indivizii în
mod direct (şcoala, ocrotirea sănătăţii, asistenţă
socială);
& pentru serviciile publice, în general, consumul lor
este socializat, adică este decis de colectivitate,
consumatorul neavând posibilitatea unei alegeri
directe şi reale. Chiar şi pentru cele care revin
direct consumatorului, rolul individului se
limitează la a plăti obligatoriu (impozite şi taxe) şi
consuma aproape în mod obligatoriu.
• servicii nonmarket prestate de organizaţii sau
instituţii nonprofit (servicii de caritate, cele ale
unor organizaţii) sindicale.
• self-service – relaţiile self-service cu serviciile de
piaţă sunt relaţii complexe şi sunt influenţate de o
56
 serie de factori cum ar fi: apariţia de bunuri şi
echipamente performante care ajută indivizii şi
familia în autoproducţia de servicii, evoluţia
puterii de cumpărare a populaţiei, schimbările de
ordin social.
Evaluarea valorii de schimb serviciile marfă au un
preţ stabilit de piaţă, (raportul cerere – ofertă), iar serviciile
nemarfă ocolesc relaţiile de piaţă şi nu au un asemenea preţ.
De aceea măsurarea valorii adăugate şi a contribuţiei lor la
crearea PIB este mult mai dificilă.

3. După natura nevoilor satisfăcute sunt:

• servicii private;
• servicii publice.
OBS: Această clasificare este legată de prima, dar nu
se suprapune întru - totul.
Serviciile private – satisfac nevoi particulare ale
indivizilor sau ale familiilor.
Serviciile publice – sunt activităţi organizate,
autorizate de către o autoritate administrativă centrală sau
locală pentru satisfacerea de nevoi sociale în interes public.
Interesul public – reprezintă totalitatea intereselor
exprimate de o colectivitate umană cu privire la cerinţele de
organizare, convieţuire, asistenţă, transport.
Dar servicii publice sunt şi acele activităţi care se
adresează unor nevoi individuale dar sunt finanţate de la
bugetul statului. Ex. învăţământul public, sănătatea publică.
Observaţie: unele se află la graniţa dintre individual şi
social.

57
 3. Natura prestatorilor
#
OBS: ultimele 2 • Servicii private – sunt furnizate de societăţi sau
criterii nu se suprapun
întotdeauna, după cum organizaţii private.
structurarea privat-
public, nu se suprapune
neapărat cu clasificarea
• Servicii publice – sunt oferite de instituţii,
market-nonmarket.
organisme sau organizaţii publice.
Ex. Transportul public poate fi realizat şi de societăţi
private şi de asemenea este în cea mai mare parte un
serviciu de piaţă adică un serviciu cu plată. La fel pentru
serviciile de telecomunicaţii şi poştă, pentru servicii de
distribuţie a apei, gazului şi electricităţii sau serviciile de
salubritate.
Pe de altă parte există organizaţii şi instituţii private
care prestează servicii fie gratuit, fie parţial gratuit.
De ex: serviciile oferite de societăţile de caritate.
Deci, distincţia privat - public nu este aşa de netă cum
pare la prima vedere.

4. După beneficiarul (utilizatorul) acestora sunt

servicii:
- intermediare;
- finale.
! • Serviciile intermediare - sunt servicii de
Se includ în
categoria: servicii producţie, de afaceri, pentru întreprinderi sau
intermediare,
transporturile, stocajul, agenţii economice şi sociali. Sunt definite ca
distribuţia, asigurările şi
reasigurările, finanţele,
telecomunicaţiile,
activităţi care folosesc pentru producţia bunurilor
serviciile juridice,
contabile, servicii de
şi a altor servicii.
formare şi perfecţionare
profesională. După locul unde se desfăşoară serviciile
intermediare sunt:

58
 • Servicii integrate ale întreprinderilor
(interiorizate sau internalizate), ex. evidenţă
contabilă, cercetare, proiectare, întreţinere utilaje;
• Servicii de producţie prestate de unităţi
specializate (externalizate), ex. servicii de leasing,
marketing, asigurări;
• Serviciile finale (servicii de consum sau servicii
pentru populaţie), contribuie la satisfacerea
"
Se includ:
• servicii marfă:
nevoilor de consum ale populaţiei, fiind un turism, aliment
public, spectacole;
element constitutiv al calităţii vieţii acesteia. • servicii nemarfă:
furnizate de armată,
Serviciile finale se clasifică după natura nevoilor poliţie, pompieri.

satisfăcute şi modul lor de satisfacere în:

- serviciile pentru consumul individual al populaţiei
care pot fii obţinute pe 2 căi: în cazul serviciilor de piaţă,
prin self-service;
- serviciile publice, care sunt finanţate prin
redistribuirea veniturilor „socializate” şi care se adresează
unor nevoi sociale sau unor nevoi mixte. Acestea pot fi.
• colective – adică vizează întreaga colectivitate
(armată, poliţie, protecţia mediului);
• individualizate – adică personalizate (învăţământ,
sănătate, cultură).

5. După funcţiile economice îndeplinite de acestea:

- servicii de distribuţie (transport, comerţ cu ridicata,
cu amănuntul, comunicaţii);
- servicii de producţie (de afaceri, bănci, asigurări,
contabilitate, cercetare-dezvoltare);
- servicii sociale (colective, sănătate, educaţie, poştă,
servicii publice non-profit);
59
 - servicii personale: (servicii casnice, hoteluri şi
restaurante, case de comenzi, îngrijire personală).

6. După natura efectelor lor:

• servicii materiale;
• nemateriale.
Serviciile materiale – sunt încorporate în bunuri sau
cele care vizează direct producţia materială (transportul,
distribuţia, repararea şi întreţinerea echipamentelor
industriale şi casnice).
Serviciile nemateriale – definite în opoziţie cu
serviciile materiale, nu se concretizează în bunuri materiale
şi nici în transformări de natură materială. Ele contribuie la
satisfacerea unor nevoi spirituale ale indivizilor, a unor
nevoi sociale sau colective.

7. După efectele, dar şi beneficiarul direct al

serviciilor:
• servicii care afectează bunurile (transport,
curăţătorie, reparaţii, întreţinere bunuri şi locunţe);
• servicii care afectează persoanele - sunt
subclasificate în servicii care afectează condiţia
fizică, sau cea intelectuală a persoanelor (transport
de persoane, comunicare, educaţie, învăţământ,
îngrijirea sănătăţii);
• servicii care influenţează atât condiţia bunurilor
cât şi a persoanelor (servicii financiare).

60
 8. Modalităţile de comercializare a lor:
- serviciile transferabile (comercializabile);
- serviciile netransferabile (necomercializabile).
Serviciile transferabile – pot fi schimbate la distanţă,
fie încorporate în bunuri materiale, fie cu ajutorul
unui suport electronic sau de altă natură; adică, ele
pot călători, ele pot trece frontierele:
• servicii editoriale (cărţi, ziare);
• servicii cinematografice;
• servicii care pot fi transmise prin folosirea unor
echipamente fizice (telecomunicaţii, transporturi,
informaţii).
Ele sunt comercializabile în străinătate, dar este
necesar accesul liber pe piaţa străină.
Servicii netransferabile - trebuie produse în contact
cu consumatorul, adică trebuie furnizate pe loc sau „in situ”.
Acestea au o serie de implicaţii pe plan internaţional, în
schimburile internaţionale.

9. După prezenţa clientului în timpul prestării:

- Unele servicii necesită prezenţa consumatorului în
timpul prestării (servicii medicale, servicii personale,
învăţământ).
-Altele nu necesită prezenţa obligatorie a
consumatorului (reparaţii, comerţ electronic, transport de
marfă)
Concluzie: Există o mulţime de clasificări referitoare
la servicii. Aceasta demonstrează diversitatea tipologiei
acestora. În continuare, sunt absolut necesare o serie de

61
eforturi pentru elaborarea unui sistem de clasificare care să
îndeplinească următoarele condiţii:
• Să fie suficient de detaliat, încât să permită
identificarea unui număr cât mai mare de activităţi.
• Să fie elastic - flexibil, adică să fie capabil să
asigure integrarea serviciilor nou apărute şi să reflecte
mutaţiile structurale.
• Să fie compatibil, adică în măsură să realizeze
armonizarea între grupările naţionale şi internaţionale.
• Să fie operaţional, adică să permită
„standardizarea” activităţilor şi satisfacerea nevoi de
evidenţă şi conducere cu ajutorul tehnicilor de calcul.

62
 CAPITOLUL 4
PIAŢA SERVICIILOR

4.1. Caracteristicile pieţei serviciilor

4.2. Raporturi între piaţa serviciilor şi piaţa
bunurilor
4.3. Intervenţia statului şi tendinţe de liberalizare
în sectorul serviciilor.

4.1. Caracteristicile pieţei serviciilor

Piaţa serviciilor este:
!
Piaţa serviciilor
se referă la modalităţile
- este o categorie economică - formată din cele 2 de întâlnire şi la
mecanismele de reglare
laturi corelative: cererea şi oferta. şi adaptare reciprocă a
cererii şi ofertei în cadrul
- este sfera economică în care nevoile de consum sectorului terţiar şi, în
legătură cu aceasta,
pentru servicii apar sub forma cererii, iar producţia inclusiv la serviciile ce
nu sunt evidenţiate
sub forma ofertei, şi din confruntarea celor două separat de alte sectoare.
Când spunem deci,
laturi se finalizează tranzacţii prin intermediul „servicii”, ne referim la
toate activităţile de acest
actelor de vânzare cumpărare. tip (servicii propriu-zise),
indiferent de destinaţia
- este locul abstract unde se întâlnesc agenţii lor (clientela şi sistemul
de nevoi cărora li se
adresează), de
economici. Ea asigură compatibilitatea acţiunilor provenienţa (ofertanţii
lor), de sectorul în care
lor şi le dă informaţiile necesare definirii sunt înregistrate.
Vorbind în limbajul
proiectelor lor. economic tradiţional,
această piaţă cuprinde
Din punct de vedere conceptual, nu există deosebiri evident, doar serviciile-
marfă, nu şi celelalte. [1]
între piaţa bunurilor şi piaţa serviciilor.
Şi în piaţa serviciilor, ca şi în piaţa bunurilor, vorbim
de:
• piaţă internă - piaţă internaţională;
• piaţă reală (efectivă), piaţă potenţială;
• piaţa producătorilor, piaţa consumatorilor.
În plus, după tipul serviciilor care fac obiectul
vânzării-cumpărării, distingem: piaţa serviciilor pentru
întreprindere şi piaţa serviciilor pentru populaţie, care la
63
 rândul lor se subdivid pe: categorii, grupe şi clase de
servicii.
# Caracteristici ale pieţei serviciilor:
Ex. serviciile de
transport - pentru • piaţa serviciilor nu include, în totalitate, sfera
cuantificarea acestor
servicii se folosesc serviciilor, există şi servicii non-marfă, non-market,
indicatori referitori la:
• pentru ofertă: - adică pe de o parte: servicii publice şi servicii
numărul mijloacelor
de transport private care se comercializează, iar pe de altă parte
disponibile:
- capacitatea servicii “gratuite” pe care şi le fac oamenii, ei înşişi.
acestora;
- tipul acestora; • în domeniul serviciilor, comensurarea indicatorilor
- numărul
lucrătorilor.
• pentru cerere:
prin care se exprimă dimensiunile şi dinamica pieţei
- numărul de
clienţi;
este mai dificilă decât în cazul pieţei bunurilor adică:
- cantitatea de
transportat; pentru exprimarea ofertei, cererii, volumul
- felul mărfurilor
de transportat; tranzacţiilor rezultate se foloseşte o mare varietate de
• pentru a exprima
dimensiunile indicatori.
tranzacţiilor
rezultate: OBS: pe piaţa serviciilor, comparativ cu piaţa
- numărul de
călători; bunurilor, în aprecierea poziţiei unei firme pe piaţă se
- kilometri
parcurşi; utilizează, alături de elementele cantitative, şi o serie de
- nr. de vehicule
în circulaţie; elemente calitative:
- valoarea
cheltuielilor • modul de manifestare a concurenţei
încasărilor;
- consumul de - condiţiile concurenţei pure:
combustibil.
& omogenitate
# & atomicitate
Ex.: pentru serviciile de
transport, în evaluarea & intrarea liberă în ramură
comparativă a serviciilor
oferite de mai multe & libera circulaţie a capitalurilor
firme, esenţial sunt
criteriile de calitate:
- rapiditate;
& transparenţă
- siguranţă;
- regularitate;
- nu sunt respectate în cadrul pieţei serviciilor.
- flexibilitate;
- confort; ' În ceea ce priveşte omogenitatea, serviciile nu sunt
- posibilitatea de
a asigura omogene ci, dimpotrivă, eterogene ⇒ în absenţa
legături „din
poartă în restricţiilor materiale, fiecare producător dispune de
poartă”.

64
 posibilitatea de a-şi concepe serviciile într-o manieră
"
personală, originală. Imperfecţiunile
concurenţei în domeniul
' Această caracteristică afectează şi atomicitatea pentru serviciilor au fost folosite
pentru intervenţia mai mare
că, putem spune în aceste condiţii, că: fiecare producător a statului în acest sector şi
îngrădirea prin
dispune de o mică putere de monopol. reglementări a regulilor
jocului pieţei libere.
Intervenţia statului
' Intrarea liberă în ramură şi libera circulaţie a – Henry Lepage – „n-ar fi
un lucru negativ dacă s-ar
capitalurilor – sunt îngrădite în multe sectoare ale putea imagina un stat
format din oameni perfecţi,
serviciilor de costurile mari de intrare/ieşire de pe piaţă; dezinteresaţi, omniştioutori
şi total transparenţi.
ca urmare, sunt frecvente situaţiile de monopol sau J. Cl. Delaunay
arată că începând din anii
oligopol. 1980 s-a dezvoltat în ţările
occidentale un puternic
În plus, producătorul de servicii dispune de o serie de curent de idei, favorabil
reîntoarcerii la piaţa liberă,
mijloace pentru a se diferenţia, cum sunt: calitatea prestaţiei, debarasată de „cârjele”
statului.
relaţia personală pe care o întreţine cu clientela sa,
amplasarea geografică. #
OBS: J. Cl. Delaunay, în
' În ceea ce priveşte transparenţa, aceasta este limitată de interpretarea raportului
între: serviciile marfă şi
caracterul imaterial al serviciilor. serviciile care nu fac
obiectul relaţiilor de piaţă,
În concluzie: susţine că forma marfă ar fi
cea mai indicată pentru
- Serviciile nu sunt omogene; activităţile de servicii unde
predomină caracteristica
- Intrarea lor pe piaţă şi libera circulaţie a imediată a rezultatelor; iar
forma nemarfă ar fi
capitalurilor sunt deseori îngrădite; indicată sectoarelor de
servicii caracterizate prin
- Informarea consumatorilor şi concurenţilor este preponderenţa rezultatelor
mediate (acestea revenind
limitată. în principal în sarcina
sectoarelor publice).
Rezultatele imediate - se
- Fiecare producător dispune de un fel de mică referă la efecte directe ale
activităţilor de servicii care
putere de monopol. se concretizează: fie în
obiecte tangibile, fie în
⇒ structurile pieţei serviciilor sunt caracteristice număr de tranzacţii
efectuate, cifra de afaceri
concurenţei imperfecte. rezultată.
Rezultatele mediate – se
Datorită concurenţei imperfecte în domeniul referă la efecte indirecte, pe
termen mai lung şi mediate
serviciilor se constată o intervenţie mai mare a statului în de utilizatori. Exemplu:
serviciile de învăţământ,
acest sector precum şi existenţa unor reglementări pentru ale căror efecte sunt pe
termen lung şi depind de
îngrădirea regulilor jocului pieţei libere. munca şi implicarea
utilizatorilor.
65
 4.2. Raporturi între piaţa serviciilor şi piaţa
bunurilor
Relaţiile între piaţa serviciilor şi piaţa bunurilor sunt
complexe şi se disting relaţii de concurenţă, de stimulare
reciprocă şi relaţii de indiferenţă.
Acestea sunt valabile pentru:
a) piaţa serviciilor de consum;
b) b) piaţa serviciilor de producţie.

a) Piaţa serviciilor de consum

a1) Relaţii de concurenţă
- provin din faptul că bunurile şi serviciile îşi dispută
veniturile populaţiei.
Conform legilor lui Engel:
1. cheltuielile pentru servicii nu au în totdeauna un
caracter de primă necesitate ⇒ la un nivel redus al
veniturilor, ponderea lor în bugetele de consum ale
# familiilor va fi relativ redusă (comparativ cu %
Exemplu: ponderea
serviciilor de piaţă în bunurilor);
cheltuielile băneşti de
consum ale populaţiei. În 2. pe măsură ce veniturile cresc ⇒ partea relativă a
anii 1998-1999, în
România ponderea era de serviciilor în cheltuielile de consum ale populaţiei
18%, în Franţa 28%, în
SUA 53% (în preţuri va fi din ce în ce mai mare.
curente).
Aceste relaţii pot fi puse în evidenţă prin:
• analiza coeficienţilor bugetari.
$ • raportul între volumul vânzărilor de mărfuri cu
În România,
volumul tranzacţiilor cu amănuntul şi cel al serviciilor de piaţă prestate pentru
bunuri este de peste 3,5
ori mai mare decât cel populaţie.
care se referă la serviciile
prestate populaţiei. Aceste relaţii de concurenţă există şi în ceea ce
priveşte structura pieţei serviciilor şi bunurilor de consum.

66
 În această privinţă se recunoaşte legitatea creşterii
nevoilor de servicii (educative, culturale, loisir, transport,
sănătate), pe măsura dezvoltării societăţii, dar există opinii
diferite în ceea ce priveşte modul de satisfacere a acestor
nevoi:
- teoriile referitoare la societatea post-industrială:
( iniţiator: Daniel Bell; !
Metoda
( consideră ca primă caracteristică a noii societăţi curbelor de indiferenţă
permite evaluarea
aceea că este o societate terţiară, adică o societate influenţelor pe care le
pot avea asupra cererii de
bazată pe: primatul serviciilor asupra bunurilor, şi servicii modificările în
veniturile populaţiei şi în
pe preponderenţa populaţiei ocupate în sectorul nivelul tarifelor sau al
preţurilor mărfurilor
serviciilor. substituite.
Estimarea transferurilor
- teoriile neo-industriale, “self-service”, se opun tezelor dintre consumul de
bunuri şi cel de servicii,
în situaţia în care acestea
societăţii post-industriale, pe care le consideră idealiste. sunt substituibile în
consum poate fi realizată
Analiza relaţiilor de concurenţă în care se află cererea prin utilizarea metodei
lanţurilor lui Markov.
pentru servicii cu diferite bunuri pentru satisfacerea Metodele de substituţie
pot fi şi ele adaptate
aceloraşi nevoi de consum poate fii realizată prin: pentru estimarea
modificărilor structurale
- cercetări directe (anchete selective); ale consumului de bunuri
şi servicii substituibile,
- metode statistico-matematice: astfel:
f
) metoda curbelor de inferenţă; = e αt + β
1− f
) lanţurile lui Markov; unde:
f = ponderea deţinută de
) modelele de substituţie. consumul de bunuri în
satisfacerea cerinţei
respective
1-f = ponderea
consumului de servicii în
a2) Relaţiile de stimulare satisfacerea aceleiaşi
cerinţe
Se găsesc între cele două pieţe, de exemplu între piaţa e = numărul natural;
t = timpul;
bunurilor de folosinţă îndelungată (autoturisme, aparate α, β = constante.

electrice, mobilă) şi piaţa serviciilor de întreţinere a acestor

bunuri.

67
 Creşterea gradului de fiabilitate a produselor
acţionează ca factor limitativ al cererii de servicii pentru
repararea bunurilor respective.
Această influenţă este contracarată de apariţia de noi
produse şi de creşterea gradului de dotare a gospodăriilor.
Între ciclul de viaţă al produselor şi a serviciilor
corespunzătoare există o relaţie care poate fii prezentată
astfel:
#
Explicaţia graficului:
- serviciile apar
concomitent, sau la cerere
scurt timp după
apariţia produsului; viaţa bunului
- cunosc o evoluţie viaţa serviciului
ascendentă pe
măsura lărgirii pieţei timp
produsului dar, de
regulă, nu pot atinge În plus, cererea pentru astfel de servicii este
nivelul maxim al
acestuia; influenţată de relaţia dintre preţul bunurilor şi tarifele pentru
- în perioada de declin
a produsului, chiar servicii, adică, repararea unui bun este considerată eficientă
după dispariţia
acestuia din comerţ,
serviciile continuă să
dacă:
se menţină la un p P
nivel ridicat şi intră < unde:
în faza de declin t T
atunci când uzura
fizică sau morală p – este tariful
elimină din consum
produsul respectiv. t – perioada pentru care se restabileşte valoarea de
întrebuinţare a bunurilor în urma reparării
P – preţul bunului
T – perioada de folosire până la prima reparare.
OBS: relaţia preţ-tarif nu trebuie absolutizată. Pot interveni
şi alţi factori.
Acest tip de relaţii (de stimulare) există şi între:
- cererea pentru servicii de confecţionare la
comandă a unor bunuri (îmbrăcăminte,
încălţăminte, mobilă, obiecte de podoabă);

68
- cererea pentru produse care reprezintă materie
primă pentru confecţionarea lor (ţesături, piele,
înlocuitori);
- de asemenea există şi între: piaţa serviciilor de
educaţie, sănătate, culturale, turistice, legate de
loisir, şi piaţa bunurilor care contribuie la
realizarea lor. (cărţi, medicamente, alimente,
bunuri de îmbrăcăminte/încălţăminte, obiecte
sportive).

a3) Relaţii de indiferenţă

- se manifestă mai ales între piaţa bunurilor şi
serviciilor de primă necesitate, al căror consum
este de importanţă vitală pentru individ. Exemplu:
piaţa bunurilor alimentare de strictă necesitate şi
piaţa serviciilor legate de chiria locuinţei,
distribuirea apei, gazului, electricităţii, îngrijirea
sănătăţii.

b) Piaţa serviciilor de producţie

- pot fi puse în evidenţă aceleaşi trei tipuri de
raporturi:
b1) Relaţii de stimulare
- creşterea dimensiunilor pieţei bunurilor, a
producţiei, conduce la creşterea pieţei serviciilor
legate de producţia şi comercializarea bunurilor;
ex: transport, depozitare, servicii bancare,
asigurări, cercetare ştiinţifică, pregătirea şi
perfecţionarea forţei de muncă, informatică,
marketing;
69
 - pe de altă parte dezvoltarea pieţei serviciilor
conduce la stimularea pieţei bunurilor de uz
productiv (echipamente tehnice, maşini, utilaje,
instalaţii, calculatoare).

b2) Relaţii de concurenţă

Există, de exemplu între comerţul cu unele
echipamente de producţie şi serviciile de închiriere a
acestora.

b3) Relaţii de indiferenţă

Întâlnite de asemenea între anumite segmente ale
pieţei bunurilor de producţie şi pieţe particulare ale
serviciilor.

4.3. Intervenţia statului în sectorul serviciilor şi

! tendinţele de liberalizare
M. Dogan şi D. Pelassy
„sectorul transporturilor
urbane, dar şi cele
O bună perioadă de timp, până în anii ’70, chiar şi în
feroviare, aeriene şi chiar
maritime păreau să ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a
aparţină de drept
domeniului rezervat fost unul din domeniile cel mai mult atinse de intervenţia
puterii publice: tot astfel
sectorul energetic, statului.
controlat cel puţin parţial
la nivelul extracţiei şi Henry Lepage grupează modalităţile de intervenţie a
prospecţiei şi aproape
integral în stadiul statului în sectorul serviciilor în trei categorii:
transformării şi
distribuţiei. Domeniul I. Trecerea unor întreprinderi în proprietatea şi sub
public sau cvasi-public i
se mai adăugau poşta şi controlul statului (tehnica naţionalizării).
telecomunicaţiile;
informaţia radio- II. Lăsarea în proprietatea colectivităţii a investiţiilor dar
televizată a fost în
general inclusă, în încredinţarea gestiunii lor unor întreprinderi private
Europa, în câmpul
intervenţiei directe a
puterii publice. Tot aşa o
contractante, cărora li se impune respectarea unor
parte semnificativă a
cercetării. tarife maxime. Este vorba de tehnica concesionării.

70
III. Sistemul american de reglementare care constă în a
impune întreprinderilor să nu depăşească anumite "
Băncile centrale au fost
limite maxime de rentabilitate, şi acest sistem diferă printre primele instituţii
supuse apropierii
de sistemul european de concesiune prin aceea că publice. Prin urmare,
controlul statului sa-
întins adesea asupra celor
întreprinderea privată are asigurată proprietatea mai numeroase şi mai
influente instituţii de
tuturor investiţiilor, în ciuda titlului de serviciu public credit. [3]
pe care trebuie să-l respecte.
În sectorul serviciilor se înregistrează o prezenţă
semnificativă a întreprinderilor publice.
Analizele comparative arată că intervenţia statului în
economie este legată de fenomenele de criză.
Ex. În SUA o analiză pe perioada 1916-1970, arată
că, din 2.450.000 posturi permanente, create în jurul
executivului american, aproximativ 1.950.000 adică 4/5 au
fost instituite în timp de război.
În Europa, până la sfârşitul secolului XIX-lea,
cheltuielile publice au depăşit rareori 10% din venitul
naţional. Statul avea în principal rolul de prestator de
servicii colective (ex. apărare, justiţie). Ulterior, şi în
Europa, a crescut rolul statului în îndeplinirea anumitor
funcţii recunoscute de interes public (educaţia, reţelele de
distribuire a apei, sau electricităţii, infrastructura
transporturilor).
Secolul XX, în prima parte, din cauza războaielor şi a
crizelor economice, s-a remarcat printr-o tendinţă de
naţionalizare progresivă a economiei.
După 1970 această tendinţă (mişcare), s-a inversat. A
început să prevaleze ideea că statul nu ar fi cel mai bine
plasat pentru a asigura mijloacele de producţie într-un
context dinamic în care trebuie să se decidă cu rapiditate.
71
 Alte modalităţi de intervenţie a statului în economie,
!
De aceea, în se realizează prin socializarea venitului, prin reglementări şi
toate democraţiile
industriale s-a înregistrat căile multiple ale unei influenţe nonconstrângătoare.
o mişcare de reflex, prin
privatizarea Unul din mijloacele de intervenţie cele mai
întreprinderilor
naţionalizate. importante la dispoziţia puterii publice ţine de masa enormă
a venitului colectivizat de stat la nivelul central, regional sau
$ local. Această masă se consideră în extensie constantă,
OBS: În cadrul
marilor naţiuni europene printre altele şi din cauza presiunii maselor populare, şi mai
veniturile distribuite de
stat merg mai mult la ales, a grupurilor sociale defavorizate, în sensul redistribuirii
inactivi decât la salariaţii
sectorului public. veniturilor.
Alte forme de intervenţie a statului se referă la

! numeroase formule de cooperare, între stat şi agenţii

F. Ecalle menţionează că, economici, ca formă particulară fiind planificarea care, deşi
în ciuda confuziei care
este foarte frecvent
făcută, chestiunea
deocamdată e inegal dezvoltată pe continent, are tendinţa să
dereglementării şi aceea
a dezetatizării sunt se generalizeze.
perfect distincte. În acest
sens el susţine că: există În domeniul serviciilor, F. Ecalle spune că:
întreprinderi publice
bancare sau de altă intervenţia statului se exercită mai ales prin intermediul
natură a căror putere le
face relativ autonome, reglementărilor acestor activităţi.
bucurându-se de o mare
independenţă în Ecalle spune că reglementările specifice serviciilor
gestionarea resurselor
lor, după cum există pot fi grupate în 3 categorii:
întreprinderi private
asupra cărora statul are o 1. Reglementări tehnice: prevăd exercitarea unei
puternică influenţă prin
instrumentele sale. activităţi cu respectarea anumitor norme. Aceste norme se
referă la: persoanele implicate în prestarea serviciului; sau
" la produs sau la întreprindere care trebuie să respecte o
În principiu
obiectul acestor seamă de cerinţe legate de securitatea persoanei.
reglementări îl constituie
limitarea intrării de noi
întreprinderi pe piaţă. De
2. reglementare administrativă: are ca obiect de a
fapt ele pot permite o
anumită regularizare a
limita accesul într-un sector de activitate.
fluxurilor de intrare. Prin
însăşi existenţa lor se Se pot referi la:
constituie bariere de
intrare pe piaţă care a) fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă:
afectează mai ales pentru
întreprinzătorii străini.

72
 - unui întreprinzător i se poate atribui monopolul pe
un anumit teritoriu (ex. Distribuitorii de gaz
metan, energie electrică) sau o piaţă poate fi
împărţită între două sau trei firme, formând un
oligopol (cazul liniilor aeriene internaţionale). De
asemenea se limitează numărul producătorilor, în
cadrul unui regim de „numerus clausus”.
b) limitează accesul la o piaţă fără a fixa un număr
precis de operatori: este cazul unor reglementări
comerciale cu privire la proporţia unor tipuri de
unităţi pe centre comerciale. Anumite pieţe pot fi
chiar interzise pentru întreprinderile care-şi
exercită activitatea pe pieţe vecine, fie din punct
de vedere sectorial sau teritorial.
3. Controlul administrativ al tarifelor: - se referă
aproape în totdeauna la creşterile de preţuri sau tarife şi nu
la nivelul lor care, este, în general, fixat liber de
întreprindere atunci când serviciul este oferit pentru prima
dată. De asemenea, controlul poate viza mărimea cotelor de
marjă comercială.
În plus, se pot adăuga reglementările fiscale care prin
regimul impozitelor influenţează nivelul tarifelor, al
profiturilor nete ale întreprinderilor, stimulând sau nu
dezvoltarea sectorului serviciilor.

Justificarea economică a intervenţiei statului în

sectorul serviciilor.
Intervenţia statului în domeniul serviciilor a fost
justificată de diverse teorii economice, teorii care au avut la

73
 bază evidenţierea unei anumite deficienţe din mecanismul
pieţei.

Teorii:
Teoria monopolului natural şi a pieţelor
contestabile
Monopolul natural este considerat monopolul
# justificat economic. Apariţia monopolului natural este legată
Ex. pentru cea mai mare
parte a legăturilor între de faptul că producţia unui bun sau serviciu se face cu
diferite localităţi este
preferabil de a avea o randamente continuu crescătoare, pe măsură ce cresc
singură legătură pe calea
ferată decât mai multe, dimensiunile producţiei. În acest caz, cele mai mari unităţi
ceea ce explică
monopolul acordat au un avantaj care le permite să-şi elimine concurenţii şi să
societăţilor ferovoare.
deţină pentru termen mai lung sau mai scurt, pentru una din
activităţile sale, un monopol care poate fi calificat ca
natural. Această unitate, în situaţie de monopol natural va
produce o cantitate de bunuri sau servicii la un cost mai mic
decât întreprinderile concurente. Este deci, mai eficient şi
mai justificat economic ca o singură întreprindere să
opereze pe aceeaşi piaţă. Dar, ea va fi tentată să mărească
preţul pentru a obţine un profit mai mare. De aceea pentru a
! evita abuzurile, va fi necesar un control administrativ al
Noţiunea de
monopol natural preţurilor practicate.
vizează atât conceptele
de „economie de scală” Teoria a apărut pentru firmele care realizau un singur
cât şi de „economie de
anvergură”. Există
economii de scală,
produs, dar a fost extinsă şi la cele care se aflau în situaţia
deoarece, multiplicând
cantităţile produse de o de oligopol natural, dar şi la cazul firmelor cu mai multe
firmă, cu un coeficient
A, costul său de activităţi.
producţie se multiplică
cu un coeficient inferior Fiind dată cantitatea de bunuri sau servicii pe care o
lui A (datorită existenţei
costurilor fixe). produce, o întreprindere e în situaţia de monopol natural
când costul său de producţie este inferior sumei costurilor

74
mai multor întreprinderi între care s-ar repartiza cantitatea
"
respectivă, oricare ar fii repartiţia. Există economii
de anvergură, sau de
sinergie, deoarece
producţia combinată a
Teoria pieţelor contestabile mai multor servicii are
un cost mai mic decât
Este asociată şi îmbogăţeşte teoria monopolului producerea lor separată
în firme distincte.
natural. Economiile de scală şi
economiile de anvergură
justifică existenţa
O piaţă este contestabilă când o firmă poate intra sau monopolului natural.
ieşi liber de pe piaţă.
Intrarea liberă pe o piaţă înseamnă:
- în primul rând, că nu există bariere care ar putea-o
împiedica;
- În al doilea rând, intrarea pe o piaţă presupune
investiţii care pot fi relativ mici sau foarte mari.
În ceea ce priveşte închiderea unei întreprinderi
(ieşirea de pe piaţă), poate fi vorba de instalaţii care pot fi
uşor redestinate altui scop, fie de echipamente, atât de
specifice, încât valoarea lor pentru alte utilizări este practic
nulă.
În situaţia în care costurile de intrare sau de ieşire
sunt foarte mari, vor fi puţini candidaţi dornici de a intra pe
piaţa respectivă, apărând astfel monopolul natural şi
justificarea intervenţiei statului pentru a împiedica
practicarea de preţuri abuzive.

Teoria concurenţei distructive

Concurenţa distructivă se consideră a fii soluţie
specifică în principal pentru 2 configuraţii de piaţă:
1.Concurenţa poate fi distructivă în sectoarele unde
costurile fixe sunt ridicate şi care se găsesc într-o formă de
recesiune. Intrarea de noi firme accentuează concurenţa şi
75
 poate determina ca societăţile existente să vândă la costul
marginal pe termen scurt şi bineînţeles să piardă. De aici pot
decurge falimente, cu toate consecinţele negative.
2. Corespunde sectoarelor unde intrarea este foarte
uşoară sau numărul întreprinzătorilor este foarte ridicat şi
unde există un risc de capacităţi excedentare şi de războaie
permanente de preţuri.
Profiturile ar putea tinde spre zero, având ca efect
falimente în număr mare. Se vorbeşte de contestabilitate
excesivă.
Acest argument a fost des invocat pentru a justifica
reglementările de acces pe piaţa anumitor categorii de
servicii.
Un alt aspect care susţine intervenţia statului în
sectorul serviciilor prin reglementări îl reprezintă
necesitatea unor servicii publice pentru care tarifele să fie
mai mici decât cele care ar rezulta luând în considerare
numai calculele de eficienţă economică. Asemenea servicii
pot fi prestate atât de întreprinzători publici cât şi de privaţi.
Necesitatea finanţării sau subvenţionării prestatorilor
!
În acest caz, unor astfel de servicii se explică prin efectele externe
reglementarea economică
a intrării pe piaţă este pozitive ale acestora (serviciile de învăţământ, sănătate,
justificată de faptul că,
dacă s-ar lăsa intrarea cercetare), dar poate să apară ca necesară administrarea
liberă, fie nu ar putea fi
menţinute structurile de directă de stat a sectorului respectiv.
preţuri „social
dezirabile”, fie s-ar Pe de altă parte, justificarea reglementării în servicii,
încărca finanţarea
serviciilor publice.
aduce ca argumente şi efectele externe negative. Acestea se
manifestă prin pierderi ocazionate de activitatea unor
întreprinderi, al căror cost nu-l suportă ele însele. Ex.:
poluarea.

76
 Teoria economică furnizează 2 soluţii principale
pentru această problemă:
1. Taxarea fiscală a acestor activităţi cu eventuala
îndemnizare a victimelor.
2. Elaborarea de norme tehnice obligatorii, vizând
reducerea sau eliminarea acestor efecte
indezirabile.
Argumente asemănătoare sunt prezentate uneori
pentru anumite reglementări economice de intrare pe o piaţă
cu referire la lipsa de informare a consumatorului asupra
caracteristicilor serviciului propus şi riscul pe care acesta l-
ar putea suporta.

77
78
 CAPITOLUL 5
OFERTA DE SERVICII ŞI TARIFELE PENTRU
SERVICII

5.1 Oferta de servicii

5.2. Tarifele pentru servicii

Caracteristicile ofertei de servicii

Oferta de servicii este definită în sens generic, ca
producţie de servicii destinată comercializării pe piaţă.
Spre deosebire de oferta de bunuri, oferta de servicii
nu îmbracă forma stocurilor existente pe piaţă şi a
cantităţilor de mărfuri care pot fi aduse pe piaţă (datorită
caracteristicilor de nematerialitate şi nestocabilitate), adică
nu fac obiectul livrărilor de mărfuri, în cadrul relaţiilor
contractuale dintre furnizori şi beneficiari.

Caracteristici:
I. Modul specific în care poate fi definită oferta.
Oferta de servicii apare ca fiind capacitatea
"
Capacitatea
organizatorică cuprinde:
organizatorică a furnizorilor de servicii de a satisface în - forţa de muncă ce
urmează a presta
anumite condiţii de calitate, structură şi termene cerinţele serviciul;
- baza tehnică necesară;
beneficiarilor. - sistemul de relaţii între
prestatori şi consumatori,
Deci, personalul, mai ales cel care vine în contact (utilizatori).

direct cu clientul, prin pregătirea şi aptitudinile lui,

determină calitatea ofertei de servicii.
Baza tehnică (suportul material) – este un element
foarte important mai ales pentru anumite sectoare ale
serviciilor, ex. pentru transporturi, telecomunicaţii, hoteluri.
Sistemul de relaţii între prestatori şi consumatori –
evidenţiază influenţa tot mai exigentă a consumatorilor

79
 asupra producătorilor. De aceea teoria spune că, tot mai
mult, clientul unei societăţi de servicii poate fi considerat
„resursă umană externă” cu influenţă majoră asupra
strategiei firmei respective. Uneori, chiar clientul face parte
din lanţul de producţie (a serviciilor), (ex. Autoservirea în
comerţ/în alimentaţia publică, „automate” în serviciile
bancare).
Prin integrarea clientului în procesul de producţie al
serviciilor, oferta poate fi adaptată nevoilor specifice ale
acestora. Astfel au apărut unii termeni noi: A. Toffler (în
„Al treilea val”): prosumator şi prosum (prin participarea
consumatorului la producţia de servicii).
Consecinţă a participării clienţilor la producţia de
servicii apare relaţia strânsă între client şi organizator.
# Clientul se identifică adesea cu întreprinderea. Imaginea
Explicaţie:
Pentru clientul unei firmei producătoare de servicii devine factor cheie de reuşită
întreprinderi de servicii,
persoana cea mai pentru că, clienţii nu doresc să se identifice cu o
importantă este de obicei
cea care se găseşte în
contact direct cu el. Într-
întreprindere care nu se bucură de o reputaţie bună. Din
o astfel de organizaţie,
toate sistemele şi
această cauză întreprinderea trebuie să valorifice raporturile
echipele funcţionale
„lucrează” pentru sale cu clientela, fapt ce implică o nouă abordare a
personalul din prima
linie şi cu atât mai mult organizării întreprinderii, numită „piramida inversă”.
această formulă este Clienţi
specifică pentru
personalul de contact cu
nivel înalt de calificare,
(ex.: Personal de contact
• cabinetele de
consultanţă;
• medicii = persoane
cheie în spitale; Personal operativ care nu este în contact
• piloţii = punctul direct cu clienţii
central în transportul
aerian;
• profesorii = punctul
central în şcoli. Personal funcţional

Direcţia
generală

80
 În acest tip de organizare toate celelalte persoane sunt
calificate şi trebuie să acţioneze ca personal de „susţinere”.
II. Raportul diferenţiere-asemănare, respectiv
personalizare-standardizare în oferta de servicii
Această caracteristică este determinată de
nematerialitatea serviciilor şi de participarea clientului la !
Absenţa barierelor
procesul de producţie. „materiale” şi implicarea
consumatorului în
În aceste condiţii ajungem la diferenţierea serviciilor producţia serviciilor
conduce la
adică, fiecare firmă producătoare poate să-şi conceapă oferta „diferenţierea” acestora,
fiecare producător
într-o manieră proprie. putând să-şi conceapă
„oferta” într-o manieră
proprie.
O altă consecinţă a imaterialităţiii este faptul că
serviciul este greu de protejat în plan juridic, adică, riscul de
imitaţie din partea concurenţilor este foarte ridicat, şi atunci
protecţia juridică se limitează la numele serviciului marca sa
sau la sloganul publicitar.
Numele serviciului, marca poate contribui la
concretizarea şi difuzarea serviciilor dacă posedă
următoarele 4 caracteristici:
1. originalitate – întreprinderea trebuie să evite să
recurgă la nume generice care nu-i permit să se distingă de
"
rivali săi si, de asemenea, nu trebuie abuzat de semne şi Stabilirea unei
norme de servicu
acronime. reprezintă angajamentul
de a furniza serviciul în
2. Pertinenţa – numele trebuie să evoce serviciul şi condiţii precise. Aceasta
obligă întreprinderea la
să-l situeze clar în spiritul clientului. Deci marca este un fel stabilirea de sarcini clare
pentru fiecare angajat;
de semnal care evocă anumite caracteristici ale serviciului şi normele trebuie stabilite
în funcţie de aşteptările
clienţilor, dar un număr
ajută consumatorul să le regăsească. prea mare de norme
poate copleşi atât
3. Uşurinţa de memorizare - originalitatea, clientela cât şi personalul
şi atunci spunem că
pertinenţa şi simplitatea numelui facilitează memorarea. trebuie să fie reţinute
doar acele norme,
4. Supleţea – alegerea numelui trebuie să ţină cont de decisive pentru clientelă.

evoluţia strategiei întreprinderii.

81
 În ceea ce priveşte cerinţa de personalizare şi
diferenţiere a serviciilor, apare problema sau întrebarea:
Este necesară şi totodată e posibilă stabilirea unor norme
privind oferta de servicii? Aparent este dificil – totuşi multe
întrepinderi de servicii îşi „standardizează” oferta pentru a
administra şi controla mai bine calitatea serviciilor.
Tipuri de norme:
1. Norma generală - relativă la serviciul de bază (ex. o
marfă trebuie livrată la domiciliul clientului în 24 de ore).

! 2. Norme particulare - care decurg din norma generală

O anumită bază şi se referă la diferite posturi.
de standardizare permite
chiar că prestarea unui Dacă aceste norme nu sunt respectate, întreprinderea
sistem să devină mai
flexibilă şi reactivă, se angajează să repare toate erorile comise asupra clientului.
pentru că poate fi
efectuată mai rapid, mai
variat, cu mai puţine
Aparent stabilirea unor norme poate duce la
erori, la un cost mai mic
şi cu o mai mare atenţie
uniformizare, dar pot fi găsite soluţii de „personalizare” a
asupra detaliilor care
într-adevăr îl serviciilor. Astfel procesul de producţie poate fi personalizat
diferenţiază.
la scară foarte mare oferind clienţilor nu numai cele mai
bune preţuri, (pentru că produsele de serie presupun costuri
de scală dar şi preţuri mai mici), dar şi un maxim de
personalizare.
III. Oferta de servicii reprezintă un element potenţial
aflat într-o stare de aşteptare activă în raport cu cerinţele
clienţilor. Caracterul activ al ofertei de servicii se manifestă
prin faptul că acesta nu poate fi indiferent faţă de cerere, ci
trebuie să se adapteze permanent la aceasta, să o stimuleze
şi chiar să o creeze. Astfel, au un rol important cercetările de
marketing, studiul nevoilor de servicii, studiul măsurii în
care acestea se pot transforma din cerere potenţială în cerere
efectivă, de asemenea importante sunt şi publicitatea şi
promovarea.
82
 IV. Oferta de servicii cuprinde o serie de elemente
din care unele îi conferă un grad înalt de rigiditate, iar
altele o anumită flexibilitate. Ex. Oferta turistică (are ca
elemente de rigiditate patrimoniul natural, bazele de cazare,
de tratament) care necesită investiţii, respectiv timp mult, în
timp ce programele, excursiile, meniurile restaurantelor sunt
flexibile.
V. Dimensionarea ofertei de servicii se face, de
regulă, în condiţii de risc. Metode pentru luarea celor mai
bune decizii:
• maxi-min (maximizarea minimului de rezultat);
• mini-max – minimizarea maximului de regret;
• calculul speranţei matematice, adică al nivelului
cererii care are cea mai mare „speranţă” de realizare.

Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii

I. Prima şi cea mai importantă s-a manifestat
începând cu ultimele 2 decenii, şi e tendinţa de creştere a
ofertei de servicii, în ritmuri superioare ofertei celorlalte
sectoare ale economiei.
În deceniul a 8-lea:
- pentru economiile dezvoltate s-au evidenţiat "
Pe măsură ce pieţele se
preponderenţa terţiarului în crearea PIB, declinul lărgesc la dimensiune
naţională şi apoi
relativ al sectorului primar, începutul declinului internaţională, pe măsură
ce producţia şi cererea se
sectorului secundar, serviciile deţineau aproximativ diversifică, minimum de
servicii indispensabile
60% în crearea PIB. creşte rapid.
Astfel, nivelul de
- pentru economiile cu dezvoltare medie – serviciile dezvoltare a producţiei
respectiv ofertei de
deţineau aproximativ 48% în crearea PIB. servicii este în corelaţie
directă cu nivelul de
La începutul deceniului 9 nu existau ţări pentru care dezvoltare economică
generală a ţărilor.
această pondere să fie inferioară unei cincimi, adică 20%, la
83
 iar ponderea se situa deja la 30% minim ca regulă generală.
Explicaţia: exceptând economiile de subzistenţă, un
minimum de servicii apare necesar în orice economie.
Spre sfârşitul deceniului 9, ponderea serviciilor în
PIB depăşea 70%, ( în ţările dezvoltate).
În România, la nivelul anului 1998, situaţia se
prezenta astfel: ponderea serviciilor la crearea PIB era de
37,8%, iar ponderea industriei + construcţiilor la crearea
PIB 34,9%, ponderea agriculturii + silvicultură era 16%.

II. Este vorba de o dublă tendinţă de disociere-

asociere, atât în raport cu oferta de bunuri cât şi în
interiorul ofertei de servicii însăşi.
1. Tendinţa de disociere a ofertei de servicii faţă de
oferta de bunuri:
O lungă perioadă de timp serviciile au fost
comercializate împreună cu bunurile; exemplu clasic: oferta
de calculatoare şi oferta de programe. Acestea din urmă erau
vândute împreună cu calculatoarele ca simplu mod de
utilizare. Pe măsura dezvoltării producţiei şi comerţului cu
programe, acestea au devenit activităţi de sine stătătoare,
realizate de întreprinderi specializate distincte de cele care
produc calculatoare. Această tendinţă se manifestă pentru
toate bunurile a căror utilizare presupune şi achiziţionarea
! de know-how
Specific rezoluţiei
industriale a fost 2. Tendinţa de asociere între oferta de bunuri şi cea de
„ciclul de viaţă scurt”
al produselor, existând servicii. Aceasta apare pentru că producătorii bunurilor
tendinţa de a ignora
deteriorarea inerentă a folosesc diversificarea serviciilor asociate bunurilor ca o
mediului înconjurător
la nivelul ambelor strategie de a depăşi concurenţa, pentru a cuceri sau a se
finalităţi: epuizarea
resurselor naturale.
menţine pe o anumită piaţă. Ea se desfăşoară în paralel cu
84
tendinţa de disociere. Este vorba de serviciile
"
complementare bunurilor, adică: servicii post-vânzare, Prin producţie şi
acumularea deşeurilor şi
servicii de întreţinere, servicii de consultanţă în utilizare. îndepărtarea acestora
după perioada de
Această tendinţă este legată de prelungirea ciclului de viaţă utilizare.
În comparaţie cu acesta,
al produsului. sistemul de înlocuire
lentă (dublarea perioadei
3. Tendinţa de disociere în cadrul ofertei de servicii. de utilizare a bunurilor
prin prelungirea ciclului
lor de viaţă) ar conduce
Ex. În cadrul serviciilor de alimentaţie publică, prin la reducerea la jumătate,
pe de o parte, a
practicarea aşa numitului sistem catering. Este vorba de consumului de resurse
umane, iar pe de altă
servicii de asigurăre a mâncării şi băuturilor pentru anumite parte, a costurilor legate
de transportul şi
ocazii sau categorii de consumatori, de către firme eliminarea deşeurilor.

specializate.
În prezent acest serviciu - cateringul s-a specializat în
3 direcţii diferite:
a). cateringul de aviaţie – folosit în cadrul
transporturilor aeriene pentru hrănirea pasagerilor;
b). cateringul de eveniment – pentru organizarea de
banchete, cocteiluri, onomastici;
c). cateringul industrial – utilizat pe scară largă de
şcoli, spitale, firme, companii de transport.
4. Tendinţa asociere în cadrul ofertei de servicii
Apare în paralel cu tendinţa anterioară, presupunând
reunirea mai multor servicii într-o ofertă globală.
Ex. în turism, conceptul „inclusiv-tour” – presupune
asocierea mai multor servicii care compun produsul turistic:
transport, cazare, alimentaţie, agrement, practicându-se un
preţ forfetar, în general avantajos pentru client.

85

! calitatea serviciilor
Anumite studii au arătat
că se reuşeşte creşterea
fidelităţii clienţilor cu
2%, impactul asupra
profiturilor este acelaşi
ca şi în cazul reducerii
costurilor cu 10%. Prin
urmare, întreprinderile de
servicii au tot interesul
ca prin nivelul calitativ al
serviciilor să asigure
satisfacerea şi deci
fidelizarea clientelei.
III. Accentul din ce în ce mai puternic pus pe
Această tendinţă apare datorită creşterii concurenţei
între firmele de servicii, dar şi datorită creşterii exigenţelor
consumatorilor. Succesul unei firme de servicii este asigurat
de calitatea şi eficienţa prestării serviciilor.
Interesul firmei de servicii este ca prin nivelul
calitativ al serviciilor să asigure satisfacţia clienţilor şi
implicit fidelizarea acestora.
Dar, este dificil de determinat nivelul calitativ al unui
serviciu în momentul în care este produs.
Există factori externi care pot interveni şi care nu pot
fii controlaţi. De asemenea există factori interni care asigură
calitatea serviciilor ca: competenţa profesională a
prestaţiilor, ca amabilitatea personalului, flexibilitatea
(reactivitatea), personalizarea produselor.

" 5.2. Tarifele pentru servicii

În afara noţiunii
de tarif se mai folosesc şi
Tariful = denumirea uzuală pentru a desemna
alte noţiuni, de exemplu:
Preţ – pentru serviciile valoarea pe piaţă a unui serviciu.
de alimentaţie publică
Taxă – pentru serviciile a
căror valoare intră în
competenţa de stabilire a Tariful
organismelor financiare.
Are caracter fiscal şi se În economia de piaţă tarifele pentru servicii sunt
varsă la bugetul statului.
Ex. Taxa pentru stabilite liber fiind fundamentate pe o serie de criterii avute
urbanism, taxa de
parcare în vedere de producători/vânzători şi respectiv
Redevenţă – reprezintă
contravaloarea serviciilor utilizatori/cumpărători.
legate de achiziţionarea
de licenţe sau know-how. Din punct de vedere al vânzătorului: decizia de
Se plăteşte ca o cotă
procentuală din cifra de stabilire a tarifului trebuie să ţină seama de: cheltuieli (de
afaceri obţinută pentru
licenţa achiziţionată.
Onorariul – în cazul
producţie, de comercializare, cote de impozit, de taxe), de
unui liber profesionist.

86
marjele de profit scontate, de raportul cerere-ofertă pentru
serviciul respectiv şi de tarifele practicate pentru concurenţi. !
Prima în cazul
Din punct de vedere al cumpărătorului: tariful e asigurărilor
Salariul ca plată pentru
apreciat în funcţie de: utilitatea serviciului, de veniturile persoanele salariate
pentru prestarea unui
serviciu
disponibile şi de comparaţia cu preţul bunurilor care Impozit – în cazul
contribuţiei la bugetul
eventual concurează serviciul sau comparativ cu efortul de a statului pentru obţinerea
de venituri
şi-l face singur (self-service). Chiria – pentru folosirea
unui bun
Dobândă pentru
împrumuturi
Metode de fundamentare a tarifelor Rată – în cazul unei plăţi
eşalonate
1. Metoda marjei de profit adăugată la costuri Garanţie – în cazul
serviciilor de amanetare.
Constă în calcularea costurilor unitare (inclusiv
impozite şi taxe) la care se adaugă o marjă procentuală de
profit. La preţul de vânzare al serviciului astfel obţinut, se
adaugă pentru operaţiunile impozabile suma de TVA
corespunzătoare.
Este greu de aplicat datorită determinării costului
"
În domeniul
serviciilor, datorită
unitar ca element de referinţă al stabilirii tarifului. Costul faptului că în numeroase
ramuri proporţia
unitar se obţine ca raport între costul total şi volumul costurilor fixe este
ridicată, costul unitar
producţiei. Dar, în servicii nu cunoaştem apriori volumul de este o funcţie
descrescătoare de
unităţi de servicii care va fi cerut pe piaţă şi deci oferit numărul de unităţi de
servicii produse.
(produs).

2. Metoda pragului de rentabilitate sau a

„punctului mort”
Pragul de rentabilitate „punctul mort” este dat de
nivelul coeficientului de utilizare a capacităţii (CUC) care
asigură acoperirea costurilor totale CT pe seama veniturilor
(V).
Pragul de rentabilitate este acela pentru care
veniturile sunt egale cu cheltuielile totale.
87
 V = CT
V = X ⋅Y
C T = C f + CV ⋅ Y ⇒
XY = C f + CV ⋅ Y ⇒
Cf
Y=
X − CV

unde:
V – venituri,
CT – costuri totale,
X – preţ unitar al serviciilor,

! Y – numărul de unităţi de servicii cerute/oferite,

CUC – coeficientul de
utilizate a capacităţii
Cf – costuri fixe pe zi de utilizare a capacităţii de producţie,
minim acceptabil.
Y
Cv – costul variabil utilizat.
CUC = 100 unde K
KP ⇒ Y – reprezintă minim numărul de unităţi de servicii
reprezintă capacitatea
zilnică de producţie. cerute (oferite) sub care activitatea întreprinderii va fi
nerentabilă.
OBS: aceste calcule trebuie completate cu cele bazate pe
estimarea variaţiei cererii în funcţie de modificarea
nivelurilor tarifelor practicate.

3. Metoda venitului marginal şi costului marginal

Regula de bază pentru maximizarea venitului net este
următoarea: fixarea tarifului care permite vânzarea tuturor
produselor pentru care venitul marginal se aşteaptă să fie
" egal cu costul marginal.
Venitul marginal este
venitul suplimentar În calcularea venitului marginal trebuie să se ţină
aşteptat din vânzarea
unei cantităţi de servicii seama şi de elasticitatea cererii în funcţie de tarif. De
în plus.
Costul marginal este regulă, pentru creşterea cererii este necesară micşorarea
costul suplimentar pe
care vânzătorul îl suportă tarifului. Dar, aceasta poate duce la situaţia în care creşterea
pentru a realiza creşterea
producţiei şi vânzărilor.
vânzărilor să nu aducă venit marginal pentru că, micşorarea
tarifului nu se face numai pentru clienţii suplimentari pe
88
care vânzătorul vrea să-i atragă prin această scădere de preţ,
ci se face pentru toţi clienţii. Deci, venitul suplimentar pe
care-l câştigă de la noii clienţi poate fii contracarat de
pierderea de venit de la clienţii vechi, care erau dispuşi să
plătească mai mult.
Costul marginal este creşterea costului total provocată
de producerea unei unităţi suplimentare.
Pe termen scurt, dacă echipamentul rămâne constant,
costul marginal este egal cu creşterea costurilor variabile.
Maximizarea profitului se realizează pentru nivelul
tarifului corespunzător cantităţii de servicii pentru care
venitul marginal este egal cu costul marginal. Pe termen
scurt acest nivel al tarifului poate fi aflat prin rezolvarea
 y f − y i x f − xi
E x = :
următorului sistem:  yi xi
max[ x y − (C + C y )]
 f f f V f

unde: yf – nivelul căutat al cererii (optim)

yI – nivelul de bază iniţial al cererii (iniţial)
xf – nivelul căutat al tarifului (optim)
xi – nivelul de bază (iniţial) al tarifului
Cf – costuri fixe
Cv – costuri variabile
Ex – coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de
tarif.
Diferenţierea tarifelor se face pentru acelaşi tip de
serviciu, pentru servicii similare sau complementare.
Această metodă are ca fundament luarea în considerare a
anumitor particularităţi ale ofertei sau cererii.

89
 Se utilizează mai multe criterii:
#
- ex. Transporturile 1. Variaţia cererii în timp
feroviare în Franţa –
diferenţierea se face după - tarifele sunt mari când cererea e mare, mai mici
zilele săptămânii. Se
practică 3 categorii de când cererea este mai redusă (pentru a o stimula);
tarife: pentru zilele
normale (când cererea - frecvent utilizate sunt tarifele diferenţiate în funcţie
este egală cu media
anuală), tarifele sunt de sezonalitate;
medii; în zilele de târg
(când cererea e cel puţin
dublă faţă de zilele
- ex: Turism: stimularea cererii în extrasezon;
normale), tarifele sunt
ridicate; în zilele slabe
când cererea este mai
mică decât ˝ din cea a 2. Destinatarul serviciilor
zilelor normale, tarifele
sunt sub medie. În În această situaţie diferenţierea serviciilor are la bază,
funcţie de aceasta diferă
şi culoarea biletelor: alb, mai ales motive de protecţie socială sau de promovare a
albastru, roşu.
ofertei de servicii. De ex. În transporturi avem tarife
speciale pentru a sprijini segmentele defavorizate de
consumatori. În turism tarifele se pot stabili în funcţie de
politica tarifară, de rentabilitate a activităţii, de gradul de
ocupare, de sezon. În acest context menţionăm: gratuităţile
(ex. cazarea copiilor până la 7 ani), reduceri de tarife (pentru
pensionari, pentru reporteri radio şi TV, pentru invitaţii din
străinătate ai unor instituţii publice).

3. Modalitatea de cumpărare/procurare a
serviciilor
" De exemplu, în turism, tarifele de cazare sunt stabilite
Alte criterii utilizate
pentru diferenţierea
serviciilor de către agenţi economici deţinători de structuri de primire
5. Categoria unităţi;
6. Executarea unor turistică în mod liber pe baza cererii şi ofertei dar şi a
servicii în regim de
urgenţă sau la domiciliul calităţii serviciilor asigurate. În plus, în funcţie de acest
consumatorului;
7. Cantitatea serviciilor criteriu tarifele de diferenţiază pentru turismul neorganizat
consumate adică tarife
mai mici sau mai mari pe de o parte şi turismul organizat pe de altă parte.
începând de la un anumit
nivel al cantităţii
serviciilor consumate.

90
 4. Frecvenţa cererii şi motivaţia acesteia
Este o practică curentă a restaurantelor din SUA:
pentru aceeaşi mâncare sunt preţuri mai mari la cină decât la
prânz. Ex. În acest caz tarifele se diferenţiază bazându-se pe
elasticitatea diferită a cererii din cele 2 situaţii, adică
categoria „clienţilor de prânz” sunt mult mai receptivi la
creşterile/descreşterile de preţ decât clienţii de cină.
Explicaţie: clienţii de prânz mănâncă în oraş mult mai
frecvent. Prin contrast, cina în oraş reprezintă un eveniment
mult mai mare pentru majoritatea oamenilor şi ei sunt
dispuşi să plătească mai mult cu această ocazie.
În servicii, datorită caracteristicilor de nematerialitate,
neomogenitate şi datorită opacităţii pieţei, mecanismele
cererii si ofertei şi ale concurenţei au forme specifice de
manifestare, de acţiune, în determinarea nivelului tarifelor.
În general pe piaţă, concurenţa se manifestă în primul
rând prin preţ.
În determinarea preţului trebuie să se ţină seama că:
• valoarea unui produs este proprie fiecărui individ !
care o estimează în funcţie de propria ierarhie În servicii
raritatea nu poate fi un
element determinant al
subiectivă a nevoilor. stabilirii preţului şi deci
al concurenţei, pentru că
• această valoare depinde de cantitatea produselor serviciile nu sunt
omogene deci nu sunt
de care dispune individul pentru consumul său comparabile, şi atunci
concurenţa prin preţuri
intervine o altă noţiune, cea de raritate: pentru are o manieră deosebită
de manifestare, fiind
acelaşi individ un produs rar va avea o valoare vorba în aprecierea
serviciului de un
mai mare decât un produs de care poate dispune ansamblu de consideraţii
calitative, uneori chiar
până la saţietate. psihologice, de multe ori
chiar subiective,
determinate de contactul
direct client-prestator.

91
 Raportul preţ-calitate în domeniul serviciilor
De obicei un preţ ridicat este asociat de consumator
cu o calitate ridicată a serviciului şi atunci:
- pe de o parte: preţul serviciului devine un indicator
apriori al calităţii prestaţiei aşteptate;
- pe de altă parte se pune problema evaluării de către
client a raportului calitate-preţ, deci judecarea
aposteriori de către client a calităţii prestaţiei de care
a beneficiat în raport cu preţul plătit.
Măsurarea calităţii serviciilor este o problemă
complexă pentru că există multiple dimensiuni (faţete) ale
calităţii produselor:
• Calitatea-materie – se referă la calitatea materialelor
încorporate sau a suportului fizic necesar prestării
serviciilor. Este cea care permite consumatorilor să
tangibilizeze calitatea serviciului.
• Calitate-manieră, (mod) – este dimensiunea care se
" referă la modul de realizare a operaţiunilor, a
Este percepută de
consumator prin proceselor de producţie, a organizării şi controlului
timpul de servire, prin
gradul de satisfacere
sau gradul de confort
procesului de producţie.
al utilizării serviciului.
• Calitatea-adaptare – adică gradul de adaptare la
nevoile specifice ale consumatorului. Se pune
problema găsirii raportului optim între standardizare,
şi diferenţierea serviciilor.
• Calitatea-utilizare – este vorba de tot ceea ce
determină optimizarea utilizării serviciului în termeni
de: conformitate cu anumite standarde, uşurinţă,
fiabilitate, durată.
• Calitatea-noutate – apreciată de cumpărătorii
„inovatori” dispuşi să plătească un preţ mai mare
92
 pentru a se remarca prin faptul că sunt primii
consumatori ai unui produs.
Există o regulă generală conform căreia scăderea
preţului determină atragerea de noi clienţi, determină
depăşirea concurenţilor. În servicii regula generală apare
oarecum invers, deoarece primul este preţul ca un argument
ce demonstrează calitatea.

93
 APLICAŢIE

VALOAREA ADĂUGATĂ DE SERVICII

Valoarea adăugată de servicii se calculează ca

diferenţă dintre produsul global şi consumul intermediar,
adică ca diferenţă între valoarea unui serviciu obţinută prin
vânzarea lui şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care
au fost achiziţionate, folosite şi consumate pentru furnizarea
respectivului serviciu.
VA = PG – CI
PG = PPG . qPG
CI = Po . qCI % VA = PG - CI = PPG . qPG – PCI . qCI
VA – valoarea adăugată
CI – consum intermediar
PG – PRODUS GLOBAL
qPG – volumul produsului global
qCI – volumul consumului intermediar
Caracterul nematerial al serviciilor face mai dificilă o
comparaţie reală între VA în perioada de bază şi VA în
perioada curentă.
VA în perioada de bază = VAo = PGo – CIo = pPGo .
qPGo – pCIo . qCIo
VA în perioada curentă = VA1 = PG1 – CI1 = pPG1 .
qPG1 – pCI1 . qCI1
Pentru a realiza comparaţia între cele două, calculăm
valoarea adăugată în perioada curentă şi în preţuri constante
(adică în preţurile perioadei de bază). Pentru aceasta putem
utiliza 2 metode:
1. EXTRAPOLAREA – porneşte de la datele
perioadei de bază şi extrapolează volumul cantitativ al
producţiei.
94
2. DEFLAŢIA – elimină influenţa inflaţiei adică a
creşterii preţurilor pornindu-se de la datele perioadei
curente.
Cele două metode pot fii: simple – dacă se
extrapolează sau se deflează un singur indicator; duble –
dacă se extrapolează sau se deflează ambii indicatori.
EXTRAPOLARE DEFLAŢIE
Se porneşte de la:
- datele perioadei de bază - de la datele perioadei curente
Se lucrează cu ajutorul indicilor:
- de volum - de preţ
q PG 1 p PG 1
1) I qPG = 1) I p PG =
q PG 0
p PG 0
qCI 1
2) I qCI = p CI 1
qCI 0 2 ) I p CI =
− pt . matricea simpla se utilizeaza : p CI 0
VA1I = VA0 ⋅ I q PG − pt . matricea simpla se utilizeaza
VA1II = VA0 ⋅ I qCI VA1
VA1III =
− formulele pt . metoda dubla I p PG
VA1V = PG 0 ⋅ I q PG − CI 0 ⋅ I qCI VA1
VA1IV =
I p CI
− formulele pt . metoda dubla
PG 1 CI 1
VA1VI = ⋅
I p PG I p CI

Utilizăm metoda simplă atunci când dispunem de

informaţii:
- numai despre cantităţile PG - numai despre preţurile PG
sau cantităţile CI sau preţurile CI
Utilizăm metoda dublă atunci când dispunem de informaţii:
- şi despre cantităţile PG şi - şi despre preţurile PG şi
despre cantităţile CI despre preţurile CI

95
 Ex. În perioada de bază valoarea PG realizată de o
întreprindere de servicii a fost de 100.000.000 lei, iar în
perioada curentă cu 50% mai mult.
În perioada de bază întreprinderea a cumpărat de la
terţi 5 tone de materiale la preţul de 6000 lie/kg, iar în
perioada curentă 6 tone cu preţul de 6500 lei/kg.
Să se calculeze:
1) VAo şi VA1
2) Pentru perioada curentă să se calculeze VA şi în
preţuri constante.
PGo = 100.000.000
PG1 = 150.000.000
Cio = 6000 X 5000 = 30.000.000
CI1 = 6000 X 6500 = 39.000.000
pCIo = 6000 LEI/KG
pCI1 = 6500 LEI/KG
qCIo = 5000 KG
qCI1 = 6000 kg

VAo = 100.000.000 – 30.000.000 = 70.000.000

Va1 = 111.000.000
IqCI = 6000/5000 = 1,2
IpCI = 6500/6000 = 1,08
VA1(extrapolare) = 84.000.000
VA1(deflaţie) = 111.000.000

96
 APLICAŢIE
TARIFELE ÎN DOMENIUL SERVICIILOR

Tariful
= denumirea uzuală pentru a desemna valoarea de
piaţă a unui serviciu
= preţul serviciului prestat spre diferiţi beneficiari

Tarif
= se stabileşte pentru o activitate prestată

Preţ
= exprimă valoarea de schimb a unei mărfi în calitate
de obiect

Determinarea tarifului prin adăugarea unei marje

de profit la costuri
Tariful
= adăugarea unei marje dorite de profit la costurile
totale
La valoarea astfel obţinută se adaugă suma de TVA
corespunzătoare.
Ex. Un hotel de 100 locuri înregistrează costuri fixe
în valoare de 9.500.000 lei/zi cazare şi costuri variabile de
30.000 lei/loc.
Ce nivel al tarifului ar trebui să practice hotelul ţinând
cont de aceste costuri şi faptul că se are în vedere obţinerea
unei rate a profitului în raport cu cheltuielile de 20% iat
TVA este 19%?

97
 Tariful/loc:
9.500.000
- cost total: + 30.000 = 125.000
100
- marja de profit: 125 x 20% = 25.000
- suma obţinută: 125.000 + 25.00 = 150.000
- TVA: 150.000 ⋅ 19% = 28.500

⇒ tarif / loc = 150.000 + 28.500

= 178.500 lei / loc

Determinarea tarifului prin metoda pragului de

rentabilitate (punctului mort)
V = Ch
Xy = Cf + Cn ⋅ y
unde: x = tariful serviciilor
y = numărul de unităţi de servicii cerute
(oferite)
Cf = costuri fixe
Cv = costul variabil unitar

Cf
y=
x − Cv

y = numărul minim de unităţi de servicii cerute

(oferite), sub care activitatea unităţii va fi
nerentabilă.
Ex. exemplul anterior
- se intenţionează practicarea unui tarif de 200.000
lei/loc fără TVA.
Pragul de rentabilitate?
adică: gradul minim de ocupare a capacităţii sub care
activitatea hotelului nu ar fi rentabilă.
98
 9.500.000
y= = 55,88 ≈ 56 locuri
200.000 − 30.000

⇒ CUC = coeficientul minim de utilizare a capacităţii

hotelului

nr. de locuri ocupate

CUC = ⋅ 100
total locuri

56
CUC = ⋅ 100 = 56%
100

⇒ coeficientul de utilizare mai mare ⇒ obţinere de profit

99
100
 CAPITOLUL 6

CEREREA DE SERVICII

Rolul cererii în economia serviciilor

Una din problemele cheie ale teoriei economice de-a
lungul timpului a fost legată de raportul cerere-ofertă şi de !
Economiştii clasici şi-au
rolul lor în economie. concentrat preocupările
asupra ofertei şi a
Până în anii 1920 teoria economică a fost dominată de producţiei. În acest
context avem şi legea J.
ideea insuficienţei ofertei şi de necesitatea stimulării B. Say conform căreia
“oferta îşi creează
propria cerere”.
producţiei.
În această perioadă crizele economice cu excepţia
perioadelor de război, erau legate de supraproducţie şi de
deflaţie reală.
După 1920, datorită mai ales revoluţiei industriale, s-
a constatat că nevoia solvabilă nu era suficientă pentru a
absorbi oferta, nedefinit elastică.
Astfel, economiştii neoclasici şi-au focalizat atenţia
asupra rolului cererii. În opinia lor stimularea cererii
reprezenta soluţia asigurării echilibrului economic general,
al pieţei produselor şi factorilor de producţie.
De asemenea J. M. Keynes susţine necesitatea
stimulării cererii efective prin încurajarea investiţiilor şi a "
Deci în concepţia lui, dar
consumului, subliniind rolul guvernului în acest proces. şi a neoclasicilor,
accentul s-a mutat pe
Spre deosebire de Keynes, neoclasicii afirmă că cerere inversând legea lui
Say în: “cererea îşi
economia dispune de mecanisme de autoreglare, iar rolul creează propria ofertă”.

statului trebuie să fie unul neutru.

1939 – Hiks – construieşte teoria generală asupra
pieţelor interrelaţionate, bazată pe teoria subiectivă a valorii
şi pe echilibrul economic dinamic. El afirmă că atunci când

101
 condiţiile pieţei se schimbă, se schimbă şi condiţiile de
!
De asemenea, el echilibru ale pieţei (echilibru dinamic).
introduce în teoria
economică noţiunile de După 1970, au apărut probleme noi, legate de o
risc şi incertitudine
susţinând că orice anumită rigiditate a ofertei, în principal, datorită
acţiune este continuu
modificată de efectele randamentelor descrescânde ale tehnologiilor şi rolului
sale şi toate elementele
sistemului economic au serviciilor în realizarea producţiei. Acestea au acutizat
comportamente diferite
în timp.
problemele şomajului şi inflaţiei.
" În acest proces cererea îndeplineşte funcţia de
În aceste
condiţii, optica mecanism de selecţie, nu numai pentru produsele oferite pe
economică s-a schimbat,
în sensul reconsiderării piaţă ci şi pentru proiectele şi ideile de produse noi.
importanţei ofertei şi a
stimulării performanţei Caracteristici ale cererii de servicii
în timp a rezultatelor
producţiei. Cererea de servicii, alături de ofertă şi tarife

! reprezintă una dintre cele mai importante categorii ale pieţei

În acelaşi timp, serviciilor. Cererea de servicii reprezintă partea solvabilă a
creşte rolul
consumatorului, acesta nevoii sociale reale de servicii care se manifestă pe piaţă.
devenind de fapt
prosumator, respectiv
coproducător în sisteme
complexe de producţie-
consum.
Cererea de servicii a populaţiei – caracteristici
1.Cererea acoperă numai o parte a nevoilor de
consum, anume acelea care sunt solvabile. Consumul de
servicii are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea de
servicii, pentru că are şi alte surse în afara pieţei (servicii
nemarfă).
2.Mobilitate teritorială
Din punct de vedere al posibilităţilor de migrare a
cererii, serviciile pot fii împărţite în 3 categorii:
a. Servicii care nu admit migrarea cererii – ex. Servicii
de distribuţie a energiei electrice, a apei;
b. Servicii care permit în anumite limite migrarea
cererii: comerţ, servicii personale;

102
 c. Servicii care impun migrarea cererii: serviciul turistic,
transport.
3. Elasticitate ridicată
În raport cu factorii care o influenţează, şi mai ales în
funcţie de venituri şi tarife.
Explicaţie: serviciile satisfac în general nevoi de
ordin secundar, sau terţiar care sunt foarte sensibile la
modificările intervenite în tarife sau în venituri, totuşi unele
din nevoile de servicii fac parte din cercul nevoilor primare
(transport, igienă, sănătate, reparaţi,), motiv pentru care
cererea care le exprimă are o elasticitate scăzută.

Cererea de servicii pentru întreprinderi

Particularităţi:
1. Unităţile cumpărătoare prin importanţa lor
(volumul producţiei, tehnologia aplicată, legăturile cu piaţa)
antrenează o disparitate (lipsă de egalitate) considerabilă în
ceea ce priveşte volumul structura şi eşalonarea în timp a
cererii.
2. Este fermă, depinde de capacităţile de producţie,
de posibilităţile financiare ale întreprinderi şi este
fundamentată prin consideraţii de rentabilitate şi avantaje
tehnice.
3. Caracter tehnic dominant – vânzarea căpătând
aspectul unei prezentări tehnice.
4. Factorii psihologici deţin un loc mult mai redus în
determinarea deciziei de cumpărare.

103
 Factorii care influenţează cererea de servicii
I. Cererea de servicii a populaţiei
Cererea de servicii a populaţiei se modifică în volum
şi structură sub influenţa în principal a următorilor factori:
1.Veniturile şi timpul liber – creşterea lor
influenţează în acelaşi sens cererea de servicii. Dacă cresc
veniturile, indivizii dau un plus de valoare timpului lor liber,
având tendinţa mai mult să cumpere serviciile, decât să le
producă singuri. Dacă se întâmplă invers, dacă este vorba de
cei care au timp liber dar venituri limitate, aceştia îşi reduc
cheltuielile pentru servicii.
2.Oferta de servicii – influenţează în sensul că
cererea nu se poate manifesta decât vis-a-vis de producţia de
servicii oferită pe piaţă. Apariţia de noi servicii naşte dorinţa
de a apela la ele.
" 3.Tarifele – pentru cele mai multe servicii, creşterea
Uneori scăderea
tarifului nu duce la
creşterea cererii de tarifelor are influenţă negativă asupra cererii. De aici
servicii pentru că
reducerea tarifului poate rezultă: coeficienţii de elasticitate ai cererii de servicii sunt
fi asociată cu reducerea
calităţii. negativi şi supraunitari.
Pentru serviciile ce satisfac nevoi primare creşterea
tarifelor nu determină scăderea în aceeaşi proporţie a cererii
de servicii ⇒ coeficienţii de elasticitate au valori subunitare.
4.Factorii demografici – creşterea numărului
populaţiei determină creşterea cererii de servicii:
- creşterea natalităţii – determină creşterea cererii
pentru anumite servicii: educaţie, întreţinere;
- creşterea duratei medie de viaţă - determină
creşterea cererii pentru alte servicii (sănătate, turism).

104
 5.Concurenţa dintre bunuri, servicii şi self-service.
Cheltuielile pentru servicii nu sunt de primă
necesitate. Dacă tarifele cresc prea mult, familiile renunţă la
unele din aceste cheltuieli. Astfel, bunurile, serviciile de
piaţă şi munca domestică se află în concurenţă pentru
satisfacerea unor nevoi (alimentaţie, transport, reparaţii,
timp liber).

6. Factorii psihologici şi sociali

Factorii psihologici precum: preferinţele, gusturile, !
Comunicarea, călătoriile,
aspiraţiile, diferite ale individului influenţează cererea de au condus la creşterea
nivelului aspiraţiilor fapt
servicii ca volum, dar şi ca structură. ce a determinat apariţia
de noi cerinţe asupra
Schimbările sociale au de asemenea impact asupra instituţiilor de
învăţământ.
cererii de servicii. ex. Dezvoltarea de noi oraşe determină Creşterea complexităţii
vieţii a creat cerere
creşterea nevoii de infrastructură şi de serviciile aferente. pentru o varietate de
servicii, ex. Servicii de
consultanţă juridică,
financiară.
Creşterea numărului
II. Cererea de servicii a întreprinderii femeilor care lucrează a
determinat creşterea
În ceea ce priveşte întreprinderea, în ţările occidentale cererii de servicii de
alimentaţie rapidă, de
se înregistrează ca tendinţă comună creşterea cumpărărilor îngrijire a copiilor.

de servicii mult mai rapidă decât creşterea cumpărărilor de

bunuri. Aceasta se explică prin influenţa a 2 categorii de
factori:
1. Creşterea complexităţii ştiinţifice şi tehnice
interne în cadrul întreprinderii, a proceselor de producţie a
bunurilor şi serviciilor. Cuprinde:
- creşterea complexităţii suporturilor materiale ale
producţiei a căror funcţionare şi programare fac să
intervină un număr tot mai mare de parametrii şi cer
cunoştinţe mai înalte şi mai abstracte;

105
 - creşterea complexităţii sistemelor de producţie,
"
Induce nevoia de adică creşterea gradului de flexibilitate tehnică a
competenţe, de formare
şi informare, ceea ce acestor sisteme productive şi diversificarea crescândă
determină investiţii
intelectuale, pentru a produselor realizate.
formarea personalului,
pentru producerea şi
achiziţionarea de 2. Creşterea complexităţii externe, adică a mediului
programe pentru
cercetare – dezvoltare. extern al întreprinderii.
Aceasta este determinată de mai multe variabile:
- fizice şi tehnice – de referă la inovaţiile ştiinţifice,
sistemele de informare şi comunicare, mediul natural;
- economice – segmentarea şi internaţionalizarea
pieţei;
- sociale – segmentarea clientelei, individualizarea
exigenţelor, diferenţierea veniturilor şi aspiraţiilor;
- instituţionale – legislaţie, reglementări fiscale şi
contabile.
III. Cererea de servicii internaţionale – a cunoscut
un dinamism deosebit în ultimele decenii datorită
interacţiunii unor factori.
- Creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor
de consum ale populaţiei – conduce la o creştere tot
mai activă a cererii pentru noi servicii şi mai ales
pentru turism internaţional.
- Creşterea şi liberalizarea comerţului cu bunuri
care are ca efect creşterea fluxurilor internaţionale cu
servicii complementare adică transport, asigurări
serviciilor bancare.
- Progresul ştiinţific şi tehnic conduce la creşterea
fluxurilor invizibile legate de transferul internaţional
de tehnologie, servicii de inginerie, informatică.

106
- Expansiunea activităţii realizată de companiile
multinaţionale şi transnaţionale, determină creşterea
cererii pentru servicii de studierea pieţelor, de
transport, de telecomunicaţii, bancare.

107
108
 CAPITOLUL 7

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

A SERVICIILOR.
CONŢINUT ŞI PARTICULARITĂŢI

Eficienţa este obiectivul esenţial al oricărei firme. În

accepţiune generală este expresia raportului dintre efectul
util, (rezultatul) şi efortul (cheltuiala), făcut pentru obţinerea
lui dar, şi în sens invers, eforturi şi efecte.
Eficienţa economică agregată sau totală conţine
două componente:
1. Eficienţa tehnică – se calculează raportând nivelul
ouptutului la volumul de intrări. Este echivalentă cu
!
Combinaţia optimă a
factorilor de producţie
noţiunea de productivitate parţială (un singur factor de este determinată de
preţurile lor relative, care
producţie) sau totală (toţi factorii de producţie). reflectă raritatea lor
relativă, scopul fiind
2. Eficienţa de alocare – se referă la combinaţia minimizarea costurilor
de producţie
inputurilor, adică la mixul intrărilor factorilor de producţie.
De asemenea vorbim de:
- eficienţa economică a serviciilor care se referă la
rezultatele economice ale întreprinderii de servicii şi,
prin însumare, la nivelul întregii economii;
- eficienţa socială – se referă la rezultatele
activităţilor de servicii din punct de vedere al
consumatorului. Eficienţa socială se concretizează în
gradul de satisfacere al trebuinţelor, în nivelul
calitativ al serviciilor.
Obs. Cele două laturi ale eficienţei se completează în
cele mai multe cazuri, ele presupunându-se şi
condiţionându-se reciproc.

109
 Efectele activităţilor de servicii mai pot fi clasificate
în:
1. Efecte directe asociate fiecărui factor de producţie
utilizat sau fiecărei componente a activităţii
2. Efecte indirecte – multiplicatoare, sunt exprimate
prin impulsul dat celorlalte ramuri şi sectoare ale economiei.
3. Efecte mediate – se întâlnesc în multe sectoare ale
serviciilor; prin intermediul utilizatorilor, sunt determinate

" de participarea şi implicarea acestora (servicii de

Principalele criterii de învăţământ, servicii de sănătate).
evaluare a eficienţei în
domeniul serviciilor
sunt:
Criterii de evaluare, indicatori de exprimare şi căi
• rentabilitatea;
• nivelul costurilor;
de creştere a eficienţei
• eficienţa utilizării
factorilor de
Toate deciziile privind viitorul începând de la nivelul
producţie;
• eficienţa
firmei şi ajungând până la nivelul economiei naţionale
investiţiilor;
• eficienţa socială.
trebuie fundamentate pe analiza - diagnostic a rezultatelor
obţinute atât din punct de vedere economic cât şi social.
Principalele criterii de evaluare a eficienţei în
! domeniul serviciilor:
Activităţile de producţie
– nivelul profitului este a. Rentabilitatea – exprimă sintetic eficienţa
diferenţa între preţul
producţiei (fără TVA) şi economică în sectorul serviciilor
costurile de producţie.
În comerţ profitul este
diferenţa între adaosul
- constă în capacitatea unei întreprinderi de a obţine
comercial (marja brută a
comerţului) şi profit sau venit net;
cheltuielile comerciale.
În alimentaţia publică – - se măsoară cu ajutorul indicatorilor absoluţi sau
profitul este diferenţa
între veniturile relativi.
constituite din adaos
comercial (şi adaos de Nivelul absolut al profitului se exprimă în general ca
alimentaţie publică) şi
cheltuieli. diferenţă între veniturile totale şi costurile totale, prezintă
În turism – profitul e
diferenţa dintre încasări anumite particularităţi după cum este vorba de: activităţi de
şi cheltuielile efectuate
de unităţi turistice. producţie, comerţ, alimentaţie publică, turism.

110
 Indicatorii relativi.
Sunt mai expresivi şi se referă la rata rentabilităţii
care poate fi:
1. Rata rentabilităţii comercială Rc – se
calculează ca raport între rezultatul exerciţiului (Re) (profit
sau pierdere) după ce s-a scăzut impozitul pe profit şi cifra
de afaceri (CA), sau producţia exerciţiului Q.
Re
Rc = 100
CA
Re
Rc = 100
Q

2. Rata rentabilităţii economice (RE) – este raport

între rezultatul exerciţiului Re şi activele totale (At).
Re
RE = 100
AT
3. Rata rentabilităţii financiare – notată cu Rf se
calculează ca raport între rezultatul exerciţiului Re şi
capitalurile proprii (K) sau capitalurile permanente (Kp
Re Re
Rf = 100 Rf = ⋅ 100
K sau Kp

b. Nivelul costurilor – se exprimă cu indicatori absoluţi

şi relativi:
Nivelul absolut – se referă la suma totală a
cheltuielilor ce cuprinde cheltuieli indirecte şi cheltuieli
directe. Prezintă importanţă din punct de vedere al analizei
economice, gruparea cheltuielilor în fixe sau convenţional
constante şi variabile.
Nivelul relativ al costurilor - notat “n”, exprimă
cheltuielile la 100 sau la 1000 lei cifră de afaceri şi

111
evidenţiază consumul de resurse în raport cu rezultatele

economice obţinute. n = ∑ cheltuieli

100
Cifra de afaceri

c. eficienţa utilizării factorilor de producţie – exprimă

nivelul producţiei pe unitatea de factor de producţie
consumat. Evidenţiază productivitatea parţială sau
totală a factorilor de producţie. Vorbim aici de:
- productivitatea medie a factorilor de producţie
Q
W= unde X – consumul de factori de producţie,
X
Q = producţia
dQ
- productivitatea marginală Wm = unde
dX
dQ- modificarea producţiei, dX – modificarea
consumului de factori de producţie.
Eficienţa utilizării factorilor de producţie poate fi
exprimată şi cu ajutorul altor indicatori:
Ex. Profitul realizat în medie de către un salariat sau
profitul realizat în medie la 1000 lei capital fix sau la 1000
lei cheltuieli.
În ceea ce priveşte utilizarea capitalului fix avem şi
indicatori specifici.
1. Coeficientul de utilizate a capacităţii – se
calculează ca raport între capacitatea efectiv folosită şi
capacitatea teoretică
2. Ca raport între încasări şi cifra de afaceri pe 1
metru pătrat suprafaţă de producţie sau suprafaţă
comercială.

112
 În ceea ce priveşte capitalul ca factor de
producţie - indicatori:
1. Numărul de rotaţii al capitalului = raport între
cifra de afaceri realizată într-o perioadă de timp şi capitalul
utilizat în perioada respectivă.
2. Rata autonomiei financiară – raport între
capitalul propriu şi capitalul total al întreprinderii.
"
Alţi indicatori:
- Rata curentă a
3. Rata solvabilităţii generale – raport între lichidităţii – raport între
active curente şi obligaţii
activele totale ale întreprinderii şi obligaţiile exigibile + curente;
- Rata rapidă a lichidităţii
creditele de rambursat într-o anumită perioadă de timp. – raport între active
curente minus stocuri şi
4. Fondul de rulment permanent – se calculează ca obligaţii curente;
- Rata de recuperare a
diferenţă între capitalurile permanente şi activul imobilizat creanţelor – raport între
facturile emise şi
sau ca diferenţă între activul circulant şi datoriile pe termen neîncasate şi vânzări.

scurt .
d) eficienţa investiţiilor
Pentru fiecare proiect există mai mulţi parametri:
1. Durata de funcţionare (utilizare) care nu e neapărat
identică cu durata de viaţă fizică.
2. Veniturile sau încasările estimate în cursul
perioadei de utilizare.
3. Costurile care cuprind suma investiţiei şi costurile
de utilizare a investiţiei.
Indicatori:
(1) Termenul de recuperare : calculat ca
raportul între volumul iniţial al investiţiei şi
profitul anual estimat a se realiza prin punerea în
funcţiune a investiţiilor;
(2) Profitul actualizat;
(3) Taxa de rentabilitate minimă.

113
 e. Eficienţa socială
Este cel mai greu de anticipat şi de exprimat cu
ajutorul unor indicatori cantitativi. Majoritatea modelelor se
referă la măsurarea calităţii serviciilor, respectiv la
reducerea diferenţei dintre nivelul serviciilor oferite şi
nivelul aşteptat de consumatori.
Există următorul model care defineşte nivelul
serviciului:
n
Y = ∑ yifi ,
i =1

unde:
yi = nivelul de satisfacere al clientului în raport cu
criteriul, „i”, iar
fi = ponderi care exprimă importanţa relativă a
criteriului „i” în diferite situaţii specifice.
Criterii pentru a măsura nivelul de satisfacere al
clientului.
1. Gradul de anticipare a nevoilor clientului:
ponderea serviciilor care nu se acordă din cauză că nu au
fost avute în vedere de către furnizorul serviciului, deşi
clientul aşteaptă să i se ofere.
2. Gradul de precizie în definirea conţinutului
serviciului, adică numărul mediu al „rundelor” de discuţii
între furnizorul şi beneficiarul serviciului până se ajunge la
un acord în privinţa definirii conţinutului serviciului.
3. Gradul de satisfacere a cererii de servicii – adică
o pondere a tuturor cererilor clienţilor de servicii care nu pot
fi satisfăcuţe din lipsă de specialişti sau baze materiale
necesare.

114
 4. Gradul de flexibilitate (promtitudinea) cu care se
răspunde la situaţiile de urgenţă timpul mediu de la primirea
cererii clientului până când serviciul respectiv a fost oferit.
5. Gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor
privind serviciul, adică o pondere a tuturor problemelor
pentru care serviciul promis nu poate fi oferit în intervalul
de timp stabilit iniţial.
Indicatorii care reflectă aspecte parţiale ale
eficienţei sociale a serviciilor pentru populaţie:
- numărul de unităţi (comerciale, de învăţământ,
sănătate, biblioteci) la 1000 locuitori;
- numărul de locuitori ce revin la un pat de spital şi la
un medic;
- numărul de studenţi la 100.000 locuitori;
- timpul necesar pentru efectuarea cumpărăturilor,
transportului.
Căi de creştere a eficienţei economice
1. Creşterea sau maximizarea veniturilor, realizată
prin:
a. creşterea cifrei de afaceri, a încasărilor, a
valorii adăugate de servicii şi, mai ales, prin
creşterea cantitativă a producţiei.
b. modificarea structurii activităţii prin
strategii de specializare şi diversificare a
produsului
c. mărirea cotelor de adaos comercial, (de
comision), şi structura vânzărilor pentru
activităţile de intermediere (comerciale).

115
 2. Raţionalizarea cheltuielilor (nu presupune neapărat
minimizarea)
Se poate realiza prin:
a. creşterea productivităţii factorilor de
producţie(a eficienţei tehnice )
b. creşterea eficienţei de alocare (optimizarea
combinaţiei factorilor de producţie).

116
 APLICAŢIE

Previziunea modificărilor structurale cu ajutorul

metodei lanţurilor lui Markov
Pentru a analiza şi previziona modificările structurale
ale unui indicator (structura populaţiei ocupate pe sectoare
ale economiei, structura cheltuielilor de consum, structura
contribuţiei sectoarelor la crearea PIB), se utilizează o serie
de metode statistice: metoda indicelui mediu de dinamică,
metoda ritmului mediu, metoda trendului liniar, exponenţial
sau parabolic, dar şi metoda lanţurilor lui Markov.
Ex.
Structura cheltuielilor de consum ale gospodăriilor
din România a evoluat astfel: %
Anul CHELT. CU CHELT. CU PROD. CHELT. CU
PROD. NEALIMENTARE SERVICII
ALIM. (A) (NA) (S)
1995 44.3 38,9 16,8
1996 45 38 17
1997 46,4 34,7 18,9
Să se previzioneze structura cheltuielilor pe anul
1998.

ETAPA I. Calcularea matricelor de tranziţie sau a

matricelor de trecere dintr-o stare în alta.
Se calculează n-1 matrici de tranziţie, unde n este numărul
de ani pentru care există date.
Prima matrice de tranziţie evidenţiază modificările în
structura cheltuielilor de consum în 1996 faţă de 1995.
A NA 1995S
A −
44,3 − 44,3
NA 0,738 0,2 38,9
S − − 16,8 16,8
1996 45,0 38,0 17,0 100
117
REZULTATELE obţinute indică faptul că ponderea
cheltuielilor cu produsele alimentare a crescut în 1996 faţă
de 1994 cu 0,7%, la fel şi ponderea cheltuielilor cu serviciile
a crescut în 1996 faţă de 1995 cu 0,2% amândouă în
detrimentul cheltuielilor cu produsele nelaimentare care au
scăzut cu 0,9%.
Matricea a doua:
A NA S
1996
A 45,0 − − 45,0
NA 1,4 34,7 1,9 38,0
S − − 17,0 17,0
1997 46,4 34,7 18,9 100

În 1997 faţă de 1996 ponderea cheltuielilor cu

produsele alimentare a crescut cu 1,4%, ponderea
cheltuielilor cu serviciile a crescut cu 1,9%, ponderea
cheltuielilor cu produsele nealimentare a scăzut cu 3,3%.
ETAPA II.
Calculul matricei totale de tranziţie se face prin
însumarea celor n-1 matrici de tranziţie calculate anterior.
- se adună poziţiile corespunzătoare: ex: 44,3+45
A NA S
TOTAL
A 89,3 − − 89,3
NA 2,1 72,7
2,1 76,9
S − − 33,8 37,18
TOTAL 91,4 72,7 35,8 200

ETAPA III.
Calculul matricei probabilităţilor de tranziţie
- se face prin împărţirea fiecărui element al matricei totale
de tranziţie la totalurile pe linie.

118
 1 0 0 
 
 0,2731 0,94538 0,02731
 0 0 1 

ETAPA IV.
Calcularea structurii previzionare
- se transpune matricea probabilităţilor de tranziţie şi se
înmulţeşte cu vectorul structurii ultimului an pentru care
există date:
 1 0,02731 0   46,4   47,3476 
     
 0 0,94538 0  ⋅  34,7  =  32,80468 
 0 0,02731 1   18,9   19,84766 
     

STRUCTURA PREVIZIONARĂ a cheltuielilor de consum

pentru anul 1998 va fii:
Pentru A: 47,3
NA: 32,8
S: 19.9
Se observă tendinţa crescătoare pentru cheltuielile cu
produsele alimentare şi serviciile şi tendinţa de scădere
pentru ponderea cheltuielilor cu produsele nealimentare.
SĂ se previzioneze structura populaţiei ocupate pe
sectoare ale economiei pentru ţara X pentru anul 2000.

119
120
 Termen de predare 17 mai 2002

TEMA NR. 1
REFERAT
(Temă la alegere)

1. Serviciile în economia românească.

2. Serviciile în secolul XX.
3. Locul serviciilor în economie.
4. Rolul serviciilor în creşterea calităţii vieţii.
5. Efectele serviciilor asupra randamentului utilizării
timpului liber.
6. Protejarea mediului – factor de creştere economică.
7. Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor pentru producţie.
8. Serviciile pentru populaţie – factor al creşterii calităţii
vieţii.
9. Rolul serviciilor de învăţământ în formarea profesională
şi cultural – ştiinţifică a membrilor societăţii.
10. Tendinţe în dezvoltarea turismului internaţional.
11. Particularităţile angajării în sectorul serviciilor.
12. Diversificarea serviciilor – premisă a creşterii
satisfacerii consumatorilor.

121
122
 Termen de predare 17 mai 2002

TEMA NR. 2

1. În ce relaţie se află ansamblul serviciilor şi sectorul

terţiar?
a. primul îl include pe al doilea.
b. al doilea îl include pe primul
c. sunt egale
d. nu au legătură unul cu celălalt.
2. Referitor la relaţiile serviciilor cu mediul înconjurător, se
poate afirma că serviciile sunt implicate în:
a. protecţia mediului
b. deteriorarea mediului
c. protecţia şi deteriorarea mediului
d. nu au legătură cu mediul.
3. În cazul calculării coeficientului Spearman, între
serviciile prestate populaţiei şi rata şomajului, rezultatul ar
trebui să ia următoarea valoare:
a. spre + 1
b. spre – 1
c. spre 0
d. în intervalul [-1, +1]
4. Serviciile furnizate „in situ” sunt servicii:
a. marfă
b. materiale
c. netransferabile
d. market.

123
5. C.I.T.I. – Clasificarea Internaţională Tip pe Industrii
a. conţine numai bunuri
b. conţine numai servicii
c. este o clasificare pe activităţi
d. este o clasificare pe produs.
6. Evaluarea serviciilor este mai dificilă şi adesea subiectivă
datorită caracteristicii lor de ……..
7. 6 înseamnă:
CSI –
CBSG –
NACE –
CAEN –
8. Enumeraţi caracteristicile pieţei serviciilor.
9. Enumeraţi factorii care influenţează cererea de servicii a
populaţiei.
10. Din punct de vedere al vânzătorului, decizia de stabilire
a tarifului să ţină seama de ……………..
11. Enumeraţi caracteristicile ofertei de servicii.
12. Principalele criterii de evaluare a eficienţei în domeniul
serviciilor.

124
 BIBLIOGRAFIE

1. M. Ioncică, R. Minciu, G. Stănciulescu, „Economia

serviciilor”, Editura Uranus, 1997.
2. A. Jivan, „Economia serviciilor”, Editura Nero-G,
Timişoara, 2000.
3. M. Ioncică, „Economia serviciilor”, Editura Uranus,
Bucureşti, 2000.
4. I. Cetină, „Marketingul competitiv în sectorul serviciilor”,
Bucureşti, 2001.
5. A. Jivan, „Servicitate”, Editura Sedona, Timişoara, 2000.

125