Sunteți pe pagina 1din 7

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Capitolul 1 - Tratatul – izvor de drept

1.1 Tratatul internaţional – izvor primar al dreptului comunitar

În literatura de specialitate s-a aratat că „ ştiinţa juridică defineşte izvoarele


dreptului ca formele concrete de exprimare a normelor juridice care acţionează în cadrul
unui sistem de drept în diferite etape ale evoluţiei sale şi în diferite tări. Mai simplu spus,
izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei
al căror comportament îl reglează.”1
Acordul de voinţă al statelor, care este fundamentul în procesul de consacrare,
intr-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre ele, devine
relevant prin mijloacele juridice în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi
celelalte izvoare de drept internaţional.
Atât în teoria generală a dreptului cât şi în dreptul internaţional public, se
realizează distincţia dintre izvor material şi izvor formal.
Astfel, izvorulul dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor
materiale de existenţă, care determină o anumită reglementare juridică. „Izvoarele
materiale sunt adevărate dat-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi
practice.”2 Nu sunt altceva decat izvoare extrajuridice - factorii de configurare ai
dreptului internaţional.
Într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului în sens formal desemnează sursele
de cunoaştere a fizionomiei insituţiilor juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept.
Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de vointă între două sau mai multe
state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră, tacit sau expres, o regulă,
indiferent de caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului
internaţional.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) prevede în cadrul art. 38 care sunt
aceste izvoare de drept, fără a realiza neapărat o ierarhizare a acestor norme. În doctrină
este recunoscut faptul că în rândul izvoarelor primare tradiţionale se numără tratatul şi
cutuma. Restul izvoarelor se încadrează la izvoare secundare sau derivate.
Tratatul internaţional este un act juridic încheiat între două sau mai multe state
suverane ce are ca scop reglementarea relaţiilor dintre ele în diferite domenii. Tratatul
internaţional are mai multe denumiri, printre care convenţii, întelegeri, pacte, acte
generale, charte, statute, declaraţii etc. Toate acestea însă se referă la redactarea unui act
prin care statele participante se obligă la o anumită conduită sau la un anumit set de relaţii
între ele. De asemenea, există un set de condiţii şi reguli care trebuiesc stabilite între
statele semnatare, la a căror respectare se obligă să vegheze toţi.
Este larg recunoscut faptul ca în dreptul internaţional, tratatele internaţionale
împreună cu toate formele lui constituie cel mai important izvor de drept internaţional, în
special în contextul actual când relaţiile dintre state au ajuns la un nivel de
interdependenţă fără precedent.

1
Voicu. Costică, Teoria generală a dreptului, 2001, Editura Sylvi, Bucureşti, p. 174
2
Popa. N.; Eremia. C.; Cristea. S., Teoria generală a dreptului, 2005, Editura All Beck, Bucureşti, p. 161
În literatura de specialitate tratatul este definit ca fiind “un act juridic încheiat
de state sau alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se
sting raporturi juridice internaţionale. Pentru a fi izvor de drept, tratatul trebuie să fi
intrat în vigoare, să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului
internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.”3
Actul fundamental care fixează regulile tratatelor internaţionale de toate tipurile
este Convenţia legilor tratatelor de la Viena din 1961 . Convenţia a fost cea care a
codificat pentru prima oară regulile şi procedurile necesare încheierii şi aplicarii unui
tratat. Drepturile şi obligaţiile create de astfel de acte juridice sunt cunoscute sub
denumirea de dreptul tratatului. Desi statele care au semnat convenţia sunt doar in numar
de 101, Curtea Internaţională de Justiţie aplică prevederile Convenţiei în majoritatea
tratatelor internaţionale, chiar dacă aceasta nu are putere retroactivă. Convenţia a stabilit
şi o terminologie specifică tratatelor, printre care amintim:
 statul negociator – acel stat care a luat parte la negocierile preliminarii,
elaborarea textului şi adoptarea tratatului în sine;
 statul contractant – acel stat care a semnat tratatul, dar nu face neapărat parte
dintre cei obligaţi să-i respecte prevederile;
 parte – stat care şi-a dat consimţământul să respecte prevederile tratatului;
pentru care tratatul este în vigoare;
Aceeaşi convenţie la art. 2 defineşte tratatul ca fiind “un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, şi
oricare ar fi denumirea sa particulară.”
“Astăzi, tratatul este instrumentul privilegiat al raporturilor internaţionale, la care
statele recurg în toate domeniile; aceasta decurge din nevoia de reglementare rapidă,
determinată de noile tehnologii şi cerinţe, din nevoia de reglementare precisă şi clară, pe
care tratatul o oferă faţă de alte moduri de formare a normelor, dar şi din dorinţa noilor
state de a participa ele însele, în condiţii de egalitate cu alte state, la formarea normelor
care să stabilească drepturile şi obligaţiile lor.”4

Tratatele internaţionale încheiate de comunităţile europene şi în perspectivă de


Uniunea Europeană sunt izvoare ale dreptului comunitar. Fac parte din categoria
izvoarelor primare. „Dreptul primar constituie fundamentul constituţional al Uniunii
Europene. Întâietatea sa în raport cu toate celelalte izvoare este absolută. Curtea de
justiţie a calificat tratatele drept carte constituţionale, situându-le în vârful piramidei
normelor comunitare.„5
Dreptul primar cuprinde tratatele originare ale Comunitătilor şi Uniunii Europene
– identificate şi prin sintagma tratate institutive, tratatele de modificare ale acestora şi
tratatele de aderare.
Tratatele cuprind de regulă un preambul şi un dispozitiv, format din dispoziţii
preliminare, indicarea obiectivelor urmărite şi a acţiunilor comune, norme instituţionale şi
materiale, clauze generale şi finale. Tratatele de aderare cuprind în plus dispoziţii
tranzitorii şi adaptări instituţionale. Acestor surse li se alătură protocoalele anexă la

3
Diaconu. Ion, Tratat de drept internaţional public, 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 96
4
Idem, p. 98
5
Groza. Anamaria, Uniunea Europenă: drept instituţional, 2008, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 342
tratate, protocoale care prezintă „o importanţă politică şi juridică de prim ordin. Sub
aspect juridic, protocoalele au aceeaşi forţă ca şi dispoziţiile cuprinse în corpul
tratatelor.”6 Declaraţiile, anexate şi ele tratatelor, nu prezintă forţă juridică, ci constituie
simple angajamente politice, utilizate (şi) cu prilejul interpretării tratatelor.

Se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare


primare şi izvoare secundare. În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice
fundamentale ale dreptului comunitar, constituite de:
- Tratatele de instituire a celor 3 comunităţi europene;
- Tratatele bugetare;
- Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul unic european şi tratatul de fuziune din 1967;
- Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- Deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind
Groenlanda (17 martie 1984);
-Tratatul de la Maastricht;
-Tratatul de la Amsterdam;
-Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte
integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează şi în cuprinsul lor.
Toate aceste acte au calitatea de corp constituţional al Uniunii Europene, având
prioritate asupra altor acte comunitare, beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.

Structura tratatelor
Tratatele sunt alcătuite din:
- preambulul şi dispoziţiile preliminarii care privesc obiectivele pe care le-au avut
şefii de state şi de guverne prin adoptarea acestor norme;
- clauzele instituţionale, care privesc asigurarea unei bune organizări şi
funcţionări a instituţiilor comunitare, precum şi relaţiile care se stabilesc între ele;
- reguli materiale, care diferă de la un tratat la altul datorită mecanismelor pe care
le instituie;
- clauzele finale care se referă la modul în care sunt angajate statele în
respectarea acelor prevederi, intrarea în vigoare şi revizuirea tratatelor.
Durata tratatelor este, în general, nedeterminată, aplicabilitatea lor având un
orizont general.
Conţinutul tratatelor diferă, în funcţie de domeniul de legiferare şi interes. Ca
exemplu, prezentăm conţinutul tratatului care instituie comunitatea economică a
cărbunelui şi oţelului:
a) superioritatea instituţiilor comunitare asupra dreptului naţional;
b) independenţa instituţiilor comunitare;
c) modul de realizare a colaborării între instituţii;
d) egalitatea între statele membre.

6
Idem, p.343
Preeminenţa ierarhică a tratatelor

În raporturile lor cu celelalte surse normative

Inaccesibile unei sancţiuni jurisdicţionale, ele primează asupra dreptului


comunitar derivat. În plus, acordurile internaţionale, susceptibile de a fi încheiate de către
instituţii, pot face obiectul unui control preventiv de compatibilitate cu dispoziţiile
tratatelor de către Curtea de Justiţie (art. 300 § 6 TC). În cazul în care se constată că
există prevederi pe care este imposibil să le armonizezi cu tratatele, Curtea dă un aviz
negativ, care nu se poate elimina decât în cazul în care Uniunea a finalizat cu succes o
procedură de revizuire a tratatelor. Înainte de orice, preocupată să garanteze întâietatea
fără cusur a dreptului comunitar şi să-i asigure completa autonomie, Curtea a
statuat, limitând respectarea principiilor cutumiare codificate prin convenţiile de la Viena
din 1969 şi 1986.

Modalitatea de revizuire: o „supra-constituţionalitate” comunitară?

Autoritatea tratatelor şi stabilitatea acestora în viaţa comunitară este garantată de


greutatea modalităţilor de revizuire (art.48 TUE) care presupun existenţa unei faze
comunitare şi a unei faze internaţionale. Proiectul de revizuire este supus dezbaterii şi
votului Consiliului care, după ce s-a consultat cu Parlamentul, şi dacă este cazul Comisia
şi Consiliul Banca Centrală Europeană, convoacă în conferinţă diplomatică pe
reprezentanţii guvernelor statelor membre. Tratatul de revizuire negociat în acest cadru
nu va putea intra în vigoare decât după ce a fost ratificat de către toate statele membre,
conform regulilor lor constituţionale. Dacă perspectiva unei revizuiri oferă, în principiu,
posibilităţi largi de modificare pentru statele membre acestea nu trebuie în niciun caz să
piardă din vedere faptul că această exercitare este închisă în anumite limite formale şi
materiale. Într-adevăr, Curtea a afirmat necesitatea asigurării unei protecţii întărite
„fundamentelor Comunităţii”. Se regăsesc, de exemplu, în centrul acestei limitări a
normelor „de neatins” articolele 220 TCE ;i 292 TCE , „piatră unghiulară” a unui
sistem jurisdicţional garant al autonomiei şi specificităţii ordinii juridice comunitare. Nu
trebuie totuşi să minimizăm consecinţele a ceea ce s-ar putea numit principiul de
realitate, căci este evident că chiar în ceea ce priveşte acquis-ul cel mai fundamental nu a
fost niciodată stabilit definitiv. Într-adevăr, această „supra-constituţionalitate”
comunitară, concept insesizabil „ care, în orice caz, nu ar rezista voinţei unanime a
statelor membre de a modifica respectiva dispoziţie din tratate”8, nu pune probleme pe
care să nu le rezolve. Ea nu pare mai solid aşezată pe dreptul comunitar decât este în
dreptul intern, în măsura în care nimic nu pare să poată garanta prin gaj eficacitatea
clauzelor de eternitate pe care voinţa decisă a statelor ar fi suficientă să o răstoarne.

8
J.Dutheil de La Rochère, „Spaţiul economic european sub privirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene”, Revue de marché commun et de l’Union européenne, 1992, p.607.
Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza
tratatul, de unde şi denumirea lor, care indică faptul că adoptarea lor se fundamentează pe
dreptul primar. În principiu, nu există o ierarhie între aceste acte, deoarece regula
paralelismului formelor nu işi găseşte aplicare în dreptul comunitar, deşi un regulament
poate modifica o directivă dacă baza juridică folosită permite recurgerea la două tipuri de
instrumente. Această regulă cunoaşte o excepţie şi anume că există o ierarhie între actele
de drept derivat de bază şi măsurile de executare care le sunt subordonate. Actele derivate
pot fi clasificate în mai multe categorii, potrivit Tratatelor, însă ele sunt guvernate, în
principal, de reguli comune.
Se face deosebirea, pe de o parte, între regulament, directivă şi decizie, care sunt
acte obligatorii şi recomandări şi avize care sunt acte facultative, pe de altă parte.
Alegerea între diferitele tipuri de acte depinde de baza juridică pe care se fundamentează
acţiunea Comunităţii europene. Uneori, tratatul prevede utilizarea unui anumit
instrument, iar autorităţile comunitare sunt ţinute de această alegere. În alte cazuri,
Tratatul lasă legislativului libertatea de a alege în funcţie de caracterele fiecărui
instrument. Astfel, regulamentul poate produce imediat efecte directe, în timp ce directiva
are nevoie de o perioadă pentru transpunere. Directiva permite o aplicare mai bună a
autorităţilor naţionale.

Regulamentul

„Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele


sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.” Faptul că regulamentul are
aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care
intră în sfera sa de aplicare. Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr
limitat de persoane, aceasta nu îl face să-şi piardă caracterul general, chiar dacă
persoanele cărora le este aplicabil pot fi identificate, având în vedere faptul că această
aplicare se efectuează în virtutea unei situaţii obiective de drept sau de fapt definite prin
act, în relaţie cu finalitatea acestuia din urmă. Aceasta reprezintă una dintre diferenţele
existente între regulament şi decizie. Cerinţa caracterului general al regulamentului este
fundamentală, mai ales din perspectiva controlului de legalitate. În realitate, recursul în
anulare intentat de particulari împotriva unui regulament va fi inadmisibil dacă nu se va
dovedi că regulamentul este de fapt o decizie care priveşte în mod individual şi direct
reclamantul.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, adresându-se fie
instituţiilor, fie tuturor statelor membre, fie particularilor. El se aplică tuturor situaţiilor
care intră în sfera sa de aplicare, iar statele membre nu îl pot aplica în mod selectiv.
Dificultăţile de aplicare nu permit unui stat membru să se sustragă de la executarea
regulamentului. Regulamentul este direct aplicabil tuturor statelor membre.

Decizia
Decizia, aşa cum este ea caracterizată de art. 249 al Tratatului CE, reprezintă un
act individual de executare al dreptului comunitar. Ea vizează îndeosebi aplicarea
prevederilor tratatelor la situaţii particulare, astfel încât constituie, în mâinile autorităţilor
comunitare, un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar. De altfel,
deciziile au mai fost numite şi „acte administrative”7 ale Uniunii Europene pentru că
adoptarea lor corespunde situaţiilor în care administraţiile naţionale stabilesc în mod
obligatoriu pentru cetăţeni – adoptând un act administrativ – condiţiile de aplicare a unei
legi la un caz particular. Printr-o astfel de decizie, instituţiile comunitare pot cere unei ţari
membre sau unui cetăţean să acţioneze sau să nu acţioneze, conferindu-le drepturi sau
impunându-le obligaţii.
Decizia este obligatorie, ceea ce permite să se distingă de alte acte care, deşi
numite „decizii”, nu ar prezenta trăsătura menţionată sau invers. Contrar directivei,
decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ceea ce priveşte rezultatul de
atins.8 Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să prevadă chiar şi mijloacele cu
care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai forma
juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale 9. Uneori, Comisia ia
decizii şi asupra implementării unor directive anterior emise. A fost cazul deciziei
Comisiei care a impus statelor membre UE să întrerupă controalele pentru Carte Verde
ale autovehiculelor cu numere de România şi Bulgaria începând cu data de 1 august
2007.
Decizia se deosebeşte de regulament prin absenţa aplicării generale. În contrast,
„decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în
toate componentele sale.”10 Astfel, decizia se integrează în dreptul intern din momentul
adoptării ei, necesitând, sau nu, măsuri naţionale de receptare şi are efect direct în
persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea în faţa jurisdicţiilor
naţionale.
Deciziile care se adresează particularilor stabilesc pentru aceştia drepturi şi
obligaţii, îndeosebi în domenii precum: concurenţa, libera circulaţie, nediscriminarea din
cauză de naţionalitate, egalitatea între sexe. Notificarea destinatarilor se impune pentru ca
decizia să fie opozabilă.
Se pot intenta acţiuni contra deciziilor în faţa Curţii Europene de Justiţie dacă
există un interes direct şi personal în cadrul acestor acţiuni.

Directiva

Directiva comunitară continuă să apară ca având „un obiect normativ


neidentificat”. Definiţia care s-a dat directivei: ”directiva leagă orice stat membru
destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele”.
Directiva poate emana numai de la instituţiile comunitare, deoarece numai acestea
sunt cele care au putere de decizie, având drept autori fie Consiliul şi Parlamentul
European, în cadrul procedurilor legislative care presupun colaborarea acestora, fie numai

7
Nicolae Voiculescu, „Drept comunitar al muncii”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, pag.
8
Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, „Drept Instituţional Comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
pag. 96
9
Ion Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituţional comunitar european”, ediţia a IV-a, Editura Actami, Bucureşti,
1999, pag. 39
10
Dacian Cosmin Dragoş, „Uniunea Europeană: Instituţii. Mecanisme”, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, pag. 114
Consiliul sau Comisia, în virtutea puterii sale normative autonome ori pe baza abilitării
primite din partea Consiliului.
Există 2 categorii de directive: directive de bază şi directive de execuţie. Directiva
de bază este adoptată pe baza Tratatelor, iar directiva de execuţie este adoptată pentru
executarea directivei de bază; trebuie menţionat principiul conform căruia directivele de
execuţie nu pot deroga de la directivele de bază.

Actele comunitare fără forţă juridică obligatorie

Recomandarea. Nu are caracter obligatoriu, obiectul său fiind acela de a invita


pe destinatarul său pentru a avea o anumită conduită. Recomandarea poate viza şi un
cadru general de acţiune. Dacă recomandările nu sunt respectate de destinatar se pot lua
alte măsuri de constrângere.
Avizul este folosit pentru a fi exprimat un anumit punct de vedere. Avizul este
consultativ (caz în care cel care îl solicită îl poate respecta sau nu) şi conform ( a cărui
respectare este obligatorie).

Avizele, rezoluţiile şi recomandările sunt lipsite de forţă obligatorie şi nu pot fi


considerate drept o sursă normativă. El nu sunt totuşi lipsite de utilitate. Într-adevăr, dacă
avizul nu este adesea nimic altceva decât exprimarea unei opinii a unei instituţii, rezoluţia
o declaraţie de intenţie politică, recomandarea este o invitaţie la adoptarea de către statele
membre a unui comportament sau a unei linii de conduită sugerate cu o mai mare sau mai
mică precizie. Atestând necesitatea de a nu i se neglija existenţa şi importanţa, CJCE
apreciază că judecătorii naţionali „sunt cei care aibă în vedere recomandările în
soluţionarea litigiilor care le sunt supuse, în special când ele sunt de natură să lămurească
interpretarea altor dispoziţii naţionale sau comunitare , aceasta în ciuda incapacităţii lor
de a crea obligaţii sau de a conferi drepturi.

Izvoare complementare ale dreptului comunitar:


- statute, regulamente, ordine;
- acte pregătitoare ale procesului decizional;
- hotărâri cu caracter general;
- rezoluţii, declaraţii adoptate, declaraţii comune.
Precizăm că acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană
constituie izvoare ale dreptului comunitar.