UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR
- SEMESTRUL II -

Lector univ. drd. Oana BENGA

 MODULUL 1

PERIOADA PRENATALĂ ŞI
PERIOADA 0-3 ANI
Dezvoltarea umană este un proces continuu care începe deja din momentul concepţiei. De
aceea întreaga perioadă prenatală are un rol adesea hotărâtor asupra existenţei viitoare a
individului. Totodată, primii trei ani de viaţă postnatală transformă noul născut fragil şi aparent
neajutorat într-o fiinţă integrată în mediu, dotată cu remarcabile abilităţi fizice, cognitive şi
sociale.

I. PERIOADA PRENATALĂ ŞI NAŞTEREA

Obiective operaţionale:
După lectura acestui capitol, ar trebui să reuşiţi să

 Descrieţi principalele schimbări ce caracterizează cele trei stadii prenatale

 Prezentaţi particularităţile sensibilităţii fetale
Caracterizaţi principalele efecte ale factorilor teratogeni
 Prezentaţi care sunt fazele naşterii şi în ce constă trecerea de la mediul matern la cel extern
Redaţi caracteristicile fizice ale noului născut
 Caracterizaţi prematuritatea

1.Perioada prenatală
Dezvoltarea prenatală se întinde din momentul concepţiei şi până la naştere (aproximativ 266
zile – 280 zile de la ultima menstruaţie).

1.A. Concepţia
Constă în penetrarea ovulului de către spermatozoid, urmată de o reacţie chimică specială ce
determină impenetrabilitatea ovulului la orice altă celulă spermatică. În urma acestui proces are loc
fuziunea nucleilor spermatozoidului şi ovulului, şi formarea celulei-ou sau a zigotului. Concepţia
are loc în mod obişnuit în tuburile falopiene – ducturi ce fac legătura între ovare şi uter – unde
spermatozoidul urcă şi întâlneşte ovulul eliberat prin ovulaţie.
Şansele ca să se producă fecundarea ovulului de către spermatozoid depind de mai mulţi factori,
între care vârsta mamei pare să joace un rol important. Dacă şansele de a rămâne însărcinată sunt de
73% pentru o femeie sub 25 ani, ele cresc la 74% între 26-30 ani, pentru ca apoi să scadă din nou la
61% între 31 şi 35 ani, şi apoi la 54% la femeile de peste 35 ani.

La naştere, o femeie are deja aproximativ 400 000 ovule imature, dintre care doar o parte vor fi
eliberate pe parcursul vieţii sale reproductive , în fiecare lună, în timpul ovulaţiei.
De obicei, în momentul concepţiei se „întâlnesc” un ovul şi aproximativ 20 milioane de celule
spermatice, dintre care de regulă una singură va fi „victorioasă”..
Ovulele pot „supravieţui” aproximativ 24 h după ce au fost descărcate în tuburile falopiene.
Celulele spermatice îşi păstrează capacitatea aproximativ 48 h după ejaculare. Aşa se face că
momentul fertilizării este destul de bine circumscris, fiind de două zile după ovulaţie.

GEMENII
Există două tipuri de gemeni:
MONOZIGOŢI – rezultaţi din diviziunea unei celule-ou; de aceea gemenii monozigoţi vor
avea întotdeauna acelaşi sex
DIZIGOŢI – în cazul în care sunt eliberate două ovule, care vor fi fertilizate de către doi
spermatozoizi; în acest caz este posibil ca sexul celor doi copii să fie diferit.
Naşterile gemelare nu au aceeaşi frecvenţă în diferite populaţii, probabil datorită factorilor
hormonali. De exemplu, la africani, indieni şi eruopeni probabilitatea este de 1:70, în vreme ce la
japonezi este de 1:150 iar la chinezi de 1:300.

1.B. Stadiile dezvoltării prenatale

Dezvoltarea prenatală cuprinde trei mari etape:

 perioada germinală – de la concepţie până în săptămâna a doua
 perioada embrionară – de la sfârşitul săptămânii a doua pâna la 8-12 săptămâni
 perioada fetală – de la 8-12 săptămâni pînă la naştere

I. STADIUL GERMINAL (0-2 SĂPTĂMÂNI)

În această perioadă au loc procesele de diviziune celulară, de diferenţiere şi de implantare în
peretele uterin.
Diviziunea celulară: după 36 ore avem 2 celule, după 48 h 4 celule, iar după 72 h 16 până la 32
celule. La sfîrşitul primei săptămâni organismul uman are mai mult de 100 celule, zigotul
transformându-se într-o sferă umplută cu lichid numită blastocist.
Diferenţiere celulară: celulele blastocistului se polarizeză, la un pol plasându-se masa celulară
principală care formează embrionul, la celălalt diferenţiindu-se trofoblastul care va avea rol în
susţinerea embrionului.
Embrionul la rândul său se diferenţiază în:
a. ectoderm, din care se vor forma unghiile, părul, dinţii, organele senzoriale, epiderma
şi sistemul nervos (creierul şi măduva spinării),
b. endoderm, din care se dezvoltă aparatul digestiv, ficatul, pancreasul, glandele
salivare, aparatul respirator, celulele gonadale
c. mezoderm – acest strat intermediar se formează aproximativ la 3 săptămâni şi duce
la dezvoltarea aparatului circulator, a celui excretor, a sistemului muscular şi a
sistemului osos.
Implantare: blastocistul se implantează în peretele uterin în a 6-a până în a 11 a zi de viaţă
postnatală.

II. STADIUL EMBRIONAR (2 – 8/12 SĂPTĂMÂNI)

Acesta este stadiul unei rapide diferenţieri celulare, care va favoriza organogeneza sau formarea
organelor vitale.
Creşterea foarte masivă şi rapidă din această perioadă face ca să existe o vulnerabilitate foarte mare
a micului organism. Acum este perioada în care sunt generate defecte sau handicapuri (vizuale,
auditive, lipsa unor membre sau a unor degete). De asemenea, în această perioadă pot avea loc şi
avortui spontane; se consideră că aproximativ 31% din sarcini se termină astfel. S-ar părea că aceste
avorturi nu sunt total accidentale, sau datorate unor factori psihologici ci
 • fie se asociază cu anomalii cromozomiale
• fie sunt produse de defecte ale ovulului/spermatozoidului
• fie sunt cauzate de ataşarea într-o locaţie nefavorabilă a embrionului
• fie sunt cauzate de lipsa de oxigen.

Paşii principali parcurşi în această perioadă sunt:

3 săptămîni – se dezvoltă structura trilaminară a blastocistului; începe să se formeze tubul

neural.

4 săptămâni – embrionul are 0.5-1 cm lungime şi creşte aproximativ 1 mm/zi. Este acum de 10
000 mai mare decât zigotul. Tubul neural se închide ducând la formarea creierului. Încep să se
formeze ochii şi organele feţei (nas, gură, urechi). Inima începe să bată cu 65 bătăi/ minut. Se
formează un sistem circulator primar format din artere şi vene. De asemenea, se formează ficatul,
rinichii, tubul digestiv. Embrionul are încă o conformaţie mai ciudată, fiind „dotat” cu o coadă.

5 săptămâni – apar mugurii braţelor şi ai picioarelor

7 săptămâni – se dezvoltă structurile faciale; este şi intervalul în care pot să apară defecte ale
acestora.
8 săptămâni – embrionul are aproximativ 3 cm şi cântăreşte în jur de 2 g. Majoritatea organelor
sunt dezvoltate complet, şi majoritatea trăsăturilor recognoscibile la naştere sunt prezente.
Există degete la mâini şi la picioare, genunchi, încheieturi, există mugurii dinţilor şi limba. Capul
măsoară aproximativ ½ din lungimea corpului. Corpul este acoperit de un strat subţire de piele,
transparent, ce poate însă deja lăsa amprente. Sistemul nervos răspunde la stimulare şi începe să
coordoneze activitatea organelor interne. Pielea răspunde şi ea la stimularea tactilă. Dacă un
embrion avortat este atins, el răspunde printr-o reacţie generalizată: flectarea trunchiului, extensia
capului şi tragerea înapoi a braţului. Se dezvoltă acum organele sexuale. Inima bate ritmic.
Stomacul produce suc digestiv, ficatul – celule sangvine, rinichiul înlătură acidul uric.
Perioada embrionară se sfârşeşte atunci când apare prima osificare - deci primul os solid.

O serie de organe protectoare se formează acum: placenta, o masă de ţesut uterin şi de trofoblast,
care permite schimbul de oxigen, substanţe nutritive şi produşi de catabolism cu corpul mamei;
placenta este impenetrabilă la bacterii, dar poate fi străbătută de alcool, viruşi sau droguri, ce astfel
pot determina defecte ale viitorului copil. Un alt organ este cordonul ombilical care leagă placenta
de embrion. Sacul amniotic este o pungă de fluid care înconjoară embrionul şi care are rolul de a
absorbi şocurile mecanice.

III. STADIUL FETAL (8-12 SĂPTĂMÂNI – NAŞTERE)

În acest stadiu are loc o creştere rapidă şi o rafinare a structurilor organismului. De fapt, în această
perioadă se înregistrează rata maximă de creştere a fiinţei umane.
Dintre organele care se diferenţiază în această perioadă amintim apariţia unghiilor la degete în
luna a patra, a genelor şi sprâncenelor în luna a cincea, sau coborârea testiculelor în scrot în
luna a şaptea.
De asemenea, reacţia la stimulare încetează să mai fie atât de globală. Aşa se face că la 12
săptămâni fătul îşi mişcă braţele şi picioarele, înghite, respiră (lichid amniotic).
Un alt progres îl reprezintă faptul că apare o regularitate crescândă a ritmului cardiac, a ciclului
somn/veghe.
Fătul îşi suge degetul la 7 luni, îşi separă pleopele închizând şi deschizând ochii.
La 8 luni răspunde la sunete.
Principalele etape parcurse în această perioadă sunt:

3 luni – fătul are aproximativ 7.5 cm şi cântăreşte în jur de 3 g. Este „dotat” cu unghiii, pleoape,
corzi vocale, buze. Are un nas proeminent, caracteristic. Capul său măsoară 1/3 din lungimea
corpului, şi are o frunte înaltă. Sexul său poate fi determinat, întrucât se formează organele sexuale
ce conţin celule ovariene şi spermatice primitive. Majoritatea funcţiilor organismului sunt prezente,
întrucât fătul respiră, îngite, urinează.
Este acum capabil şi de răspunsuri specifice deosebite, cum sunt mişcările membrelor, închiderea
şi deschiderea gurii.

4 luni – acum fătul are o lungime de 15-25 cm şi o greutate de aproximativ 200g. Capul măsoară ¼
din lungimea corpului. Cordonul ombilical are lungimea corpului fătului şi continuă să crească. Apare
părul pe corp şi pe cap. Fătul clipeşte, execută mişcări de prindere, mişcări ale gurii şi ale
picioarelor, care sunt bruşte încă datorită insuficientei dezvoltări a a musculaturii şi a controlului
acesteia de către sistemul nervos.

5 luni – lungimea fătului este de aproximativ 25 cm iar greutatea de 350-450 g. Devine din ce în ce
mai mult o individualitate, prin paternul său somn-veghe, prin adoptarea unei poziţii preferate şi
prin activismul său crescut. Acum i se pot auzi bătăile inimii.
Se dezvoltă glandele sudoripare şi sebacee. Corpul este acoperit de aşa numitul lanugo, aşa încât
pielea încetează să mai fie transparentă. Sistemul respirator nu poate menţine încă respiraţia
înafara organismului.

6 luni – rata de creştere a fătului este în scădere. Acum are aproape 35 cm lungime şi aproximativ
500-600 g greutate. Deja fătul poate supravieţui înafara corpului mamei, datorită depunerii unui
strat de grăsime sub piele. Ochii sunt dezvoltaţi complet, se deschid, se închid, pot privi în toate
direcţiile. Respiraţia este regulată timp de ore întregi. Acum fătul poate plânge, poate strânge
pumnii.

7 luni – corpul are o lungime de 40 cm şi o greutate de 1.36-2.72 g. Fătul este caracterizat prin
paternuri reflexe de dezvoltare – plânge, respiră, înghite, îşi suge degetul. Lanugo-ul începe să
dispară, în schimb îi creşte părul pe cap. Începând cu o greutate de 1.5 kg există şanse sporite de
supravieţuire, sub o îngrijire medicală corespunzătoare

8 luni – corpul măsoară între 45-50 cm şi cântăreşte aproximativ 2.72-3.2 g. Mişcările sunt mai
puţin ample, datorită lipsei de spaţiu. Stratul de grăsime înconjoară acum întreg corpul,
permiţând o mai bună ajustare la temperaturi scăzute.

9 luni – aproximativ cu o săptămână înainte de naştere copilul încetează să mai crească. Lungimea
corpului său este de 50 cm, iar greutatea de 3.2 kg. De obicei băieţii sunt mai mari decât fetele.
Stratul de grăsime este mai gros, organele interne funcţionează mai eficient, creşte rata
cardiacă, se elimină mai mult substanţele nefolositoare. Culoarea roşie a pielii este mai puţin
intensă

1.C. Sensibilitatea fetală

A. SENSIBILITATEA CUTANATĂ
Există receptori tactili funcţionali încă din cea de a-7-a săptămână în regiunea peribucală. În a-
20-a săptămână ei sunt prezenţi şi caudal. La 32 săptămâni toate regiunile corpului sunt dotate cu
receptori tactili.
Răspunsul la stimulare evoluează, de la întoarcerea iniţială a capului în direcţia opusă stimulării,
pentru a o evita, la ulterioara întoarcere în direcţia stimulului, fapt ce este considerat precursor
pentru supt /alăptat.
Smotherman şi Robinson (1988, 1992) au demonstrat că stimularea regiunii peribucale la şobolan
declanşează suptul, iar acest comportament este legat de sistemele opiacee. Ronca şi Alberts (1995)
au demonstrat că stimularea tactilă duce la diminuarea ritmului cardiac.
Există o relaţie între sensibilitatea tactilă şi mişcare: în săptămâna a-14-a când majoritatea
receptorilor tactili sunt funcţionali, apar şi mişcări ale majorităţii corpului.
După naştere creşte sensibilitatea tactilă.

B. SENSIBILITATEA TERMICĂ
Dacă este pusă apă la temperatura de 4 grade pe faţa fătului, acesta îşi modifică ritmul cardiac.

C. SENSIBILITATEA DUREROASĂ
Sistemele neurochimice care mediază sensibilitatea dureroasă sunt dezvoltate deja intrauterin. Acest
fapt este demonstrat, de exemplu, în cazul unei amniocenteze prost realizate, când se produce o
retracţie „protectivă” a fătului.
Experienţele perinatale ce provoacă durere (de exemplu naşterea cu picioarele înainte/cu forcepsul)
duc la descărcarea unei cantităţi de endorfine cerebrale mai mare decât naşterea cu capul înainte sau
prin cezariană.
Circuitele răspunzătoare de durere la nou-născuţi intră în funcţie şi la stimuli dureroşi de intensitate
mică. Se vorbeşte despre o senzitizare a circuitelor ce răspund de durere. Se acceptă utilizarea unei
medicaţii analgezice pentru a evita acest lucru.

D. SENSIBILITATEA VIZUALĂ
Funcţionează din a-25-a săptămînă de viaţă intrauterină.
Se înregistrează modificări motorii ale fătului dacă o lumină puternică este plasată lângă abdomen.
Maturizarea se întinde şi mult după naştere.

E. SENSIBILITATEA CHIMICĂ
OLFACTIVĂ
Din săptămâna a-5-a prenatal există receptori olfactivi. Ei devin funcţionali în săptămâna a-
25-a de viaţă. Există răspunsuri olfactive şi la prematuri.
Fătul are capacitatea de a extrage informaţie olfactivă din mediul intramaniotic, ceea ce îi produce
modificări ale ritmului cardiac sau ale mişcărilor.
Experimentele pe şobolani au demonstrat că după naştere aceştia pot distinge între mirosul
lichidului amniotic al propriei mame şi un miros neutru. Acelaşi lucru a fost demonstrat şi pe
subiecţi umani.

GUSTATIVĂ
Aceeaşi abilitate a fost demonstrată şi gustativ.
Mugurii gustativi se dezvoltă deja în săptămâna a-7-a – a-9-a intrauterin. Există capacitatea de
discriminare gustativă. Şi prematurii preferă dulcele şi dau un răspuns ambiguu pentru substanţele
sărate.

F. SENSIBILITATEA AUDITIVĂ
Funcţională încă din luna a-6-a intrauterin.
Mediul intrauterin este „populat” de sunete joase şi medii. Sunetele externe ajung astfel deformate
şi atenuate, mai puţin cele aflate la 2 m de mamă; sunetele interne sunt şi ele percepute corect.
Pentru stimulii externi se conservă mai ales caracteristicile ritmice şi melodice. Vocea maternă este
auzită cel mai bine, întrucât ea se propagă atât pe cale aeriană, cât şi pe cale osoasă.
1.D. Factorii teratogeni
Aceştia sunt reprezentaţi de substanţele care pot să producă anomalii fetale.

TUTUNUL
Poate produce prematuritate, greutate scăzută la naştere, sângerări, naşterea unui făt mort, şanse de
50% mai mari de cancer infantil (la 10 ţigări pe zi sau mai mult), capcitate pulmonară redusă a
copilului, malformaţii ale inimii sau altor organe, moarte infantilă bruscă (sudden indant death
syndrome).
Efecte ulterioare: câmp atenţional anormal, hiperactivitate, probleme de învăţare, probleme
perceptual-motrice, ajustare socială proastă, IQ redus, disfuncţii cerebrale

DROGURILE
Heroina şi metadona trec prin placentă. Consumul lor duce la simptome de addicţie la copil:
nelinişte, tremurături, iritabilitate, convulsii, febră, dificultăţi respiratorii. De asemenea duce la de
două ori mai multe şanse de mortalitate infantilă. Ulterior se poate înregistra plânsul mai frecvent,
sensibilitatea mai mare la stimuli, anxietate, socializare mai proastă. Tendinţa de evitare a stimulării
duce la pierderea unor oportunităţi de învăţare. La 3-6 ani aceşti copii sunt mai mici de statură, mai
puţin adaptaţi, cu scoruri perceptuale mai scăzute.
Cocaina duce la apariţia unui copil apatic, letargic, având dificultăţi în relaţiile sociale. La naştere
un astfel de copil este prematur, are capul mai mic, malformaţii congenitale. Nu siunt rare cazurile
de avort spontan.

ALCOOLUL
Consumul de alcool duce la 1:6 naştere de fetuşi morţi şi 1:2 şanse de defecte. 1/3 din copii suferă
de sindromul alcoolic fetal, caracterizat prin creştere redusă, trăsături faciale distinctive (buza
superioară slab dezvoltată, ochii foarte depărtaţi, capul mic), retard intelectual, alte disfuncţii
Aceşti copii se caracterizează şi printr-un supt mai redus, anomalii ale undelor cerebrale, tulburări
de somn, câmp al atenţiei scăzut, neliniţte, iritabilitate, hiperactivitate, dificultăţi de învăţare,
tulburări motorii.
În cazuri mai puţin severe, alcoolul produce retard, reducerea creşterii intrauterine, anomalii
congenitale minore. Tulburările de învăţare şi hiperactivitatea persistă.

BOLILE MAMEI
Rubeola înainte de săptămâna a-11-a produce surditate sau defecte ale inimii, după această vârstă
efectele sale nemifiind atât de grave.
SIDA duce la apariţia unei conformaţii faciale specifice – cap mic, nas plat, fruntea ca o cutie,
buzele groase.
Alte boli care afectează fătul sunt: diabetul, TBC, sifilis, gonoree, herpes genital.

INCOMPATIBILITATEA TIPURILOR RH
Atunci când fătul conţine factorul proteic sangvin Rh, iar mama nu, corpul acesteia sintetizează
anticorpi ce atacă fătul, putând provoca avortul spontan, naşteri de fetuşi morţi, defecte ale inimii,
retard mental, moarte infantilă

RAZELE X

FACTORII DE MEDIU
Aici intră substanţele chimice, radiaţiile, căldura sau umezeala, plumbul, substanţele radioactive –
există un risc crescut de retard mental, cap mai mic, malformaţii cromozomiale.

FACTORII EMOŢIONALI
Evenimentele negative, stresul par să ducă la naşteri premature, greutate scăzută la naştere,
iritabilitate, anxietate, sensibilitate la stres, probleme ulterioare – de exemplu, neatenţie. Una dintre
posibilele explicaţii ar fi aceea că adrenalina în cantităţi crescute duce la alterarea fluxului sangvin,
reducând aportul de oxigen şi de substanţe nutritive care ajung la făt.

VÂRSTA MAMEI
Se consideră că vârsta reproductivă optimă este cuprinsă între 25 şi 35 ani, depăşirea fie într-un sens
fie în celălalt a acestui interval ducând la o incidenţă crescută a avorturilor, naşterilor de fetuşi
morţi, sau a mortalităţii infantile.
Adolescentele au organele reproductive insuficient maturizate, ceea ce duce la probleme în tolerarea
sarcinii. La aceasta se adaugă lipsa suportului social, sărăcia, care determină o nutriţie şi o îngrijire
medicală precară.
În cazul femeilor de peste 35 ani, mucoasa uterină se subţiază, ceea ce face ca implantarea să fie
mai puţin uşoară. La aceasta se adaugă faptul că ovulele, prezente de la naştere, au mai multe ocazii
de suferi de pe urma substanţelor chimice, a radiaţiilor, a bolilor. La aceste vârste scade şi
fertilitatea. Dar există totuşi şanse sporite de a avea un copil sănătos chiar şi la 40 ani.
Bolile noncromozomiale nu depind de vîrstă. Există însă şanse crescute de non-disjuncţie
cromozomială, ceea ce duce la apariţia sindromului Down.

FACTORII PATERNI
Consumul de droguri, alcool, tutun, radiaţiile, pesticidele pot duce la producerea de spermă
anormală, care poate determina tumori ale copilului. De asemenea vârsta tatălui poate duce la
piticism, sindromul Marfan (caracterizat prin deformări ale capului şi membrelor), malformaţii
osoase.

2. Naşterea
2.A.Fazele naşterii
Se consideră că naşterea are trei faze:

a. Dilatarea
Durează între 12 şi 24 h. Contracţiile uterine fac ca cervixul să îşi mărească diametrul, până când
poate trece capul copilului. Contracţiile se înmulţesc (de la contracţii la 8-10 minute la contracţii la
fiecare 2 minute) şi îşi cresc durata (de la 30 s la 60-80 s).
b. Naşterea propriu-zisă
Durează în medie 1 ½ h. Capul copilului trece din cervix în vagin şi apoi „iese la lumină”, urmat de
restul corpului. Musculatura abdominală împinge copilul înafară.
c. Eliminarea restului de cordon ombilical şi a placentei.
Durează câteva minute.

2.B.Schimbări pe care le presupune trecerea de la mediul matern la mediul extern

Se considera că momentul naşterii este extrem de traumatic pentru noul-născut. De fapt, foarte
probabil că nu este atât de dureros momentul efectiv al naşterii. Totuşi, noul născut este supus unui
bombardament de stimuli noi, nefamiliari. Corpul său suferă anumite „deformări” – capul este turtit,
corpul este întins, copilul este examinat tactil.
Din punct de vedere auditiv, stimulii sunt percepuţi mult mai ascuţit şi mai clar. Există apoi o
avalanşă de stimulare vizuală, trecerea făcându-se de la întuneric la o lume bogată în stimulare
vizuală. De aceea, chiar şi un bec de 10 waţi îi poate face să închidă ochii.
În ciuda expectanţelor noastre negative, se pare că totuşi noii născuţi vin pe lume alerţi şi acordă o
mai mare atenţie lumii înconjurătoare decât o vor face câteva zile mai târziu.
 PRENATAL POSTNATAL
MEDIU LICHID AMNIOTIC AER

TEMPERATURĂ ≅ CONSTANTĂ FLUCTUEAZĂ

STIMULARE MINIMALĂ TOATE SIMŢURILE

NUTRIŢIE DEPENDENTĂ DE DEPENDENTĂ DE ALIMENTAŢIA

SÂNGELE MATERN EXTERNĂ ŞI DE FUNCŢIONAREA
APARATULUI DIGESTIV
APORT DE OXIGEN DE LA MAMĂ PRIN PRIN PLĂMÂNII PROPRII
PLACENTĂ
ELIMINARE PRIN PLACENTĂ PRIN PIELE, RINICHI, PLĂMÂNI,
METABOLICĂ TRACT GASTROINTESTINAL

2.C. Scorul Apgar

Scor Apgar 0 1 2

Rata cardiacă absentă < 100 > 100

(număr de
bătăi/ minut)
Culoarea pielii vânătă, palidă corpul roşu, roz peste tot
extremităţile vinete
Respiraţie absentă slabă, neregulată viguroasă (plâns)
Tonus muscular absent slab, inactiv puternic, activ

Grimasă absentă slabă viguroasă (strănut,

(iritabilitate tuse; la stimulare
reflexă) urinare, defecaţie)

Scorul Apgar este dat de însumarea tuturor valorilor acordate pentru fiecare din cele 5
dimensiuni de mai sus.

2.D. Caracteristicile fizice ale noului născut

În primele zile nou născuţii pierd până la 10% din greutate, prin eliminarea fluidelor. În cea de a
cincea zi scad sub greutatea de la naştere, urmând ca apoi în cea de a 10-14 –a zi să revină.
Capul le este lung şi „turtit” temporal, datorită faptului că încă nu sunt sudate oasele craniene
(Fontanelele sunt acoperite de o membrană subţire, osificarea neavând loc până la aproximativ 18
luni). Corpul este acoperit cu un strat uleios - vernix caseosa - cu rol protector împotriva infecţiilor;
acesta se usucă în câteva zile. În unele cazuri există încă o cantitate considerabilă de lanugo.
Este posibil ca să apară descărcări ale glandelor mamare atât la fete cât şi la băieţi, sau
descărcări vaginale (sângerări) la fetiţe. Se consideră că aceste fenomene sunt normale şi se
datorează unui nivel crescut de estrogeni secretaţi de placentă înainte de naştere.
Respiraţia este vitală pentru noul născut: dacă este întreruptă mai mult de 5 minute, atunci se
instalează anoxia, care la nou născut poate produce grave tulburări cerebrale. Este posibil ca anoxia
să se producă atunci când are loc naşterea cu picioarele, cordonul ombilical nepermiţând un aport
normal de oxigen. O altă cauză este dată de depăşirea termenului naşterii, noul născut fiind prea
mare, iar placenta prea „obosită” pentru a funcţiona aşa cum ar trebui.
2.E. Prematuritatea
Care este mărimea minimă a unui făt viabil?
Se consideră că deja la 23 săptămâni, la o greutate de aproximativ 370 g, fătul poate supravieţui –
deşi sunt foarte rare aceste cazuri. În general, cu cât greutatea este mai mare, cu atât cresc şansele
de supravieţuire.
Naşterea prematură creşte şansele de handicap neurologic, de anomalii fizice, de probleme
pulmonare şi de mortalitate infantilă. În multe cazuri se asociază cu sărăcia şi educaţia redusă a
mamei (nutriţie, vârsta mamei, consum de alcool, tutun, droguri).

Sumar
Dezvoltarea prenatală se întinde din momentul concepţiei şi până la naştere. Dezvoltarea prenatală cuprinde trei mari
etape: perioada germinală – de la concepţie până în săptămâna a doua; perioada embrionară – de la sfârşitul
săptămânii a doua pâna la 8-12 săptămâni; perioada fetală – de la 8-12 săptămâni pînă la naştere. Sensibilitatea fetală
este funcţională în ceea ce priveşte toţi analizatorii. Factorii teratogeni pot afecta dezvoltarea intrauterină. Naşterea are
trei faze: dilatare, naşterea propriu-zisă şi eliminarea restului de cordon ombilical şi a placentei. Sănătatea noului născut
se măsoară cu ajutorul scorului Apgar. Prematuritatea poate afecta sănătatea fizică şi mentală a individului.

Cuvinte-cheie: concepţie, embrion, fetus, sensibilitate fetală, teratogeni, naştere, scor Apgar, prematuritate

Exerciţii
A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :
1. . Perioada fetală este marcată de faptul că:
a. încep să funcţioneze organele interne
b. are loc o creştere rapidă a organismului
c. inima începe să bată
d. se formează organele sexuale
2. Există _______stadii prenatale.

3. Fetusul este:
a. oul fertilizat care se implantează în uter
b. o masă de celule în diviziune din tuburile falopiene
c. embrionul la două luni după concepţie
d. embrionul care are toate organele esenţiale formate

4. Perioada de fetus durează de la osificare până la:

a. naştere
b. diferenţierea celulară
c. distingerea primei mişcări de către mamă
d. în cea de a 28a săptămână

5. Scorul _________ este derivat dintr-o scală de dezvoltare a noului născut.

B)Teme pentru dezbatere:

1. Care credeţi că este rolul tatălui pe parcursul dezvoltării prenatale?

2. Discutaţi din mai multe puncte de vedere cum este experienţa naşterii pentru copil.
Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:
1:b; 2:trei; 3: d; 4: a; 5: Apgar.

II. PERIOADA 0-3 ANI

Obiective operaţionale:
După lectura acestui capitol, ar trebui să reuşiţi să

 Descrieţi stările noului născut

 Prezentaţi paşii dezvoltării motricităţii în primii trei ani de viaţă
Caracterizaţi dezvoltarea senzorială timpurie
 Redaţi caracteristicile percepţiei în primii trei ani de viaţă
 Prezentaţi principalele elemente ale memoriei
 Redaţi paşii principali ai dezvoltării limbajului
 Prezentaţi dezvoltarea socială în primul an de viaţă accentuând problematica ataşamentului şi a
temperamentului
 Arătaţi care sunt principalele progrese în dezvoltarea socială în intervalul 1-3 ani

1.Dezvoltarea fizică
În primul an se înregistrează cel mai accelerat ritm de creştere din întreaga viaţă postnatală – la
cinci luni copiii îşi dublează greutatea, la 1 ani şi-o triplează. De asemenea, copiii cresc în lungime
cu 50%. Se modifică şi conformaţia corpului, capul deţinând o proporţie mai mică din corp.
Ulterior rata de creştere, deşi încă ridicată până la trei ani, încetineşte progresiv.
Dezvoltarea fizică permite achiziţia progresivă a abilităţilor motorii.
Factorii de mediu pot afecta orarul dezvoltării motorii, accelerând sau încetinind anumite achiziţii.

1.A. Stările noului-născut

Aceste stări au putut fi identificate şi la prematuri, deci mult înaintea vârstei de 9 luni. Ele au fost
sintetizate de Prechtl şi Beintema (1964).

Ochi deschişi Respiraţie Mişcări Plâns

regulată

Starea 1 - + - (doar tresăriri generalizate) -

SOMN CALM
Starea 2 - - - -
SOMN ACTIV
Starea 3 + + - -
VEGHE CALMĂ
Starea 4 + - + (pot mişca fie membrele, fie -
VEGHE ACTIVĂ capul atunci când privesc)
Starea 5 nerelevant - + (multă activitate) +
PLÂNS

În somnul calm copilul nu poate fi trezit, nici dacă asupra sa acţionează diferiţi stimuli. În stare de
somn activ sunetul sau lumina puternică declanşează grimase sau zâmbete în timpul somnului. În
stare de veghe calmă copiii zâmbesc sau răspund prin supt la stimuli. Veghea activă este iniţiată sau
menţinută de un mediu interesant. Plânsul este declanşat de stimuli neplăcuţi - frig, foame, durere,
faptul de a fi lăsat din braţe sau a fi „restrâns” în mobilitate. Poate începe cu scâncete uşoare,
mişcări fine şi poate merge în crescendo până la un plâns spasmodic sau lovirea cu putere din
picioare.
Noul născut îşi petrece 16 h în somn, comparativ cu un bătrân care doarme în jur de 5-6 ore. La
început perioadele de somn sunt egal distribuite (de exemplu, de la 6 la 10 înainte de masă, de la 2
la 6 după amiază, de la 10 la 2 noaptea). Deja la 2 luni majoritatea copiilor dorm cel mai mult între
10 şi 2 noaptea şi cel mai puţin între 2 şi 6 după amiază. În acelaşi timp, creşte intervalul de timp
petrecut în stare de veghe activă. Acestă prelungire a perioadelor de somn s-a crezut a fi exclusiv
sub control maturaţional, dar se ştie acum că există şi factori culturali implicaţi. De exemplu, în
Africa există la copii obiceiul de a dormi în continuare perioade mai scurte şi distribuite de timp.

Tipuri de somn. 50 % din somnul noului născut este somn activ sau REM (faţă de adulţi la care
procentajul este de doar 20%). Perioadele de REM sunt amestecate neregulat cu perioadele de non-
REM, inclusiv la începutul somnului.
Nici caracteristicile EEG nu diferenţiază între stadiile somnului. Abia la 3 luni se întâmplă acest
lucru, vârstă la care apare şi declanşarea somnului prin somn non-REM.

Plânsul. Contrar părerii comune, copilul normal îşi petrece mai puţin de 10% din timp în plâns.
Rapid apare o diferenţiere a tipurilor de plâns în: plâns de foame, care începe cu un scâncet, şi apoi
creşte tot mai susţinut şi mai tare; plâns de supărare, care se declanşează brusc, tare, şi plâns de
durere, care începe printr-un oftat înalt, de intensitate mare, iar apoi este urmat de un plâns
puternic.
Copiii nu numai că pot plânge de la începutul vieţii, dar au şi capacitatea de a se calma singuri, când
sug, sau atunci cînd sunt luaţi în braţe, legănaţi şi/sau când li se vorbeşte.
La 5 luni deja stările sunt stabile, tranziţiile de la o stare la alta sunt previzibile, şi nu mai există o
atât de pronunţată dependenţă de părinţi.

1. B. Dezvoltarea motorie

I.Reflexele noului născut

Reflexul este o reacţie automată, precablată la un anumit stimul, permiţând copilului să reacţioneze
organizat şi adaptativ la un stimul, chiar înainte ca el să aibă şansa de a învăţa. Ele sunt controlate
subcortical, de aceea dispariţia ulterioară a unora dintre ele este indicator al dezvoltării cortexului.
Multe din aceste reflexe au rol de supravieţuire sau oferă protecţie.
Dintre reflexele care dispar:
Reflexul Moro – la lumină sau zgomot puternic, sau atunci când copiulul este „scăpat”, apare
extensia braţelor, picioarelor, degetelor, urmată de aducerea lor pe linie centrală, cu închiderea
palmelor
Reflexul „rooting” – întoarcerea capului în direcţia stimulului; dispare la 9 luni
Reflexul darwinian sau de prindere – slăbeşte la 3 luni, dispare la 1 an
Reflexul Babinski – stimularea tălpii face ca degetele să se răsucească înafară, cu încovoierea tălpii
Reflexul de mers – dispare la 3 luni
Reflexul de înot – dispare la 3 luni
Există şi reflexe care persistă toată viaţa, cum ar fi:
Clipitul
Strănutatul/tuşitul
Respiraţia
Reflexul pupilar

II. Motricitatea voluntară

Începe să se dezvolte în jur de 4 luni.
Principalele achiziţii constau în:
Controlul poziţiei capului – treptat poate fi ridicat şi menţinut vertical
Rostogolirea corpului (2-5 luni)
Poziţia şezândă (5-8 luni)
 Poziţia verticală – cu sprijin (5-10 luni)
- fără sprijin (10-14 luni)
Mersul (11-14 luni)
Mersul în patru labe (11-12 luni)
Prinderea obiectelor (7-10 luni)
Urcatul scărilor (2 ani)
Săritură pe loc – chiar într-un picior (3 ani)

III. Dezvoltarea senzorială

Sensibilitatea tactilă şi dureroasă

După naştere, atunci când copilul e atins pe obraz întoarce capul în direcţia stimulului şi începe să
sugă (rooting reflex).
Sensibilitatea dureroasă există la naştere, manifestându-se comportamental prin intensificarea
plânsului, şi neurofiziologic prin indicatori precum: creşterea nivelului de endorfine din sânge,
creşterea presiunii sangvine şi a ritmului cardiac, transpiraţie, retracţie a membrului stimulat
dureros, expresivitate facială.

Sensibilitatea gustativă
La câteva ore după naştere copiii disting între gusturile acru, dulce şi amar, având expresii faciale
diferite pentru fiecare dintre acestea. Gustul dulce favorizează poate eliberarea de endorfine, de
aceea este preferat, soluţiile dulci fiind folosite pentru calmarea durerii şi liniştirea bebeluşilor.

Sensibilitatea olfactivă
Nou-născuţii disting între mirosuri plăcute (vanilie) şi neplăcute (peşte crud, ouă stricate). La 16 ore
după naştere localizează anumite mirosuri, iar la şase zile disting între mirosul mamei şi al altei
femei în aceeaşi stare fiziologică (post-partum).

Sensibilitatea auditivă
Există o reacţie de orientare spre stimuli auditivi de intensitate mare, chiar la prematuri. De
asemenea există preferinţa pentru vocea mamei, manifestată în primele 15 minute – 3 zile după
naştere.
Tot la 3 zile discriminează între cuvintele familiare şi cele noi, iar la o lună face discriminări între
foneme (“p” şi “b”).

Sensibilitatea vizuală
Deşi nici retina nu e matură, nici nervul optic nu este mielinizat complet, nici cortexul vizual nu e
matur până în luna a 4-a, există abilităţi surprinzătoare chiar la nou-născuţi. Aceştia clipesc la
lumini puternice, urmăresc cu privirea stimuli, mai ales în mişcare, caracterizaţi prin luminozitate
mare sau culoare.
Acuitatea vizuală – capacitatea de a distinge detaliile – este redusă, neatingând nivelul adult decât
începând cu luna a şasea.
Un traseu similar este cel parcurs de capacitatea de detectare a contrastului – acesta fiind
reprezentat de diferenţa de luminozitate dintre părţile închise şi cele deschise ale unei figuri. Iniţial
nu percep decât contrastele puternice.
Abilitatea de distingere a culorilor (roşu, verde, galben de alb, sau roşu de verde) este prezentă de
la naştere.. Dar conurile nu sunt mature până la 4 luni, de aceea albastrul poate fi distins doar
începând cu această vârstă.
2. Dezvoltarea perceptuală şi cognitivă

1. Există o dezvoltare perceptivă şi cognitivă mult mai rafinată decât presupunea Piaget.
2. Aceste abilităţi perceptive nu sunt neapărat transparente motor.

2.A. Percepţia

Trebuie făcută o distincţie clară între ceea ce pot şi ceea ce preferă să perceapă copiii, ei optând
pentru stimulii care au validitate ecologică crescută, deci şi valoare adaptativă mai mare.
Copiii preferă unghiuri, contururi, arii de contrast (au acuitate vizuală mică, deci nu percep
detaliile mici), detalii externe ale stimulilor (există efectul externalităţii: la 0-1 lună selectează
doar contururile, pe la 2 luni explorează şi detaliile interne), detalii mai mari.
De asemenea s-a demonstrat şi faptul că nou-născuţii preferă contururile tip faţă umană.
La 9 săptămâni preferă contururile curbe, şi stimulii de complexitate moderată (cu mai mult
de 5 colţuri, dar mai puţin de 20).
La 4 luni preferă simetria şi orientarea stimulilor sau mişcarea lor pe verticală, mai puţin decât
în plan orizontal sau oblic.
La 7 luni observă contururile subiective (triunghiul lui Kanizsa, iluzia lui Poggendorff –
Psihologie Cognitivă, M. Miclea, 1999, pag 83), dovadă că deja funcţionează corespunzător
principiile gestaltiste.

PERCEPŢIA TRIDIMENSIONALITĂŢII
Eleanor Gibson a realizat numeroase experimente folosind aşa-numita fantă vizuală (visual cliff), o
masă experimentală, având o suprafaţă cu un patern tip tablă de şah, acoperit cu sticlă. Jumătate din
suprafaţă se află la nivelul solului. Până la 6-7 luni copilul traversează fără probleme şi această
parte a mesei. La 7-8 luni, când e chemat să traverseze partea “joasă” a mesei, copilul refuză,
protestează, dovadă că s-a născut percepţia adâncimii. Există însă experimente care demonstrează
că deja la 2 luni, când încă cei mici nu pot să se deplaseze singuri, rata lor cardiacă scade atunci
când privesc partea “periculoasă”, indicând că procesează mai profund informaţia, deci percep o
diferenţă de adâncime .
Campos a formult o ipoteză conform căreia un rol important în dezvoltarea percepţiei adâncimii e
jucat de dezvoltarea autodeplasării.

PERCEPŢIA INTERMODALĂ (INTEGRAREA SENZORIALĂ)

În primul rând, copilul integrează informaţia vizuală, olfactivă şi auditivă despre mamă,
imediat după naştere.
Meltzoff a realizat o serie de studii aspura capacităţii de integrare senzorială. Astfel, bebeluşilor
de patru săptămâni li s-a dat să sugă fie o suzetă obişnuită (un lot experimental), fie una cu
protuberanţe (celălalalt lot). Apoi, li s-au prezentat doi stimuli vizuali, doua mingi potocalii, una
netedă şi una cu protuberanţe. S-a demonstrat astfel că apare o preferinţă vizuală pentru stimulul
similar celui care a fost explorat tactil anterior, ceea ce presupune existenţa unei integrări a
informaţiei tactile cu cea vizuală.

PERCEPŢIA OBIECTELOR
Din punctul de vedere al lui Piaget, nu putem vorbi despre percepţia obiectului înainte de vârsta de
9 – 12 luni. Paradigma piagetiană se bazează însă pe măsurarea unui comportament motor.
Dacă însă sunt măsurate abilităţile perceptuale în sine, se pare că deja o conceptualizare a
prezenţei obiectului apare de la 3 – 4 - maximum 5 luni. Experimente importante în acest sens au
fost realizate de Elizabeth Spelke şi Renée Baillargeon.
Spelke a lucrat cu copii de 3 luni şi jumătate şi a ajuns la concluzia că aceştia percep obiectele ca
fiind:
• unităţi coezive (formate din părţi unificate într-un întreg)
• delimitate (distincte) din punct de vedere spaţial şi
• continue spaţio-temporal.
Comportamentul măsurat este reacţia de surpriză atunci când se violează unul din aceste
principii.
De exemplu, Spelke a demonstrat că există deja la 3 luni distincţia obiect – fundal, folosind drept
fundal un panou albastru, iar ca obiect un cilindru portocaliu. În faza 1, când obiectul se deplasa
spre el, copilul nu era surprins, deci i se părea normală desprinderea obiectului de fundal. În faza a 2
a, când doar o jumătate din obiect se deplasa cu jumătate de fundal înspre copil, acesta avea o
reacţie de foarte mare surprindere. Acest experiment demonstrează că deja copiii de 3 luni înţeleg
că un obiect este altceva decât fundalul.
Un alt tip de experimente a demonstrat că un obiect este perceput ca fiind continuu chiar dacă se
deplasează prin spatele unui ecran.
Copiilor li se prezenta un cilindru lung aflat în spatele unui paralelipiped, parţial ocluzat, fie static,
fie deplasându-se împreună cu acesta. Apoi fie li se prezenta acelaşi cilindru lung, fie două bucăţi
cilindrice mai scurte, separate chiar în zona “acoperită” de paralelipiped. Se presupune că dacă a
apărut habituarea la prima imagine şi a copilul a perceput cilindrul ca fiind întreg, nu ar fi surprins
la vederea cilindrului lung, ci la vederea celor două “capete” cilindrice.
Dacă stimulii au fost prezentaţi static, nu a apărut reacţia în nici o situaţie, deci poate nu a existat o
procesare destul de adâncă a informaţiei. Însă dacă stimulul a fost în mişcare, copilul pare să fi
reuşit să extragă informaţia necesară pentru a percepe obiectul ocluzat ca fiind un întreg.
Concluzia este că există o percepţie distinctă a obiectelor deja la 3 – 4 luni, evidenţiabilă însă doar
în sarcini perceptuale, şi mai ales dacă stimulii sunt în mişcare.
Baillargeon a lucrat la rândul său cu copii de 3 luni şi jumătate, folosind un ecran care se ridica şi
cobora într-un unghi de 180 de grade. Copiii erau habituaţi cu ecranul şi cu mişcarea acestuia. În
faza de test ecranul se oprea într-un obiect; iar copilul nu era surprins. Dar dacă în altă situaţie
ecranul trecea prin obiect şi obiectul dispărea, copilul manifesta reacţia de surprindere, dovedind că
pentru el exista o reprezentare a acestui obiect. În funcţie de consistenţa obiectului, copilul îşi dădea
seama ce obiect poate sau nu să fie deformat (burete vs. cub de lemn)

2.B. Memoria

Psihologia tradiţională considera că nu se poate vorbi despre memorie înaintea vârstei de 3 –

4 ani.
Există însă o serie de comportamente care sugerează că trebuie să existe o codare şi
memorare a informaţiei încă de timpuriu.
Exemple:
Habituarea – pentru a apărea reacţia la un stimul nou trebuie să se recunoască stimulul vechi ca
fiind unul întâlnit anterior.
Recunoaşterea obiectelor, persoanelor, rutinelor devenite familiare pentru copil.
Imitaţia – deja la 9 luni imitaţia e amânată pentru 24 de ore (deci cu mult înaintea vârstei de 1 an şi
9 luni postulată de Piaget).
Învăţarea conjugată - experimentele de demonstrare a condiţionării (Rovee – Collier) arată că deja
la 3 luni copilul îşi aminteşte cum gestul motor îi produce plăcere şi face transferul învăţării.

Toate aceste comportamente demonstrează că există memorie încă de timpuriu.

Încercând o sistematizare a tuturor datelor experimentale disponibile până în prezent , Nelson
(1995) a propus existenţa unor sisteme mnezice care nu sunt neapărat identice cu cele de la adulţi şi
anume:

MEMORIA EXPECTANŢELOR VIZUALE

Haith a demonstrat, folosind sarcini de anticipare vizuală, că de la 3 luni se pot pune în evidenţă
expectanţe ale copiilor pentru evenimente spaţio – temporale pe care nu le pot controla, pentru
secvenţe simple: dreapta – dreapta – stânga, dreapta – dreapta – stânga. Locaţia neurofiziologică de
care depind aceste comportamente este o regiune din zona lobilor frontali numită Frontal Eye
Field, care ar controla outputul ganglionilor bazali (striatum).

CONDIŢIONAREA
A fost evidenţiată prin experimente de întărire conjugată, şi este pusă pe seama activităţii
cerebelare. La 2 luni copiii reţin 3 zile ceea ce au învăţat, la 3 luni – 8 zile, iar la 6 luni – 2
săptămâni. Dacă la 3 luni, după 13 zile învârtim caruselul (amorsă), iar în a 14-a zi îl legăm iar de
piciorul copilului, acesta demonstrează că îşi aminteşte să mişte piciorul pentru a deplasa caruselul.

MEMORIA PREEXPLICITĂ
Răspunde de preferinţa pentru nou a copiilor (pentru ca să existe habituarea trebuie să existe
reprezentarea vechiului stimul cu care să îl comparăm pe cel nou). Între 2 luni şi 1 an copiii pot
păstra în memorie stimuli vechi până la 15 minute. În acest tip de memorie este implicat
hipocampusul, chiar dacă nu e perfect matur înainte de 2 ani. Preferinţa pentru nou e existentă încă
de la naştere. Sarcinile folosite pentru acest tip de memorie sunt cele de habituare.

MEMORIA EXPLICITĂ PROPRIU-ZISĂ

Este evidenţiată prin sarcini de coordonare a informaţiei din mai multe modalităţi senzoriale şi
construirea de scheme de acţiune pe baza informaţiilor achiziţionate anterior. Permite
performanţa la sarcini de recunoaştere a obiectelor (clasic piagetiene). Intră în funcţie la 1 an, fiind
implicat hipocampusul şi alte arii (cortex enthorinal şi arii din temporalul inferior).
Tot un sistem explicit ar putea fi şi cel ce guvernează memoria de lucru (cortexul dorso-lateral
prefrontal – aria 46 ) – care se manifestă când nu mai există eroarea A non B, după 12 – 18 luni.

S-ar părea că există chiar înaintea vârstei de 2 ani şi o memorare a unor secvenţe de
evenimente, persistentă chiar săptămâni sau luni de zile. Toate aceste date sugerează că este tot
mai riscant să vorbim despre amnezia infantilă.
O explicaţie pentru faptul că anumite evenimente nu mai pot fi reactualizate ar consta în
faptul că reprezentarea există într-o formă nonverbală, şi nu mai poate fi redată verbal. Alte
explicaţii sugerează fie că nu mai avem suficiente amorse pentru a ne actualiza experienţele
timpurii, fie interacţiunile cu adulţii ne-au reconstruit trecutul.
2.C. Limbajul

I. PERIOADA PREVERBALĂ

Dezvoltarea limbajului începe cu perioada preverbală, când se dezvoltă două categorii de abilităţi:
1. Fonologice (care le permit copiilor să discrimineze şi să reproducă sunetele)
2. Comunicative (care fac posibil schimbul de intenţii şi semnificaţii cu “interlocutorii”)
Aceste abilităţi îl pregătesc pe copil pentru achiziţia limbajului

1. Dezvoltarea fonologică
a. Percepţia limbajului
DeVilliers şi DeVilliers (sfârşitul anilor ‘70) au demonstrat că deja la naştere există o preferinţă
pentru limbaj, care iese în evidenţă atunci când se compară limbajul cu muzica instrumentală sau
alte succesiuni de sunete ritmice.
De asemenea de la naştere apare şi o lateralizare a limbajului (percepţia cuvintelor în emisfera
stângă, iar a muzicii în emisfera dreaptă)
Preferinţa copiilor se îndreaptă către un anumit stil de limbaj, cel adresat de obicei copiilor:
motherese (“mămească” sau baby-talk), care are structuri sintactice mai simple, pauze lungi,
ritm lent, tonalitate ridicată a vocii. Aslin a arătat că există o preferinţă pentru acest limbaj chiar
din primele zile, chiar dacă vorbeşte altcineva decât mama.
La 4 luni, copiii preferă succesiuni de sunete, chiar fără sens, dar care păstrează paternul
limbajului vorbit. Se pare că aşa reuşesc copiii să decupeze unităţile cu sens din fluxul vorbirii. De
asemenea există şi o preferinţă pentru vocea mamei, dar numai când aceasta foloseşte “motherese”.
Una dintre teoriile care încearcă să explice preferinţa pentru limbaj şi vocea umană propune ipoteza
conform căreia preferinţa pentru vocea umană este un răspuns întărit de-a lungul dezvoltării
intrauterine. S-a demonstrat de exemplu că apare preferinţa pentru stimuli verbali la care copiii au
fost expuşi prenatal - poveşti citite în ultimele săptămâni de viaţă intrauterină (DeCasper), mai
precis pentru paternul sonor al acestora. Această preferinţă rezultată în urma experienţei intrauterine
presupune o memorie a stimulilor.
Există şi o capacitate de a categoriza sunetele ( B şi P), manifestă deja în prima lună de viaţă.
Discriminarea apare şi când sunetele sunt introduse în cuvinte (diferenţa între R şi L în cuvintele
“Marana” şi “Malana”). Aceste distincţii ies cel mai bine în evidenţă când adultul i se adresează în
“motherese”.
Toate aceste abilităţi timpurii au dus la concluzia că trebuie să existe o capacitate înnăscută în
percepţia şi analiza limbajului, datorită apariţiei timpurii a acestor abilităţi şi a faptului că abilităţile
de percepere a contrastelor fonetice sunt universale.
Copiii de 6 luni englezi pot percepe diferenţe fonetice din limbile cehă, hindi, japoneză, dialecte
nord-americane, abilităţile lor fiind chiar mai bune decât cele ale adulţilor. Această abilitate se
stinge în jur de 9-12 luni, dar nu definitiv – când un copil este expus înaintea vârstei de 2 ani unei
limbi străine, chiar dacă el n-o va învăţa, va reuşi totuşi să îşi menţină abilitatea de opera distincţii
fonetice în acea limbă chiar la vârsta adultă (experimentele au fost realizate cu copii englezi
expuşi la limba hindi).
Capacitatea de clasificare a stimulilor echivalenţi din punct de vedere fonologic este deja
prezentă la 6 luni. Un “pa”, indiferent cum şi de cine e pronunţat, înseamnă acelaşi lucru.
Toate aceste experimente indică faptul că există o percepţie categorială a stimulilor auditivi, ce
pare a fi înnăscută.
Această capacitate de categorizare există şi pentru culori, deci este posibil ca să fie vorba despre o
capacitate înnăscută de categorizare nonspecifică.
Percepţia categorială a stimulilor auditivi apare şi la alte mamifere (maimuţe antropoide), deci poate
că limbajul a evoluat ca şi consecinţă a acestor abilităţi timpurii.
b.Producerea limbajului
Se consideră că din punctul de vedere al producerii limbajului perioada de 4 – 6 luni este cea
decisivă, pentru că acum apare lalaţia. Se consideră că acest proces ar fi controlat maturaţional
(există un ceas biologic care o declanşează) şi ar fi deci independent de învăţare deoarece:
• apare la aceeaşi vârstă indiferent de loc, cultură etc, la toţi copiii;
• apare chiar dacă părinţii sunt surzi, deci copiii nu sunt auziţi şi emisiile lor verbale
nu sunt întărite, sau dacă însuşi copilul nu se poate auzi;
• nu s-a demonstrat că între 4 – 6 luni am putea întări selectiv anumite sunete produse
de copil.
Totuşi, după această perioadă, învăţarea devine importantă (la copiii surzi aceste abilităţi se sting).
La copiii traheotomizaţi apare învăţarea vocalizărilor (după scoaterea tubului) dar ea este mai
redusă calitativ şi cantitativ decât la cei normali.
Până la vârsta de 10 luni se pare că vocalizările copiilor sunt identice. Ulterior dispare acea
echivalenţă a vocalizărilor (copiii români, francezi, englezi “povestesc” diferit). Această vârstă este
deci un punct de convergenţă al stingerii capacităţii de discriminare fonologică “universală” şi a
celei de producere nediscriminativă de sunete.
Perioada preverbală este perioada de asigurare a repertoriului de vocalizări pe care copilul le va
folosi mai târziu.

2. Dezvoltarea abilităţilor comunicative

Se pare că din primele luni copiii pot trimite şi primi mesaje (modularea plânsului la 2 luni şi
reacţia la mesajul părinţilor). Sunt în stare să direcţioneze atenţia celorlalţi, atât vocal cât şi
manual (spun, fac ceva) şi răspund direcţionării atenţiei de către ceilalţi (mama arată cu degetul,
copilul se uită). Devin tot mai competenţi în folosirea contactului vizual pentru iniţierea,
menţinerea şi terminarea comunicării (dialogului).
Comunicarea intenţională apare abia către un an şi are două părţi:
protoimperativă – copiii folosesc un anumit gest pentru a obţine ce vor, şi
protodeclarativă – nu numai solicită, ci oferă şi un comentariu despre ceva ce le-a atras atenţia şi
despre care doresc să-şi împărtăşească impresia.
O altă abilitate comunicativă precoce e cea de stabilire a unui dialog non-verbal: învaţă să fie
cuminţi când adultul comunică ceva, să “răspundă” în pauze, şi adoră jocul de-a ascunsa –
pick’a’boo.

II. PERIOADA VERBALĂ

1. Perioada cuvintelor izolate

Acestea apar la 10 – 13 luni, numărul cuvintelor înţelese fiind, se presupune, mai mare decât cel al
cuvintelor produse. Urmează o explozie lingvistică, la 14 luni copilul achiziţionând 44 de cuvinte pe
săptămână. Aceste prime cuvinte se referă la obiecte sau fenomene mai pregnante, mai familiare şi
mai importante pentru copil.
Bloom a încercat să le grupeze pe categorii. Primele cuvinte se referă la:
• membrii familiei
• animale familiare
• vehicule
• jucării
• alimente
• obiecte casnice (cană)
• părţi ale corpului
• articole de îmbrăcăminte
De obicei sunt (SUBSTANTIVE), plus ACŢIUNI (verbe şi adverbe), cuvinte relaţionale
(“mai”), termeni locaţionali (aici, acolo) şi termeni pentru salut (“tai-tai” şi “pa”).
Katherine Nelson a arătat că există două stiluri de achiziţie a limbajului:
1. Stil referenţial (vizibil în preponderenţa achiziţiei unor nume de obiecte)
2. Stil expresiv (preponderenţa termenilor cu conotaţie personală sau socială: da, nu, gata,
vreau, te rog).
Stilul adoptat de copil s-ar părea că depinde de stilul de adresare al mamei.

O altă caracteristică a acestor prime cuvinte constă în faptul că atât cuvintele în sine, cât şi
semnificaţia acestora sunt diferite de cuvintele adulţilor, adică se referă la prototipul categoriei,
nu la concept: “cuţu” înseamnă doar căţelul din vecini, într-o primă fază.
Copilul învaţă mai repede cuvinte-prototip, cu grad mediu de generalitate, şi doar apoi ajunge la
categoriile superioare şi inferioare (învaţă “căţel” înainte de “dalmaţian” sau “animal”).

Primele cuvinte ale copiilor se caracterizează prin două tipuri de erori:

1. Suprageneralizare – folosesc acelaşi termen pentru obiecte asemănătoare perceptual şi
funcţional (“pisică” este şi căţelul şi veveriţa; chiar dacă ştie diferenţa nu poate produce un
cuvânt nou).
2. Subgeneralizare – “pisică” este doar cea pe care o are acasă, nu şi cea din vecini.

O altă caracteristică a acestor cuvinte e că pot avea caracter de holofraze – înglobează semnificaţia
unei întregi propoziţii, deci semnificaţia lor poate fi variabilă şi dependentă de context.
La această vârstă apare şi “invenţia de cuvinte”, care nu e caracteristică doar pentru limbajul oral, ci
şi pentru cel al semnelor – la copiii surzi apar semne noi rezultate din alăturarea altor două semne.
Iniţial copiii folosesc limbajul pentru exprimarea sentimentelor şi dorinţelor, dar apare un
decalaj între exprimarea verbală şi expresivitatea emoţională (cu 5 secunde înainte de a spune ceva
dispare expresia emoţională, iar după ce rostesc cuvântul aceasta revine). Abia la 20 de luni ajung
să sincronizeze expresia verbală şi non-verbală. De asemenea le este mai uşor să exprime prin
cuvinte emoţii pozitive decât emoţii negative, poate pentru că cele pozitive sunt procesate în
emisfera stângă, iar cele negative în dreapta, iar în stânga coordonarea informaţiei se presupune că
s-ar face mai uşor.

2.Emisii de două cuvinte (de la 18 luni)

Aceasta este “perioada limbajului telegrafic” – lipsesc articolele, conjuncţiile, prepoziţiile şi verbele
auxiliare. Limbajul nu e articulat din punct de vedere morfologic (plural, timpurile verbelor).
Copilul alătură cuvinte în mai multe categorii de relaţii semantice. Brown (1973) a delimitat 8
categorii de relaţii semantice:

1. Agent – acţiune (“mama dă”)

2. Acţiune – obiect (“bat mingea”)
3. Agent – obiect (“mama lapte”)
4. Acţiune – locaţie (“stai scaun”)
5. Obiect – locaţie (“cană masă”)
6. Posesor – obiect posedat (“tata maşină”)
7. Obiect – proprietate (“minge mare”)
8. Obiect – pronume demonstrativ (“maşina aia”)

Copilul mai exprimă astfel şi recurenţa (“mai lapte”) sau nonexistenţa (“gata soarele”).
De multe ori expresiile copilului sunt inedite. El generează propoziţii pe baza unui sistem de reguli
pe care l-a dobândit, depăşind imitaţia.
Din punct de vedere sintactic, începe să înţeleagă că ordinea cuvintelor implică sensuri diferite (în
engleză, în română ordinea e mai puţin strictă). Poate tocmai această sensibilitate la ordinea
sintactică ar face diferenţa dintre om şi cimpanzeu de exemplu.
 3. Limbajul la 3 – 4 ani

În această perioadă apar progrese la nivelul sintaxei:

• achiziţionarea morfemelor gramaticale (pluralul, acordul, timpurile verbelor); aceasta e identică
pentru toţi copiii (de limbă engleză)
• suprageneralizarea regulilor gramaticale (folosesc imperfectul pentru toate acţiunile; în engleză
aplică regulile verbelor regulate la cele neregulate)
• apare capacitatea de utilizare a negaţiilor şi interogaţiilor;
• apare capacitatea de legare a propoziţiilor între ele

Progrese la nivel semantic:

• semantică propoziţională (îşi dau seama că prin combinarea cuvintelor în propoziţii se poate
obţine un sens nou);
• semantică lexicală (învaţă tot mai precis sensul cuvintelor achiziţionate, care până la 6 ani sunt
aproximativ 14.000).
• semantică relaţională (folosesc acele cuvinte al căror sens depinde de tipul relaţiei implicate:
“mare” există numai dacă există “mic”; “mare-mic” se achiziţionează mai repede decât “înalt-
scund”, “mult-puţin”).
În general, părinţii nu corectează eroarea gramaticală, ci eroarea de adevăr, sensul.

Progrese la nivel pragmatic:

• reuşesc să-şi menţină atenţia pe un anumit subiect de conversaţie
• încep tot mai mult să-şi exprime stările psihice (“îmi pare rău”), dar şi implicarea în acţiuni
viitoare (“promit că”)
• încep să realizeze că semnificaţiile cuvintelor pot fi diferite de ceea ce se spune realmente
(ceea ce autiştii nu pot să facă)
• sunt în stare să infereze şi ce nu e formulat la modul explicit
• există dovezi că apare un non-egocentrism în ceea ce priveşte emisiile verbale: altfel îi
explică unui copil de 2 ani sau unui adult – îşi modulează limbajul în funcţie de vârsta
interlocutorului, deci îşi dau seama de modelul mintal al acestuia
• doi copii mici pot comunica între ei dacă subiectul este simplu şi le e cunoscut. Se pare că
sunt în stare să moduleze ceea ce spun în funcţie de ce se presupune că ştie sau nu ştie
interlocutorul - deci îşi reprezintă cunoştinţele interlocutorului

3. Dezvoltarea socială
3.A. Perioada 0-12 luni
Se consideră că nou născutul este dotat deja cu abilităţi sociale:
 capacitatea de a-şi semnaliza propriile nevoi (psihologice şi fiziologice) astfel încât
cei din jur să le poată percepe şi să răspundă la ele;
 detectarea contingenţelor dintre propriul comportament şi consecinţele acestuia;
 detectarea stimulilor sociali;
 acordarea la comportamentele adulţilor.
S-a realizat un experiment în care copii de câteva zile erau daţi în grija a două categorii de asistente:
categoria A de asistente, care trebuiau să răspundă de fiecare dată când un copil plângea,
interacţiunea fiind însă superficială; categoria B de asistente, care nu răspundeau de fiecare dată,
existând însă un timp mai mare de interacţiune la fiecare apropiere de copil. După 10 zile, copiii
s-au adaptat la stilul asistentelor, dar cei îngrijiţi de asistente categoria B au reuşit să-şi echilibreze
mai repede şi mai bine ritmurile de somn şi de alimentare. Dacă asistentele se inversau, copiii erau
contrariaţi, dovadă că a apărut într-un timp foarte scurt nu doar adaptarea la un stil particular de
interacţiune, ci şi capacitatea de a discrimina între stiluri diferite.
Ulterior, se accentuează relaţia de reciprocitate dintre copil şi persoana cu care interacţionează.
Copilul îşi coordonează privirea cu gesturile manuale şi ajunge chiar să evite voluntar stimularea,
deci e mult mai apt de un veritabil “dialog” cu adultul. Răspunsurile copilului funcţionează ca
adevărate întăriri pentru adult, şi în acest mod încă din primele luni de viaţă întră în joc un sistem de
întăriri mutuale.
Există o sincronizare mare între emisiile protoverbale şi non-verbale ale copilului şi cele ale mamei.
Nu se poate vorbi de reciprocitate adevărată pentru că de cele mai multe ori adultul este cel care
iniţiază comunicarea, însă copilul este “de acord” să răspundă la provocare.
Într-un experiment cu copii de 3 luni, mamele au fost aşezate în faţa lor, cu o expresie “îngheţată” a
feţei (still face). Într-un timp foarte scurt copiii şi-au dat seama că ceva nu este în regulă şi au
început să protesteze – chiar printr-un plâns zgomotos - pentru a-şi face mamele să revină la
expresivitatea obişnuită.
Într-un alt experiment, copiii îşi puteau vedea mamele prin intermediul unui circuit TV închis.
Atunci când interacţiunea avea loc “în direct” copiii erau mulţumiţi, ca şi atunci când mama s-ar fi
aflat în faţa lor. Când însă li se prezenta o înregistrare a mamei, mesajele acesteia nemaifiind
contingente cu cele ale copilului, apărea un protest instantaneu.
Studiile realizate în cazul copiilor cu mame depresive sugerează că apatia acestor copii se poate
explica prin nesincronizarea interacţiunilor cu mama.

I. EMOŢIILE
Se consideră că la naştere copilul are deja capacitatea de a-şi manifesta interesul, distresul,
dezgustul.
La nou născut există şi un zâmbetul spontan, reflex, care abia la 3 – 6 săptămâni se transformă în
zâmbet social.
În jurul vârstei de 2 – 4 luni se consideră că ar apărea şi mânia, surpriza, tristeţea.

Principala achiziţie din punct de vedere emoţional în primele 6 luni de viaţă este sentimentul de
frică. Paradigmele folosite pentru evidenţierea fricii sunt:
• fanta vizuală (visual cliff) – frica de înălţime - la 5 – 7 luni copilul refuză să parcurgă fanta
vizuală, acest comportament fiind însoţit de creşterea ratei cardiace. Aceleaşi reacţii se
manifestă şi atunci când copilul este ridicat brusc în sus.
• frica de persoane străine – la 5 – 6 luni distinge persoanele cunoscute de cele necunoscute, iar la
6 luni respinge persoanele nefamiliare. La 7 – 10 luni respinge mult mai clar interacţiunea (unii
copii întorc privirea, nu se lasă luaţi în braţe). La 12 luni, frica de străini e însoţită de anxietatea
de separare.

II. ATAŞAMENTUL
Ataşamentul este definit ca fiind relaţia afectivă preferenţială, selectivă ce se stabileşte cu una sau
mai multe persoane de referinţă.
Există multiple explicaţii oferite până în momentul de faţă ataşamentului:
• Ipoteza biologică – fiecare individ se naşte cu capacitatea de a se ataşa de o persoană de
referinţă, ataşamentul fiind în ultimă instanţă o formă de imprinting.
Harlow a realizat un experiment pe maimuţele Rhesus, separând puii de la naştere şi ducându-i la o
mamă surogat, fie de sârmă, dar dotată cu o sticlă de lapte, fie de pluş, dar fără dispozitiv de hrănire.
Când au fost puse să aleagă, maimuţele au ales mama de pluş. Maimuţele “obligate” să crească
alături de mama de sârmă s-au dovedit a fi mult mai temătoare, cu tendinţă redusă de explorare a
mediului. Cele crescute cu mama de pluş în schimb au părut a avea un nivel de anxietate redus şi o
tendinţă crescută de explorare a mediului. Cu toate acestea, nici una din aceste maimuţe nu a reuşit
să aibă un comportament social normal, nici după câţiva ani; în plus, s-a dovedit ca niciuna dintre
ele nu a putut manifesta un comportament matern corespunzător cu proprii pui.
Concluzia acestui experiment a fost aceea că nevoia de ataşament este înnăscută, prezentă la toţi
membrii speciei, dar capacitatea de a manifesta un veritabil ataşament depinde de “întâlnirea”
fiecărui individ cu o “figură de ataşament”. Dacă acest lucru nu este posibil, întreaga dezvoltare
ulterioară a individului are foarte mult de suferit.
Totuşi studiile longitudinale au arătat că formarea ataşamentului uman nu funcţionează după legea
“totul sau nimic”, şi nu este strict dependentă de succesul ataşamentului timpuriu.

• Alte studii au demonstrat că ataşamentul, chiar dacă este o coordonată universal umană, poate
lua forme diferite, în funcţie de contextul dezvoltării.
Bowlby şi Ainsworth au identificat mai multe tipuri de ataşament în funcţie de tipul de interacţiune
oferit de adult, paradigma experimentală folosită fiind “Strange Situation” – situaţia străină.
Această paradigmă presupune expunerea copilului la un stres progresiv pentru a studia reacţiile sale
emoţionale, dar şi modul de relaţionare cu persoana de referinţă chiar în condiţii care par a fi
“ameninţătoare” pentru copil.
Fazele experimentului sunt următoarele:

I. Copilul şi părintele se află într-o încăpere nefamiliară

II. Intră o persoană necunoscută

III. Părintele iese
IV. Părintele se întoarce, străinul iese
V. Părintele iese
VI. Se întoarce necunoscutul
VII. Părintele vine, necunoscutul pleacă

S-a studiat modul în care copiii peste 10 luni se raportează la părinte atunci când intră străinul, când
el pleacă sau când se întoarce. Bowlby şi Ainsworth au găsit 3 categorii de ataşament, după studiul
a sute de copii. La acestea Main si Solomon au adăugat o a patra categorie - ataşamentul
dezorganizat sau dezorientat.

A. Ataşament sigur, securizant – 65% din copii

- considerarea adultului ca bază de explorare a mediului; au curajul să exploreze pornind de
la această bază securizantă, unde se pot întoarce dacă se întâmplă ceva rău.
- căutarea interacţiunii cu adultul (persoana de referinţă) când acesta se întoarce în cameră

B. Ataşament anxios, evitativ – 20% din copii

- explorare independentă a mediului (se rupe uşor de părinte, se ataşează de străini, nu are
probleme când e părăsit de persoana familiară)
- evitare activă (când adultul se întoarce, copilul îl evită sau îl ignoră).

A. Ataşament anxios, rezistent

- explorare redusă a mediului şi teama de obiecte sau situaţii noi – dificultatea restabilirii
interacţiunii cu adultul când acesta se întoarce (nu-l ignoră, dar când acesta caută
contactul este “pedepsit” pentru faptul de a-l fi părăsit pe copil).
 B. Ataşamentul dezorganizat (dezorientat)
- derută extremă în faţa situaţiei, perplexitate în mişcări, în reacţii, aproape invariabil apatie,
depresie
- lipsa unei relaţii cu adultul, chiar în condiţii de stres, indiferenţă
- caracteristic mai ales pentru copiii maltratati, abuzaţi fizic, a căror apatie e explicată de
comportamentul punitiv inconsecvent şi nemotivat.

Ipoteza lui Bowlby este că aceste tipuri de ataşament devin “interiorizate”, sub forma unor “modele
de lucru interne”, şi se manifestă ulterior în interacţiunile sociale stabilite de individ. Aşa se explică
de ce unele persoane au succes în relaţiile sociale, în vreme ce altele ignoră sau evită sistematic
orice ataşament, sau stabilesc relaţii în care introduc un comportament punitiv.

III. TEMPERAMENTUL

Temperamentul constă în diferenţe care apar în răspunsul emoţional al copiilor şi care par a reflecta
trăsături stabile, persistente, “de personalitate”. Acestea sunt predispoziţii care afectează viaţa
emoţională de timpuriu, se accentuează în timp şi marcheză structurarea personalităţii. După unii
autori temperamentul s-ar putea să fie şi instrumentul prin care copiii înşişi îşi pot modula
interacţiunile.
În acest domeniu s-a realizat un studiu celebru, extrem de sistematic, numit “New York
Longitudinal Study”, cuprinzând 130 de persoane, urmărite de la naştere la vârsta adultă. Autorii
(Thomas şi Chess) au urmărit trăsăturile constante pe parcursul acestor ani şi au delimitat 9
dimensiuni ce dau consistenţă acestor patternuri de comportament constante de-a lungul vieţii:

1. Nivelul de activitate (nivelul de arousal transparent comportamental).

2. Ritmicitatea (regularitatea ritmurilor biologice – somn – hrănire).
3. Tendinţa de apropiere versus evitare a stimulilor noi
4. Adaptabilitatea (iniţial motorie, apoi şi a structurilor cognitive).
5. Pragul de răspuns la stimulare
6. Intensitatea reacţiei (amplitudinea răspunsului produs).
7. Calitatea dispoziţiei emoţionale (preponderenţa emoţiilor negative versus pozitive).
8. Distractibilitatea (măsura în care reacţionează la stimuli irelevanţi, care interferează cu
cei importanţi la un anumit moment).
9. Persistenţa / perseverenţa (măsura în care apare consecvenţa în continuarea activităţii,
în ciuda obstacolelor).

Rezultă astfel 3 patternuri comportamentale, vizibile din primele zile de viaţă:

A. temperamentul uşor, care nu creează probleme;
B. temperament dificil, iritabil, neritmic, cu o intensitate mare a reacţiei;
C. temperament lent, cu timpi de reacţie mari şi în declanşarea reacţiilor şi în adaptarea la noi
situaţii / stimuli.

Dacă nu apare totuşi o mare consistenţă între comportamentul noului născut şi cel al unei persoane
de 20 de ani, există totuşi o corelaţie semnificativă între dimensiunile temperamentale la vârsta de 1
an şi cele de la 20 ani.
S-ar părea că cel puţin 2 din aceste dimensiuni au o valoare predictivă mare (după Rothbart):
reactivitatea (mai ales emoţională) şi predispoziţia pentru emoţii pozitive sau negative.
Ataşamentul apare la intersecţia între predispoziţiile temperamentale ale copilului şi oferta
părinţilor. După evaluarea nou-născutului cu scala Brazelton şi a comportamentului părintelui
imediat după naştere, s-a urmărit legătura dintre aceste variabile şi tipul de ataşament dezvoltat
ulterior de copil. 100% din cei care au demonstrat o reacţie de orientare cotată cu 9 (maxim pe scala
Brazelton) şi au întâlnit un stil matern tandru au dezvoltat un stil de ataşament securizant. Dintre cei
cu răspuns mai prost de orientare, dar cu mamă tandră, 33% au dezvoltat ataşament securizant. Cei
cu răspuns de orientare foarte bun, dar cu o mamă mai rece, au dezvoltat acest tip de ataşament doar
în proporţie de 38%, iar cei care n-au avut parte nici de una nici de alta, doar în proporţie de 13%.
Deci e posibil ca cele 2 stiluri (al copilului şi al părintelui) să se potenţeze reciproc de-a lungul vieţii
în comun. Ceea ce înseamnă că inclusiv în cazul unui abuz psihic, social sau sexual se pune
problema nu doar a unui stil parental defectuos, ci şi a unui posibil patern temperamental care poate
să favorizeze apariţia conflictelor.

3.B. Perioada 1-3 ani

Principalele achiziţii social-emoţionale ale acestei vârste sunt:

 Sociabilitate crescută - manifestată prin tolerarea mai bună a necunoscuţilor, distres mai
puţin evident când persoana semnificativă pleacă, scăderea nevoii de apropiere fizică
adult-copil, dar amplificarea nevoii contactului psihologic, la distanţă, prin limbaj, privire,
zâmbet, indici non-verbali. De exemplu, copiii devin dezinteresaţi de jucării dacă e afectat
contactul vizual cu mama (prin interpunerea unui ecran sau prin ignorarea copilului).

 Amplificarea dorinţei de împărtăşire a emoţiilor – apare în paralel cu dezvoltarea

limbajului şi implică emoţii ca empatia, ruşinea, vina, gelozia, mândria, timiditatea,
dispreţul.

 Referenţierea socială – folosirea expresiilor emoţionale ale altora ca indicatori pe baza

cărora se interpretează o situaţie nouă. De exemplu, în cazul interacţiunii cu un străin, dacă
mama încurajează apropierea, copilul abordează într-un final persoana.
Se pare că această referenţiere este folosită mai ales în situaţii ambigue, nu şi în cele care au un
potenţial periculos explicit. Atunci când copilul este pus să aleagă între jucării frumoase, neutre sau
înspăimântătoare, el alege jucăria frumoasă indiferent de atitudinea mamei; dacă este înspăimântat
de o jucărie nu o alege nici atunci când mama aproba acest lucru; în schimb în cazul jucăriei neutre
reacţia de dezambiguizare a mamei contează foarte mult.

 Primele abilităţi de interacţiune cu alţi copii (15 – 24 luni) – apar schimburi de expresii
faciale, verbale, sau de jucării.

 Dobândirea conştiinţei de sine :

• conştientizarea propriei autonomii (“eu sunt cel care pot face ceva”)
• recunoaşterea de sine (se recunoaşte în oglindă)
• referirea verbală la propria persoană – apar pronumele personale “eu”, “mine” în
vocabular

 Conştientizarea celorlalţi – copiii realizează că acţiunile lor pot fi diferite de ale celorlalţi
şi chiar că pot să-şi asume roluri diferite, independente de rolurile celorlalţi (dispariţia
egocentrismului).

 Capacitatea de reglare afectivă – apare controlul impulsurilor (când este nemulţumit

copilul nu mai recurge atât de des la violenţă fizică, ci la cea verbală).
Sumar
Dezvoltarea fizică pe parcursul primului an de viaţă este foarte alertă, apoi ritmul este progresiv încetinit până la vîrsta
de trei ani. Iniţial motricitatea este involuntară, reflexă, apoi se dezvoltă şi motricitatea voluntară. Tot în primul an de
viaţă apar progrese în dezvoltarea senzorială. Din punct de vedere cogntiv se dezvoltă abilităţile perceptuale – în
principale percepţia tridimensionalităţii, percepţia intermodală şi percepţia obiectului (între 3 şi 5 luni, cu mult înaintea
vârstei postulate de Piaget). De asemenea memoria este deja funcţională în primul an de viaţă. Dezvoltarea limbajului
începe deja în perioada preverbală, urmând ca în perioada verbală să se parcurgă mai mulţi paşi – cuvinte izolate, emisii
de două cuvinte, alte progrese sintactice, semantice şi pragmatice. Dezvoltarea socială începe de la naştere, putând fi
descifrată în primul an în emoţii, ataşament, temperament. Între 1 şi 3 ani au loc alte achiziţii sociale importante, dintre
care crucială este dobândirea conştiinţei de sine.

Cuvinte-cheie: reflexe, motricitate voluntară, percepţie, memorie, limbaj, emoţii, ataşament, temperament,
conştiinţă de sine

Exerciţii
A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :

1. Care din următorii stimuli va atrage cel mai puţin atenţia unui sugar?
a. o faţă umană
b. un obiect în mişcare
c. o simplă formă geometrică
d. un patern alb-negru tip tablă de şah

2.Scorul ___________este derivat dintr-o scală de dezvoltare a noului născut

3. „Motherese” reprezintă:
a. instinctul matern
b. un limbaj utilizat doar cu bebeluşii
c. abilitatea de a creşte copiii, indiferent de vârstă

4. În perioada preverbală se dezvoltă abilităţile __________ şi __________.

5. Lalaţia apare:
a. în perioada 4-6 luni
b. are caracter de holofrază
c. este un proces controlat maturaţional
d. apare şi la animale

6. Observaţii făcute asupra copiilor în sarcina fantei vizuale au demonstrat că percepţia acesteia
este:
a. moştenită genetic şi prezentă la naştere
b. dependentă de experienţă
c. dezvoltată la om la aceeaşi vârstă la care se dezvoltă şi la puiul de găină
d. niciuna din variantele de mai sus

7. Fanta vizuală este :

a. o zonă a retinei
b. un dispozitiv experimental
c. o caracteristică a mediului

8. Realizaţi conexiunile corecte între coloane:

a. ataşament evitativ 1. teama de obiecte sau de situaţii noi

b. ataşament sigur 2. indiferenţă, apatie

c. ataşament rezistent 3. adultul e bază de explorare a mediului

d. ataşament dezorganizat 4. evitare activă

B)Teme pentru dezbatere:

1. Explicaţi de ce paradigma fantei vizuale se utilizează şi pentru evidenţierea fricii la sugari.
2. Precizaţi cele mai frecvente erori care apar în perioada verbală. Explicaţi-le şi oferiţi un exemplu.

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1:c; 2:Apgar; 3: b; 4: fonologice/comunicative; 5:a,c; 6:d ;7: b ; 8: a4, b3, c1, d2.