Moise

Moise, numele este de origine egipteană, dar conform Ieş. 2, 10 a fost ales de
fiica lui Faraon, din pricina împrejurărilor în care a fost salvat copilul: “Pentru că eu l-am
scos (meşitihu) din ape”. Cel mai mare dintre profeţii lui Israel “pe care Dumnezeu l-a
cunoscut faţă către faţă”(Dt. 34, 10). Profetul Moise nu ne este cunoscut decât prin
relatarea pe care ultimele patru cărţi ale Pentateuhului ne-o oferă cu privire la faptele lui
importante. El îi conduce pe evrei afară din Egipt, le oferă Tora, îi însoţeşte vreme de 40
de ani în peregrinările lor în pustiu şi moare în ajunul intrării în Ţara Făgăduinţei, pe al
cărei pământ nu va călca niciodată. Literatura evreiască postbiblică, divizată între o
dorinţă de exaltare şi refuzul de a diviniza, a brodat mult în jurul figurii de excepţie şi
totodată emblematice a lui Moise, insistând atât asupra calităţilor lui morale, cât şi asupra
superiorităţii lui intelectuale. Pentru un evreu, a încerca să-l şi-l înfăţişeze pe Moise şi să-
l reprezinte înseamnă să se reprezinte pe sine însuşi şi totodată să-şi concretizeze raportul
cu poporul evreu, să încerce să se înscrie şi să înscrie poporul evreu în lumea în care
trăieşte.
Primul profet-legislator, care a primit Tora (Pentateuhul) şi i-a eliberat pe
evrei din robia egipteană. Moise s-a născut în Egipt, tatăl său fiind Amram şi mama sa
Iochebed, din tribul Levi, familia Cahat, la data de 7 Adar (data din calendarul ebraic).
Numele său provine din cuvintele ebraice “din apă te-am scos”. Sunt şi păreri că ar veni
din limba egipteană, unde mesu înseamna copil sau mu-apă şi şe-salvat.
Din cauza apariţiei unei legi egiptene discriminatoare, care prevedea ca
fiecare băiat evreu nou-născut să fie aruncat în Nil, mama sa l-a ţinut ascuns timp de trei
luni (Moise se născuse la prematur, la şapte luni), iar apoi, când nu l-a mai putut ascunde
a făcut un coşuleţ, a pus copilul în el şi l-a pus pe apa Nilului. Fiica faraonului s-a dus la
apă să se scalde şi a observat coşuleţul care plutea. Atunci, Mariam, sora lui Moise, care
urmărea ce se întâmplă, s-a apropiat şi a întrebat-o dacă poate aduce o femeie evreică să-l
alăpteze (se spune că anterior pruncul refuzase să sugă de la o femeie egipteană). Prinţesa
a acceptat şi Mariam a adus-o chiar pe mama lui, care l-a alăptat. După aceasta, fiica
faraonului l-a adoptat ca fiu şi i-a pus numele de Moise (Ieşirea 2, 1-10).
A crescut în casa faraonului. Se susţine că acesta îl îndrăgise, dar, văzând cât e
de inteligent, i-a fost teamă că va emite pretenţii la moştenire aşa încât s-a decis să-l pună
la încercare. I-a aşezat în faţă o farfurie cu cărbuni aprinşi şi alta cu bijuterii, urmând să
hotărască dacă îl va lăsa în viaţă sau nu, în funcţie de reacţia copilului. Fireşte că Moise a
vrut să pună mâna pe bijuterii, dar un înger trimis de Dumnezeu i-a îndreptat mâna spre
farfuria cu cărbuni. Moise i-a luat şi i-a pus pe limbă. Din aceaqstă cauză el a rămas cu
dificultăâi de vorbire, însă faraonul l-a lăsat în viaţă.
Despre tânărul Moise nu avem alte amănunte până în momentul în care, ieşit
la plimbare, vede un egiptean bătând un evreu care muncise din greu. Revoltat de acestă
nedreptate, Moise îl omoară pe egiptean. A doua zi vede doi evrei care se ceartă, vrea să
intervină, dar cel car n-avea dreptate îl întreabă dacă nu cumva îl va omorî şi pe el cum l-
a omorât pe egiptean. Moise îşi dă atunci seama că ştirea s-a răspândit şi, fiindu-i teamă
de pedeapsa faraonului, fuge spre Madian. Aici, lângă o fântână, el întâlneşte fiicele lui
Ietro, pe care le ajută să scoată apă pentru adăpat. Auzind de întâmplare, tatăl lor îl invită
pe tânăr în casa lui. Miose se hotărăşte să locuiască acolo şi se căsătoreşte cu Sefora, fiica
lui Ietro. De la ea va avea doi copii, pe Gherşom şi pe Eliezer. Tora ne arată, în
continuare, situaţia grea a evreilor din Egipt. Ei veniseră acolo în număr de 70, pe vremea
lui Iosif şi, în timp deveniseră un popor numeros, căzut în robie şi supus la munci
istovitoare, căci egiptenii îşi construiau o nouă capitală.
Aflat pe câmp cu turma lui Ietro, Moise vede deodată un ciulin care arde, arde
şi nu se mai stinge. Acum se produce o întorsătură hotărâtoare în viaţa sa. El aude vocea
Divinităţii, care îi spune că vorbeşte Dumnezeul străbunilor săi Avraam, Isaac şi Iacov
(Ieşirea 3, 6-1). Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să se întoarcă în Egipt pentru a elibera
poporul evreu din robie. El încearcă iniţial să se eschiveze, justificându-se că misiunea îl
depăşeşte, că se exprimă greu şi nici măcar nu ştie dacă evreii vor crede că e trimisul
divinităţii. Dumnezeu îi promite că va avea puterea de a face anumite minuni: toiagul
prefăcut în şarpe, mâna umplută de lepră şi apoi iar curată, apa din râu prefăcută în sânge.
În ceea ce priveşte vorbirea, Dumnezeu îi spune că fratele său, Aaron, îi va fi purtător de
cuvânt şi va putea grăi uşor prin gura aceastuia. Toate acstea vor fi semne care îl vor ajuta
să convingă oamenii să plece din sclavie şi să creadă în Dumnezeu. Ca urmare, Moise se
întoarce în Egipt. Le explică evreilor misiunea primită, apoi adresează faraonului cererea
de eliberare a evreilor. Acesta refuză şi, mai mult, ca represalii pentru intenţia de a părăsi
Egiptul, el creează evreilor condiţii de muncă şi mai grele.
În acel moment Moise avea 80 de ani. Recurge la o stratagemă, încercând să
obţină învoirea de a merge trei zile în pustiu pentru a face slujbe lui Dumnezeu, dar
faraonul nu acceptă şi-i obligă pe toţi să lucreze în continuare. După un timp, faraonul se
arată dispus să-i eliberezepe bătrâni, idee categoric respinsă, căci pentru Moise era
importantă întreaga comunitate şi în primul rând tineretul, viitorul oricărui popor. El
spune tinerii şi bătrânii. Deoarece faraonul nu s-a lăsat înduplecat, Moise şi Aaron,
potrivit poruncii şi puterii pe care le-a dat-o Dumnezeu, au abătut asupra Egiptului cele
zece plăgi, începţnd cu prefacerea apei râurilor în snge şi terminând cu moartea întâilor
născuţi. Poporul egiptean fiind disperat, faraonul îl cheamă pe Moise şi îi cere ca toţi
evreii să părăsescă ţara imediat. Sub conducerea acestuia, poporul evreu a ieşit din Egipt.
Dumnezeu le-a hărăzit un drum lung, cu ocol prin pustiu şi trecerea Mării Roşii, pentru
ca nimeni din cei ajunşi în ţara făgăduită să nu se răzgândească şi să dorească
reîntoarcerea în Egipt, în sclavie. Ajungţnd la ţărmul mării, evreii nu ştiu ce să facă şi se
înspăimântă văzând cum se apropie armata faraonului, căci acesta se răzgândise între
timp. Dumnezeu îi spune atunci lui Moise să atingă marea cu toiagul său şi apele se
despart, în mijloc rămânând un vad uscat pe care evreii trec şi ajung pe âărmul opus.
Soldaţii egipteni, cu faraonul în frunte, intră şi ei în mare dar Moise atinge din nou marea
cu toiagul său, se stârneşte un vânt puternic şi apele se reunesc înnecându-i pe urmăritori.
Singurul care scapă este faraonul, comentatorii Bibliei afirmând că acesta a rămas în viaţă
pentru a povesti minunea săvârşită de Dumnezeu.
Împreună cu toţi fiii lui Israel, Moise intonează acum cântecul “Az iaşir
Moşe” (Atunci a cântat Moise), un cântec de slavă înălţat lui Dumnezeu, ale cărui versuri
sunt citite de atunci şi până azi în fiecare zi în rugăciunile poporului evreu.
Minunea săvârşită la traversarea mării a întărit mult puterea şi autoritatea lui
Moise. După şapte săptămâni de mers, evreii ajung la muntele Sinai. Moise urcă pe
munte şi aici Dumnezeu îl înştiinţează de legământul pe care doreşte să-l facă cu poporul
evreu. Moise devine astfel un intermediar între Dumnezeu şi popor. El adună oamenii la
poalele muntelui pentru a asculta cele 10 porunci ale lui Dumnezeu. De pe munte a
coborât un nor gros, însoţit de fulgere, tunete şi sunet de trâmbiţe, Dumnezeu a început a
rosti poruncile, dar poporul s-a temut de Vocea-Divină. După primele două porunci
poporul l-a rugat pe Moise să continue, obligându-se să respecte legile ce le vor fi date de
Dumnezeu. Moise se urcă din nou pe muntele Sinai, unde primeşte Tablele Legii (Ieşirea
24, 12-18). El rămâne acolo 40 de zile pentru a învăţa toate legile Torei. În acest timp,
poporul văzând că Moise nu se mai întoarce şi temându-se că ar putea rămâne fără un
conducător, îi cere lui Aaron să le facă un alt coducător care să-i călăuzească în
continuare. Aaron încearcă să câştige timp, le face greutăţi, le cere să aducă bijuterii de la
soţiile lor, dar oamenii aduc repede totul, aşa încât nu are altceva de făcut şi toarnă un
viţel de aur. Acest lucru se întâmpla în a 40-a zi de când Moise urcase pe munte. Auzind
că poporul a decăzut coboară, vede dezastrul şi se mânie cumplit. Aruncă Tablele Legii la
pământ şi ele se sfarămă. A luat viţelul de aur, l-a aruncat în foc, l-a măcinat, iar praful l-
a amestecat cu apă şi l-a dat oamenilor să-l bea. În acelaşi timp, din ordinul său, leviţii
(singurul trib care nu contribuise la facerea viţelului de aur), înarmaţi cu săbii au omorât
3000 de oameni dintre cei care s-au închinat la idol. După aceasta Moise s-a rugat ca
poporul amărât să nu fie pedepsit şi Dumnezeu i-a iertat. Moise e rechemat pe munte,
unde Dumnezeu îi dă două table noi cu cele 10 porunci şi cu legile pe care trebuie să le
respecte poporul, îi porunceşte să clădească Mişkanul-un templu provizoriu, unde să fie
păstrate Tablele Legii, unde se va afla însăşi divinitatea, iar fiii lui Aaron vor face
slujbele.
După un timp poporul evreu a părăsit muntele Sinai şi a înaintat în pustiu.
Moise începe să se confrunte cu probleme complicate, căci viaţa prelungită în deşert era
foarte grea. Oamenii nu aveau mâncare, nu găseau apă, iar unii dintre ei încălcau legile şi
se răzvrăteau. Dumnezeu l-a ajutat pe Moise şi poporul evreu să facă faţă acestor greutăţi
şi să ajungă în ţara promisă. Astfel, în fiecare zi cădeau din cer mana, care putea fi
mâncată în loc de pâine, şi avea toate gusturile dorite. La Elim au găsit 12 izvoare cu apă
şi s-au putut aproviziona pentru mult timp, apoi le-a apărut în cale o stâncă din care a
ţâşnit apă. Răzvrătirea lui Core împreună cu 250 de oameni, care vroiau să preia
conducerea, e anihilată chiar de Dumnezeu, pământul deschizându-se şi înghiţindu-i pur
şi simplu pe Core şi oamenii săi.
În momentu când Mariam, sora lui Moise, a murit, apa din stâncă a încetat să
mai curgă. Dumnezeu îi cere lui Moise să-i vorbească st-ncii dar acesta, nerespectând
porunca, o loveşte cu toiagul de două ori. Apa curge din nou dar Dumnezeu se supără
pentru neîncrederea dovedită faţă de cuvântul său şi-l pedepseşte pe Moise. Cu
interzicerea de a intra în ţara făgăduită. Într-adevăr, după ce poporul cucereşte regiunea
Iordanului, Moise se urcă pe mntele Nebo, de acolo putând vedea Ţara Făgăduinţei şi
moare imediat, la vârsta de 120 de ani, în ziua de 7 Adar, care este şi ziua naşterii sale.
Nimeni nu a ştiut unde a fost îngropat (Ieşirea 34, 6). Din acestă cauză, mormântul său nu
a putut să devină un loc de pelerinaj şi de închinare.
Moise este considerat, pe bună dreptate, cea mai importantă personalitate a
Torei din punct de vedere religios cât şi naţional. Începând cu cartea Ieşirea şi până la
ultimele cuvinte ale cărâii Deuteronomul, deci patru cărţi, ni se arată cum acest om
simplu, modest, energic, deosebit de inteligent a condus poporul evreu în cele mai grele
împrejurări, i-a dat legi de comportare socială, morală şi religioasă. Dintre care multe au
fost adoptate ulterior de multe popoare ale lumii. Toate acestea i-au dat dreptul să ajungă
la porţile ţării promise de Dumnezeu străbunilor săi Avraam, Isaac şi Iacov, dar nu să şi
intre în ea.
 Moise este considerat, de asemenea, ca părintele profeţilor care au existat şi au
avut un rol de seamă în timpul celor două Temple, îndrumând poporul lui Israel pe calea
cea dreaptă. Moise este unicul pe care marele Rambam (Maimonide) îl menţionează în
cele 13 articole de credinţă ale sale, citite de evrei la rugăciunea zilnică. Despre Moise
vorbeşte nu numai Tora, ci şi restul Bibliei, mai mult decât despre orice altă personalitate
şi, în special, în Ezdra, Neemia, Cronici, în Psalmi şi în cartea lui Daniel. Cartea
Deuteronomul se înfăţişează ca un discurs la despărţirea de popor, care se termină cu
versetul “Şi nu s-a ridicat încă în Israel un profet ca Moise” (Deuteronom 34,10).
E unul dintre cei 7 musafiri (Uşpizin) care vizitează familiile evreieşti de
sărbătoarea corturilor (Sucot). El vine ca musafir în ziua a patra.
Despre Moise înţelepţii susţin că:
-atunci când s-a căsătorit cu Sefora avea 77 de ani. (Ialkut Şimoni);
-Moise s-a născut la 7 Adar şi a murit la 7 Adar după calendarul ebraic
(Talmudul Meghila 13);
-faţa lui Moise strălucea (Talmudul Baba Batra 75);
-din ziua în care s-a născut, Divinitatea nu l-a părăsit (Zohar 102);
-se mai numea şi “Tatăl tuturor profeţilor” (Dvarim Raba);
-era campionul modestiei (Numerii 12, 3);
-Moise nu a murit, elcontinuă să fie printre noi (Talmudul Sota 13).
Sfârşitul lui Moise, pedepsit atât de aspru pentru o faptă în fond minoră, poate
fi interpretat ca expresie a destinului tragic ce însoţeşte adesea viaţa omului. Ca adevărată
operă de cultură, Biblia nu ocoleşte această realitate, nici nu o contrapune semnificaţiei
sentimentului sacru, ci o redă la modul simplu, emoţionant al episodului istoric, în care
eroul se află: atât de aproape de împlinirea visului său, de ţara spre care a condus poporul,
dar în care el nu are voie să intre!

Moise este una dintre cele mai minunate figuri politico-spirituale din istorie.
Un mare luminat, vizionar, revoluţionar, eliberator, conducător de oameni, legiuitor,
întemeietor de religie; e toate acestea la un loc şi, prin aceasta, părintele poporului evreu.