Politicile comunitare de mediu

1. Crearea politicii de mediu

Când Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa au fondat

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (ECSC), în 1951, centrul
de interes era împiedicarea unui alt război în Europa. Când, mai târziu, în
1957, aceleaşi state au pus piatra de temelie a Comunităţii Economice
Europene (EEC), reconstrucţia în Europa era principala problemă.

Nici în Europa, nici în restul lumii, protecţia mediului nu era o

preocupare la acea vreme. De aceea, tratatele ce stau la baza Comunităţii
Europene nu oferă nici o bază legală pentru activităţile comunităţii în
domeniul politicii mediului.

Până spre sfârşitul anilor 1960 nici un stat european nu a avut definită
o politică clară a mediului. Pe parcursul ultimilor 30 de ani însă s-au
înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistem complet de
control a calităţii mediului în cadrul Uniunii Europene. Această problemă
acoperă o gamă variată de aspecte, variind de la zgomotul produs la
prevenirea deşeurilor, la produsele chimice, particulele de aer, vaporii de apă
sau reţeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, precum
scurgerile de petrol sau incendiile de pădure.

Prima încercare a Comunităţii Europene de a rezolva probleme de

mediu a avut loc la cea dintâi conferinţă globală pe probleme de mediu
("Despre mediul înconjurător omului"), ţinută la Stockholm, în 1972.
Conferinţa a stimulat activităţile naţionale în domeniul protecţiei mediului în
multe ţări europene. În acelaşi an, statele membre ale EEC au subliniat
importanţa politicii mediului la summit-ul şefilor de state şi guverne ţinut la
Paris. Statele membre au cerut Comisiei Europene să elaboreze un Program
de Acţiune pentru Mediu, incluzând un calendar precis.

Primul Program de Acţiune pentru Mediu (EAP) elaborat de către

şefii de state şi guverne din cadrul Comunităţii pe baza acestei cereri se
constituie în chiar începutul politicii de mediu a Comunităţii. Deşi primele
măsuri s-au concentrat mai degrabă pe repararea daunelor deja apărute, chiar
primul EAP a enunţat principiile de prevenire. Aceste principii au fost
parţial reluate, lărgite şi completate de următoarele trei EAP-uri (în 1977,
1983 şi 1987).

În primul program de acţiune pentru mediu au fost înscrise

următoarele 11 principii:

-Daunele aduse mediului trebuie mai degrabă evitate, decât combătute

ulterior (principiul prevenirii)
-Impactul măsurilor asupra mediului trebuie luat în considerare cât
mai devreme posibil
-Utilizarea excesivă a resurselor naturale trebuie evitată, pentru a nu
perturba echilibrul ecologic
-Sprijin financiar pentru cercetări asupra mediului
-Persoana sau compania care este în principal responsabilă pentru
daune aduse mediului trebuie să plătească despăgubiri (principiul
poluatorului care plăteşte)
Activităţile dintr-un stat membru trebuie să nu fie dăunătoare
mediului unui alt stat membru
-Trebuie să se ţină seama de interesele ţărilor în curs de dezvoltare
-Trebuie elaborate strategii pe termen scurt şi lung pentru a mări
influenţa politicii europene de mediu pe alte continente
-Este necesară educaţia despre mediu, de vreme ce conservarea naturii
este o datorie ce priveşte pe fiecare dintre cetăţenii Comunităţii
Europene
-Când se combat efectele nocive asupra mediului, trebuie stabilit de la
caz la caz nivelul optim de acţiune (nivel comunitar, naţional sau
regional)
-Armonizarea politicilor de mediu naţionale, în vederea evitării
acţiunilor unilaterale şi a ajungerii la o politică de mediu coordonată,
fără ca acest lucru să împiedice progresul pe plan naţional.

În prezent, politica Uniunii Europene în ceea ce priveşte protecţia

mediului este bazată pe ideea conform căreia standardele ridicate de
protecţie a mediului stimulează inovaţia şi crează noi oportunităţi de afaceri.
Domeniul economic, social şi cel al protecţiei mediului sunt strâns legate
unul de celălalt. Obiectivul Uniunii Europene este să ofere un nivel adecvat
de protecţie a mediului în întreaga Uniune, fără a neglija circumstanţele
locale şi restricţiile economice aferente.
 Toată politica privind protecţia mediului este bazată pe principiul
„poluatorul plăteşte”. Astfel, sursa poluantă poate să „plătească” fie prin
intermediul investiţiilor efectuate în creşterea standardelor de protecţie, fie
prin plata unei taxe care acoperă utilizarea produselor poluante, fie de către
industrie sau de către consumatorii obişnuiţi. Plata efectuată poate de
asemenea să includă obligativitatea de a recupera, recicla sau distruge
produsele utilizate. Comisia a propus de asemenea ca emisiile ilegale de
produse dăunătoare calităţii aerului, apei sau solului, transporturile ilegale şi
deversarea ilegală a deşeurilor, precum şi traficul ilegal al speciilor aflate pe
cale de dispariţie să fie considerate fapte penale şi pedepsite ca atare.

În concluzie, se poate spune că politica mediului este probabil una

dintre cele mai dificile politicii ale Uniunii Europene. În timp ce Statele
Membre se pot bucura de frumuseţile naturii din Europa, ele trebuie de
asemenea să împartă responsabilitatea pentru ploile acide, apele poluate,
aerul contaminat cu produse chimice şi deşeurile deversate în mod
necorespunzător. Condiţiile extreme de vreme au început să devină tot mai
pronunţate, ilustrând faptul că schimbarea climei este o problemă care îi
preocupă pe toţi cetăţenii şi care trebuie să fie abordată la toate nivelele
politicii de protecţie a mediului.

2. Programe de acţiune asupra mediului înconjurător

Programele de acţiune asupra mediului înconjurător, lansate în 1972,

au contribuit la integrarea problemelor ecologice şi a celor de mediu în
cadrul tuturor politicilor comunitare.

În cadrul CEE și ulterior al UE au fost elaborate și adoptate 5

programe de acțiune în 1973, 1977, 1982, 1987 și 1993. Ele au exprimat o
veritabilă filozofie conumitară în privința mediului și au stabilit un calendar
de acțiuni specifice de întreprins pe perioada acoperită de fiecare program în
parte.

Primul program de acțiune (1973-1976) definea principiile de bază și

obiectivele fundamentale ale politicii comunitare în domeniul mediului și
identifica acțiunile generale de realizat.

Cel de-al doilea program de acțiune (1977-1981) continuă și

particularizează acțiunile generale stabilite anterior.
 Primele două programe de acțiune în domeniul mediului au fost axate,
în special, asupra căutării de răspunsuri imediate la problemele grave
ridicate de poluare. Aceste programe au cuprins liste detaliate ale acțiunilor
ce trebuiau întreprinse pentru a controla marea diversitate de probleme
ridicate de poluare.

Al treilea program de acțiune (1983-1986) a stabilit, pentru prima

dată, prioritățile acțiunii comunitare în domeniu și a introdus un anumit
număr de noi concepte precum: integrarea aspectelor ecologice în celelalte
politici comunitare, abordarea preventivă etc. A fost definită o strategie
globală și preventivă de salvare a mediului și resurselor. Prioritatea a trecut
de la controlul poluării la prevenirea acesteia, iar protecția mediului a
devenit o misiune mai largă, înglobând și afectarea solului sau integrarea
intereselor mediului în celelalte politici comunitare, în scopul de a atinge ”o
dezvoltare durabilă”.

Confirmând această strategie preventivă, cel de al patrulea program de

acțiune (1987-1992) a urmărit să facă din protecția mediului un element
esențial al oricărei politici comunitare economice și sociale. Acesta conținea
și o declarație relativă la necesitatea de a urmări o abordare mai integratoare
în materie de control și reducere a poluării în scopul de a evita transferul
poluării dintr-o regiune în alta.

Principalele direcții de acțiune ale acestei noi abordări s-au exprimat

sub diverse forme și dimensiuni. Patru tipuri de activitate au fost considerate
prioritare : aplicarea completă și eficace a legislației comunitare în vigoare;
controlul impactului asupra mediului a tuturor substanțelor și surselor de
poluare; un acces mai bun la informare pentru public și o mai bună difuzare
a informației; crearea de locuri de muncă în domeniu.

Documentul a subliniat necesitatea armonizării legislațiilor pentru a

se permite gestiunea riscurilor ecologice legate de utilizarea organismelor
genetice modificate. Se cerea, de asemenea, crearea unui nou instrument
care să permită asigurarea integrării preocupărilor în materie de mediu în
politica și în pregătirea programelor în toate sectoarele de activitate
economică și socială.

Cel de al cincilea program de acțiune (1993-2000), intitulat în mod

sugestiv : „Către o dezvoltare durabilă”, se înscrie mai ales în prelungirea
celui de-al IV-lea program, dar adoptă, în același timp, o nouă abordare a
problemelor mediului. Această abordare, fondată pe principiul dezvoltării
durabile, implică nu numai autoritățile, ci și toți cetățenii care au o
responsabilitate comună fațăde mediu. Documentul promovează ca principii:
dezvoltarea durabilă, recurgerea la măsuri preventive și răspunderea
împărțită, principii enunțate în Tratatul de la Maastricht. El vizează stabilirea
unei structuri pentru aplicarea Agendei 21, la care au subscris Uniunea
Europeană și statele membre, în cadrul Conferinței ONU privind mediul și
dezvoltarea (1992).

Programul cuprinde trei părți, din care principalele două vizează

acțiuni interne și externe: prima parte rezumă starea mediului în statele
Uniunii Europene și amenințările crescânde ale viitorului și expune o nouă
strategie destinată să rupă cu tendințele actuale și să promoveze cerințele
dezvoltării durabile; partea a doua prezintă un rezumat al amenințărilor și
problemelor ecologice în contextul internațional și indică ceea ce Uniunea
Europeană și statele membre vor face sau ar putea face, în cadrul unei
cooperări internaționale sau bilaterale, în ceea ce privește chestiunile care se
pun la ețalon regional sau mondial; partea a treia, foarte scurtă și generală,
tratează probleme referitoare la alegerea priorităților, structura costurilor.

Programul abordează numeroase probleme de mediu : modificările

climatice, poluarea aerului, diminuarea resurselor naturale și a diversității
biologice, epuizarea și poluarea resurselor de apă, deteriorarea mediului
urban, deșeurile etc.

Aceste probleme nu mai sunt tratate individual, ci ca simptome ale

unei proaste gestiuni și utilizări a resurselor. Se evidențiază faptul că
degradarea mediului este determinată de modul de consum și de
comportament. În baza acestei distincții, pentru a se obține rezultate reale a
fost acordată prioritate următoarelor direcții de acțiune: gestiunea ”durabilă”
a resurselor naturale; combaterea integrată a poluării și acțiuni preventive
privind deșeurile; reducerea consumului de energie provenit din surse
neregenerabile; ameliorarea sănătății și securității, în special în ceea ce
privește evaluarea și gestiunea riscurilor industriale , securitatea nucleară
etc.

Deși cel de al cincilea program a contribuit în mod deosebit la

ameliorarea situației în domeniul mediului, totuși a rămas un anumit număr
de probleme grave de mediu a căror soluționare necesită implementarea unor
măsuri complementare. Din această perspectivă, cel de al șaselea program de
acțiune vizează în special componenta ”mediu” a dezvoltării durabile, în
contextul mai general al ameliorării globale a stării mediului și a calității
vieții în UE.

Al şaselea program – ‘Mediul 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră’

- care se derulează între 2002 şi 2012, se axează pe următoarele patru arii
prioritare:

• Abordarea schimbării de climă şi a încălzirii globale

• Protejarea habitatului natural şi a faunei sălbatice
• Adresarea problemelor privind protecţia mediului şi a sănătăţii
• Consevarea resurselor naturale şi controlul deşeurilor.

Programul se bazează pe un sistem de control complet, aflat deja în

desfăşurare în Uniunea Europeană şi oferă protecţie egală tuturor Statelor
Membre, oferind în acelaşi timp flexibilitate pentru a satisface cerinţele
locale şi regionale – de exemplu, politica apelor este bazată pe nevoile
specifice ale fiecărui bazin hidrologic. Problemele care includ mai multe arii
de politică sunt adresate prin intermediul strategiilor tematice care se ocupă
de poluarea aerului, prevenirea deşeurilor şi reciclarea acestora, mediul
marin, pământ, pesticide, utilizarea durabilă a resurselor şi mediul urban.

Al şaselea program de acţiune scoate de asemenea în evidenţă

importanţa respectării legilor existente de protecţie a mediului. Impactul
asupra mediului ar trebui luat în considerare în cadrul fiecărei politici
europene, de exemplu atunci când se iau decizii care privesc agricultura,
energia şi transportul: problemele de mediu trebuie să fie abordate direct la
sursă şi acest lucru atinge în mod frecvent un număr de arii de politică.
Întreaga societate – agenţii economici, cetăţenii, ONG-urile, partenerii
sociali – ar trebui încurajaţi pentru a se implica împreună în găsirea soluţiilor
pentru problemele de mediu.Programul accentuează faptul că îngrijorările
legate de mediu şi obiectivele europene pentru creşterea economică,
competitivitate şi angajare în muncă sunt legate: aspectele economice şi
sociale ale politicii de mediu trebuie luate întotdeauna în considerare.

Politica de Mediu a Uniunii Europene

Introducere

Debutul procesului de integrare europeană a avut loc într-o perioadă

în care mediul nu constituia o preocupare la nivel de politici publice, iar
prioritățile Comunitatilor erau centrate pe obiective economice legate de
reconstrucția Europei după al doilea război mondial, creștere economică,
stabilitate și dezvoltare, ocuparea forței de muncă.
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat
primul program de acțiune pentru protecția mediului. De la o abordare
sectorială, europenii au trecut la elaborarea de strategii de dezvoltare
durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare;
Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai
complex de instrumente, a promovat cercetarea și inovarea tehnologică
pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-piețe, a încercat să
acționeze la nivelul comportamentelor de consum și de producție (apreciate
astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului și a
eco-sistemelor), s-a implicat activ în acțiunea la nivel global în direcția
reorientării politicilor economice către o dezvoltare durabilă în toate țările
lumii.
Strategia europeană de dezvoltare durabilă își are fundamentarea
juridică în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia
țările membre își propun ca obiective comune „promovarea unei dezvoltări
armonioase și echilibrate a activităților economice în ansamblul Comunității,
o creștere durabilă și non-inflaționistă respectând mediul, un grad ridicat de
convergență a performanțelor economice, un nivel ridicat de ocupare și de
protecție socială, creșterea nivelului și a calității vieții, coeziunea
economico-socială și solidaritatea între statele membre”.
Protecția mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunităților în 1971,
prin prima Comunicare a Comisiei către Consiliu cu privire la necesitatea
unei politici europene de mediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în
cadrul Consiliului European de la Paris, șefii de state și de guverne ai țărilor
membre, au cerut Comisiei să elaboreze un program de mediu și să adopte
măsurile necesare implementării lui. Rezultatul a constat în crearea unui
serviciu specializat pentru protecția mediului și adoptarea în 1973 a Primului
Program de Acțiune pentru Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977.
El pune accentul pe caracterul preventiv al politicii de mediu care
trebuie să urmărească evitarea poluării și subliniază că aceasta trebuie să se
desfăşoare în paralel şi concomitent cu dezvoltarea economică şi socială. De
asemenea, se pune problema aplicării principiului "poluatorul plăteşte",
potrivit căruia poluatorului îi revin cheltuielile ocazionate de prevenirea şi
repararea daunelor ecologice.
Au urmat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986, respectiv
1987/1992) cu o abordare predominant sectoriala, verticala, a problemelor
de mediu, meritul principal al acestei prime etape fiind acela de a fi
structurat componentele majore ale politicii comunitare de mediu:
principiile, obiectivele, instrumentele si structurile institutionale.

Al treilea program (din 1983) evidenţiază şi mai accentuat implicaţiile

protecţiei mediului pentru industrie, agricultură, producerea de energie şi
transporturile.

Ca şi în alte domenii, Actul Unic European a dat un nou impuls

politicii comunitare adăugând tratatului un titlu consacrat mediului, devenit
titlul XIX, odată cu tratatul de la Amsterdam. Articolul 130R (art. 174 nou)
prevede că politica Comunităţii este fondată pe principiul precauţiei, al
acţiunii preventive, al corectării cu prioritate la sursă a prejudiciilor aduse
mediului şi „poluatorului plăteşte", iar art. 6 prevede că "exigenţele de
protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi punerea în aplicare
a politicilor şi acţiunilor Comunităţii în vederea promovării unei dezvoltări
durabile". Articolul 130S (art. 175 nou) acordă Consiliului puterea de a
hotărî asupra măsurilor necesare, iar art. 130T (art. 176 nou) precizează că
acestea "nu sunt un obstacol în menţinerea şi stabilirea de către fiecare stat
membru a măsurilor susţinute de protecţie", cu condiţia ca acestea să fie
compatibile cu tratatul şi notificate de către Comisie.
Al 5- lea program adoptat în decembrie 1992 este axat pe
implementarea unei "dezvoltări durabile" şi propune alături de adoptarea
instrumentelor legislative, recurgerea la instrumente fondate pe legile pieţei
(stimulente economice şi fiscale).

Comisia a propus în ianuarie 2001 al 6-lea program pentru 2010,

având ca domeniu de intervenţie prioritară schimbarea climatică, sănătatea şi
mediul, natura şi diversitatea biologică, gestiunea resurselor naturale. Cu
ocazia punerii în aplicare a reformei Fondurilor structural, Comisia a
vegheat ca o clauză privind protecţia mediului să fie inserată în cadrul
granturilor comunitare, plăţile putând fi suspendate dacă proiectele selectate
nu respectă regulile comunitare privind mediul.
 Cel de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu a fost conceput
pentru a îndruma Comunitatea Europeană pe un curs de dezvoltare susţinută.
Dezvoltarea susţinută sau managementul înseamnă că fiecare generaţie
trebuie să lase generaţiilor următoare un mediu la fel de intact ca acela de
care a beneficiat ea însăşi.

Când a intrat în vigoare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la

Maastricht (care a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea
Europeană) a ridicat protecţia mediului la unul dintre cele mai înalte ranguri
între obiectivele Comunităţii. Pe lângă aceasta, schimbările procedurale au
facilitat promulgarea măsurilor pentru mediu necesare la nivel comunitar,
chiar împotriva voinţei statelor membre mai puţin preocupate de mediu.

Scopurile şi principiile politicii de mediu a UE sunt înscrise în

articolul 130s al Tratatului European:

Politica Comunitară a Mediului va contribui la urmărirea următoarelor

obiective:

-conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui

-protecţia sănătăţii umane
-utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale
-promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de
mediu regionale sau globale
Politica Comunitară a Mediului va avea ca ţel protecţia de nivel înalt,
luând în considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni ale
Comunităţii. Se va baza pe principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii
acţiunii preventive, a combaterii sursei care provoacă stricăciunea mediului
şi a obligaţiei celui responsabil să plătească. Cerinţele de protecţie a
mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea altor politici
comunitare.

Următorul pas în domeniul politicii de mediu europene este Tratatul de la

Amsterdam, încheiat în 1997. El a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999.
Importanţa protecţiei mediului şi a dezvoltării susţinute a fost încă o dată
subliniată, odată cu acest Tratat. Parlamentul European are de asemenea mai
multe puteri în promovarea legislaţiei mediului.

Programele de acţiune pentru mediu mai sus menţionate ar trebui să dea o

structură Comunităţii Europene, când aceasta acţionează în domeniul
politicii mediului. Cu toate acestea, ele nu sunt obligatorii. Comunitatea
elaborează Regulamente şi Directive în conformitate cu programele de
acţiune pentru mediu şi bazate pe prevederile legale din Tratatul Uniunii
Europene.

Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt de asemenea

direct adresate tuturor subiecţilor din cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă
că Regulamentele UE sunt obligatorii pentru fiecare cetăţean al unuia dintre
statele membre. De exemplu, interdicţia de a trimite deşeurile în anumite ţări
în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce priveşte
supravegherea şi controlul transportului de deşeuri, este obligatorie pentru
fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege sau o
ordonanţă naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este
permisă.

Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate,

menţionează obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în
parte. Directivele lasă proporţia implementării lor la latitudinea statelor
membre, care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerinţele
directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislaţie
se integrează în sistemul legal naţional rămâne şi el la latitudinea statelor
respective. De exemplu, diferite Directive privind puritatea aerului impun
valori limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi poluanţi, dar lasă în
seama statelor membre alegerea măsurilor ce se impun (cum ar fi cerinţe de
mediu mai stricte pentru agenţii industriali deja existenţi), pentru a rămâne
sub limita valorilor specificate.

Măsurile de mediu, în mod special, necesită un foarte înalt grad de

flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de
adaptare cât mai bună la diferitele condiţii climatice, la atitudinea populaţiei,
la respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din cadrul fiecărui stat
membru. Din acest motiv, Directivele sunt mult mai des utilizate pentru a
implementa politica de mediu europeană decât Regulamentele.

Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre. Directivele trebuie

implementate în legislaţia naţională într-o anumită perioadă de timp.

Primul Program de Acțiune Ecologică (1973-1977) s-a concentrat în

principal pe acțiuni corective axate în egală măsură pe problemele imediate
dar și pe cele acumulate în timp, cu care se confruntă Comunitatea.
Al Doilea Program de Acțiune (1977-1982). S-a acordat o atenție
prioritară acțiunilor preventive menite să confere o nouă orientare politicii
în acest domeniu accentuând orientarea pro-activă prioritar în raport cu cea
reactivă. Din păcate, majoritatea direcțiilor strategice din cadrul acestor
programe au continut o serie de exceptări socio-economice care au plasat
efectiv obiectivele din domeniul mediului într-o pozitie colaterală. Spre
exemplu, industriile turistice din Franța și Italia au fost protejate cu nivele
scăzute de exigența a standardelor privind poluarea țărmului mării pentru a
permite menținerea câștigurilor acestor sectoare.

Al Treilea Program de Acțiune (1982-1987) . Amplificarea permanentă

a problemelor ecologice și înscrierea lor constantă pe agendele politice a
condus la un grad sporit de prioritate acordat acestei etape în Cancelariile
Europene. Acesta a inclus stimularea dezvoltării industriilor “nepoluante",
ecotehnologiilor și eforturilor de promovare a reciclării, reutilizării și
recuperării resurselor mediului ambiant. Directiva din 1985 asupra
Evaluării Impactului Ecologic a prevăzut aprobarea lansării unor proiecte
de anvergură în domeniul industrial și infrastructură numai după ce s-a
dovedit în prealabil compatibilitatea lor cu normele ecologice.

Al Patrulea Program de Acțiune (1987-1992). Acest program a fost

adoptat concomitent și pentru aceeași perioadă cu A.U.E. care lansa
procesul de creare a Pieței Unice Interne. Protecția mediului ambiant
devenise o componentă esențiala a tuturor politicilor economice și sociale,
în noul context al adâncirii procesului de integrare europeană. S-au
conceput ample și stringente acțiuni cu privire la utilizarea îngrășămintelor
și biostimulatorilor, gospodărirea deșeurilor, biodiversitatea în
conformitate cu dezideratele Pieței Unice. Au fost criticate întârzierile
manifestate de țările membre în anii anteriori, privitor la punerea în
aplicare a Directivelor Comunitare în domeniul mediului.

Al Cincilea Program de Acțiune (1992-2000). Dorindu-se o abordare mai

coerentă, acest program este evident mai cuprinzător ca amploare și ambițios
ca obiective decât oricare din celelalte. Una din trăsăturile sale specifice a
fost preocuparea de a adopta o abordare “ de jos în sus” și definită prin
substanța legislativă prevalent prescriptivă. Ca atare se va pune accentul pe
dezvoltarea unui cadru consultativ cu lumea afacerilor și aplicarea mai
largă a principiului subsidiarității. Unele dintre prevederile din
Programele anterioare au fost reluate și în acest program, în principal,
principiile și obiectivele stabilite pentru a circumscrie viitoarele politici
ecologice mai degrabă decât să elaboreze un pachet de reglementări ce
trebuiau implementate. Au existat și o serie de inițiative importante cum ar
fi Schema Europeană de Management și Audit, o Schemă Europeană de
Etichetare Ecologică și un impuls puternic dat creării Agenției Europene
pentru Mediu. O altă inițiativă nouă în domeniu a fost instrumentul
financiar numit LIFE, introdus în ajunul acestui program, pentru perioada
1992-1995 cu un buget initial de 400 milioane ECU care urma să se dubleze
în urmatorii patru ani. Scopul său principal era să finanțeze proiecte pilot,
transferul de tehnologie, difuzarea celor mai valoroase practici și prevederi
țărilor terțe (îndeosebi în curs de dezvoltare). Acest al cincilea program
capătă și o dimensiune sectorială, cu speciala orientare spre industrie,
energie, transport, agricultură și turism.