Sunteți pe pagina 1din 14

Tema: Planificarea auditului şi documentele de lucru ale auditorului

1. Definirea Planificării auditului. Componentele de bază ale planificării unui audit.

2. Preplanificarea – etapa iniţială a planificării auditului.

3. Cunoaşterea business-ului clientului.

4. Înţelegerea sistemelor contabil şi de control intern.

5. Evaluarea riscului şi caracterului semnificativ.

6. Elaborarea Planului general de audit şi a Programului de audit.

1
1. Definirea Planificării auditului. Componentele de bază ale planificării unui audit

Fiecare auditor, mai devreme sau mai târziu, conştientizează faptul importanţei lucrărilor
de planificare, şi anume a planificării adecvate a auditului. Aceasta vine în urma experienţei
practice pe care o dobândeşte în activitatea sa auditorul.
Conform S.N.A. 300 „Planificarea”, planificarea auditului ţine de elaborarea unei strategii
generale şi unei abordări detaliate a caracterului, momentului de exercitare şi a volumului
procedurilor de audit presupuse. Auditorul urmează a planifica exercitarea auditului într-un mod
cît mai raţional şi oportun.
Motivele fundamentale care explică de ce auditorul ar trebui să-şi planifice adecvat
angajamentele sînt următoarele:

• obţinerea suficientă de probe temeinice;


• menţinerea costurilor auditului la un nivel rezonabil;
• evitarea neînţelegerilor cu clientul.

Obţinerea unei cantităţi suficiente de probe temeinice este esenţială dacă Compania de
audit vrea să-şi minimizeze răspunderea juridică şi să-şi păstreze bunul renume în cercul de
afaceri.

Menţinerea costurilor la un nivel rezonabil ajută Compania să rămână competitivă şi,


astfel, să-şi păstreze sau să-şi mărească baza de clienţi. Evitarea neînţelegerilor cu clientul este
importantă pentru menţinerea unor relaţii bune cu clienţii.

Planificarea lucrărilor de audit contribuie la acordarea unei atenţii cuvenite celor mai
importante direcţii ale auditului, determinarea problemelor esenţiale şi executarea rapidă a
lucrărilor. Planificarea de asemenea ajută la repartizarea eficientă a lucrărilor personalului.
Volumul planificării depinde de:

• mărimea agentului economic;


• complexitatea auditului;
• experienţa anterioară de lucru a auditorului cu agentul economic dat;
• cunoaşterea business-ului clientului.

Componentele de bază ale planificării unui audit sînt următoarele:


1. Preplanificarea;
2. Cunoaşterea business-ului clientului.
3. Înţelegerea sistemelor contabil şi de control intern.
4. Evaluarea riscului şi caracterului semnificativ.

2
5. Stabilirea caracterului, momentului de exercitare şi volumului procedurilor de audit.
6. Elaborarea Planului general de audit şi a Programului de audit.
Fiecare din primele cinci componente are drept scop să-l ajute pe auditor să realizeze ultima
etapă, adică întocmirea unui Plan general de audit eficient şi eficace şi redactarea unui Program
de audit.

2. Preplanificarea – etapa iniţială a planificării auditului

Faza iniţială a efectuării unui audit este etapa planificării preventive, adică etapa când
auditorul determină oportunitatea acceptării angajamentului de exercitare a auditului. Etapa
planificării preventive este cea care precedă scrierea şi semnarea scrisorii de angajament, precum
şi încheierea contractului de exercitare a auditului. La această fază are loc cunoaşterea reciprocă
a potenţialilor parteneri (Compania de audit şi potenţialul ei client), precum şi schimbul de
informaţii care i-ar permite fiecărei părţi să ia decizia privind posibilitatea şi oportunitatea
efectuării auditului. Dacă auditorul şi clientul decid să colaboreze, ei trebuie să coordoneze
condiţiile de prestare a serviciilor de audit. Condiţiile discutate şi coordonate este necesar de a le
consemna în scris, de exemplu, în scrisoarea de angajament privind exercitarea auditului, care
este prevăzută de S.N.A. 210 „Condiţiile angajamentelor de audit” sau în orice altă formă
potrivită de angajament, permisă de legislaţia în vigoare.

Însă, conform S.N.A. 310 „Cunoaşterea business-ului”, înainte de a accepta un


angajament, auditorul urmează să obţină o informaţie preliminară despre ramura, forma de
proprietate, conducerea şi tranzacţiile agentului economic.

Etapa de preplanificare include atât investigarea unor noi clienţi, precum şi păstrarea
clienţilor deja existenţi. Uneori auditorul trebuie să decidă dacă va accepta clientul nou sau e mai
bine să deservească clientul cu care colaborează deja, fără a se antrena în noi angajamente. De
obicei, această alegere îi revine unui auditor cu experienţă, iar în practica firmelor de audit cu
renume mondial – partenerului de audit sau comitetului de conducere al firmei de audit.

Înainte de a accepta un client nou multe firme de audit fac o analiză a companiei pentru a
determina dacă ea poate fi acceptată în calitate de client. Este necesară evaluarea reputaţiei
clientului potenţial în comunitatea de afaceri respectivă, stabilitatea lui financiară şi relaţiile cu
firmele de audit cu care a colaborat anterior. Dacă clientul potenţial a mai fost auditat de alte
firme de audit, apare obligaţia iniţierii unei comunicări cu auditorul predecesor. La fel, o mare
importanţă în luarea acestor decizii o are şi portofoliul de clienţi deja existent al firmei de audit.

3
Referindu-ne la momentele expuse mai sus, putem concluziona că etapa planificării
preventive este etapa decisivă, deoarece în cadrul acestei etape se ia decizia de a accepta sau nu
cererea clientului şi respectiv, de a presta sau nu serviciul de audit solicitat.

3. Cunoaşterea business-ului clientului

Cunoştinţele obţinute despre businessul clientului îi permit auditorului să-şi planifice şi


să-şi organizeze mai eficient lucrările de audit. SNA 310 „Cunoaşterea business-ului” conţine
principii şi recomandări aferente metodelor, surselor de obţinere şi utilizare a cunoştinţelor
despre businessul clientului. Sursele principale de cunoaştere a ramurii şi a clientului sunt
rapoartele financiare pe ultimii 2-3 ani, discuţiile cu conducerea şi personalul clientului, cu
auditorul predecesor, informaţia ediţiile periodice, regulamentele şi strategiile interne, actele
normative şi legislative, etc.

Factorii ce influenţează businessul clientului


A. Factori generali economici
Nivelul general al activităţii economice (spre exemplu, recesiune sau creştere).
Ratele dobînzii şi disponibilitatea finanţării.
Inflaţia, reforme monetare. Cursuri ale valutelor străine şi controlul acestora.
Politica de stat privind valuta, fiscalitatea, preţurile, finanţele (de exemplu, programe de
asistenţă guvernamentală şi înlesniri).
B. Factorii de ramură care influenţează business-ul agentului economic
Piaţa şi concurenţa.
Activitatea ciclică sau sezonieră. Modificări în tehnologia produsului.
Riscul de afaceri (de exemplu, tehnologie performantă, acces liber pentru începerea activităţii în
ramura dată şi formarea concurenţei). Condiţii nefavorabile
Indicatori de bază şi date statistice privind activitatea curentă.
Particularităţi de ramură ale contabilităţii. Cadrul legislativ-normativ.
Probleme şi cerinţe privind ocrotirea mediului ambiant.
C. Agentul economic
1. Conducerea agentului economic şi proprietarii acestuia - caracteristicile de bază.
Tipul de proprietate - privată, colectivă, de stat (inclusiv modificările recente)
Proprietarii reali şi părţile legate (locali şi străini, reputaţia de afaceri şi experienţa).
Structura capitalului (inclusiv modificările recente sau prognozele). Structura organizatorică.
Obiective, filozofia, planuri strategice ale conducerii.

4
Achiziţia, fuziunea sau vînzarea agentului economic (planificate sau recent efectuate).
Componenţa conducerii: experienţa şi reputaţia; fluctuaţia cadrelor; personalul financiar de
bază şi poziţia acestuia în structura organizatorică; asigurarea cu cadre a serviciului contabil;
sistemul premial de remunerare a muncii (de exemplu, corelat cu profitul);
Serviciul de audit intern (existenţa, calitatea)
2. Business-ul agentului economic - produse, pieţe, furnizori, cheltuieli, operaţiuni:
Genul de afaceri (de exemplu, producţie, comerţ, servicii financiare, import, export).
Amplasarea clădirilor de producţie, depozitelor, birourilor.
Angajarea la serviciu (de exemplu, după locul de trai, asigurarea cu forţă de muncă, niveluri de
salarii).
Produse sau servicii şi pieţe (de exemplu, clienţi şi contracte importante, condiţii de plată,
rentabilitatea, segmentul pieţei, concurenţi, export, politica de stabilire a preţurilor).
Furnizori de bază ai bunurilor şi serviciilor; Stocuri de mărfuri şi materiale (de exemplu, locuri
de depozitare, cantităţi).
Franşize, licenţe, brevete. Cercetări şi elaborări
Articole principale de cheltuieli.
Sisteme informaţionale - existente în prezent şi prognozate pe viitor.
3. Rezultate financiare şi factori ce ţin de situaţia financiară a agentului economic şi
rentabilitatea acestuia. Indicatori de bază şi date statistice privind activitatea curentă. Tendinţe de
dezvoltare.
4. Factori ai mediului extern, care influenţează la pregătirea rapoartelor financiare.
5. Baza legislativă şi normativă.
Mediul normativ-juridic. Fiscalitatea.
Particularităţi de constatare şi evaluare în business-ul respectiv.
Cerinţe faţă de documentele de raportare privind auditul.
Utilizatorii rapoartelor financiare.

4. Înţelegerea sistemelor contabil şi de control intern

Structura de control intern al unei companii este creata în scopul de a furniza o asigurare
rezonabila a faptului ca obiectivele pe care compania şi le-a stabilit sunt atinse. În vederea
atingerii obiectivelor sale auditorul verifica dacă sistemul de control intern funcţionează şi este
eficient.

Auditorul trebuie să obţină o înţelegere a sistemelor contabil şi de control intern


suficientă pentru planificarea auditului şi elaborarea unei abordări eficiente de exercitare a

5
auditului. Auditorul trebuie să aplice aprecierea profesională la evaluarea riscului de audit şi
la elaborarea procedurilor de audit în scopul reducerii riscului pînă la un nivel acceptabil scăzut.

Sistemul contabil reprezintă totalitatea regulilor şi înregistrărilor contabile ale


agentului economic, prin intermediul cărora are loc prelucrarea tranzacţiilor în scopul ţinerii
contabilităţii financiare. Acest sistem permite de a identifica, acumula, analiza, calcula,
clasifica, înregistra, generaliza, precum şi reflecta în rapoartele financiare tranzacţiile economice
şi alte evenimente ale agentului economic.

Sistemul de control intern reprezintă totalitatea politicii şi procedurilor adoptate de


conducerea agentului economic în vederea asigurării unei desfăşurări organizate şi eficiente a
activităţii economice, inclusiv respectarea strictă a cerinţelor politicii conducerii, integritatea
activelor, prevenirea şi descoperirea cauzelor de fraudă şi eroare, exactitatea şi plenitudinea
înregistrărilor contabile, precum şi pregătirea la timp a unor informaţii financiare credibile.
Sistemul de control intern se extinde peste limitele aspectelor care sînt legate direct de funcţiile
sistemului contabil şi include:

 mediul de control - parte a sistemului de control intern care constă în atitudinea membrilor
consiliului director şi conducerii, informarea şi acţiunile acestora referitoare la controlul
intern şi la importanţa acestuia pentru agentul economic. Factorii care se reflectă în mediul
controlului includ:
 Funcţiile consiliului director şi a comitetelor acestuia.
 Filozofia managementului şi stilul conducerii.
 Structura organizatorică a agentului economic şi metode de stabilire a împuternicirilor şi
a responsabilităţii.
 Sistemul de control al conducerii, inclusiv serviciul de audit intern, politica şi
procedurile ce ţin de cadre, precum şi divizarea responsabilităţilor.

 proceduri de control - politica şi procedurile, ce completează mediul de control, care sînt


stabilite de conducere pentru atingerea anumitor obiective ale agentului economic. Anumite
proceduri de control includ:
 Pregătirea, efectuarea, controlul şi aprobarea rezultatelor verificărilor reciproce.
 Verificarea exactităţii aritmetice a înregistrărilor.
 Controlul programelor aplicate şi mediului sistemelor informaţionale computerizate, spre
exemplu, prin stabilirea controlului asupra modificărilor în programele de computer,
accesului la fişierele de date.
 Ţinerea şi verificarea conturilor de control, înregistrărilor analitice şi a bilanţurilor de
probă.
6
 Aprobarea şi controlul documentelor.
 Compararea informaţiei interne cu sursele externe de informaţii.
 Compararea rezultatelor inventarierii mijloacelor băneşti, titlurilor mobiliare şi bunurilor
materiale cu datele contabile.
 Limitarea accesului fizic direct la active şi înregistrări contabile.
 Compararea şi analiza rezultatelor financiare cu datele bugetelor.

In orice misiune de audit auditorul are obligaţia de a testa sistemul de control intern şi
contabilitate. Testare ce permite formularea unei aprecieri cu privire la măsura unde sistemul
respectiv funcţionează în conformitate cu cerinţele informaţionale ale agentului economic
respectiv. Ca prima procedura, auditorul utilizează aşa numitele teste de urmărire – ce presupun
urmărirea circuitului unui set de tranzacţii prin sistemul de contabilitate. Alte proceduri ce pot fi
aplicate de auditor pentru a completa imaginea despre sistemul de contabilitate şi control intern
ale clientului sunt:

- obţinerea de informaţii de la persoanele din conducere, personal de supraveghere şi alte


categorii de persoane de la niveluri diferite organizatorice din cadrul agentului economic;

- verificarea documentelor şi înregistrărilor întocmite prin sistemul de contabilitate şi de


control intern.

SNA 400 „Evaluarea riscului ş controlului intern” stipulează ca natura, durata,


procedurile aplicate de auditor pentru a înţelege sistemul de contabilitate şi de control intern
variază în funcţie de:

- mărimea şi complexitatea agentului economic şi a sistemului sau informaţional;


- de circumstanţele particulare fiecărei companii;
- modul de organizare a controlului intern;
- natura documentaţiei folosite pentru controalele interne;
- evaluarea riscului inerent de către auditor.

Este de menţionat faptul ca nici literatura de specialitate şi nici practica nu au elaborat o


reţetă ce sa prevadă cu precizie elementele ce trebuie testate la un sistem de control.

Sistemele de control prin însăşi natura lor sunt diferite de la o întreprindere la alta. Din
acest motiv auditorul testează toate acele componente ale sistemului de control pe care le
considera utile ca odată aplicate sa poate preveni sau detecta şi corecta erorile şi fraudele
generate de sistemul contabil al întreprinderii.

5. Evaluarea riscului şi caracterului semnificativ

7
În analiza procesului de audit evaluarea riscului ocupa un loc destul de important. După unii
autori evaluarea riscului de audit ar trebui sa constituie preocuparea de baza a auditului.

Riscul de audit ar putea fi definit ca riscul pe care un auditor şi-l asuma de a emite o
opinie de audit neadecvata în ceea ce priveşte situaţiile financiare pe care le auditează.

Conform SNA riscul de audit – e riscul pe care auditorul îl atribuie unei opinii de audit
neadecvate atunci cînd situaţiile financiare conţin informaţii eronate semnificative. Din acest
motiv auditorii urmăresc în mod special încă din momentul în care accepta misiunea de audit,
dar şi pe tot parcursul misiunii riscurile care pot apărea şi care ii pot conduce la opinii ce nu
reflecta realitatea.

Riscul de audit trebuie evaluat foarte bine deoarece nu doar un audit superficial, dar şi
aplicarea unor proceduri de audit prea detaliate pot avea efecte negative asupra procesului de
audit. Problema pentru auditor consta în aceea ca daca acesta nu conştientizează riscurile pe care
şi le asuma risca sancţiuni sau plata unor daune materiale semnificative ca urmare a faptului ca
poate fi acuzat de neglijenta în îndeplinirea atribuţiilor sale.

Riscul de audit se împarte în 3-i componente:

1) Riscul inerent – Standardele Naţionale de Audit (SNA) prevăd ca riscurile inerente pot
apărea ca urmare a inexistentei controlului intern în sectoarele respective de activitate.
Explicaţia acestei prevederi consta în faptul ca producerea riscurilor în condiţiile
existentei controlului intern ar conduce direct la apariţia unui risc de control. EX:
operaţiile privind încasările în numerar de la debitori – riscul inerent la acest tip de
operaţiuni consta în riscul ca în lipsa unui control intern tranzacţiile respective să nu fie
înregistrate de loc sau sa fie incorect înregistrate în contabilitatea companiei.
Neînregistrarea lor face posibil furtul numerarului respectiv, iar înregistrarea incorecta
poate duce la ascunderea unei fraude sau a unei intenţii de frauda.

2) Riscul de control – Consta în faptul ca o eroare semnificativa în soldul unui cont sau intr-
o categorie de operaţiuni izolata sau împreuna cu alte solduri de cont sau alte categorii de
operaţiuni nu este nici prevenita, nici descoperita şi corectata prin sistemul contabil şi de
control intern utilizat. Daca luam acelaşi EX de la risc inerent (încasarea numerar de la
debitori) - riscul de control creste daca aceiaşi persoana care încasează banii este
responsabilă şi de evidenţa creanţelor fata de debitori. în acest caz posibilitatea apariţiei
unor erori sau fraude este mărita în mod semnificativ. Cu alte cuvinte riscul de control
apare atunci cînd controlul intern nu funcţionează în maniera în care a fost început sau
cînd nu funcţionează deloc.

8
EX: se presupune ca persoana care este responsabila de activitatea de control intern suferă de
o boala grava şi lipseşte o perioada lunga de timp. în acest interval de timp agentul economic
da/elibereaza în arendă încăperi către rău-platnici – în acest caz tranzacţia înregistrată în
contabilitate generează venituri din chirie care vor fi reflectate în situaţiile financiare ale
întreprinderii, insa daca nu se încasează creanţa auditorul iţi asuma un risc de audit ridicat
(poate emite o opinie de audit neadecvata). Din acest motiv auditorul trebuie sa verifice
modul de funcţionare şi eficienta a sistemului de control intern al companiei respective. Plus
la aceasta el trebuie sa asigure ca sistemul de control a funcţionat pe întreaga perioada supusa
auditarii.

3) Riscul de nedetectare – SNA definesc riscul de nedectare ca o procedura a auditorului sa


nu detecteze o informatie eronata ce exista în soldul unui cont sau categorie de tranzacţii
care ar putea fi semnificativa. Deşi riscul de nedetectare este singurul risc care poate fi
controlat de auditor exista următorii factori care pot genera riscul de nedectare:

 auditorul nu utilizează proceduri de audit cele mai adecvate;

 auditorul nu aplica în mod corect o anumita procedura de audit;

 auditorul interpretează greşit rezultatele obţinute.

Riscul de nedetectare este invers proporţional cu riscurile inerente şi de control de EX:


Pentru a menţine un nivel al riscului scăzut auditorul trebuie sa stabilească un nivel al riscului de
nedetectare mic în cazul în care riscurile inerente şi de control sunt ridicate şi invers.

Modelul riscului propus în literatură deţine următoarea formulă:

R AA = RI * RC * RD, unde

RAA – risc de audit acceptat;


RI – risc inerent;
RC – risc de control;
RD – risc de detectare

O misiune de audit financiar are ca rezultat exprimarea unei opinii referitoare la măsura
în care situaţiile financiare respecta obiectivul imaginii fidele şi prevederile normelor de
contabilitate. Prin urmare auditorii trebuie sa aibă capacitatea de a aprecia cazurile în care
situaţiile financiare nu corespund acestor cerinţe în special daca acestea oferă sau nu o imagine
fidela. Pentru aceasta auditorul examinează un şir de elemente. Unul din aceste elemente care
trebuie luat în considerare de către auditor consta în faptul ca auditorii nu pot verifica fiecare
tranzacţie menţionata în documentele contabile şi în rapoartele financiare. Din acest motiv ei

9
accepta încă din start că vor opera cu o anumită marjă de eroare. Problema la care trebuie sa
răspundă orice auditor este cea a calculului mărimii erorii pe care o poate accepta în contextul
fiecărei misiuni de audit în parte. Dimensiunea marjei de eroare determina pragul de semnificaţie
care are o influenta esenţiala asupra aprecierii imaginii fidele prezentate de situaţiile financiare.
Normele contabile internaţionale definesc caracterul semnificativ astfel:

Informaţiile sunt semnificative daca omiterea sau inexactitatea lor sunt esenţiale şi
influenţează deciziile economice luate de utilizatorii acestor informaţii .

Un alt element important de care auditorul tine cont în formularea concluziilor sale este
cel de utilizator al raportului de audit. Auditorul nu efectuează auditul situaţiilor financiare ca
urmare a unor obligaţii legale sau ca rezultat al angajării lui la întreprinderea respectiva, ci
acţionează în interes propriu în baza unui contract de a presta un serviciu. Chiar daca angajarea
auditorului este făcuta în mod formal de conducerea întreprinderii auditorul verifica tocmai
afirmaţiile conducerii. Prin urmare, utilizatorul principal al raportului de audit este acţionarul.
Astfel, acţionarii sunt interesaţi în consultarea unor situaţii financiare care sa reflecte o imagine
fidela a afacerii lor mai ales în condiţiile în care majoritatea acţionarilor nu se implica direct în
conducerea afacerii sau acţionarii nu au cunoştinţele necesare şi accesul la alt gen de informaţie.

In etapa de planificare a auditului auditorul este nevoit sa stabilească un prag de


semnificaţie deoarece exista o relaţie invers proporţionala între nivelul pragului de semnificaţie
şi cantitatea muncii de audit care urmează sa fie prestata, în consecinţă costul auditului variază
invers proporţional cu nivelul pragului de semnificaţie. Este o mare diferenţa intre a colecta
probe corespunzătoare unui prag de semnificaţie de 10% fata de 2% stabilit pentru valoarea
activelor declarate de conducere în situaţiile financiare. (Cu cit este mai mare pragul de
semnificaţie cu atit precizia este mai mica). Dacă de exemplu deviaţia valorii activelor este de
4% fata de cea declarata (10%) în principiu nu trebuie colectate probe deoarece abaterea este
considerata nesemnificativa {Situaţiile financiare prezintă o imagine fidela conform pragului de
semnificaţie ales, totuşi trebuie acordata o atenţie speciala elementelor care sunt semnificative
prin natura lor, indiferent de dimensiunea abaterii cum ar fi de exemplu numerarul în casierie}.
în cel de-al doilea caz (2%) abaterea de 4% este semnificativa şi implica atît colectarea probelor
de audit cit şi luarea în considerare a ipotezei ca situaţiile financiare nu prezintă o imagine
fidela. Pe de alta parte utilizatorii nu cunosc şi nici nu este recomandat sa cunoască pragul de
semnificaţie pe care auditorul îl stabileşte, acesta răspunde de opinia pe care o emite indiferent
de pragul de semnificaţie pe care l-a ales. în consecinţa auditorii trebuie sa acorde o atenţie
deosibita estimării preliminare a pragului de semnificaţie în cadrul procesului de planificare a
auditului. Daca pragul de semnificaţie este stabilit la un nivel mult mai scăzut decît este necesar

10
apare riscul ca pe parcursul misiunii sa se depună o activitate suplimentara de colectare a unor
probe de audit care nu sunt necesare. şi invers daca pragul de semnificaţie este stabilit la un
nivel mult prea ridicat anumite erori semnificative pot scăpa nedetectate, iar situaţiile financiare
care nu îndeplinesc obiectivul de imagine fidela pot primi opinii de audit fără rezerva.

Pentru evaluarea semnificaţiei sunt necesare baze de calcul (factori cantitativi). Utilizînd
experienţa şi informaţia obţinută din activitatea practica auditorilor, se poate de menţionat
următorii indicatori care determină nivelul semnificaţiei:

 profitul net al perioadei de gestiune – 5% (pentru instituţiile de investiţii);


 vînzări nete – 2% (des se utilizează la auditarea întreprinderilor de comerţ, industria uşoară şi
alimentară);
 valuta bilanţului – 2% (întreprinderile mici, de producţie);
 capitalul propriu – 10% (întreprinderile nou create);
 suma de finanţare – 10% (proiecte, instituţii bugetare);
 valoarea mijloacelor fixe – 3-5% (întreprinderile de transport, industria petrolieră).

6. Elaborarea Planului general de audit şi a Programului de audit

Auditorul trebuie să planifice lucrările de audit astfel, încît auditul să fie exercitat cît mai
eficient şi exercitarea auditului să fie într-un mod cît mai raţional şi oportun. Elaborarea planului
general de audit şi programului de audit reprezintă responsabilitatea auditorului.

Obiectivele realizării unui program general de audit sunt de a sintetiza informaţiile


obţinute şi în funcţie de acestea sa fie orientata şi planificata întreaga activitate de audit. Acest
program de munca presupune:

- alegerea membrilor de echipa în funcţie de experienţă;


- repartizarea lucrărilor pe specialişti;
- stabilirea modului în care auditorul se poate baza pe auditul intern;
- fixarea termenului de prezentare a raportului de audit.

. Acest plan cuprinde:

a) prezentarea generala a întreprinderii;


b) organizarea contabilităţii;
c) bugetul;
d) determinarea numărului de ore pe categorii de lucratori;
e) natura misiunii;
f) condiţiile necesare realizării misiunii.

11
Conform SNC 300 „Planificarea:”
"Planificare" - elaborarea unei strategii generale şi unei abordări detaliate a caracterului,
momentului de exercitare şi a volumului procedurilor de audit presupuse.
Auditorul poate discuta elementele planului general de audit şi anumite proceduri de audit cu
consiliul director şi cu conducerea agentului economic, precum şi cu personalul acestuia pentru
asigurarea eficacităţii şi eficienţei auditului şi pentru coordonarea procedurilor de audit cu lucrul
personalului agentului economic.

Planul general de audit


Auditorul trebuie să elaboreze şi perfecteze documentar planul general de audit descriind
sfera de aplicare şi metodele de exercitare a auditului presupuse. Planul general de audit trebuie
să fie suficient de detaliat pentru a servi în calitate de recomandări la pregătirea şi realizarea
programului de audit. Forma şi conţinutul planului general de audit pot varia în dependenţă de
volumul activităţii agentului economic, de complexitatea auditului, de metodologia şi procedeele
tehnice specifice utilizate de auditor.
Conform SNC 300, la elaborarea planului general de audit auditorul trebuie să ia în
considerare un şir de aspecte, cum ar fi:
a) Cunoaşterea business-ului clientului
b) Înţelegerea sistemelor contabil şi de control intern
c) Riscul şi caracterul semnificativ
o Evaluările presupuse ale riscului inerent şi riscului legat de control, constatarea
domeniilor importante pentru audit.
o Determinarea nivelului caracterului semnificativ, care să permită a considera
rapoartele financiare ca fiind autentice.
o Posibilitatea existenţei denaturării semnificative, luînd în considerare experienţa
perioadelor precedente, sau fraudei.
o Identificarea celor mai complicate domenii de contabilitate, inclusiv cele ce implică
estimări contabile.
d) Caracterul, momentul de exercitare şi volumul procedurilor de audit
e) Coordonarea, gestiunea, supravegherea şi verificarea
o Atragerea altor auditori (organizaţii de audit)
o Atragerea experţilor.
o Amplasarea agentului economic şi componentelor acestuia.
o Necesarul în personal pentru exercitarea auditului.
f) Alte aspecte

12
o Posibilitatea nerespectării principiului continuităţii activităţii.
o Circumstanţe ce necesită o atenţie deosebită, cum ar fi existenţa părţilor legate.
o Condiţiile angajamentului privind exercitarea auditului şi responsabilitatea prevăzută
de acte legislative şi normative.
o Natura şi termenele de prezentare agentului economic a documentelor de raportare ale
auditorului sau altor materiale, în conformitate cu condiţiile angajamentului privind
prestarea serviciilor de audit.

Programul de audit

Auditorul trebuie să elaboreze şi perfecteze documentar programul de audit prin care se


stabileşte caracterul, momentul de exercitare şi volumul procedurilor de audit planificate
necesare pentru efectuarea planului general de audit. Programul de audit constă dintr-un set de
instrucţiuni pentru asistenţii implicaţi în audit, de asemenea este un mijloc de documentare şi
control a executării adecvate a lucrărilor. Programul de audit poate conţine obiectivele auditului
referitoare la diversele domenii de audit şi termenele de exercitare a lucrărilor pentru fiecare
domeniu sau proceduri de audit separate.

La pregătirea programului de audit, auditorul urmează să ia în considerare evaluările


riscului inerent şi riscului legat de control, precum şi nivelul necesar de certitudine, asigurat prin
procedurile ce ţin de esenţă. Auditorul, de asemenea, urmează să ia în considerare momentul de
efectuare a testelor de control şi procedurilor ce ţin de esenţă, coordonarea oricărei asistenţe
aşteptate din partea agentului economic, posibilitatea atragerii angajaţilor organizaţiei de audit,
precum şi participarea altor auditori şi experţi în procesul auditului.

În majoritatea auditelor, programul de audit este format din 3 părţi:

1. testele mecanismelor de control şi testele substanţiale ale operaţiunilor

2. procedurile analitice

3. testele detaliilor soldurilor

Se recomandă de întocmit un set separat de subprograme pentru fiecare ciclu de operaţiuni,


spre exemplu, pentru ciclul vînzări-încasări sau activele pe termen lung etc.

Planul general de audit şi programul de audit, în cazuri necesare, trebuie să fie revăzute în
procesul exercitării auditului. Planificarea are un caracter continuu în dependenţă de modificarea
condiţiilor şi rezultatelor neaşteptate a procedurilor de audit. Cauzele modificărilor importante în
programul şi planul general de audit urmează a fi documentate.

13
14