Sunteți pe pagina 1din 8

Interventia N.A.T.

O in conflictul din Kosovo

Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996- 28
februarie 1998, a doua etapa martie 1998- 23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a
interventiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Prin aparitia UCK,"Armata de Eliberare din Kosovo", a dus la cresterea frustrarilor


populatiei albaneze. Cei mai multi albanezi au vazut UCK ca "luptatori de libertate"
legitimi, in timp ce guvernul iugoslav ii considera "teroristi" atacand politia si civilii.

In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele


urbane, inclusiv a bombardamentelor si crime. Astfel de atacuri au avut loc in timpul
discutiilor de la Rambouillet, in februarie.

Oficial, comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor. Ea a cerut in special


ca sarbii sa sfarseasca ofensivele sale impotriva UCK in timp ce incerca sa convinga
UCK sa scada interesul pentru independenta. Mai mult decat aat, au fost facute incercari
de a-l convinge pe Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in
Kosovo.

Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia


din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de
obţinere a independenţei prin mijloace violente (1992).

Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o


suprime prin violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in
acelasi timp o campanie de „purificare etnică". Pe 22 apilie 1996, gherila UCK a lansat
simultan patru atacuri acupra civililor si a politiei si asasinarea de albanezi ce erau
considerati tradatori.

Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rusă, Marea
Britanie, Franţa, Germania şi Italia) să impună începerea negocierilor la Rambouillet (6
februarie 1999). Tratativele s-au întrerupt în februarie şi în martie 1999, prefigurându-se
o ciocnire cu NATO.

La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la


care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi
care solicitau independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat
Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace. Amenintand, in
caz contrar, cu represalii militare.

Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate


iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe
teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde
independenta provinciei, dar Rambouillet includea, insa, prevederi care semanau mai
mult cu un armistitiu al Iugoslaviei.
Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii:
Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga
din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor
de orice etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a
intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb,
respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este
parte a teritoriului sarb. Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia
Consiliului de Securitate ONU 1244/1999".

In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armata
de eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista.

Anul 1999 in perioada 24 martie-12 iulie reprezinta razboiul dintre Republica


Federala Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei,
rebelii albanezi continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva
apopulatiei.

In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din


regiune. Eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate, iar la Rambouillet,
in
3
Franta, a avut loc o intalnire cu un efort de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a
fost
de acord cu termenii stabiliti acolo.

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor


albanezi. La 24 martie 1999 - fara autorizarea ONU - NATO a inceput sa bombardeze
Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.).

Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce


N.A.T.O. a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene impotriva tintelor
sarbesti din Kosovo, daca Serbia nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat


multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-
au umplut de refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici,
acuzat de "International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de
razboi".

Implicarea NATO in conflictul din Kosovo

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a


aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a
angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul.

Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit


sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict.

Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese


strategice. La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei
cerand retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a
unitatilor speciale de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a
refugiatilor si a celor dislocati.

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul


declarat al operaţiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară,
intrarea forţelor de menţinere a păcii, refugiaţi înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie
retrase şi înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a păcii pentru a se asigura că
albanezii se vor putea întoarce la casele lor.

Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de


Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată".

La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupeleKFOR, o forţă


NATO, a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă,
misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările
au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia
internaţională. KFOR şi administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea
intensităţii revoltei, unele ezitări locale şi lipsa de coordonare, în anumite momente.

In 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui


acord de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in
zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, nu a avut niciodata o pondere atat de mare


in aplanarea vreunui conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in
aplicare a acordului de sistare a focului intre cele doua parti.

III Rezolutiile ONU


4

In urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis un numar de cinci


rezolutii cu rol de reglementare si rezolvare a razboiului din Kosovo dintre populatia
sarba si cea albaneza.

1. Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1989

La aceasta rezolutie (ministrii de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia


Rusa, Marea Britanie si SUA) este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de
catre politia sarba impotriva civililor si actele de terorism ale Armatei de Eliberare a
Kosovo, avand in vedere mai multe documente si declaratii.
1.Aceasta invita din urma Republica Federala Iugoslavia sa urmeze pasii necesari
obtinerii unei solutii politice a problemei Kosovo prin dialog si de a pune in
aplicareactiunile indicate in Grupul de contact declaratiile din 9 si 25 martie 1998.

2. Invita de asemenea liderii kosovari albanieni sa condamne toate actiunile teroriste si


subliniaza ca scopurile trebuie indeplinite in mod pasnic
3. Subliniaza ca modul de a invinge violenta si terorismul unt procese politice originale
4. Invita autoritalile de la Belgrad si liderii comunitatii kosovare albaneze sa intre intr-un
dialog politic cu privire la statutul problemelor

5. Este de acor cu propunerile luate de Grupul de contact din 9 si 25 martie 1998 ca


principii pentru solutionarea problemelor, cat si a altor acte (Actul de Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa din 1975, şi Carta Naţiunilor Unite), si ca astfel de
solutie sa ia in cont drepturile kosovare ale albanezilor, precum si sprijinul pentru
definirea statutului

6. Sustine de asemenea Acordul Educatiei din 1996


7. Isi exprima sprijinul pentru eforturile OSCE de a implementa o rezolutie pasnica
8. DECIDE ca toate statele in scopul promovarii pacii sa previna vanzarea sau furnizarea
de arme,nave sau munitie, si vor preveni inarmarea si antrenarea teroristilor
9. DECIDE sa stabileasca in conformitate cu articolul 28 o comisie a Consiliul de
Securitate care sa aibă insarcinarea de a forma rapoarte si recomndari ca:
-de a solicita informatii de la toate statele membre cu privire la actiunile intreprinse de
catre acestia cu privire la punerea in aplicare a interdictiilor
-sa ia in considerare orice informatii sunt aduse la cunostinta privind incalcarile si
masurile adecvate ca raspuns
-de a face rapoarte periodice cu privire la informatii
-de a promulga linii directoare necesare pentru a facilita punerea in aplicare a
interdictiilor
-de a examina rapoartele
10. Invita toate statele membre si organizatiile internationale de a actiona in conformitate
cu rezolutia
Si alte 10 prevederi legate de cele prezentate mai sus.
2. Rezolutia 1199 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1989

La aceasta rezolutie este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din


Kosovo si folosirea excesiva a fortei de catre fortele de securirate sarbe si de armata
iugoslava, ce au dus la numeroase victime si adanca preocupare in ceea ce priveste fluxul
de refugiati in nordul Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare
a utilizarii fortei, precum si a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte
parti ale Republicii Federale Iugoslavie, reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si
persoanelor stramutate de a se intoarce la casele lor, in siguranta.

5
Condamnand toate actele de violenta precum si a terorismului in urmarirea
obiectivelor politice, precum si a sprijinul extern in acest sens. ONU este profund
preocupata de deteriorarea rapida a situatiei de umanitate pe intreg teritoriul Kosovo, de
asemene profund ingrijorata de rapoartele de crestere a incalcarii drepturilor omului,
subliniaza necesitatea de a preveni acest lucru.

Reafirmand obiectivele Rezolutiei 1160 (1998), de rezolvare pe cale pasnica a


problemei din Kosovo, reafirmand de asemenea angajamentul asumat de toate statele
membre, la suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii Federale a Iugoslaviei,
solicita incetarea ostilitatilor de orice fel, cere luarea de masuri urgente de inbunatatire s
situatiei umanitare pentru a se evita o catastrofa.

Solicita Republicii Federale Iugoslave urmatoarele masuri pentru atingerea unei solutii

politice:
-sa inceteze toate actiunile intreprinse de fortele de securitate
-permite continuarea monitorizare internatinala a Kosovo
-de a facilita intoarcerea refugiatilor si deplasarii persoanelor la casele lor
-sa faca progrese rapide la stabilirea unui calendar de dialog

Sunt precizate si angajamentele presedintelui Republicii Federale a Iugoslaviei precum si


alte atribute in conformitate cu punctele anterioare.
3. Rezolutia 1203 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1989

In rezolutia nr. 1203 se fac referiri la ingrijorari asupra actelor de violenta si a


terorismului si cu privire la rapoartele de continua incalcare a interdictiilor impuse in
rezolutiile anterioare, e precizata profunda ingrijorare la adresa inchiderii mass-media
independente, punandu-se accentul pe libertate.

Este subliniata importanta unei bune coordonari a initiativelor umanitare intreprinse


de catre state si este subliniata necesitatea asigurarii sigurantei si securitatii Misiunilor de
verificare in Kosovo.

Se aproba si sprijina acordurile semnate la Belgrad pe 16 octombrie 1998 intre


Republica Federala Iugoslavia si OSCE, precum si pe 15 octombrie 1998 intre Republica
Federala Iugoslavia si NATO, solicita sanctiuni si urmareste toate punctele prezentate in
rezolutiile anterioare.

4. Rezolutia 1239 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1989

In rezolutia 1239 este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din


jurul Kosovodar si cu privire la fluxul alarmant de refugiati, numar ce creste alarmant.
Sunt comentate eforturile statelor membre, de Inaltul Comisariat de Refugiati al
Natiunilor Unite(unhcr) si alte organizatii internationale si specifica si prevederi reliefate
in rezolutiile anterioare.
5. Rezolutia 1244 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1989

In rezolutaia nr. 1244 este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze
pe principiile generale, solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica
Federala Iugoslava, se stabileste responsabilitatea de securitate cerand descurajarea
desfasurarii ostilitatilor si demilitarizarea KLA si decide principalele responsabilitati
precum promovarea unitatii, efectuarea de functii administrative, organizarea si
supravegherea evolutiei institutiilor provizorii democratice si autonome, facilitarea un
proces politic.

6
IV Interventia ONU

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie 1999 a


fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub
conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR),
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana
(UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant
Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate
internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat, treptat, la responsabilitatile
administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si
responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergenţele dintre membrii permanenti ai
Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite,
impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei.

In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale
Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile
interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei,
politica care insa s-a oprit la un anumit punct.

Pana in momentul de fata ONU s-a implicat cu cinci rezolutii: 1160, 1199, 1203,
1239 si 1244 in conflictul din Kosovo. Toate cele rezolutiile emise in martie, septembrie
si octombrie 1998 respectiv mai si iunie 1999 condamna actiunile din Iugoslavia si cer
Armatei din Kosovo sa se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul Irak-ului,
Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea
observatorilor internationali. O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea
a respectarii drepturilor omului, grava in conditiile in care masacre ale populatiei civile
din zona continua sa apara luni de-a rAndul dupa emiterea rezolutiilor.

La şase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că


a venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului
provinciei Kosovo.
Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru
Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in
problema Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de
statut liderilor de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta
supravegheata".

La inceputul lui iulie 2007, textul - sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe
tari UE, a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca
rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si
cinci tari membre UE au declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China
au drept de veto in Consiliul de Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din
Europa si din fostele republici sovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent
Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.

V Independenta Kosovo

Deşi din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat
de facto al ONU de la sfârşitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie
1999, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1244, care plasează provincia
răvăşită de război sub administraţia ONU până la determinarea statutului său final.

In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo,
Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari,
negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de
determinare a viitorului statut. In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut
convorbiri intense la Belgrad si la Pristina, dar si consultari cu reprezentantii comunitatii
internationale.

In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate duminica (17 noiembrie), Parlamentul


kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de Serbia. "Noi, liderii
institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in
declaratie. Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de
reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.

Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo prevede insa anumite limite,
intre care prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si
este prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte
tari.

VI Concluzii:

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii
internationale. In pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o
afacere interna, nu poate fi ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales
avand in vedere pozitia celorlalte provincii iugoslave.

Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea


mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa
care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati.

De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe


termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la
alipirea Kosovo la Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul
de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta
chiar decat cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru
populatia din Kosovo – in plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu
este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspandi in alte parti ale Europei.

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la


Priştina declaraţia de independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele
Unite,
Franţa, Marea Britanie susţin proclamarea independenţei provinciei, în timp ce Rusiaşi
Serbia
se opun vehement. Printre statele care se opun proclămării independenţei Kosovo sunt:
România, Spania, Slovacia, Cipruşi Grecia. China şi-a exprimat îngrijorarea faţă de
reacţiile în
lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral independenţa.
Bibliografie:
1. Elite • 146, The Yugoslav Wars (2).Bosnia, Kosovo and Macedonia 1992-2001, Dr N
Thomas & K Mikulan
2. Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948 – până în
zilele noastre), vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006
3.www.onu info.ro/mass_media/comunicate_de_presa/396/
4.www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=12568
5.www.ziua.net/display.php?data=2008-01-12&id=231628
6.www.didyouknow.org/romania/story/kosovo_ro.html
7. http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.html
8. www.un.org

Filip Radu
Emanuel Selaru

S-ar putea să vă placă și