Sunteți pe pagina 1din 75

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Facultatea de Studii Europene

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Suport de curs
IDD

Asist. Univ. Drd. Marcela DOMUŢA

Cluj-Napoca
2010

1
CUPRINS

I. Consideraţii generale asupra dreptului internaţional public


1. Noţiune
2. Caracteristici ale dreptului internaţional public
3. Sancţiunile în dreptul internaţional public
4. Acordul de voinţă al statelor - fundamentul dreptului internaţional
5. Raportul între dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor

II. Izvoarele dreptului internaţional public


1. Concept şi categorii
2. Tratatul internaţional
3. Cutuma
4. Codificarea dreptului internaţional public
5. Principiile generale de drept
6. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public
7. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina
8. Actele organizaţiilor internaţionale
9. Actele unilaterale ale statelor
10. Echitatea în dreptul internaţional public
11. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan

III. Subiectele dreptului internaţional public


1. Noţiune şi categorii
2. Statul-subiect principal al dreptului internaţional public
3. Organizaţiile internaţionale guvernamentale
4. Naţiunile sau poparele care luptă pentru eliberare
5. Statutul individului în dreptul internaţional public
6. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor
7. Succesiunea statelor

2
IV Reglementări ale dreptului internaţional public referitoare la populaţia statelor şi la
persoanele fizice
1. Noţiunea de populaţie
2. Cetăţenia persoanelor fizice
3. Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea
4. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil
5. Protecţa diplomatică

V. Dreptul tratatelor
1. Definiţia şi elementele tratatului
2. Clasificarea tratatelor internaţionale
3. Încheierea tratatelor
4. Intrarea în vigoare a tratatului.
5. Tratatele încheiate de România
6. Rezervele la tratate.
7. Aplicarea în spaţiu şi în timp a tratatelor
8. Efectele tratatelor faţă de părţi şi faţă de terţi
9. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor.
10. Suspendarea şi încetarea tratatelor
Nulitatea tratatelor
11. Interpretarea tratatelor

VI. Mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale


1.Istoricul reglementării principiului.
1. Noţiunea de diferend
2. Clasificarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor
3. Mijloacele diplomatice şi politice (nejurisdicţionale)
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor.
4. Mijloacele paşnice bazate pe constrângere

VII. Răspunderea internaţională


1. Noţiunea şi fundamentul răspunderii internaţionale
2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspunderi internaţionale ale statului
3. Elemente constitutive ale răspunderii internaţionale a statului pentru fapte ilicite

3
4. Răspunderea subiectelor de drept internaţional pentru consecinţe păgubitoare rezultate
din activităţi licite, conform dreptului internaţional

VIII. Instituţii jurisdicţionale penale.


Curtea Penală Internaţională (C.P.I)
Tribunale penale speciale

IX. Elemente de drept diplomatic


1. Diplomaţia
2. Dreptul diplomatic
3. Relaţiile diplomatice
4. Forme de reprezentare externă a statelor şi organizaţiilor internaţionale: misiunile
diplomatice permanente şi temporare

X . Bibliografie generală

I. Consideraţii generale asupra dreptului internaţional public

1. Noţiune. Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care


guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional
public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de aplicare a
normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea
juridică internaţională.
Definiţia dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de
către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutumă),
pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională,
norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin
sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”1.
Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept internaţional

4
(organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor
subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care
intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional public
fiind şi un instrument al politicii internaţionale. În comunitatea internaţională contemporană am
asistat la un fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a federaţiilor de state, în
centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia,
Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de
comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau
economice tind să se reunească în cadrul unor structuri organizaţionale integrate, cum este
Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internaţionale, o serie de
consecinţe:
a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia vechilor
„actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente, confederaţii, organizaţii
guvernamentale);
b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în această
perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;
c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul
relaţiilor internaţionale;
d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor
statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul
dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.

2. Caracteristici ale dreptului internaţional public În societatea internaţională, puterea


este repartizată pe orizontală, poziţia statelor fiind cea de egalitate juridică. Inegalităţile care apar
în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional public, relaţii
de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în
drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu
un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea
internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate –
din punct de vedere juridic – egale în drepturi.
Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite
particularităţi ale dreptului internaţional public:
a). Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un
for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care să

5
elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele fiind şi
destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern,
în funcţie de normele dreptului internaţional public
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să
asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia.
Această atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă generală şi
obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt
respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale,
competenţa acestora fiind condiţionată însă de exprimarea acordului expres al statelor aflate în
cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie,
este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere
în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).
d). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul
nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă că aceste norme
ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau
cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului
internaţional public nu se bazează, în principiu, pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în
anumite cazuri.
3. Sancţiunile în dreptul internaţional public. Recurgerea la sancţiuni intervine în
condiţiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului
internaţional public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalcă o normă imperativă (denumită
de “jus cogens”), comiţând, de exemplu, o crimă internaţională.
Competenţa de a constata că un anumit act sau fapt săvârşit de un stat constituie un act ilicit
şi de a aplica sancţiuni, revine: statelor şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) sau altor
organizaţii internaţionale regionale.
În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victimă, după ce
dovedeşte caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către organele O.N.U. să aplice sancţiuni.
În cazul comiterii de către un stat, prin reprezentanţii săi, a unei crime internaţionale, oricare dintre
statele membre ale comunităţii internaţionale are interesul să constate producerea actului ilicit şi să
sancţioneze statul vinovat de încălcarea ordinii publice internaţionale.

6
O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii internaţionale şi în
limitele mandatului primit din partea statelor membre, prin statutul oragnizaţiei ( Carta O.N.U, etc)
sunt abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.
a). Sancţiunile aplicabile de către state pot să conste în ripostă militară, acte de retorsiune
sau represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară de către statul
victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de retorsiune, constând
în „acte neamicale considerate însă legitime, cum sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea
privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor
economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat” 2
Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în care se desfăşoară, ar
trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un
răspuns la conduita contrară dreptului internaţional a altui stat. Represaliile pot avea un caracter
politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar” 3. Spre exemplu, un stat dispune
exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să acorde despăgubirile
legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul al cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest
mod, poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a
încălcat acordul internaţional şi care se află pe teritoriul său.
b). Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot să aplice anumite sancţiuni, în cazul
încălcării unor norme de drept internaţional public.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice sancţiuni.
Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale. Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forţei
armate (măsuri de ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin
militar).
Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor economice şi a
comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte:
demonstraţiile, blocadele sau alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale
statelor membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie internaţională
reprezintă: o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie internaţională care a reclamat
aplicarea unei sancţiuni, reprezenta o ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a
justificat calificativul de „încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte

7
situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva păcii: împiedicarea
exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rodezia şi Namibia), terorism ( în Libia),
violarea drepturilor omului şi exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda).
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale pot să conste în:
pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizaţiei,
suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei, sau excluderea din
organizaţie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Miniştri - poate
dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în
cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul
statutar al organizaţiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost
exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar
Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor
credite .
4. Acordul de voinţă al statelor - fundamentul dreptului internaţional. Statele acceptă
faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în
raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când apar state noi în societatea
internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea
acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul apariţiei lor, le este – în principiu –
opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum
şi de a iniţia noi reguli cutumiare .
Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod
automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt excluse presiunile
exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul
internaţional. Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă
libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include :
alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-teritorială, apărarea
şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenţie exterioară, în numele
necesităţii respectării dreptului internaţional public. Problema respectării drepturilor fundamentale
ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului
rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale.

5. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern. Deşi dreptul


internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două sisteme se întrepătrund, în
sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie, statele sunt obligate să ia anumite

8
măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale pe care şi le-au asumat. Pe de altă
parte, în legislaţia internă a statelor există reglementări care depăşesc cadrul naţional, regizând
comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemnează organele
statale cu atribuţii în relaţiile internaţionale, procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor,
statutul juidic al străinilor, normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.
În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul apariţiei unui conflict între normele celor
două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează. În acest sens, în literatura juridică s-au
conturat două teorii : teoria dualistă şi teoria monistă.
a). Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul sec.al
XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme juridice
cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având izvoare şi destinatari
diferiţi. În consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situaţie, fiecare dintre
ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Potrivit acestei terorii, între actele
interne şi cele internaţionale ar putea exista neconformităţi, ceea ce în dreptul contemporan nu
este de acceptat. Pentru ca normele dreptului internaţional să devină aplicabile în dreptul intern
este necesar un act special de transformare a normelor internaţionale în norme interne.
b). Teoria monistă are la bază „ideea ansamblului normelor juridice ale celor două sisteme
de drept şi subordonarea unui drept faţă de celălalt” 4 şi cuprinde două variante:
- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional ;
- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern .
Prima variantă, dominantă în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi suveranitatea
deplină a statelor, încearcă să demonstreze că dreptul internaţional reprezintă o proiectare în sfera
raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul internaţional derivând deci, din
dreptul intern al fiecărui stat.
Cea de-a doua variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că dreptul internaţional
public ar determina limitele competenţelor dreptului intern al statelor. Această variantă porneşte de
la concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică universală, superioară
ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie competenţe statelor în cadrul
acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a confirmat această teorie care neagă
competenţele statului rezultând din suveranitatea acestuia.
În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului intern de
către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în totalitate. Nu există
însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele două
sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de prevederile constituţiilor

9
naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O
parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea
unui tratat” (art.27).

II. Izvoarele dreptului internaţional public


1.Concept şi categorii

1.1. Concept. În Dicţionarul de drept internaţional public se dă următoarea definiţie


izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui
drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului internaţional
public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a
acestora.
1.2. Categorii. Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora. Se disting
astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile judecătoreşti şi
doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potenţial
izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii
nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte
două categorii : actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale
statelor.
2. Tratatul internaţional
2.1. Tratatul, ca izvor de drept. Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord
sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să
producă efecte de drept internaţional.
În perioada de început a evoluţiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul
principal de exprimare a normelor sale juridice, dar după cel de-al doilea război mondial, ca urmare
a încheierii unui mare număr de tratate internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul
devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei
categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state şi
organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii internaţionale, raporturile între acestea
concretizându-se în tratate. Totodată, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter
universal, care reglementează din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii

10
internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor
fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului
internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D).
2.2. Carta O.N.U. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv
al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se manifestă sub mai multe
aspecte:
a) în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional, vor
prevala cele dintâi;
b) Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la
aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept internaţional
conform căruia tratatele “leagă” doar statele –părţi la un tratat.
2.3. Tratatele licite şi cele ilicite. În doctrina juridică s-a ridicat problema de a stabili dacă
orice tratat internaţional poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie să se facă
distincţie între tratatele licite şi cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor
dreptului internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional
cu caracter imperativ (norme de “jus cogens”), sau care este nul, ca urmare a existenţei unor vicii
de consimţământ al părţilor (problema viciilor de consimţământ va fi analizată pe larg în capitolul
privind dreptul tratatelor). S-a conchis că, numai tratatele licite şi aflate în vigoare pot să constituie
izvoare de drept internaţional public.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizează prin
următoarele trăsături:
a) concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi obligaţiile juridice
ale acestora;
b) permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul
comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente sau a revizuirii
textului lor.
3. Cutuma
3.1. Noţiune. Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o
practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având
forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei
practici generale, acceptată ca drept”.5 Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor
subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta
trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:
a) să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

11
b) să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu
forţă juridică obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia
internaţională. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică
şi nu atrag răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-au
transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de
asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate
diplomaţilor).
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o
practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că este
nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor care
formează societatea internaţională la un moment dat.”1. Este posibilă formarea unor cutume, chiar
pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani)
cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele
“cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se
apăra împotriva unei pretenţii din partea altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
a) acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de politică externă,
corespondenţa diplomatică, alte acte normative interne, cu condiţia să producă efecte pe plan
extern)
b) clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele care sunt părţi la
tratate ;
c) practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit căreia abţinerea
voluntară de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU nu constituie un
obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a impus ca o cutumă internaţională).
3.2. Raportul dintre tratat şi cutumă. În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutumă, din
practica Curţii Internaţionale de Justiţie, se desprind câtega reguli:
a) normele prevăzute în tratate pot fi accepate şi aplicate de către alte state terţe de tratat sau pot fi
impuse acestora ca reguli cutumiare;
b) tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste (să se aplice în paralel);
c) în caz de dubiu, tratatele se interpretează potrivit dreptului cutumiar, a cărui normă, dacă are
caracter imperativ va avea proritate faţă de tratat.

1
cazul Platoului continental al Mării Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969
12
Trebuie precizat însă, că dacă un stat a manifestat în mod sistematic şi explicit o atitudine de
respingere a unei cutume internaţionale aceasta nu îi poate fi opozabilă.

4. Codificarea dreptului internaţional


4.1. Definiţie Codificarea, în dreptul internaţional, reprezintă operaţiunea de grupare şi
sistematizare a normelor dreptului internaţional public, în scopul asigurării unităţii acestor norme, a
precizării conţinutului lor şi a înlăturării eventualelor contradicţii dintre ele. Obiectul codificării l-au
constituit, în primul rând, normele cutumiare.
4.2. Tipuri de codificare. Codificarea este de două tipuri - neoficială şi oficială.
a) Codificarea neofială reprezintă rezultatul cercetării ştiinţifice, respectiv doctrina juridică.
Deşi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificării oficiale,
practicii statelor şi jurisprudenţei internaţionale.
b) Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaţiilor internaţionale
sau al conferinţelor şi are un caracter obligatoriu. În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat
cu atribuţii în domeniul codificării dreptului internaţional – Comisia de Drept Internaţional, formată
din experţi cu pregătire juridică. Codificări cu valoare deosebită sunt considerate: Convenţiile
asupra dreptului mării (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena, 1961),
Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena,
1969).
5. Principiile generale de drept.
5.1. Noţiune. Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se operează
în majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul internaţional. Convenţiile
internaţionale ca şi multe dintre hotărârile instanţelor de judecată internaţionale fac deseori trimitere
la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan şi care pot fi considerate izvoare
de drept internaţional.
5.2. Categorii. În soluţionarea litigiilor internaţionale se recurge deseori la principii cum sunt:
buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul
judiciar, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalităţii părţilor litigiului,
dreptul la apărare etc. În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internaţional a principiilor
generale de drept a fost şi este încă, contestată de unii autori (G. Geamănu, I. Diaconu).

6. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public


6.1. Definiţie. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme juridice
de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau
expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional.”

13
6
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în Declaraţia Adunării Generale
O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot
deroga prin convenţii contrare.
6.2. Enumerarea principiilor
a). Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state sau principiul
neagresiunii. În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o “crimă împotriva
umanităţii”;
b). Principiul soluţionării paşnice a diferendelor.
c). Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan, nu
mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul
internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse azi în cadrul
cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);
d). Principiul cooperării internaţionale;
e). Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca “autorizând sau
încurajând o acţiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea
politică a unui stat suveran şi independent(…)” 7;
d). Principiul egalităţii suverane a statelor;
e). Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale - principiul pacta sunt
servanda .
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei:
a). principiul inviolabilităţii frontierelor;
b). principiul integrităţii teritoriale;
c). principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina


Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului
internaţional public.
7.1. Hotărârile judecătoreşti - nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la
precizarea corectă a unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie :
a). Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că hotărârile acestei instanţe
internaţionale au forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi numai pentru cauza în
care se pronunţă;
b). Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;

14
c). Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme de drept
internaţional.
7.2. Doctrina Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi
operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de
Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile separate ale
judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, anexate deciziilor Curţii. În jurisprudenţa instanţelor
internaţionale, doctrina a fost invocată adesea ca dovadă a existenţei unei norme şi nu ca sursă a
dreptului internaţional.

8. Actele organizaţiilor internaţionale


Cei mai mulţi dintre autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile internaţionale
guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.
Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc) stabilesc
forţa juridică a actelor pe care le adoptă organizaţia. Statutele prevăd, de regulă, două categorii de
acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:
a). acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei, având un caracter
obligatoriu;
b). acte ce se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament cerute pentru
realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre ONU.,
organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu, Adunarea
Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar dacă
recomandările, prin natura lor, nu constrâng din punct de vedere juridic statele destinatare, ele nu
pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât statele şi-au asumat, în momentul aderării la
organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

9. Actele unilaterale ale statelor.


Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul relaţiilor
internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.
a).Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o
anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia
statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile
unor state, de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea din

15
urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman,
1946);
b).Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional
(un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern, naţiune care luptă pentru
dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a
stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept
internaţional;
c). Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor
unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau
solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată,
totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
d).Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi
pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la
imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important pe piaţa financiară
internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

10. Echitatea
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu
în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”), dacă părţile la acea cauză sunt de acord.
Această prevedere semnifică faptul că, atunci când părţile unui litigiu încredinţează “judecătorului
internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului echităţii, ele conferă instanţei puteri
excepţionale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe fapte şi nu pe dreptul
pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în cauză. Recurgerea la echitate nu
înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional public. Totuşi, o hotărâre
judecătorească pronunţată în baza principiilor echităţii poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă
se pretinde a fi o soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele dreptului internaţional. Practic,
judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid normativ, fie să atenueze rigorile
unei norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale
abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind
necesar consimţământul expres al părţilor în cauză.
Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice
şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.

16
11. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan
a). O primă ierarhizare a izvoarelor dreptului internaţional public se poate stabili între
dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale organizaţiei. În
cazul unui conflict între dispoziţiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U.
b). O altă ierarhizare posibilă este între normele universale (normele din tratate cu caracter
general, universal) şi cele particulare, cu primatul primelor.
c). În dreptul internaţional contemporan operează distincţia între normele imperative (de jus
cogens) şi normele dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive, adică cele
care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul părţilor. Convenţia privind dreptul
tratatelor (Viena, 1969) defineşte norma imperativă ca fiind “o normă acceptată şi recunoscută de
comunitatea internaţională a statelor, de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi
modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional având acelaşi caracter” (art.53).
Orice tratat care, în momentul încheiereii sale, se află în conflict cu o normă imperativă existentă
este afectat de nulitate, iar apariţia unei noi norme imperative impune adaptarea normelor în vigoare
dispoziţiilor acesteia.
Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. a identificat ca aparţinând categoriei de jus cogens
următoarele norme: principiile de drept internaţional înscrise în Carta ONU, drepturile şi libertăţile
elementare la viaţă şi demnitate umană, drepturile general recunoscute membrilor comunităţii
internaţionale (cum sunt libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic).

III. Subiectele dreptului internaţional public


1. Noţiune şi categorii
1.1. Noţiune. Subiectele dreptului internaţional public sunt “entităţi participante la viaţa
internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe”.8 Cu alte cuvinte, subiectele dreptului internaţional
public reprezintă acele entităţi care participă la raporturi juridice, reglementate de normele acestui
drept. A fi subiect de drept internaţional înseamnă a beneficia de personalitate juridică
internaţională, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional.
1.2. Participanţii la raporturile juridice internaţionale. Personalitatea juridică internaţională
se diferenţiază pentru fiecare dintre participanţii la raporturile juridice internaţionale:
a). state, considerate subiecte originare, tipice, primare;
b). organizaţii internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate ;
c). naţiuni sau popoare care luptă pentru cucerirea independenţei, subiecte cu personalitate juridică
limitată şi tranzitorie, până la formarea statului independent;

17
d). alte entităţi care participă la raporturi juridice internaţionale, dar a căror personalitate juridică nu
este recunoscută în dreptul internaţional public- persoanele fizice şi organizaţiile neguvernamentale.

2.Statul-subiect principal al dreptului internaţional public

2.1. Suveranitatea statului. Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de
drept internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp, a reprezentat unicul subiect al acestui
drept şi este singurul care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul că,
celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului
personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii
internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut al
puterii de stat”9 În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri:
pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul
nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu
alte naţiuni 10.
Pentru ca o entitate să poată constitui un stat, este nevoie de o populaţie permanentă, un
teritoriu determinat, un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.
2.2. Drepturile şi obligaţiile statelor. Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale
statelor au fost menţionate în Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv
al Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale
statelor (ONU, 1974). Dintre drepturile statelor se pot reţine:
a a). dreptul la existenţă şi suveranitate;
b). dreptul la pace şi securitate;
b c) egalitatea în drepturi;
c d) dreptul de a participa la viaţa internaţională;
d e) dreptul la legitimă apărare, în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din
partea altor state;
e f) dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a organiza în mod liber sistemul
politic şi de a dispune nestingherit de resursele sale economice şi naturale;
f g) dreptul la dezvoltare şi progres.

18
Conform reglementărilor de drept internaţional, statele beneficiază de imunitate de
jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta reprezintă un
drept la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.
Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional public şi constă în :
a).obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
interstatale;
b.) obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
c). obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
d). obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale rezultând din tratate;
e). obligaţia de a proteja mediul.
2.3. Tipuri de state. În societatea internaţională există mai multe tipuri de state:
a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi administraţiei de
stat şi reprezintă subiecte unice de drept şi
b) uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state independente .
Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.
c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.
Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre îşi păstrează calitatea
de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile internaţionale. Statele
uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează activitatea acestora în anumite
domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei
confederaţii regionale, este constituită în baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat
între statele fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul Şefilor de State
care este organul decizional suprem, Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi
consiliere – organ permanent executiv, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează
politica externă a statelor membre, Consiliul Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea
politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere,
Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatală şi un Secretariat executiv. Prin tratatele
încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează să creeze o uniune economică în care să
fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din această
zonă, precum şi asigurarea unei zone de liber schimb 11
De cele mai multe ori, confederaţia este o formă de tranziţie înspre constituirea unei
federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni o federaţie au prezentat forma unei
confederaţii. Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor, transferând
calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îşi păstrează competenţa de a

19
administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relaţiile externe.
Este cazul Belgiei, al Elveţiei etc.
c) O situaţie particulară este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate
limitată de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul său specific. State cu neutralitate
permanentă sunt Elveţia şi Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte interne ale
acestuia – legi şi dispoziţii constituţionale. Statului neutru îi revin obligaţii specifice: de a nu
participa la alianţe militare, politice sau economice care urmăresc pregătirea unui război; de a nu
permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni militare, sau ca loc de depozitare a
muniţiilor, armamentului şi a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru
asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.
Statul neutru are dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, precum şi dreptul de a acorda
sprijin statului victimă, în caz de război. Acest din urmă drept îi este recunoscut statului neutru,
care, în societatea contemporană, nu mai este “ţinut” de obligaţia de imparţialitate.

3. Organizaţiile internaţionale guvernamentale


Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică limitată prin statutul lor de funcţionare,
fiind îndreptăţite să îşi asume doar acele drepturi şi obligaţii care concură la realizarea scopului
pentru care au fost înfiinţate. Totodată, reprezintă subiecte de drept derivate, întrucât sunt creaţia
statelor, care le conferă calitatea de subiecte de drept, prin actul lor constitutiv. Personalitatea
juridică internaţională a organizaţiilor guvernamentale se manifestă atât pe plan intern cât şi pe plan
internaţional şi se manifestă în: dreptul de a coordona activitatea organelor lor interne; în dreptul
de a încheia tratate; de a înfiinţa misiuni diplomatice permanente şi de a accepta funcţionarea unor
asemenea misiuni ale statelor pe lângă ele (drept de legaţie activă şi pasivă); în dreptul
organizaţiilor şi a funcţionarilor acestora de a beneficia la imunităţi şi privilegii diplomatice; în
dreptul de a acţiona pe plan internaţional împotriva unui alt subiect de drept şi în obligaţia de a
răspunde în faţa unor instanţe internaţionale.
Personalitatea juridică a organizaţiilor este opozabilă şi faţă de statele care nu sunt membre ale
organizaţiei.
4. Naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare
După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional public a consacrat dreptul la
autodeterminare a popoarelor aflate sub dominaţia colonială. În acest mod s-a legalizat lupta lor de
eliberare naţională în vederea constituirii ca state independente. Popoarelor care luptă pentru
independenţă le-a fost recunoscută calitatea de subiecte de drept internaţional public, dar cu
caracter limitat şi tranzitoriu, această calitate existând până la constituirea statului independent care
va deveni subiect cu personalitate juridică deplină. Personalitatea lor juridică internaţională se

20
dobândeşte din momentul în care îşi creează organe proprii ce exercită funcţii de putere publică.
Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoaşterea lor din partea statelor.
Poporul care luptă pentru independenţă se bucură de dreptul de a încheia tratate internaţionale,
de a întreţine relaţii oficiale internaţionale, de a primi ajutoare din partea statelor şi a organizaţiilor
internaţionale, de a participa la crearea dreptului internaţional public.

5. Statutul individului în dreptul internaţional public


Dreptul internaţional public – drept esenţialmente interstatal - nu recunoaşte persoanei fizice
calitatea de subiect de drept, în ordinea internaţională. Se apreciază, în literatura de specialitate că
participarea individului la viaţa internaţională este mediată de către stat. Statul, prin semnarea şi
ratificarea unor tratate internaţionale, constituie în favoarea individului anumite drepturi,
exprimându-şi, în acest mod, consimţământul ca persoana fizică să acţioneze în cadrul relaţiilor
internaţionale. Problema recunoaşterii calităţii de subiect de drept în favoarea individului se
menţine controversată. Rolul individului în dreptul internaţional se discută în legătura cu domeniul
dreptului internaţional penal şi al dreptului internaţional al drepturilor omului.
a) Astfel, individul poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii unor fapte,
considerate infracţiuni prin convenţiile internaţionale (de exemplu, genocidul), prin care statele se
obligă să incrimineze şi să pedepsească aceste fapte în legea internă. În baza unor asemenea
reglementări persoana fizică se supune de fapt jurisdicţiei interne a statului. Însă pentru comiterea
crimelor de război sau a crimelor împotriva păcii şi umanităţii, care constituie infracţiuni cu
caracter internaţional, răspunderea individului se angajează în plan internaţional, în faţa instanţelor
jurisdicţionale (de ex, a Curţii Penale Internaţionale).
b). Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte subiectelor de drept intern –
persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitate juridică internaţională,
manifestată prin dreptul acestora de a acţiona la nivel internaţional, prin intermediul petiţiilor, al
comunicărilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor instituţii jurisdicţionale sau
altor organisme internaţionale. Curţii Europene a Drepturilor Omului, individul se poate adresa
direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului (1950). În faţa acestei instituţii jurisdicţionale individul este tratat
pe poziţii de egalitate cu statul.

6. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor


6.1. Recunoaşterea statelor. Reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin care
acesta constată apariţia sau existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul recunoaşterii
reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat şi nu o obligaţie a acestuia.

21
În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere internaţională a noului
stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi, statul
recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii sale, ci din cel al
formării sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale (diplomatice şi
consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.
Recunoaşterea poate fi expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris, oficial
care este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul statului rezultă
intenţia sa de a recunoaşte un alt stat ( de exemplu, încheie cu acesta un tratat)
6.2. Recunoaşterea guvernelor. Intervine atunci când noul guvern se formează altfel decât pe
cale constituţională (prin revoluţie, insurecţie, lovitură de stat etc), sau se formează două guverne.
Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat acceptă guvernul nou
format al altui stat ca organ al puterii publice.
Pentru a face obiectul recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de suportul majorităţii
populaţiei statului şi să fie capabil să se achite de obligaţiile internaţionale ale predecesorilor săi.
Actul recunoaşterii are ca efecte: obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili
relaţii diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta
acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la
imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie. Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit
căruia un stat nu poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în faţa unei instanţe de
judecată.
7. Succesiunea statelor
Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementată de două convenţii –
Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) şi Convenţia
referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena, 1983).
Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor menţionate ca
reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile
internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate decide în mod
liber dacă şi în ce măsură va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul său.
Problema succesiunii se ridică în următoarele situaţii:
a) în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
b) în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare;
c)în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile internaţionale;
d) în cazul unei revoluţii sociale.
Regulile aplicabile fiecăreia dintre aceste situaţii:

22
a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie
într-un stat nou, independent, care reprezintă un nou subiect de drept internaţional. O consecinţă
firească a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care instituiau protectoratul şi tutela, ca fiind
incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce priveşte celelalte tratate de colaborare
internaţională ale vechiului stat, acestea pot să fie preluate de către noul subiect de drept, eventual
cu formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative, faţă de clauzele care nu corespund
intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizează prin încheierea unor acorduri de
succesiune, formularea unor declaraţii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin renegocierea
acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de exemplu, între Anglia şi fostele sale
colonii.
b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va deveni noul
subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. în 1990.
Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare
subiecte independente de drept internaţional. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a
Iugoslaviei, a Cehoslovaciei, urmate de formarea noilor state .
În asemenea cazuri, de regulă, noul stat continuă să aplice tratatele încheiate anterior.
c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile internaţionale se rezolvă în funcţie
de procedura de admitere a membrilor prevăzută în actul constitutiv al organizaţiei. Aceasta
presupune şi manifestarea de voinţă expresă din partea statului de a deveni membru într-o
organizaţie, ca succesor al altui stat.
d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune problema unei succesiuni
propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând aceleaşi, nu apare un nou subiect de drept
internaţional. După o revoluţie care schimbă regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o
declaraţie în care-şi precizează poziţia faţă de tratatele şi convenţiile încheiate de fosta putere. De
exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în comunicatul exprimat în decembrie 1989 arăta
că, va menţine tratatele şi convenţiile încheiate de România, anterior acelei date.

IV Reglementări ale dreptului internaţional public referitoare la populaţia statelor şi la


persoanele fizice

1. Noţiunea de populaţie
Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul dintre elementele constitutive ale
statului. Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat, precum şi celelalte categorii de persoane aflate
pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini, apatrizi, refugiaţi, persoane strămutate). Sunt excluşi de

23
sub jurisdicţia statului, personalul diplomatic şi consular al statelor străine aflat pe teritoriul
statului, precum şi funcţionarii internaţionali care beneficiază de imunităţi şi privilegii diplomatice.
Statul, în temeiul suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţională, statutul juridic al
persoanelor care formează populaţia sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să
se bazeze pe principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

2.Cetăţenia persoanelor fizice


2.1. Noţiune. Cetăţenia reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat”.12 Dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar
cetăţenii acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în legislaţia
naţională.
2.2. Condiţii de valabilitate. Fiecare stat este competent să stabilească, prin legea naţională,
condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii
internaţionale pot fi limitate prin normele dreptului internaţional. Pentru a fi valabilă, acordarea
cetăţeniei trebuie să se realizeze în anumite condiţii:
a) pentru a fi opozabilă unor state terţe, cetăţenia acordată de un stat trebuie să fie licită din
punct de vedere al dreptului internaţional, adică să nu fie acordată pe baza unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
b) acordarea cetăţeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu statul;
g c) acordarea cetăţeniei să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.
Cetăţenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de
recunoaştere din partea altor state ale comunităţii internaţionale.
2.3. Modalităţi de dobândire a cetăţeniei. Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin
naturalizare.
În primul caz se iau în considerare următoarele principii:
a) principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte
cetăţenia părinţilor, indiferent de locul naşterii;
b) principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei
sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, prin adopţie, prin
repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiţii
pentru ca cererea sa să fie soluţionată favorabil: să fi locuit o perioadă de timp pe teritoriul statului,

24
să cunoască limba naţională, să dispună de un loc de muncă şi de mijloace de existenţă, să nu fi
suferit condamnări penale, sau să fi desfăşurat vreo activitate împotriva intereselor statului român
etc.
2.4. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două
modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.
a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când
o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra
cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
b) Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave
împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod
de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin
naturalizare, nu şi prin naştere.
2.5. Conflicte de cetăţenie În anumite cazuri, pot să apară conflicte pozitive sau negative
de cetăţenie.
a)Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifestă atunci când o persoană are două sau mai
multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu
dublă cetăţenie, cauzată de neconcordanţa legislaţiei statelor. De exemplu, copilul născut din
cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislaţie
prevede aplicarea principiului jus soli, va purta cetăţenia ambelor state. Persoana care obţine o
nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia sa anterioară, se află, de asemenea, în situaţia
de bipatridie.
Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de interese între
state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauză. În aceste cazuri se ridică problema
de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a acorda protecţie diplomatică cetăţeanului, sau faţă de
care dintre state este obligată persoana să efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetăţenie se
soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei dominante, efective a persoanei, adică prin
determinarea statului faţă de care acesta este efectiv ataşat (din punct de vedere al domiciliului, al
locului de muncă, al limbii vorbite, sau al legăturilor de familie etc.).
b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de apatridie, adică de
pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat care
aplică regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetăţenie. Efectele apatridiei constau în lipsirea
persoanei de protecţia diplomatică din partea vreunui stat. De regulă, apatrizii sunt asimilaţi
străinilor, atât în convenţiile internaţionale, cât şi în actele normative interne, fiind obligaţi să
respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se află. Acest stat le
oferă şi o protecţie legală. Tendinţa este de a evita crearea unor situaţii de apatridie, pentru ca

25
fiecare persoană să poată să beneficieze de protecţia diplomatică din partea unui stat. În acest sens,
s-au încheiat convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor universale şi regionale (Convenţia
privind statutul apatrizilor din 1954 şi 1961, O.N.U.; Convenţia cu privire la cetăţenie, 1997,
Consiliul Europei).

3.Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea

3.1. Statutul juridic al străinilor. Străinii sunt persoane care se află pe teritoriul unui stat,
dar au cetăţenia altui stat. Conform reglementărilor juridice sunt asimilaţi acestora, apatrizii şi
refugiaţii.
Statul are dreptul sa stabilească prin legislaţia internă, condiţiile de intrare, de şedere şi alte
elemente privind statutul străinilor pe teritoriul său, cu respectarea unui standard minim de drepturi
şi libertăţi considerate fundamentale. Se pot reţine câteva reguli generale pe care statele le au în
vedere pentru determinarea statutului juridic al străinilor:
a). obligaţia statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul său, dar cu posibilitatea de a
o supune unor condiţii;
b). dreptul statului de a expulza un străin numai pe o bază legală şi pentru motive temeinice.
În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se bucură cetăţenii unui
stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice. Străinii nu sunt ţinuţi
însă de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii statului (de exemplu, de obligaţia de a presta
serviciul militar, de anumite obligaţii fiscale).
Regimuri aplicabile străinilor:
a).Regimul naţional, în baza căruia statul recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi pe care le
acordă propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice;
b).Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea
cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui
stat terţ;
c).Asigurarea de către toate statele comunităţii internaţionale a unui standard minim de
tratament în favoarea străinilor .
În situaţii determinate, statele pot adopta faţă de străinii aflaţi pe teritoriul lor, măsura
expulzării sau a extrădării.
3.2. Expulzarea. Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune,
motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic şi a
securităţii naţionale.

26
Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate dispune ca efect al unei
decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului şi a dreptului de a ataca pe căi legale
decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini. Un stat nu îşi
poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele
adiţionale).
3.3.Extrădarea. Este un act de asistenţă juridică între state, care se dispune în cazul comiterii
de către cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun sau de drept internaţional
(crime împotriva păcii şi umanităţii). Măsura extrădării se dispune în baza unor convenţii
internaţionale, pe bază de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.
În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extrădării:
a) fapta pentru care se solicită extrădarea, trebuie să fie incriminată de legislaţia ambelor state
b) persoana extrădată va fi judecată şi condamnată doar pentru infracţiunea pentru care a fost
solicitată măsura.

4. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil

4.1. Noţiunea de persoană refugiată. Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată de


O.N.U. în anul 1951, completată de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de persoană
refugiată ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutată pe motive
de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se găseşte în afara
ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în acea ţară”
(art.1).
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe bază individuală şi nu pentru grupuri de persoane.
Din textul Convenţiei menţionate se deduce că nu intră în categoria persoanelor refugiate,
refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit statutul de refugiaţi ca efect al unor conflicte
armate internaţionale sau interne. În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului
umanitar internaţional, în ţara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare economică.
4.2. Noţiunea de persoană strămutată. Persoanele strămutate sunt acele persoane care au
fost deportate pe teritoriul unor state străine (cum a fost, de ex., cazul persoanelor deportate în cel
de-al doilea război mondial). Preocuparea statelor faţă de aceste persoane s-a materializat în
încheierea de convenţii internaţionale prin care să se asigure repatrierea lor.
4.3. Statutul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate. Acesta este similar cu cel
al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit Convenţiei din 1951. Chiar dacă statelor nu le revine
nici o obligaţie de admitere pe o bază permanentă a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor,

27
returnarea refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde riscă să le fie încălcate drepturile
fundamentale ale omului, sunt interzise.
Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul ONU, s-a înfiinţat în anul 1954, Înaltul
Comisariat pentru Refugiaţi.
Pe lângă motivele invocate de Convenţia ONU pentru acordarea statutului de refugiat, legea
română adaugă considerentele umanitare şi cazul unor conflicte armate, în limita posibilităţilor şi
pe o durată determinată.
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri motivate, fie
unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din străinătate, fie Direcţiei generale a
poliţiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre
următoarele motive: comiterea unor fapte împotriva păcii sau umanităţii, ori contrare Cartei ONU,
apartenenţa la o organizaţie sau grupare care reprezintă o ameninţare pentru siguranţa naţională sau
pentru ordinea publică, comiterea unei infracţiuni, sancţionată cu închisoare mai mare de 3 ani sau
dobândirea statutului de refugiat în altă ţară.
4.4. Tipuri de azil. Azilul poate fi teritorial şi diplomatic.
h a) Azilul teritorial se acordă la cerere, în cazuri de persecuţii politice exercitate asupra
unor persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al
statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este ţinut să asigure o protecţie activă, ce urmăreşte
asimilarea azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare. Dreptul de a solicita
azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată de ONU în 1948.
i b) Azilul diplomatic se referă la primirea şi protecţia acordată în localurile ambasadelor
străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetăţeni urmăriţi
de propriile autorităţi, ori a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne
excepţionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranităţii
statului de reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenţii, sau pe bază de
reciprocitate.
5. Protecţa diplomatică. Reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi
în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale.
Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza
legăturii juridice permanente ce se stabileşte între un stat şi resortisanţii săi. Statul poate să le
impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a
presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoană chiar în
contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi arestare pe teritoriul
unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei

28
diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe
teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drepturi.

V. Dreptul tratatelor
1. Definiţia şi elementele tratatului
1.1. Definiţia şi sediul legal al materiei. Tratatul reprezintă “actul juridic care exprimă
acordul de voinţă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de
a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”13. Ansamblul normelor
care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate
şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă –
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi Convenţia privind
dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena, 1986). Conform
primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două, ori
mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art.2.a).
1.3. Elementele tratatului şi denumirea. Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
a) Acordul părţilor – rezultatul liberei voinţei exprimate a părţilor
b) Obiectul tratatului – realizabil şi licit, conform normelor DIP
c) Subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept internaţional;
d) Tratatul să producă efecte juridice – să se stabilească reguli de comportament, norme de
conduită obligatorii, sau să se creeze, modifice sau stingă drepturi şi obligaţii concrete
între părţi.
e) Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie între ele
acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor (de
exemplu, contractele de achiziţionare a unor imobile sau în vederea prestării unor
servicii).

2. Clasificarea tratatelor internaţionale.Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face


după mai multe criterii:
a). După numărul părţilor contractante: tratate bilaterale şi multilaterale;
b).După obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice
etc.;

29
c).După durata valabilităţii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminată (de exemplu,
tratatele de pace);
d).După posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise şi tratate închise;
e).După calitatea părţilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte
subiecte de drept internaţional;
f.)După conţinutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operaţii juridice, cum
sunt tratatele de comerţ) şi tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli generale de
comportament, cum este Carta O.N.U.)
Denumirea tratatelor:
Tratat – documente care reglementează domenii importante ale relaţiilor internaţionale, politice sau
economice: tratate de pace, de prietenie,neagresiune, comerţ, navigaţie etc
Convenţia – înţelegeri prin care sunt reglementate relaţii internaţionale în domenii speciale:
convenţia privind dreptul tratatelor, convenţia privind dreptul mării
Pactul – înţelegeri care au un caracter solemn şi reglementează probleme politice: Pactul Societăţii
Naţiunilor, Pactul Briand – Kellogg
Acordul – înţelegeri care intervin în domenii variate, precis determinate (economic, financiar,
comercial, cultural)
Protocolul – documente accesorii la un tratat, în scopul completării, modificării sau prelungirii
acestuia.
Statutul – actul constitutiv al unei organizaţii sau al unei instituţii
Alte denumiri: schimb de note, prin care se reglementează expeditiv o problemă specifică, modus
vivendi, asigură o soluţionare provizorie, până la convenirea unui acord ulterior, gentleman’s
agreement care consemnează acorduri orale, executive’s agreement – acorduri
interguvernamentale., compromis – acord prin care se stabileşte modul de soluţionare a unui
diferend (prin arbitraj, sau jurisdicţia unui tribunal internaţional)
3. Încheierea tratatelor
3.1. Etapele încheierii unui tratat. Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli
procedurale, care aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internaţional. Codificate
prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletivă,
Convenţia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze. Multe dintre
dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor cuprind
menţiunea “în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”. Prin urmare, procedura de încheiere a
tratatelor este guvernată de regula “autonomiei depline de voinţă a părţilor”. În general, la
încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape :
a). negocierea textului;

30
b). semnarea tratatului;
c). exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;
Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.
3.2 . Negocierea. Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului. Negocierile
se desfăşoară între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui
reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţile competente ale
fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau ale altor legi interne. Aceste
documente poartă denumirea de “depline puteri”, definite în Convenţia privind dreptul tratatelor,
astfel: “documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai
multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru
a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1, c). Persoana împuternicită cu “depline puteri”
se numeşte “plenipotenţiar”. În ceea ce priveşte împuternicirea care rezultă din deplinele puteri,
Convenţia manifestă o anumită supleţe, permiţând confirmarea ulterioară a împuternicirii unei
persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta deplinele puteri.
Pe lângă persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” există şi o categorie de
persoane, care, în baza funcţiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele
puteri în vederea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:
a) şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe ;
b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul
acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);
c) reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii
internaţionale, în vederea elaborării unui tratat.
3.3. Semnarea. Următoarea etapă în încheierea unui tratat internaţional este semnarea acestuia, act
care poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau definitivă) a textului
tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de se obliga prin tratat. ( a doua variantă va
fi examinată la pct.3.4(d).)
În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au participat la
negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o formă defintivă, fără să mai
poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte
juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului.
Etapa negocierii unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a
textului. Există situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea “ad-
referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea “ad-referendum” semnifică
autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea

31
iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de asemenea,
efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a
tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurilor etapei următoare.
3.4. Exprimarea consimţământului. A treia etapă constă în exprimarea consimţământului statului
de a deveni parte la tratat, acceptând obligaţiile care decurg din dispoziţiile acestuia. Legislaţia
internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă voinţa de fi legat prin
tratat.
a). O modalitate de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la un tratat este
ratificarea. De regulă, prin simpla participare la negocierea şi semnarea unui tratat, statele nu se
consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispoziţiile acestuia. Angajarea definitivă
presupune intervenţia unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului –
de obicei parlamentele naţionale – analizează dispoziţiile tratatatului şi decid asupra angajării
statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.
Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea
dispoziţiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de către Parlament este în prezent, mijlocul principal
prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia
tratatele internaţionale.
Termenul de ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului. Ratificarea nu poate fi
parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice un
tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificării, însoţit de o nouă ofertă
care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu
ratificarea şi în anumite limite, rezerve .
b). O altă modalitate de exprimare a consimţământului statelor este aprobarea sau acceptarea.
Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor, determinată de
creşterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispoziţiilor unor
tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către parlamentele naţionale.
Procedura aprobării sau a acceptării este de competenţa guvernelor.
În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către
guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii
esenţiale ale suveranităţii statelor.
c). Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor, aplicabilă
numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a participat la
negocierea şi semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta.
Un stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în
textul acestuia.

32
d). Consimţământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect
autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). În anumite cazuri, semnarea echivalează
cu exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă sunt
întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, prevăzute în Convenţia privind dreptul tratatelor (art.12):
- tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un alt mod
voinţa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de consimţământ;
- intenţia statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele puteri” ale
reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.
Numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt cunoscute sub
denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constă, de obicei, în schimburi de
note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaraţii comune etc. Originea
acestor acorduri se regăseşte în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub denumirea de “executive
agreements” şi reprezintă acorduri semnate doar de preşedintele statului, evitând astfel aprobarea
Senatului şi facilitând în acest mod participarea statului la tratatele internaţionale.
4. Intrarea în vigoare a tratatului. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută
expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare este convenit
ulterior de către părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat
produce efecte juridice faţă de statele părţi.
În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării
instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin
care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt
denumite instrumente de ratificare sau de aderare
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lângă unul
dintre guvernele statelor participante la negocierea şi semnarea tratatutului şi căruia i-a fost
încredinţată funcţia de depozitar, sau pe lângă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi
funcţie. Data intrării în vigoare a tratatelor se stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim,
prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare.
Procedura de încheiere a tratatelor de către statul român este reglementată de
Constituţie şi de Legea nr.590 din 2003.
6. Rezervele la tratate.
6.1. Noţiune. Conform normelor dreptului internaţional, statele-părţi la un tratat multilateral
pot recurge la mecanismul tradiţional în dreptul internaţional al tratatelor privind delimitarea
apriorică a câmpului obligaţiilor internaţionale asumate, prin intermediul rezervei. Instituţia rezervei
permite o aderare largă a statelor la un tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat
bilateral, formularea unei rezerve echivalează cu o revenire asupra textului tratatului iniţial şi deci

33
cu o inţiativă implicită de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate
bilaterale.
Rezerva este definită în Convenţia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaraţie
unilaterală al unui stat - independentă de textul tratatului şi având un caracter facultativ - emisă cu
ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii ale tratatului, în ceea ce priveşte aplicarea
lor faţă de acel stat . (art.2, d)
6.2. Condiţii de valabilitate. In perioada dreptului internaţional clasic, admiterea rezervelor la
tratate era restrictiv condiţionată: rezervele nu erau admise dacă afectau integritatea regulilor de
fond ale tratatului şi trebuiau să fie acceptate de toate celelalte părţi la tratat. In timp s-a modificat şi
poziţia statelor faţă de rezerve în sensul unei mai largi acceptări a acestora. O asemenea schimbare
de atitudine a fost semnalată de CIJ prin avizul consultativ din 1951 referitor la rezervele formulate
la Conventia pt prevenirea şi reprimarea crimei de genocid: care viza confruntarea dintre partizanii
tezei clasice (formularea de rezerve numai dacă există asentimentul tuturor statelor părţi la tratat) şi
cei care considerau că trebuie eliminată această unanimitate. CIJ a acceptat cea de-a doua tendinţă
dar a stabilit un nou criteriu de admisibilitate a rezervelor: compatibilitatea lor cu obiectul şi scopul
tratatului. Potrivit Convenţiei de la Viena, pentru ca o rezervă formulată de un stat să fie admisibilă,
aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii (art.19 din Convenţie):
Condiţii de formă:
a). rezervele să fie exprimate în formă scrisă şi să fie notificate celorlalte state – părţi la tratat,
care pot să formuleze obiecţiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit (neformularea unei
obiecţiuni timp de 12 luni de la comunicarea acesteia);
Condiţii de fond:
a). formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului (Convenţia
asupra dreptului mării) sau să nu se refere la anumite articole din tratat faţă de care nu e permisă
rezerva (păstrarea unui nucleu al tratatului, care să se aplice uniform între toate părţile)
c). rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
Mecanismul rezervelor a înregistrat o evoluţie faţă de dreptul internaţional clasic în care
rezervele nu erau admise dacă afectau dispoziţiile de fond ale tratatului şi era necesar, totodată, să
fie acceptate de toate celelalte state-părţi. În dreptul internaţional modern condiţia unanimităţii
pentru acceptarea rezervelor nu mai este cerută .
În practica statelor, formularea unei rezerve este determinată, de regulă, de existenţa unei legi
interne, în vigoare, care nu este conformă cu dispoziţiile tratatului la care statul doreşte să adere.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, că emiterea unei rezerve
la tratat trebuie să fie însoţită de o scurtă expunere a legii neconforme cu dispoziţiile convenţionale.

34
O altă regulă prevăzută de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva să nu aibă un caracter
general, ci să vizeze o dispoziţie precisă a tratatului.
6.3. Tipuri de rezerve. Un stat poate emite următoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione
temporis (prin care delimitează aplicarea temporală a tratatului), rezerve ratione loci (privind
aplicarea teritorială a tratatului), rezerve privind dispoziţii pe care statul le respinge, le contestă sau
le defineşte într-o manieră proprie, conform legilor interne.
6.4. Efectele rezervelor. Formularea de rezerve de către un stat determină raporturi diferenţiate
între statul rezervatar şi celelalte state-părţi la tratat (art.21 din Convenţie).
Între statele care au acceptat rezervele şi statul rezervatar tratatul se aplică în forma modificată
prin conţinutul rezervelor.
Statele care au formulat obiecţiuni la rezerve au două posibilităţi:
a). fie să accepte ca dispoziţiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve să se aplice între ele şi
statul rezervatar;
b).fie să refuze, prin obiecţiunile formulate, aplicarea între ele şi statul rezervatar a întregului tratat.
În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renunţând la acestea pe
măsură ce îşi acordează legislaţia naţională la normele internaţionale.

7. Aplicarea în spaţiu şi în timp a tratatelor


7.1 . Aplicarea teritorială a tratatelor. În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului
naţional al statelor. (art.26 din Convenţia privind dreptul tratatelor). În anumite situaţii statele pot să
deroge de la această regulă, stabilind anumite părţi din teritoriul naţional unde tratatul nu se
aplică. De exemplu, un stat federal poate să excludă, prin “clauza federală”, teritoriul unor părţi
componente ale federaţiei de la aplicarea unui tratat, dacă dispoziţiile constituţionale permit aceasta.
În mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea să recurgă la “clauza colonială” în care
stabileau dacă prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.
7.2. . Aplicarea în timp a tratatelor Convenţia de la Viena (1969) prevede regula generală a
neretroactivităţii tratatelor. (art.28) . Dispoziţiile unui tratat obligă un stat-parte doar în ceea ce
priveşte actele sau faptele petrecute după momentul intrării în vigoare a tratatului. Statele pot să
deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această posibilitate să fie prevăzută în textul
tratatului.
Tratatele se aplică din momentul intrării lor în vigoare, care este stabilit în dispoziţiile
tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, după depunerea unui
număr de instrumente de ratificare din partea statelor -părţi. Durata de aplicare a unui tratat poate fi
prevăzută în textul tratatului sau poate să fie nedeterminată. Aplicarea tratatului poate să fie
suspendată sau poate să înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

35
8. Efectele tratatelor faţă de părţi şi faţă de terţi
8.1. Efectele tratatelor faţă de părţi. Conform principiului fundamental din dreptul
internaţional - pacta sunt servanda - un tratat creează obligaţii juridice numai pentru părţile sale,
care trebuie să îndeplinească cu bună-credinţă şi întocmai angajamentele pe care şi le-au asumat.
Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe faţă de terţi, întrucât doar acordul statului, liber
exprimat, poate constitui baza legală a unei obligaţii sau a unui drept internaţional.
Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipulează că un tratat nu creează nici drepturi, nici
obligaţii pentru un stat terţ, fără consimţământul său.
8.2. Efectele tratatelor faţă de terţi. Conform dispoziţiilor Convenţiei, statele pot dobândi
drepturi în baza unor tratate la care nu sunt părţi în următoarele condiţii (art.36):
a). dacă părţile unui tratat înţeleg să confere un drept unui stat terţ sau unui grup de state, sau
tuturor statelor;
b) .dacă statul terţ consimte, fie în mod expres, fie tacit.
Carta ONU, de exemplu, conferă prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre:
dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care
sunt părţi, cu condiţia să accepte obligaţiile de soluţionare paşnică a diferendelor, prevăzute în
Cartă; dreptul de a deveni părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
În anumite condiţii pot rezulta obligaţii, în sarcina statelor, în baza unor tratate la care nu sunt
părţi. Convenţia de la Viena prevede două asemenea condiţii (art.35):
a). dacă părţile unui tratat înţeleg să creeze o obligaţie în sarcina unui stat terţ;
b). dacă statul terţ consimte, în mod expres şi în scris la această obligaţie.
Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizează de fapt un acord distinct între statele- părţi la
tratat şi statul terţ, acordul dintre părţi reprezentând unicul fundament juridic al forţei obligatorii a
unui tratat.
În practica internaţională există o categorie de tratate (denumite tratate obiective) care
stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunităţii internaţionale. Asemenea
tratate, întrucât reglementează domenii de interes general, pot să creeze drepturi şi obligaţii
opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar şi în lipsa consimţământului lor. Din această categorie
fac parte:
a). tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la statutul
de neutralitate al unei ţări, la regimul Antrarcticii etc );
b).tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru căi de comunicaţie internaţională (regimul
de navigaţie pe fluvii sau pe canale internaţionale );

36
c).tratatele multilaterale prin care se creează o organizaţie internaţională, ca subiect nou de
drept internaţional, personalitatea juridică a organizaţiei fiind opozabilă tuturor statelor comunităţii
internaţionale .
9. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor.
Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a unui stat pune problema raportului dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor.
9.1. Teoria monistă. Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internaţional asupra
dreptului intern - din momentul intrării în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat şi direct,
fără intervenţia organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradicţie cu o lege internă, situaţie în
care, actul normativ intern ar înceta să mai producă efecte. Această teorie a fost criticată, ea
minimalizând rolul statului ca subiect de drept internaţional. În cazul teoriei moniste – cu primatul
dreptului intern asupra dreptului internaţional, tratatul dobândeşte forţă juridică în măsura în care
aceasta ar fi prevăzută de legea internă, iar în caz de conflict între norma internă şi cea
internaţională, se dă prioritate actului normativ intern.
9.2. Teoria dualistă Teoria dualistă, care susţine distincţia netă între cele două sisteme de
drept - intern şi internaţional - afirmă că este necesară emiterea unui act normativ prin care se face
transferul tratatului din ordinea internaţională în ordinea internă, acesta dobândind caracterul actului
în care a fost transpus (lege internă). În prezent tendinţa este de a da prioritate normelor
internaţionale faţă de normele interne, însă cele două teorii subzistă. Prin urmare, aplicarea
dispoziţiilor unui tratat în ordinea internă a statelor-părţi nu se realizează uniform, fiind determinată
de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internaţional.
9.3. Teoria monistă şi dualistă în practica statelor. În unele state, cum sunt Regatul Unit al
Marii Britanii, Irlanda sau ţările scandinave, pentru ca normele dreptului internaţional să aibă efect
în ordinea juridică internă se procedează la “transformarea” normelor internaţionale – cuprinse în
tratate – în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internaţionale pot deveni parte a
dreptului intern numai după ce o lege specială de aplicare este adoptată de legiuitor (sistem dualist).
Majoritatea statelor europene au prevăzut în Constituţiile lor, recunoaşterea normelor
internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regăseşte în
Austria, în Italia, Franţa şi Germania. Constituţia Olandei prevede în plus, că tratatele internaţionale
la care statul este parte prevalează asupra legilor interne care conţin dispoziţii contrare (sistem
monist cu primatul dreptului internaţional ).
Cadrul constituţional român privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este
oferit de articolele 11 şi 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de către Parlamentul
României, potrivit legii, devin parte a dreptului intern. Legiuitorul constituţional a optat astfel
pentru un sistem dualist. Textul art.11 nu face nici o menţiune în legătură cu prioritatea normelor

37
internaţionale faţă de cele interne, precizând doar, că statul român “se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună – credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” Prin legea de
revizuire a Constituţiei din noiembrie 2003, tocmai ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern
s-a prevăzut o dispoziţie suplimentară care prevede că dacă un asemenea tratat este contrar unei
dispoziţii constituţionale, ratificarea lui poate avea lor numai după revizuirea Constituţiei, pentru
punerea de acord a normei constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa logică
a principiului supremaţiei Constituţiei. Art.20 din Constituţia României se referă la incidenţa
tratatelor în domeniul drepturilor omului asupra legislaţiei naţionale. În articolului menţionat se
afirmă obligaţia autorităţilor competente de a interpreta dispoziţiile constituţionale ce reglementează
drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu documentele internaţionale adoptate în acest
domeniu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. şi celelalte tratate în
domeniul drepturilor omului la care România este parte.
Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementărilor internaţionale
faţă de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileşte preeminenţa tratatelor referitoare
la drepturile omului, la care ţara noastră este parte, faţă de legile interne care conţin dispoziţii
contrare. O regulă nouă este aceea potrivit căreia dacă legile interne sau Constituţia conţin dispoziţii
mai favorabile pentru individ se vor aplica cu prioritate aceste norme, asigurând aplicarea
principiului „legii mai favorabile”. În practica Curţii Constituţionale s-a susţinut, în mod repetat, că
“respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiţionată de
revizuirea legislaţiei naţionale, fiind direct aplicabilă, (n.n.“self-executing”). De asemenea, dreptul
comunitar este prioritar, după aderarea României la Uniunea Europeană.

10.Suspendarea şi încetarea tratatelor


Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile şi condiţiile în care un tratat poate să
fie suspendat sau în care încetează aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar şi poate să se
refere numai la anumite clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicării unui tratat este definitivă
şi vizează întregul tratat. Ambele modalităţi pot să implice, fie toate părţile la tratat sau numai una
(unele) dintre ele.
Suspendarea sau încetarea tratatului poate să fie consecinţa voinţei părţilor sau poate să
intervină independent de voinţa acestora.
10.1. Suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat ca urmare a voinţei părţilor.
Încetarea unui tratat poate să intervină ca efect al următoarelor cauze :
a) dacă a fost încheiat pe durată determinată;
b) ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţare sau

38
retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul tratatului sau sunt acceptate de
către toate celelalte state-părţi;
c) în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelaşi părţi a unui nou tratat având acelaşi obiect
şi care este incompatibil cu tratatul anterior;
Încetarea sau suspendarea tratatului poate să intervină ca efect al următoarelor cauze:
a) ca urmare a încălcării substanţiale a tratatului de către una din părţi ;
b) ca urmare a imposibilităţii de a îndeplini obligaţiile asumate de către un stat datorită
intervenirii unor condiţii excepţionale;
10.2. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părţilor intervine în
situaţii care fac imposibilă executarea lor:
a) ca urmare a dispariţiei totale şi permanente obiectului sau a părţilor tratatului, ca
subiecte de drept internaţional ( caducitatea tratatului) ;
b) ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor, care au determinat încheierea
tratatului, dacă aceasta afectează în mod esenţial baza consimţământului statului exprimat la data
încheierii tratatului (încetarea tratatului);
c) ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare şi războiul (încetare sau suspendare);
d) Constatarea nulităţii unui tratat (încetarea tratatelor).
11. Nulitatea tratatelor
11.1. Cauze care determină declararea nulităţii. Nulitatea tratatelor reprezintă una dintre
cauzele de încetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:
a). în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflată în vigoare în
momentul încheierii sale, sau apărută ulterior ;
b). în cazul în care se constată un viciu de consimţământ care a afectat acordul de voinţă al părţilor
în momentul încheierii tratatului.
11.2 Încălcarea normelor imperative. Din regula stabilită de Convenţia privind dreptul
tratatelor, potrivit căreia “este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o
normă imperativă a dreptului internaţional general “ (art.53), rezultă că statele nu pot să încalce sau
să modifice printr-un tratat o normă internaţională de jus cogens. Normele de jus cogens constituie
un nucleu normativ care fundamentează existenţa unei ordini legale a societăţii internaţionale,
impunându-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat încheiat cu încălcarea unei
norme imperative se consideră nul din momentul încheierii sale. În cazul apariţiei unei noi norme
de jus cogens orice tratat existent care este în conflict cu norma imperativă devine nul pentru viitor
(ex nunc) (art.64).
11.3 Viciile de consimţământ. Conform dispoziţiilor Convenţiei privind dreptul tratatelor, dacă
un stat nu a fost în măsură să-şi exprime liber consimţământul său de a se obliga în baza unui tratat,

39
acesta poate să invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimţământ care determină anularea unui
tratat pot să conste în :
a) încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate;
b)eroare;
d) dol;
e) coruperea reprezentantului unui stat;
d) constrângerea unui stat sau a reprezentantului său.
a). Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie să fie vorba de o încălcare a unor dispoziţii
interne ale statului, de regulă constituţionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele
competente, procedura de urmat, “deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuzivă a acestei
cauze de nulitate a tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădită şi
priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern”. (art.46)
b). Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de o eroare de fapt şi nu
de drept, care a afectat în mod esenţial consimţământului statului, iar statul care o invocă nu a
contribuit prin comportamentul său la producerea sa. (art.48) În practică, eroarea a fost invocată în
special în probleme de delimitare a frontierelor.
c).Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimţământul său a fost obţinut “în urma
conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).
d). Un stat poate invoca coruperea reprezentantului său ca viciu de consimţământ atunci când
actele de corupere au fost evidente şi în măsură să exercite o influenţă considerabilă asupra acestui
reprezentant. (art. 50).
e) Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatată,
lipseşte tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrângerea se referă la “acte sau ameninţări”
îndreptate împotriva reperezentantului statului, ca individ şi nu în calitatea sa de organ al statului.
Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitată asupra unui stat prin
ameninţarea cu forţa sau prin folosirea forţei. (art.52). În dreptul internaţional clasic, războiul a
fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societăţii Naţiunilor a
instituit pentru prima dată limitări ale dreptului statelor de a recurge la forţă, iar Pactul Briand –
Kellogg din 1928 a scos războiul în afara legii. Carta O.N.U. consacră principiul neagresiunii ca
principiu fundamental al dreptului internaţional.
11.4 Tipuri de nulitate. Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută şi relativă
– având regimuri juridice distincte.
a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate
fi acoperită ulterior prin confirmare de către acelaşi stat. (art.45) Se sancţioneză cu nulitate relativă

40
viciile de consimţământ rezultând din: încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind
competenţa de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.
b) Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din constrângerea exercitată
asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea
absolută poate fi invocată de către orice stat parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă
internaţională. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
12. Interpretarea tratatelor
12.1. Definiţie. Prin interpretarea tratatului internaţional se înţelege operaţiunea prin care se
urmăreşte stabilirea sensului şi a conţinutului unei reguli de drept dintr-un tratat în cursul aplicării
acestuia. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului Scopul interpretării este clarificarea
clauzelor ambigue şi determinarea intenţiei reale a părţilor în vederea unei aplicări corecte a
tratatului.
12.2. Tipuri de interpretare. Entităţile competente să interpreteze un tratat internaţional
sunt : pe plan internaţional - statele părţi la tratat, instanţele jurisdicţionale sau arbitrale şi
organizaţiile internaţionale, iar pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele
afacerilor externe.
a) Interpretarea realizată de părţile unui tratat are o forţă superioară faţă de alte interpretări, şi
poartă denumirea de interpretare autentică. Părţile pot să includă în textul tratatului clauze
interpretative prin care se definesc conţinutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea şi
aplicarea diferită a tratatului. Dacă în cursul aplicării tratatului interpretările devin divergente,
părţile pot să încheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea
aplicării dispoziţiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente să interpreteze
dispoziţiile statutelor lor şi ale tratatelor la care sunt parte.
b) Interpretarea jurisdicţională dată de arbitrajul internaţional şi de Curtea Internaţională de
Justiţie reprezintă o interpretare neautentică şi are forţă obligatorie numai pentru părţile care au
supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instanţei internaţionale.
12.3. Reguli de interpretare. Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de
interpretare a tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace complementare
de interpretare (art.32), precum şi regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi
(art.33).
Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credinţă, potrivit
sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina
obiectului şi a scopului tratatului.
a). Regula interpretării tratatelor cu bună- credinţă rezultă din principiul general al aplicării cu
bună-credinţă a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda).

41
b).Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în contextul
întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale şi anexele, precum şi luarea
în considerare a oricăror acorduri, instrumente sau practici în legătură cu tratatul, intervenite între
părţi cu prilejul încheierii acestuia sau ulterior.
c).Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi înţeles
într-un sens special numai dacă se stabileşte că aceasta a fost intenţia părţilor .
Alături de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge - dacă este necesar
- şi la mijloace complementare, îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost
încheiat tratatul.
Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeaşi valoare în
fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părţile au convenit să acorde prioritate unuia
dintre texte, în caz de divergenţă. În situaţia în care din comparaţia textelor autentice rezultă o
deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsură
obiectului şi scopului tratatului.

VI. Mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale

1.Istoricul reglementării principiului.


Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept
internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În conţinutul acestui
principiu se reunesc aspecte juridice (de drept internaţional), de morală şi de politică internaţională.
Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907.
Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a încerca să
soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, făra a exclude însă posibilitatea recurgerii
la război.
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un principiu al dreptului
internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă
condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale,
Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin
mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere
colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale.
Carta O.N.U ( 1945 ) consacră principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace
paşnice, ca o obligaţie internaţională a statelor şi un principiu fundamental al dreptului
internaţional public.

42
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia europeană pentru soluţionarea
paşnică a diferendelor” (1957) adoptată în cadrul Consiliului Europei.
2. Noţiunea de diferend. În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile,
divergenţele sau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale
pot să aibă o natură juridică sau politică.
a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca
obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional, existenţa unui fapt care, dacă ar fi
stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea naturii sau întinderii
reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale părţilor nu pot fi
formulate juridic.
3. Clasificarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor. O regulă importantă a
dreptului internaţional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor paşnice,
conform căreia, statele îşi aleg în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care
să recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele.
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii: mijloace
diplomatice şi politice (nejurisdicţionale) şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o constituie
mijloacele paşnice bazate pe constrângere.
4. Mijloacele diplomatice şi politice (nejurisdicţionale). Mijloacele paşnice de drept
internaţional - diplomatice şi politice - sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale
sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un
caracter de recomandare faţă de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul
de Securitate al O.N.U.
4.1. Mijloacele paşnice cu caracter diplomatic. Din această categorie fac parte: negocierile
directe între statele aflate în diferend, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta internaţională şi
concilierea internaţională.
a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluţionare a
diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt
purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele
cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poartă de
către cei mai înalţi funcţionari ai acestora (secretari generali, directori sau preşedinţi).
Bunele oficii şi mediaţiunea sunt două forme speciale ale negocierilor diplomatice, elementul
lor specific fiind intervenţia unui terţ, acceptată de statele în diferend.
b) Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-părţi la un litigiu, de către un
terţ – stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a

43
convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl
constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja.
În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în momentul începerii negocierilor directe între
părţile aflate în diferend. Terţul nu participă la negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la
modul de soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor.
c) Mediaţiunea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care poate fi un stat, o
organizaţie internaţională sau o persoană fizică. Terţul, de această dată, participă la negocieri şi face
propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă
obligatorii pentru părţile aflate în diferend.
d) Ancheta internaţională (Comisia internaţională de anchetă) se poate utiliza în cazul
diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Părţile aflate
în diferend pot să constituie o comisie internaţională de anchetă, pe baza acordului dintre ele, în
care se precizează faptele pe care Comisia trebuie să le elucideze, modul de alcătuire al acesteia şi
întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunţă asupra răspunderii părţilor în
diferend. Deliberările Comisiei internaţionale de anchetă au loc cu uşile închise şi rămân
confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea
faptelor şi nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti.
e)Concilierea internaţională (Comisia internaţională de conciliere) constă din examinarea
unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc după apariţia
diferendului, cu scopul soluţionării aspectelor litigioase dintre părţile în diferend care să conducă la
împăcarea lor. Comisia internaţională de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat
diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului de soluţionare a lui. Recomandările
sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

4.2. Mijloacele politice de soluţionare a diferendelor internaţionale (organizaţiile


internaţionale)

Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au
un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între statele membre.
Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt competente să acţioneze în mod direct pentru
soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea părţilor diferendului, fie din propria lor
iniţiativă.
4.2.1.Rolul O.N.U în soluţionarea diferendelor internaţionale. Carta O.N.U instituie un
sistem de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale care prezintă o anumită gravitate şi a căror
prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Dintre organele principale ale

44
O.N.U sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale:
Consiliul de Securitate, Adunarea Generală şi, în anumite condiţii, Secretariatul General al
organizaţiei.
a) Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona pentru soluţonarea unui diferend
inernaţional care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea
oricărui stat membru al organizaţiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U.
răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia
părţilor într-un diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl supună Consiliului
de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie
propune o soluţie de fond în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul,
potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind măsurile aplicabile statului vinovat.
Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor
economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat etc)
sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forţă.
b) Adunarea Generală a O.N.U. este competentă doar să pună în discuţie şi să facă
recomandări cu privire la soluţionarea unui diferend internaţional şi numai cu privire la procedurile
de aplanare paşnică a diferendului.
c) Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate
asupra oricărei probleme legată de apariţia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni
de “bune oficii” sau de mediaţiune.
4.2.2. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale. Organizaţiile internaţionale regionale
sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu
obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor întreprinse în acest sens. În general,
organizaţiile regionale cu competenţă generală exercită funcţii în domeniul apărării păcii şi
securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale. Astfel de funcţii intră în
competenţa următoarelor organizaţii internaţionale regionale: Organizaţia Statelor Americane
(O.S.A.), Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A) şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (în prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientată în sensul
asigurării păcii şi securităţii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizaţiei,
vizând asigurarea protecţiei drepturilor omului.

5.Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor.


5.1. Arbitrajul internaţional . Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui
diferend de către o instanţă ad-hoc, constituită de părţile în diferend.

45
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenţia de la Haga din 1907, privind
aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu bună-credinţă
hotărârii arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt
limitate la cauza în care au fost pronunţate.
Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiţionată de acordul părţilor într-un diferend.
Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme:
a) Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună
diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un
organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.
b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat
încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei
instanţe arbitrale.
În competenţa a unei instanţe arbitrale intră soluţionarea diferendelor de ordin juridic şi politic
dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra
competenţei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate în legătura cu cauza, precum şi
prin aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate
prin compromisul părţilor ( dreptul internaţional sau echitatea). Sentinţa pronunţată este motivată,
are caracter obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de recurs:
a) recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului
hotărârii;
b) recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a
manifestat exces de putere;
c) recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial care nu a fost
cunoscut la data pronunţării sentinţei.

5.2. Curtea Internaţională de Justiţie


Jurisdicţia Curţii (C.I.J.) C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul
judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunităţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a
Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie, dizolvată o dată cu Societatea Naţiunilor.
Membrii O.N.U. sunt ,din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni
părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea
Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al
comunităţii internaţionale, chiar dacă nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile
stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

46
Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi este facultativă, fiind determinată de
consimţământul statelor –părţi la litigiul cu care a fost sesizată.
5.2.2.Structura Curţii. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi
camere.
Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi
de către Consiliul de Securitate şi de Adunarea Generală O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu
posibilitatea reânnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistraţi permanenţi reflectă structura
Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.
Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii judiciare într-o cauză
anterioară. (reprezentant, consilier, avocat). Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi
imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor.
Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru soluţionarea unui anumit
diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al
său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi.
Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători, numiţi în vederea examinării
unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai
mică importanţă.
5.2.3.Competenţa Curţii. Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte : al subiectelor de
drept internaţional care apar în faţa sa – competenţa personală – şi al litigiilor care i se supun –
competenţa materială.
a).Conform Statutului, numai statele pot să fie părţi în cauzele supuse Curţii. Interesele
persoanelor fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.
Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca părţi într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de
Adunarea Generală a O.N.U .să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură
cu problemele puse în discuţie.
b) În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale:
cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta
O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin
juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internaţional;
existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii internaţionale;
natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
5.2.4. Consimţământul statelor. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de
către statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior
producerii lui.

47
a) Acceptarea anterioară a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o declaraţie unilaterală (clauză
facultativă) care se depune Secretarului General al ONU şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a
accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De
asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care
reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză
compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un acord
special între state, denumit compromis, în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.
5.2.5.Dreptul aplicabil. C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare
(tratatele, cutuma), principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina sau echitatea, dacă
există acordul părţilor.
Procedura. Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul
contradictorialităţii şi al publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de
memorii) şi o fază orală (audierea părţilor, dezbateri).
În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de necompetenţă a Curţii în
soluţionarea cauzei, obiecţiune la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond .
Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la
cererea părţilor sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză.
Neprezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea
examinării cauzei.
5.2.7. Hotărârile Curţii. Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz
de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există
opinii separate (cele care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea
Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.
Hotărârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe
care o soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat.
Carta O.N.U. prevede posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un
stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii.
Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii
pronunţate, în cazul în care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi
posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natură a
influenţa în mod decisiv procesul decizional şi care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la
acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii
faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10 ani de la pronunţarea hotărârii.

48
5.2.8. Competenţa consultativă a C.I.J. Curtea este competentă să emită avize consultative la
solicitarea Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă
juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi
instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz
consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ce
le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz.
Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată
acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a
acceptat în prealabil aceasta.

6. Mijloacele paşnice bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite acţiuni inamicale faţă de un alt stat sau încalcă normele
dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu
reuşeşte să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate să recurgă la folosirea unor
mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie să implice folosirea forţei sau
ameninţarea cu forţa, pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului internaţional –
principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea
relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice bazate pe constrângere.
6.1 Retorsiunea constă în măsurile de răspuns ale unui stat fată de actele inamicale, contrare
curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca şi actele la
care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determină retorsiunea, pot fi acte
legislative, administrative sau judecătoreşti.
6.2. Represaliile constă într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului
internaţional, prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin
aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat să înceteze actele ilegale şi să
repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale
unui stat faţă de alt stat şi doar dacă, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat
să repare daunele provocate prin acţiunile ilegale şi nu o obţinut vreun rezultat, şi doar cu
respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite şi daunele provocate prin acestea şi
represaliile care se aplică. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor
statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele
speciale ale represaliilor sunt embargoul şi boicotul.
a) Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieşirea
navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul

49
vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale şi nu îl despăgubeşte pentu daunele provocate. Tot o
măsură de embargo o reprezintă şi reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând statului vinovat.
b) Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie
internaţională împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional
(întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale şi de altă natură)
6.3. Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îşi
recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului respectiv să îşi recheme misiunea
diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin
acţiunea sa.

VII. Răspunderea internaţională


1. Noţiunea şi fundamentul răspunderii
2. Elemente constitutive ale răspunderii internaţionale

1. Noţiunea şi fundamentul răspunderii internaţionale


1.1.Noţiune. Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului
internaţional public, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează
răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea unui
raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională reprezintă o manifestare
a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii lor. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea
legalităţii ordinii internaţionale.
La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în cazul comiterii
de către acestea a unor infracţiuni internaţionale. În acest caz, persoana fizică răspunde în faţa
organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală. (Această
formă de răspundere va fi analizată în cap. VIII)
1.2 Fundamentul răspunderii internaţionale a statului. Conform teoriilor conturate în
dreptul internaţional, răspunderea internaţională a unui stat sau a altui subiect de drept
internaţional poate să aibă la bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o
anumită gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei infracţiuni
internaţionale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele unui stat, ci şi ale
comunităţii internaţionale în ansamblul său.. Nu este nevoie de a demonstra existenţa unei culpe a
autorului faptei ilicite (decât în mod excepţional, în cazul anumitor tratate) pentru a se angaja
răspunderea internaţională a acestuia.

50
Răspunderea internaţională a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în dreptul
internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectivă a statelor pentru activităţi
considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului internaţional, dar care au produs
consecinţe prejudiciabile altui stat sau subiect de drept internaţional.
2.Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspunderi internaţionale ale statului
Instituţia răspunderii s-a dezvoltat o dată cu progresul dreptului internaţional, ca
drept al păcii şi cooperării. În dreptul internaţional tradiţional, răspunderea statului era considerată o
răspundere de drept civil. Dacă prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui stat,
statul vinovat avea obligaţia de a-l repara, prin plata unor despăgubiri în favoarea statului lezat.
Statul nu răspundea pentru declanşarea unui război.
În dreptul internaţional modern, răspunderea internaţională a unui stat intervenea în cazul în
care, prin încălcarea de către organele sale a unei obligaţii internaţionale erau afectate drepturile
unui cetăţean al altui stat, rezultând un prejudiciu. În perioada postbelică, în cadrul activităţii de
codificare, Comisia de Drept internaţional a O.N.U. a lărgit domeniul răspunderii internaţionale a
statelor care urmează să răspundă pentru orice acte de încălcare a unei obligaţii internaţionale.
Din lucrările de codificare ale Comisiei rezultă că răspunderea subiectelor de drept
internaţional se poate angaja în două direcţii:
a) pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional;
b) pentru consecinţe păgubitoare rezultate din activităţi licite conform dreptului internaţional
3. Elementele răspunderii internaţionale a statului pentru fapte ilicite. Acestea sunt:
- conduita ilicită ;
- imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public;
- producerea unui prejudiciu.
Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea
internaţională a subiectului de drept internaţional.
3.1. Conduita ilicită
Încălcarea unei obligaţii internaţionale, aflată în vigoare, indiferent care este sursa acestei
obligaţii – tratat, cutumă sau alt izvor de drept internaţional – constituie un fapt internaţional ilicit.
Faptul internaţional ilicit poate să conste într-o acţiune sau omisiune a subiectului de drept prin care
se încalcă o obligaţie internaţională.
Faptele ilicite pot fi clasificate, în funcţie de nivelul lor de gravitate - apreciat faţă de
importanţa normei internaţionale care se încalcă - în crime şi delicte internaţionale.
a) Crima internaţională este definită în dreptul internaţional ca un fapt internaţional ilicit ce
rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale opozabilă tuturor, care se
referă la o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii internaţionale, cum ar fi:

51
- menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi interzicerea agresiunii;
- salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
- interzicerea sclaviei şi a genocidului;
- protejarea mediului înconjurător ;
- normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de război, crimele împotriva păcii
şi umanităţii).
b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii şi constă în orice fapt ilicit care nu
constituie o crimă internaţională, având o mai mică gravitate.
În cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului internaţional este
îndreptăţit să acţioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului care a încălcat norma
internaţională imperativă, spre deosebire de delicte, care conferă doar statului victimă un asemenea
drept de acţiune .
Există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional:
a) Consimţământul statului, dacă este exprimat în mod expres şi anterior comiterii faptei şi numai
dacă nu a fost încălcată o normă imperativă de drept internaţional.
b) Măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat. Se are în vedere
aplicarea de represalii sau alte contramăsuri de constrângere care nu se bazează pe forţă sau pe
ameninţarea cu forţa .
c) Forţa majoră - cu condiţia să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului statului) şi
statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului.
d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorită unor fenomene naturale, anumite
persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este necesară săvârşirea
unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave militare în marea teritorială
sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia). Pentru invocarea stării de primejdie ca
temei al exonerării de răspundere internaţională a unui stat se cer îndeplinite următoarele condiţii:
autorul faptei să nu fi avut altă alternativă, iar aceasta să fie preferabilă în raport cu pericolul extrem
care se urmăreşte a fi înlăturat; autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la producerea stării
de primejdie.
e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce priveşte
salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea mediului
înconjurător), ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţiile în care poate să fie invocată:
norma încălcată să nu aibă caracter imperativ, să nu fie puse în pericol interesele esenţiale ale altui
stat, invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres printr-un tratat încheiat între
statele implicate.

52
f) Legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un atac efectiv din
partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.
3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public
Se consideră că actele autorităţilor publice reprezintă actele statului. Actele autorităţilor sunt
comise în fapt de către persoanele fizice care acţionează în calitatea lor oficială, acestea angajând
răspunderea statului chiar dacă şi-au depăşit competenţele conferite de funcţia pe care o exercită.
Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administraţiei centrale sau locale şi ale
organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se încalcă o obligaţie internaţională asumată, şi chiar
pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii.
a) Organul legislativ poate să antreneze răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci când se
adoptă legi care contravin obligaţiilor internaţionale ale statului, fie prin omisiune, atunci când nu
se adoptă acte normative impuse de o normă de drept internaţional, nu se modifică sau nu se
abrogă o normă internă, contrară unor angajamente internaţionale asumate de stat.
b) Organele executivului pot să angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau acte de
aplicare a dreptului de natură să încalce obligaţii internaţionale ale statului (de exemplu: arestări
sau expulzări abuzive ale străinilor).
c) Organele judecătoreşti pot, la rândul lor, să implice răspunderea statului pe plan
internaţional în cazul în care hotărârile pronunţate de o instanţă de judecată contravin unei norme
de drept internaţional, sau dacă procedurile de judecată, având ca parte un cetăţean străin au o
durată excesivă etc.
d) Statul răspunde şi pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis să ia măsurile
necesare pentru tragerea la răspundere şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea unor fapte de
natură să afecteze valori protejate prin convenţii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni străini.
3.3. Prejudiciul. Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii internaţionale a
unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a) să existe un raport de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul lezat este
ţinut să îl dovedească ;
b) prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului
internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate
interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale.
Tipuri de prejudicii:
a). Prejudiciul material şi prejudiciul moral ; primul se produce dacă este afectat patrimoniul
statului victimă sau al cetăţenilor săi iar cel de-al doilea dacă sunt afectate valori nepatrimoniale ale
statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului .

53
b) Prejudiciul direct şi prejudiciul mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme
internaţionale se produce un prejudiciu ce afectează statul ca subiect de drept sau organele sale,
prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare, sau
ale unor persoane juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât
aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu pot acţiona în plan
internaţional decât prin intermediul statului şi dacă acesta le acordă protecţie diplomatică. Statul
protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetăţean al său, valorifică pe plan
internaţional un drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauză.
Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protecţia diplomatică
doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite cumulativ:
a). statul trebuie să dovedească faptul că acţiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au
prejudiciat interesele cetăţenilor săi, reprezintă o încălcare a unei norme de drept internaţional;
b). persoanele particulare trebuie să facă dovada că au epuizat căile de recurs interne
disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea prejudiciului;
c) .statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins a se fi produs împotriva unui
cetăţean al său, nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern
al statului a cărui răspundere se invocă.
Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei diplomatice rămâne un
drept discreţionar al statului, neavând caracterul de obligaţie internă sau internaţională.
Forme de reparare a prejudiciului:
a). Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizează restabilirea - dacă este
posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza dacă e vorba de prejudicii
materiale care nu au avut un efect ireversibil.
b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma cea mai des utilizată de reparare a
prejudiciilor atât materiale cât şi morale. O condiţie pentru a putea opera este individualizarea şi
evaluarea prealabilă a prejudiciului, precum şi dovedirea cuantumului pretins. De regulă,
despăgubirile trebuie să acopere atât pierederea efectiv suferită (damnum emergens) cât şi câştigul
nerealizat (lucrum cessans)
c) Satisfacţia este forma specifică de reparare a prejudiciilor morale şi constă în prezentarea de
regrete şi scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei hotărâri a unei instanţe
internaţionale, arbitrale sau judecătoreşti, a unei încălcări a normei internaţionale.

4. Răspunderea subiectelor de drept internaţional pentru consecinţe păgubitoare rezultate


din activităţi licite conform dreptului internaţional Din anul 1978, Comisia de Drept
Internaţional a O.N.U. manifestă o preocupare constantă pentru stabilirea regimului juridic al

54
răspunderii internaţionale a statelor, întemeiată “pe risc”. Această formă de răspundere are un
caracter obiectiv, fiind suficientă constatarea producerii unui prejudiciu, chiar în absenţa încălcării
unei norme de drept internaţional.
Dreptul internaţional actual reglementează pe cale convenţională răspunderea internaţională
bazată pe risc, în principal în trei domenii:
a). în domeniul nuclear, convenţiile internaţionale prevăd existenţa unei răspunderi obiective
pentru exploatarea instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960, Convenţia de la Viena din
1963 etc);
b) în domeniul maritim, în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi; convenţiile
internaţionale prevăd o răspundere obiectivă a proprietarilor de nave care transportă hidrocarburi
sau a celor care exploatează instalaţii de foraj marin. (Convenţia asupra dreptului mării din 1982
etc) .
c) în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul privind spaţiul
cosmic din 1967, Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru pentru daune provocate de
obiecte spaţiale din 1972)
Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina repararării daunelor (dacă au o
valoare substanţială) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se va
stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victimă. Totodată, se impune cooperarea statelor în
sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activităţi de acest gen.

VIII. Instituţii jurisdicţionale penale.


1. Curtea Penală Internaţională (C.P.I.)

1.1. Jurisdicţia Curţii. C.P.I. a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu


competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia CPI este complementară
jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost
deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de
instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga.
Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă
să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.
1.2. Competenţa materială. a Curţii Curtea este competentă să judece şi să pedepsească
persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite prin
exemplificare în Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii
internaţionale:
a) crime de genocid;

55
b) crime împotriva umanităţii;
c) crime de război;
d) crime de agresiune.
a) Crima de genocid este definită drept “ orice acte comise cu intenţia de a distruge, în tot
sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin :
- uciderea membrilor grupului;
- atingerea gravă a integrităţii fizice şi psihice a membrilor grupului;
- supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să conducă la distrugerea sa
fizică totală sau parţială;
- măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
- transferul forţat de copii de la un grup la altul.”
b) Prin crime contra umanităţii se înţelege oricare dintre actele menţionate în continuare,
atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populaţiei civile:
ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de populaţie, condamnarea la închisoare
sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată, sarcină
sau sterilizare forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea
unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex,
sau în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de
apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc
atingere gravă integrităţii fizice sau mentale.
c) Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu
în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război se înţelege, în virtutea
Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar şi a altor convenţii şi cutume
internaţionale:
- omuciderea intenţionată;
- tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
- provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri grave a integrităţii
fizice ;
- distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificată de necesităţi militare şi executată pe o
scară largă, în mod ilicit ;
- constrângerea unui prizonier de război să servească interesele unei armate străine;
- privarea intenţionată a unui prizonier de război de dreptul la un proces echitabil;
- deportarea sau arestarea ilegală;
- luarea de ostateci;

56
- lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor acesteia;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a păcii;
- lansarea unui atac deliberat atunci când este evident că acesta va produce pierderi de
vieţi şi pagube materiale în rândul populaţiei civile;
- uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au predat;
- portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare
pierderea de vieţi sau rănirea gravă a adversarului;
- stabilirea de către puterea ocupantă a unei părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat,
precum şi transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părţi sau a
totalităţii populaţiei băştinaşe;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului religios, educativ,
artistic, ştiinţific sau caritabil, precum şi împotriva monumentelor istorice şi a spitalelor,
atunci când acestea nu sunt obiective militare;
- supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi ştiinţifice;
- distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de necesităţi
militare;
- obligarea naţionalilor părţii adverse la participarea la operaţiuni de război îndreptate
împotriva propriei ţări;
- jefuirea localităţilor ocupate;
- utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum şi a armelor de natură să provoace
inamicului suferinţe inutile;
- atingerea demnităţii persoanei, prin tratamente umilitoare şi degradante;
- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, sterilizarea forţată ;
- utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare;
- atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de
transport sanitare care utilizează semnele distinctive prevăzute prin Convenţiile de la
Geneva;
- înfometarea deliberată a civililor;
- înrolarea tinerilor sub 15 ani.
Actele enumerate în cadrul acestor definiţii nu sunt limitative.
1.3.Competenţa personală. Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele
fizice vinovate de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau
funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu
57
constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care
însoţesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de
persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se
admite răspunderea colectivă a acestora.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în faţa
Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.
1.4. Sesizarea Curţii. Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis
crime împotriva unui stat- parte la Statut în următoarele situaţii:
a) prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
b) prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
c) prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu comiterea
unei infracţiuni.
1.5.Condiţii de admisibilitate a unei cauze .
O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puţin
atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta;
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii; conform
principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către
altă instanţă pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către
Curte;
c) Cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte.
1.6. Dreptul aplicabil. Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statutului, Convenţiile de
la Geneva privind dreptul umanitar, alte convenţii şi cutume internaţionale. De asemenea, sunt
aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminării şi a pedepsei
(nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea
penală individuală.
1.7. Cauze care înlătură responsabilitatea penală. Acestea sunt:
a) bolile psihice care impiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei;
b) starea de intoxicaţie provocată involuntar, care impiedică conştientizarea caracterului
infracţional al faptei;
c) legitima apărare;
d) constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii fizice;
e) comiterea crimei de către alte persoane;
f) alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.

58
Nimeni nu poate fi răspunzător şi nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competenţa Curţii
decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârşit cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.
Eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu îl
exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura excepţie
o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit Statutului
Curţii, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanităţii este evident ilegal.
Crimele care sunt de competenţa Curţii sunt imprescriptibile.
1.8. Structura Curţii Curtea se compune din: o cameră preliminară, o cameră de primă
instanţă şi o cameră de apel, un oficiu al Procuraturii şi Grefa. Curtea are în componenţă 18
judecători, aleşi dintre cei mai reputaţi specialişti în domeniu, având cetăţenia statelor- părţi la
Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecătorii au un mandat de 9 ani şi nu pot
fi realeşi. Curtea este condusă de Preşedinte.
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-părţi la Statut de privilegiile şi imunităţile necesare
îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii adjuncţi şi Grefierul beneficiază, în
exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile acordate şefilor misiunilor diplomatice.
După expirarea mandatului, ei continuă să beneficieze de imunitate împotriva oricărei proceduri
legale în legătură cu declaraţiile date sau actele realizate în exercitarea funcţiilor lor oficiale.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa.
1.9. Procedura în faţa Curţii.
Procedura comportă mai multe etape:
a) sesizarea procurorului ;
b) procedura în faţa Camerei preliminare;
c) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;
d) procedura în faţa Camerei de primă instanţă;
e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în faţa Camerei de apel.
Procurorul, poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune Camera
preliminară pe baza convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că pesoana în cauză a comis
crima şi că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei, împiedicarea
obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime.
Statul parte care primeşte cererea de arestare trebuie să ia imediat măsuri pentru punerea în
executare a cererii, conform propriei legislaţii şi Statutului Curţii. Persoana arestată este imediat
deferită autorităţii judiciare competente a statului de detenţie, care verifică dacă mandatul de
arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată şi dacă au
fost respectate drepturile persoanei în cauză. Persoana arestată are dreptul de a cere punerea în

59
libertate provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenţie, decizia
finală aparţinând însă Camerei preliminare.
Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi:
a) nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor însele sau să se declare vinovate;
b) nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau ameninţare şi nici torturii sau
vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;
c) beneficiază gratuit de interpret, atunci când este necesar;
d) nu pot fi arestate sau reţinute în mod arbitrar.
Atunci când este suspectată de comiterea unei crime, persoana care urmează să fie interogată
are următoarele drepturi:
a) de a fi informată înaintea interogatoriului că există motive pentru a o suspecta de
comiterea crimei;
b) de a păstra tăcerea, fără ca acest fapt să fie luat în considerare pentru a determina
culpa sau nevinovăţia persoanei anchetate;
c) de a fi asistată de un apărător ales sau, în cazul în care nu are un astfel de apărător, de
un apărător din oficiu, în mod gratuit;
d) de a fi interogată în prezenţa apărătorului său.
Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenţa acuzatului. Procesul se desfăşoară potrivit
principiului publicităţii şi al contradictorialităţii dezbaterilor. Singura excepţie de la principiul
publicităţii o constituie cazul în care Camerele Curţii, pentru a proteja victimele, martorii sau un
acuzat, dispun ca o anumită parte a procedurii să se desfăşoare cu uşile închise.
Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparaţiile pe care cel condamnat este obligat să le
acorde victimelor sau urmaşilor acestora.
Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată o sentinţă de condamnare
de pâna la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, detenţie pe viaţă. Pedeapsa
închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum şi cu confiscarea
profiturilor şi bunurilor câştigate direct sau indirect prin crimă, fără a prejudicia însă drepturile
terţilor de bună- credinţă.
Prin decizia Adunării Statelor-părţi, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, în care
se varsă şi amenzile dispuse de Curte.
Sentinţa de condamnare pronunţată de prima instanţă poate să facă obiectul apelului. Atât
condamnatul cât şi Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei primei instanţe. Hotărârea Camerei
de apel se dă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţă publică şi este motivată.

60
Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizează pe teritoriul
statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse să primească condamnaţi. Sentinţa
de condamnare este executorie pentru statele-părţi, care nu o pot modifica .
1.10. Adunarea statelor- părţi. Statele-părţi la Statutul Curţii constituie Adunarea statelor, în
care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atribuţiile Adunării se numără stabilirea
bugetului Curţii, emiterea de recomandări către Comisia preparatoare, modificarea numărului de
judecători ai Curţii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunării şi examinarea
situaţiilor în care un stat-parte nu cooperează cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus
dintr-un preşedinte şi din 18 membri, aleşi pentru 3 ani, având posibilitatea creării altor organe
subsidiare considerate necesare. Preşedintele Curţii, Procurorul şi Grefierul participă la reuniunile
Adunării şi ale Biroului.
Nu sunt admise rezerve la Statutul Curţii.

2. Tribunale penale speciale


La nivel internaţional, au fost constituie instituţii jurisdicţionale penale, cu competenţă
specială şi cu o durată temporară de activitate, limitată la soluţionarea cauzelor pentru care au fost
create. Din aceasta categorie de instituţii jurisdicţionale fac parte :
2.1 Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg. Acesta a fost instituit prin Acordul
de la Londra (1945) privind urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război . A funcţionat
între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946. În baza Statutului de funcţionare, Tribunalul putea să
aplice pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părţi la acordul de înfiinţare a
Tribunalului aveau obligaţia de a preda instituţiei , spre judecare, criminalii de război .
2.2 Tribunalul penal internaţional pentru judecarea şi pedepsirea persoanelor vinovate
de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii. A fost creat prin
rezoluţia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanţă jurisdicţională
internaţională ad-hoc, mandatul său fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă
între 1 ianuarie 1991 şi până în momentul restabilirii păcii.
Tribunalul este competent să se pronunţe în legătură cu fapte care constituie grave încălcări
ale dreptului umanitar internaţional, reglementate de Convenţiile de la Geneva, sau pe cale
cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanităţii, epurări etnice, deportări, transfer ilegal de
populaţie, exterminări, ucideri etc).
Persoanele care răspund în faţa Tribunalului sunt autorii, complicii şi instigatorii la
comiterea faptelor menţionate mai sus, precum şi superiorii pentru faptele subordonaţilor.
Tribunalul are un organ propriu de instrucţie şi urmărire condus de un procuror, numit de
Consiliul de Securitate al ONU pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

61
Tribunalul este constituit din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea
Consiliului de Securitate, având un mandat de 4 ani,care poate fi reînnoit.
Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state şi de organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale. Sunt admisibile şi plângerile individuale deferite de victime .
Tribunalul are două grade de jurisdicţie:
a) două camere pentru judecata în primă instanţă
b) o cameră de apel compusă din 5 judecători,
O persoană judecată de Tribunal nu mai poate fi judecată de o instanţă penală naţională pentru
aceeaşi faptă, conform principiului non bis in idem.
Tribunalul nu poate să aplice pedeapsa cu moartea.
2.3. Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de
comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul
Ruandei sau al statelor învecinate s-a instituit prin rezoluţia 955(1994) a Consiliului de Securitate
al O.N.U. Organizarea, competenţa şi procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu
cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea că, în acest caz a fost vorba de un
conflict la nivel naţional, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezintă atât elementele unui
conflict naţional, cât şi internaţional.

62
1
Note:

Moca, Gheorghe - Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983, pag.83;


2
Miga- Beşteliu, Raluca - Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti,
1997, pag.13
3
ibidem, pag 14
4
Niciu, Marţian - Drept internaţional public, vol 1, Iaşi, 1995, pag.17.
5
Dicţionar de Drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1982
6
Miga-Beşteliu, Raluca - op. cit., pag.55;
7
Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian - Sistemul principiilor dreptului internaţional , Bucureşti, 1996;
8
Dicţionarul de Drept internaţional public
9
Jouve, Ed. - Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992, pag. 41
10
Deleanu Ioan - Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, pag.22
11
Schraepler, H.-A. - Organisations Internaţionales et Europeennes, Ed. Economica, Paris, 1995, pag.
238 -239
12
Miga- Beşteliu, Raluca op. cit., pag, 99
13
Năstase, A., Coman F. , Popescu D. – Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa,
Bucureşti, 1994, p.205
IX. Elemente de drept diplomatic
1. Diplomaţia
2. Dreptul diplomatic
3. Relaţiile diplomatice
4. Forme de reprezentare externă a statelor şi organizaţiilor internaţionale: misiunile diplomatice
permanente şi temporare

1. Diplomaţia
Etimologic, cuvântul diplomaţie provine din limba greacă, de la termenul diploo, care înseamnă
dublez şi desemna faptul că pentru trimiterea de solii erau necesare două documente, unul se afla în
posesia solului, iar celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă. Mult timp
termenul s-a folosit pentru a desemna documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe baza
împuternicirii date de suverani. Abia în sec. XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin
care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.
De-a lungul timpului diplomaţia a fost definită ca artă – fiind ridicată la rang de măiestrie a
diplomatului - , ca ştiinţă a raporturilor şi intereselor reciproce ale statului, sau ca o activitate a statului
în domeniul relaţiilor externe. Potrivit unei definiţii date de un autor contemporan – Phillipe Cahier –
„diplomaţia este maniera de conducere a afacerilor externe ale unui subiect de drept internaţional pe
baza mijloacelor paşnice, în principal prin negocieri.”
Diplomaţia este o activitate specifică organelor statului, specializate în afaceri externe, care se
desfăşoară în temeiul normelor de drept intern, dar cu observarea normelor dreptului internaţional.
Activitatea diplomatică se realizează fie de instituţii care deţin atribuţii de reprezentare a statului,
stabilite prin constituţie (şeful statului, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe), fie de persoane
special abilitate cu depline puteri, în forma şi cu procedura recomandată de normele dreptului
internaţional.
Diplomaţia se desfăşoară conform unor uzanţe diplomatice (supuse curtoaziei internaţionale), cu
observarea unor reguli protocolare (stabilite de normele interne ale statelor) şi potrivit normelor de
drept diplomatic.

2. Dreptul diplomatic
2.1. Definiţie
Dreptul diplomatic este o ramură distinctă a dreptului internaţional care reglementează raporturile
dintre subiectele de drept internaţional şi cuprinde acele norme juridice prin care se garantează
activităţile instituţiilor abilitate să acţioneze pentru promovarea politicii lor externe.
2.2. Izvoarele dreptului diplomatic:
Cutuma a constituit multă vreme izvorul principal al dreptului diplomatic, privilegiile şi
imunităţile diplomatice, de exemplu, îşi au originea în societăţile vechi şi s-au născut odată cu stabilirea
relaţiilor între ginţi. În prezent dreptul diplomatic este codificat, în principal prin Convenţia de la Viena
din 1961cu privire la relaţiile diplomatice, însă cutuma continuă totuşi să reglementeze relaţiile dintre
state în domeniile rămase neacoperite de convenţie şi în relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la
aceasta. Practica internaţională curentă joacă un rol important alături de cutumă, apoi obiceiul local şi
practica internă a statului acreditar (de ex., practicile religioase în statele musulmane) trebuie să fie
mereu observate şi respectate în relaţiile diplomatice.
Tratatele – bilaterale si multilaterale – creează nucleul normelor dreptului diplomatic,
constituind izvorul principal al acestei ramuri de drept. Prin tratate bilaterale se stabilesc relaţiile
diplomatice între state, se convine înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente, se fixează efectivul
unei misiuni diplomatice sau se poate acorda un tratament mai favorabil decât cel prevăzut de
Convenţia de la Viena din 1961 etc. Tratatele bilaterale sunt guvernate de principiul reciprocităţii şi
reglementează domenii care presupun respectarea consimţământului mutual dintre state. Tratatele
multilaterale reprezintă rezultatul codificării normelor cutumiare ale dreptului diplomatic, iar, dintre
acestea, cele mai semnificative sunt:
• Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la agenţii diplomatici, completat cu un protocol de la
Aix-la-Chapelle din 1818
• Convenţia de la Havana din 1928 cu privire la funcţionarii diplomatici
• Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice (adoptată în cadrul ONU şi
intrată în vigoare în 1964), completată cu două protocoale adiţionale (unul priveşte dobândirea
cetăţeniei, iar al doilea reglementarea diferendelor).
• Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963)
• Convenţia asupra misiunilor speciale (1969) – priveşte „diplomaţia ad-hoc”
• Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal
• Convenţia privind prevenirea şi reprimarea ofenselor şi protecţia internaţională a persoanelor
inclusiv a diplomaţilor (adoptată în cadrul ONU în anul 1973, intrată în vigoare în anul 1977)
• Convenţia generală asupra imunităţilor şi privilegiilor Naţiunilor Unite (1946)
• Convenţia asupra imunităţilor şi privilegiilor instituţiilor specializate (1947)
Alături de cutume şi tratate, normele dreptului diplomatic sunt determinate şi prin mijloace
auxiliare – doctrină şi jurisprudenţă - şi, de asemenea, prin principiile generale de drept intern şi
internaţional.

3. Relaţiile diplomatice
3.1.Stabilirea relaţiilor diplomatice
Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale care se stabilesc în scopul asigurării
condiţiilor de întreţinere a dialogului politic între subiectele dreptului internaţional, prin misiuni
diplomatice permanente. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, sunt necesare trei condiţii:
a). Consimţământul mutual al statelor
b). Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internaţională
c). Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.
a). Consimţământul mutual al statelor
Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie; ea trebuie să fie rezultatul unui consimţământ
reciproc al statelor, liber exprimat, neechivoc, prin intermediul unui tratat. Cu toate că au existat
presiuni pentru a include în textul Convenţiei de la Viena prevederea ca, în afara unor circumstanţe
excepţionale, nici un stat să nu poată, în mod legitim, refuza să stabilească relaţii diplomatice cu un alt
stat, această prevedere nu a fost reţinută în textul final. Se admite, în prezent, că dreptul de legaţie al
unui stat nu trebuie să fie conceput ca implicând o obligaţie corelativă din partea unui alt subiect de
drept internaţional. În ultimă instanţă, acceptarea stabilirii unor relaţii diplomatice este o decizie
politică, iar un eventual refuz nu se cere a fi motivat (acesta se poate datora, în fapt, lipsei unui interes
economic, sau preexistenţei unor litigii nesoluţionate între state etc). şi nici nu poate fi, legitim,
sancţionat.
b). Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internaţională
Pot stabili relaţii diplomatice:
• Statele
• Organizaţiile internaţionale guvernamentale
• Naţiunile care luptă pentru independenţă, dacă şi-au creat organe proprii, exercită funcţii de putere
publică şi controlează un teritoriu determinat (insurgenţii recunoscuţi internaţional, de ex.
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, entitate care exercită funcţii politice în numele
palestinenilor )
• Statul Papal (Vaticanul) – care trimite nunţiul papal, pronunţiul papal, legaţi şi delegaţi apostolici,
ce reprezintă statul dar au şi caracterul de misiuni spirituale ale Papei, ca şef al bisericii catolice.
• Entităţi care posedă personalitate juridică internaţională şi nu au cedat dreptul de legaţie activ unui
alt stat (de ex., Principatul Liechtenstein a cedat acest drept Elveţiei, Principatul Monaco şi
Andorra, Franţei, state care le asigură în aceste cazuri reprezentarea în cadrul relaţiilor
diplomatice)
c). Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.
Recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stabilirii relaţiilor dintre state, dar ea nu implică, în mod
automat, stabilirea relaţiilor diplomatice între statul recunoscut şi cel care face recunoaşterea, aceasta
păstrând caracterul de decizie politică. În practică, se admite că manifestarea dorinţei unui stat de a
stabili relaţii diplomatice cu un alt stat echivalează cu o recunoaştere implicită a acestuia ca subiect de
drept internaţional. În acest caz, recunoaşterea statului şi stabilirea relaţiilor diplomatice se realizează
concomitent.

3.2. Încetarea relaţiilor diplomatice


Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi temporară, caz în care relaţiile diplomatice sunt
suspendate, sau definitivă, aceasta echivalând cu ruperea relaţiilor diplomatice.
a. Suspendarea relaţiilor diplomatice reprezintă o procedură specială care se aplică pe perioada
dintre apariţia unor noi forme de regimuri politice sau de guvernare şi până la recunoaşterea acestora.
De exemplu, când are loc trecerea de la un regim republican la unul monarhic sau invers, sau când are
loc o schimbare de guvern, altfel decât prin transferul legal al puterii etc. Potrivit practicii – destul de
izolate – a unor state este necesar un nou acord pentru reluarea relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea
misiunilor diplomatice permanente. Majoritatea statelor, însă, nu procedează la recunoaşterea
guvernelor, indiferent de modul cum vin la putere, aceasta fiind considerată o problemă care priveşte
statul respectiv.
b. Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi un act unilateral cu efecte bilaterale, sau un act bilateral,
convenit de ambele state şi poate fi determinată de o serie de motive. Statul poate decide, în mod
suveran, acest lucru. Carta ONU (art.41) recomandă, de exemplu, ruperea colectivă a relaţiilor
diplomatice cu un stat pentru raţiuni de securitate, cu titlu de sancţiune. Declaraţia de război este un
mod implicit de a exprimare a voinţei unui stat de a rupe relaţiile diplomatice. În practica statelor se
consideră ca războiul fără o declaraţie formală prealabilă nu duce automat la încetarea relaţiilor
diplomatice, deoarece se prezumă că statele nu devin în întregime ostile, ci se rezumă doar la
soluţionarea unui diferend pe această cale. De exemplu., în conflictul chino-japonez (1931-1932)
beligeranţii au menţinut relaţiile diplomatice, la fel, în conflictul Indiei cu Pakistanul în problema
Caşmirului (1965), iar mai târziu statele care au intervenit pentru eliberarea Kuweitului, în baza unei
rezoluţii a Consiliului de Securitate, nu au rupt legăturile diplomatice cu Irakul.

4. Forme de reprezentare externă a statelor şi organizaţiilor internaţionale: misiunile diplomatice


permanente şi temporare
În practica internaţională s-au conturat mai multe tipuri de reprezentare externă, prin misiuni
diplomatice:
• Misiunile diplomatice permanente ale statelor
• Misiunile diplomatice ale organizaţiilor internaţionale
• Misiunile temporare („diplomaţia ad-hoc”, diplomaţia prin misiuni speciale)

4.1 Misiunile diplomatice permanente ale statelor


a. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente reprezintă o consecinţă a stabilirii relaţiilor
diplomatice. Ea se face în baza unui acord special, numit raport de misiune diplomatică, de regulă,
potrivit principiului reciprocităţii. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii
permanente:
* Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie)
* Sediul misiunii, care nu trebuie să coincidă neapărat cu capitala statului acreditar;
* Efectivul personalului acreditat;
* Structura misiunii ( se pot înfiinţa birouri şi în alte oraşe decât acolo unde e sediul misiunii
principale);
Decizia de trimitere a misiunii diplomatice se adoptă de către autoritatea internă având, potrivit
Constituţiei, atribuţii în acest sens (de regulă, preşedintele statului). Orice modificare cu privire la
elementele misiunii diplomatice poate avea loc doar cu consimţământul statului de reşedinţă.
b. Tipuri de misiuni diplomatice permanente:
Ambasadele sunt cele mai importante misiuni diplomatice, cu rangul cel mai ridicat, sunt conduse de
ambasadori care fac parte din prima categorie de precădere;
Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii
internaţionale. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop iar când e numit cardinal misiunea sa încetează. El
face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici;
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident;
acesta face parte din a doua clasă de agenţi diplomatici;
Inter-nunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală ce corespunde legaţiei;
Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii apropiate, cum
ar fi statele Commonwealth- ului.
c. Funcţiile şi obligaţiile misiunilor diplomatice permanente
* reprezentarea statului acreditant în statul acreditar, care presupune participarea la viaţa publică,
* reprezentarea politicii externe a statului, care se realizează în baza unui mandat general ce implică
angajarea răspunderii statului acreditant pentru orice depăşire a mandatului sau orice acţiune injustă a
ambasadorului;
* purtarea de tratative cu guvernul statului acreditar; se realizează pe calea negocierilor directe (cu
şeful de stat) sau indirecte (cu ministrul afacerilor externe), oral sau în scris şi fără a putea face publice
propunerile decât cu acordul partenerului;
* informarea, prin mijloace licite, asupra condiţiilor şi a evoluţiei evenimentelor din statul acreditar,
* protejarea intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, dacă aceştia nu deţin în acelaşi timp şi
cetăţenia statului acreditar (protecţie diplomatică);
* promovarea relaţiilor de prietenie şi cooperare în domenii diverse între cele două state (misiunea
diplomatică poate exercita şi funcţii consulare: acordare de vize, legalizări de documente, eliberarea
paşapoartelor etc);
* obligaţia de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar (de ex. interzicerea de a participa
la o campanie electorală, de a subvenţiona un partid politic, de a face presiuni prin intermediul presei
etc).
d. Structura misiunii diplomatice permanente
Cancelaria
Biroul sau secţia economică
Biroul ataşaţilor militari
Biroul ataşatului cultural
Biroul de presă
Secţia consulară a ambasadei
e. Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice. Demersurile diplomatice
Instrucţiunile sunt date şefului de misiune la plecarea la post şi conţin date cu privire la politica
statului acreditant în raporturile cu statul acreditar, stabilind linia de conduită generală a
ambasadorului;
Demersurile diplomatice constituie modul de acţiune conform cu instrucţiunile primite şi pot
urmări obţinerea unor informaţii, propuneri pentru încheierea unui acord, etc;
Declaraţia sau notificarea este un demers oral prin care şeful misiunii expune un punct de vedere al
statului acreditant;
Note diplomatice sunt demersuri scrise şi pot îmbrăca următoarele forme: note verbale (conţin
formule de politeţe, se apostilează nu se semnează, se folosesc între ministere de externe sau între o
misiune şi misterul de externe); note semnate (documente mai solemne, în măsură să angajeze statele);
scrisoare personală (mai puţin protocolară, se foloseşte între ambasador şi ministrul de externe, nu
angajează statele); nota colectivă (se adresează unui guvern de către mai mulţi reprezentanţi ai statelor
acreditante, e semnată); aide-memoire (document care rezumă consecinţele juridice ale unor fapte, nu
conţine formule de politeţe şi nu se semnează, se adresează ministrului afacerilor externe);
memorandum-ul (un aide-memoire mai complet, justifică politica urmată de statul acreditant);
schimbul de note (confirmă convenirea unui acord); ultimatum-ul (document prin care se pretinde unui
stat un anumit comportament, în caz contrar se va recurge la război);
Rapoarte diplomatice privesc informarea periodică a ministerului de către misiunile diplomatice
despre îndeplinirea instrucţiunilor primite.
f. Personalul misiunilor diplomatice
Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în personal diplomatic, cel care înfăptuieşte politica
externă a statului şi personal nediplomatic (administrativ-tehnic) care desfăşoară activităţi la misiune,
fără a intra în relaţii oficiale cu autorităţile statului acreditar. Din prima categorie fac parte şeful de
misiune şi agenţii diplomatici. Agenţii diplomatici sunt numiţi de autoritatea statului acreditant, care le
acordă gradele diplomatice: ministru consilier, consilier, primul secretar, secretar II, secretar III şi
ataşatul.
Şefii de misiune se împart în trei clase: a) ambasador sau nunţiu sau alţi şefi de misiune cu rang
echivalent; b) trimis, ministru sau internunţiu acreditaţi pe lângă şefii de stat; c). însărcinat cu afaceri,
acreditat pe lângă ministerele de externe.
Este necesar acordul statului acreditar faţă de persoana desemnată în calitate de şef al misiunii.
Statul acreditar poate să declare un membru al personalului diplomatic - înainte de numire sau în cursul
exercitării funcţiei - ca persona non grata, situaţie care împiedică numirea respectivului în funcţie sau
face să înceteze imediat funcţia acestuia. Declararea unui diplomat ca persona non grata nu trebuie
motivată. Scrisoarea de acreditare este documentul oficial care atestă calitatea şefului de misiune
diplomatică şi obiectul general al misiunii sale.
g. Imunităţi şi privilegii diplomatice.
Prin imunităţi şi privilegii diplomatice se înţelege întregul complex de garanţii de care se bucură o
misiune diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar, pentru a asigura îndeplinirea
funcţiilor pe care le au de îndeplinit. Imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile acordate
membrilor unei misiuni diplomatice au reprezentat la origini reguli de curtoazie internaţională, dar în
prezent sunt reglementate de normele dreptului diplomatic şi au forţă juridică obligatorie; nerespectarea
lor atrage răspunderea internaţională a statului.
Imunităţile şi privilegiile misiunilor diplomatice şi ale agenţilor diplomatici, potrivit Convenţiei de
la Viena (1961):
Misiunile diplomatice se bucură de următoarele inviolabilităţi şi imunităţi de coerciţiune:
* inviolabilitatea sediului misiunii, a reşedinţei private a agentului diplomatic (autorităţile statului
acreditar nu pot pătrunde în aceste localuri în îndeplinirea misiunilor lor oficiale, nici dacă urmăresc un
răufăcător; într-un asemenea caz misiunea are obligaţia de a-l preda imediat autorităţilor; o parte a
teoriei dreptului diplomatic, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în apărare legitimă, în
localurile misiunii dacă există un pericol grav contra populaţiei locale, dacă securitatea de stat este
ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să fie luată de puterea executivă a statului
acreditar. Statul acreditar are obligaţia de a asigura protecţia generală a misiunii)
* inviolabilitatea documentelor şi a arhivelor
* inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice
Misiunile diplomatice se bucură de imunitatea de jurisdicţie (civilă, penală şi administrativă),
consacrată de cutumă; imunitatea de jurisdicţie penală şi administrativă este absolută; cea civilă e
relativă (funcţională): ea nu se aplică la acţiuni privind un imobil particular al agentului diplomatic
aflat pe teritoriul statului acreditar, la acţiuni succesorale sau la activităţi profesionale sau comerciale,
exercitate în afara funcţiilor sale oficiale. În general, o misiune diplomatică beneficiază de imunitate cu
privire la: acte îndeplinite oficial în numele statului acreditant (dacă prin aceste acte se lezează
drepturile statului acreditar, statul lezat poate cere tragerea la răspundere internaţională a statului
acreditant numai în faţa unui tribunal internaţional), acte de dispoziţie interne (de exemplu, concedierea
unui angajat nu poate fi contestată în faţa unui tribunal al statului acreditar), acte cu caracter privat
rezultând din contracte (de exemplu, dacă ambasada încheie un contract cu o firmă de reparare a
imobilului, soluţionarea unui litigiu legat de un asemenea contract nu este de competenţa unui tribunal
local al statului acreditar)
Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:
• scutirea de impozite şi taxe
• scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii
Agenţii diplomatici se bucură de următoarele imunităţi:
• imunitate de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă
• imunitatea de a depune mărturie (dreptul de a refuza depunerea unei mărturii într-un proces)
• imunitatea de coerciţiune, care este inviolabilitatea personală
Agenţii diplomatici se bucură de următoarele privilegii:
• scutirea de plata asigurărilor sociale
• scutirea de impozite şi taxe
• scutirea de prestaţii personale
• scutirea de taxe şi control vamal
• libertatea de deplasare şi de circulaţie
• facilităţile de sejur
• exceptarea de prestaţii obligatorii
Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:
• scutirea de taxe şi impozite pentru drepturile percepute de misiune
• înlesniri pentru procurarea de localuri
• dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reşedinţa şefului de
misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia
Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleaşi imunităţi şi privilegii,
dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar.
Membrii personalului administrativ şi tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei şi a
locuinţei, sunt scutiţi de obligaţia de a plăti asigurările sociale şi cea de plată a impozitelor şi taxelor, de
exceptarea de la prestaţii personale; imunitatea lor de jurisdicţie este funcţională.
Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicţie funcţională; sunt scutiţi de
obligaţia de a plăti impozite şi taxe pe venituri salariale.

4.2. Misiunile diplomatice ale organizaţiilor internaţionale


Organizaţiile internaţionale beneficiază, în virtutea personalităţii lor juridice internaţionale, de
dreptul de a trimite şi primi misiuni diplomatice (drept de legaţie activ şi pasiv). Dreptul de legaţie
activ al acestora este limitat, din punct de vedere al conţinutului reprezentării, acesta fiind circumscris
obiectului de activitate al organizaţiei. De asemenea, el este limitat în spaţiu, în ceea ce priveşte
subiectele de drept pe lângă care se pot trimite misiuni externe – de regulă, acestea pot fi numai state
nemembre ale organizaţiei sau state asociate.
Dreptul de legaţie pasiv se corelează cu dreptul statelor de a trimite pe lângă organizaţiile
internaţionale misiuni permanente, misiuni de observare, delegaţii şi reprezentanţe. Prima misiune
permanentă de acest fel a fost stabilită în anul 1920, pe lângă Liga Naţiunilor Unite de către şase state
membre ale organizaţiei. Regula este că statele membre nu sunt obligate să trimită asemenea misiuni pe
lângă organizaţia din care fac parte. În prezent, misiunile permanente, în special cele acreditate pe
lângă ONU, reprezintă principalul organ al diplomaţiei multilaterale. O misiune permanentă este
formată din personal diplomatic şi personal tehnico-administrativ. Şeful misiunii se numeşte
reprezentant permanent şi poate avea gradul de ambasador sau de ministru.
Funcţiile misiunii diplomatice, potrivit Convenţiei de la Viena asupra reprezentării statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal:
• asigurarea reprezentării statelor pe lângă organizaţiile internaţionale;
• funcţia de negociere - este bilaterală cu organizaţia şi multilaterală cu delegaţiile altor state, pentru
a stabili o poziţie comună în cadrul organizaţiilor;
• asigurarea protecţiei intereselor statului trimiţător în relaţiile cu organizaţia ;
• funcţia de informare a statului asupra activităţii organizaţiei.

4.3. Misiunile temporare (Diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale)


Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la
primele contacte între state, astăzi se recurge la misiuni temporare pentru probleme importante, cu
caracter de urgenţă.
Misiunile temporare se realizează prin :diplomaţia ad-hoc şi prin misiunile speciale.
Diplomaţia ad-hoc este supusă dreptului diplomatic cutumiar şi se realizează prin :
• delegaţii la conferinţe internaţionale sau la ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de ex.);
• delegaţii itinerante – delegaţii ale guvernelor în mai multe state;
• alte misiuni speciale în domeniul dreptului internaţional, excluzând tranzacţiile private (instituirea
unor birouri temporare într-un alt stat: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea
despăgubirilor de război, rezolvarea unei anchete etc).
Misiunile speciale sunt reglementate de Convenţia privind misiunile speciale (1969) şi e definită
astfel: „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat
cu consimţământul acestuia din urmă pentru a tratat cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini
în acest stat o sarcină determinabilă”.
Distincţia între diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale rezidă în următoarele:
• In timp ce funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin consimţământ mutual între
statul trimiţător şi statul primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale. Nu e necesar
acordul prealabil al statului primitor, în cazul diplomaţiei ad-hoc, emisarii secreţi, observatorii
confidenţiali, agenţii secreţi, de exemplu, sunt acceptaţi tacit de către statul de reşedinţă.
• În timp ce misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, diplomatul ad-hoc poate fi şi un
agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii preşedintelui SUA; suita şefului de stat poate fi
considerată o diplomaţie ad-hoc.

X. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Monografii :
1. Anghel, Ion - Dreptul tratatelor, vol.1-2 -3, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 2005;
2. Anghel, Ion – Subiecte de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
3. Aurescu, Bogdan – Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
4. Bonciog, Aurel.- Drept diplomatic, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997;
5. Cloşcă, I.(coord) - Dicţionar de drept internaţional public, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
6. Diaconu, Ion – Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
7. Feltham, R.G. – Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Ed. All, Bucureşti;

8. Mazilu, Dumitru. – Drept internaţional public, vol.1-2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010
9. Mazilu, Dumitru – Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009
10. Miga-Beşteliu, Raluca. - Drept internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
11. Niciu, Marţian - Drept internaţional public, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001;
12. Ponta, Victor, Coman. Daniela. – Curtea penală internaţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
13. Scăunaş, Stelian - Drept internaţional public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
14. Voican, M., Burdeascu, R., Mocuţa, Gh. - Curţi internaţionale de Justiţie, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000;
15. Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C. – Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Ed All-
Beck, Bucureşti, 2000;

Periodice :
Revista română de drept internaţional

Surse electronice:
http: //www. icj-cij.org (Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie)
http://www. ejil.org/journal
http://www.un.org (site–ul oficial al Naţiunilor Unite)

Documente:
1. Carta O.N.U.
2. Statutul Curţii Internaţional de Justiţie
4. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969)
5. Convenţiile privind relaţiile diplomatice şi consulare (Viena, 1961, 1963)

13