Postmodernitatea şi criza politicii

Această epocă interesantă, mult prea interesantă în care părem a ne afla fără să vrem
sau să realizăm, începe a manifesta noi faţete care ne-ar putea îmboldi să amânăm
indeterminat anodinul "sfârşit al istoriei" cerut cu mare asiduitate de Fukuyama1. Victoria
deplină a (neo)liberalismului, portretizată în cel mai totalitar mod cu putinţă precum un
fel de finish-line al dialecticii istorice, rămâne doar un deziderat utopic. Sintezele (uneori
aberante) ce iau naştere în această postmodernitate rebelă în raport cu planurile
eschatologice ale modernităţii, deschid porţi noi în filosofia politică radicală a zonei euro-
americane.
Fostele mari narative ideologice sunt moarte, îngropate, după cum precis constata
Lyotard, iar mulţii nostalgici care încearcă o naivă resuscitare îşi asumă riscul agăţarii
perpetue de cadavrul rece al epocii trecute, un cadavru ce nu dă nici un semn de înviere.
Şi la urma urmei, ce înviere ar putea pretinde o eră a nihilismului raţional, o eră a
universalizării individualismului atomizant, o eră care - în impertinenţa-i specifică - a
crezut că poate arunca sacralitatea peste şubredul bord al imanenţei şi încă ar putea atinge
himericele Lumini?
Pe acest fond circumstanţial se impune şi o diferenţiere netă între un mod de gândire
postmodern şi unul postmodernist. Dacă cel dintâi constată cu sânge rece situaţia de fapt
şi încearcă să urmărească retrospectiv ciclul de erori care a dus la acest stadiu, găsind noi
jocuri de limbaj pentru exprimarea ideilor, cel din urmă – ca orice tributar al unui -ism –
devine un adevărat motor ideologic (chiar şi după moartea narativelor) axat pe
distrugerea brutală al oricărui sens precedent, cu unicul scop de a se "elibera" în mod
ciudat de strânsoarea unor sfori care de fapt nu îl leagă şi nici nu l-au legat vreodată.
Astfel, în contextul abandonării treptate a vechilor moduri de legitimare doctrinară, de
constituire a cadrului de fundamentare, clasicii oponenţi dreapta-stânga au încercat să îşi
arunce priviri timide peste imensul cimitir ideologic al modernităţii. Ceea ce au părut a
vedea unul la celălalt a şocat iniţial, a atras ulterior, în ciuda mai-mult-decât-sănătoasei
distanţe menţinute. Ideile luptei de clasă fuseseră abandonate de stânga, proiectul
egalizant de asemenea, dar şi dreapta se lepădase de alianţa-i cu Centrul neutru-
(neo)liberal, de cârdăşia cu corporaţiile unui capitalism scăpat de sub control.
Mutaţiile de viziune au fost diferite pentru cele două orientări politice. Astfel,
dreapta de tip nou a trecut mai ales prin transformări formale, completate de anihilarea
alianţelor conjuncturale cu elementele unui modernism care îi fusese mereu insuportabil
şi străin, refundamentându-se prin întoarcerea la fundamentele contra-Iluministe şi anti-
liberale ale secolului al XIX-lea, trecute prin filtrul unui iconoclasm postmodern şi
completate de recursul la unele din ideile şcolii tradiţionaliste.
Totuşi, pentru stânga, metamorfoza a fost mult mai grea, având în vedere eşecul
lamentabil al proiectului comunist, menit să fie cel mai avangardist design politic al
istoriei occidentale, însă eşuat în cel mai ridicol conformism şi blocaj instituţional. Ca
orice utopie, marxismul a părut nemaipomenit de radical pe hârtie, dar extraordinar de
mediocru şi meschin odată ce a îmbracat haina concretului. Confruntată cu lipsa unui
sens solid, în aceste circumstanţe, stânga trecută prin filtrul postmodern a fost nevoită să
distrugă până şi fundamentele îndelung rumegate de şcoala de la Frankfurt. Gândirea
1
Francis Fukuyama, The End Of History and the Last Man, Ed. The Free Press - Macmillan, New York, 1992
acesteia din urmă nu îşi mai găsea utilitatea în noile condiţii, în care postmodernismul
ruinase prin deconstrucţie orice mare narativ al constituirii ideologice.
La fel ca dreapta, această stângă de tip nou, simţea necesitatea unor sinteze radicale în
lupta cu tipul de dominaţie soft, depolitizantă a economismului (neo)liberal. Marea
problemă a ambelor discursuri vis-a-vis de Centru se regăsea în faptul că orice demers cu
adevărat politic este anihilat sub greutatea neutralităţii instituţionale. După cum Tomislav
Sunic, gânditor de dreapta, observa "încetul cu încetul, democraţia liberală, face orice
proiect politic neatractiv şi nepopular, dacă nu apelează la interesul economic"2.
Bineînţeles, critica justificată se adresează doar unui determinat mod de manifestare
al liberalismului, căci multe dintre varietăţile sale doctrinare par a se ralia mai degrabă la
tabăra ce contestă ordinea pseudo-politică actuală, de pe poziţii destul de apropiate de
dreapta "tradiţională" ori de stânga "libertariană". Din acest punct de vedere, urmează a
se înţelege că rebeliunea noilor forme metapolitice vizează mai aberaţiile unui centrism
(neo)liberal depolitizant ce a atins forme extreme, iar nu întreaga construcţie filosofică a
liberalismului, privit mono-bloc.
Repolitizarea şi dubla utilitate a recuperării lui Carl Schmitt
Aşadar, după ce postmodernitatea lipsise ambii poli ex-centrici ai spectrului politic de
măştile asumate în epoca modernă, anumite elemente comune au început să se contureze,
născute din recuperarea unor gânditori prin filtrul filosofiei actuale. Un astfel de
fenomen, deosebit de relevant atât pentru construcţiile politice ale dreptei de tip nou, cât
şi ale stângii în nevoie de refundamentare, l-a constituit preluarea aproape simultană şi
nemediată a ideilor filosofului-jurist Carl Schmitt. Un debut în acest sens l-a constituit
virajul brusc al revistei TELOS către abordarea amănunţită a gânditorului german. Dacă
până în acea clipă publicaţia se axase în principal pe filosofia politică a aşa-zisei „noi
stângi” şi a şcolii de la Frankfurt, la un moment dat ea atrage colaboratori din partea
radicală a dreptei europene, precum Alain de Benoist, şi începe un demers amplu de
reactualizare a operei lui Carl Schmitt în contemporaneitate.
În aceeaşi linie, se observă apropierea unor nume de cea mai clară stângă precum
Slavoj Žižek, Chantal Mouffe sau Alain Badiou atât de anumite părţi ale gândirii
schmittiene propriu-zise, cât şi de facţiuni ale dreptei ce arborează constructe ideatice
anti-liberale. Acest creuzet politic denotă o anumită nemulţumire a ambelor discursuri în
ceea ce priveşte neutralitatea anostă a establishment-ului în care "cine nu este melancolic,
sau nu admite că suntem aruncaţi într-un univers finit contingent, poate fi suspectat în
zilele noastre de ‹‹totalitarism››" (Slavoj Žižek)3. Iar Carl Schmitt, în condiţiile date,
poate fi tocmai generatorul unui astfel de "totalitarism" ce se răzvrăteşte împotriva
raportului de putere încetăţenit.
Marea versatilitate a gândirii schmittiene se datorează în bună parte faptului că
scrierile sale nu sunt constituite per se ca o filosofie politică ce poate fi atribuită stângii
sau dreptei în mod automat. Mai degrabă, opera sa este un amplu discurs (meta)juridic ce
reliefează failibilitatea sistemelor democrat-liberale ale Occidentului modern. Raliat la
impenetrabila şcoală a gândirii conservatoare clasice şi radicale, remarcată îndeosebi prin
virulenţa criticii la adresa liberalismului managerial, juristul german îşi permite să
2
Tomislav Sunic, Liberalism or Democracy? Carl Schmitt and Apolitical Democracy, în This World: An Annual of
Religion and Public Life, vol. 28, 1993, consultat on-line la data de 14.03.2011, la adresa
http://www.rosenoire.org/articles/schmitt.php
3
Slavoj Žižek, Aţi spus cumva totalitarism? - cinci amendamente ale (ab)uzului unei noţiuni, Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 2005, p. 114
reitereze - prin prisma unei mult mai moderne experienţe - argumentele contra-
revoluţionare ale unui Joseph de Maistre, Louis Bonald sau Donoso Cortes.
Ceea ce a părut ab initio atractiv atât pentru dreapta postmodernă, cât şi pentru stânga
postmarxistă este atitudinea neîmpăciuitoare a filosofului conservator faţă de proiectul
"depolitizant" şi economicist al (neo)liberalismului modern. Aceste idei, marginalizate
până atunci, nu puteau fi redescoperite într-un moment mai propice decât în cel în care
stânga occidentală necesita amorsarea unei noi dialectici istorice în condiţiile pierderii
vechiului sens revoluţionar datorită ralierii la un capitalism soft, de tip welfare. Din
aceeaşi perspectivă, dreapta tradiţională resimţea greutatea forţatei apropieri de para-
politica (în sensul dat de Slavoj Žižek acestui termen: "încercarea de a depolitiza
politicul"4) proiectului liberal-raţionalist, din frica neîncetată faţă de Uniunea Sovietică.
Din necesitatea re-politizării celor două forme ale discursului, văduvite de substanţă
după moartea ideologiilor, ambii poli au recurs la un gânditor care le-ar putea oferi nu
doar cheia ultra-politizării propriei căi, ci şi a combaterii de-politizării (neo)liberale, a
ideologiei-fără-de-ideologie. Carl Schmitt, conservatorul tradiţionalist, s-a dovedit a fi
teoreticianul perfect pentru dezvoltarea unor direcţii total diferite, însă adiacente în câteva
puncte: critica modernităţii raţionaliste, dezmembrarea economismelor ce au dominat
ultimele două secole, lipsa de simpatie faţă de statul-managerial al sistemului
(neo)liberal, supra-evaluarea "dreptului la diferenţă" (chiar dacă în moduri profund
distincte), anti-globalismul, scepticismul faţă de marile corporaţii ş.a.
Filtrul schmittian al anti-liberalismului
Formaţia juridică a gânditorului german, permite ambilor poli politici să-i folosească
retorica pentru combaterea duşmanului comun conjunctural, atacând frontal cea mai
sensibilă, dar şi cea mai importantă cărămidă a fundaţiei sale: sistemul juridic supra-
dimensionat. Asaltul principal al lui Schmitt, de maximă importanţă, în întreaga filosofie
a dreptului, îl constituie demontarea graduală a pozitivismului juridic kelsenian, al
sistemului ce justifică de ius întreaga paradigmă (neo)liberală.
Din punctul de vedere al lui Kelsen5, statul (şi implicit politica) sunt reduse la simpla
lor dimensiune juridică, excluzând astfel orice subiectivitate a deciziei suverane.
Remarcând foarte bine contradicţiile interne ale unei astfel de gândiri, Schmitt arată ca
tautologiile pozitiviste ale dreptului presupun legitimarea normelor prin alte norme
superioare, urcând până la Constituţie. Aparent viabilă, această concepţie se blochează
atunci când însuşi statul se identifică total cu Constituţia sa, determinându-l pe Schmitt să
noteze: "Cum poţi să legi un grup de atribute pozitive unei unităţi cu ajutorul aceluiaşi
punct de atribuire, când ceea ce se urmăreşte nu este unitatea unui sistem de drept natural
sau a unei teorii generale a dreptului, ci unitatea unei ordini pozitiv-valide?"6
Fundamentându-şi critica la adresa statului modern liberal, intitulat şi "de drept", Carl
Schmitt susţine că raţionalismul Luminilor "a respins cazul de excepţie sub toate
formele"7. Prin aceasta, orice încercare de construire sau constituire a unei ordini juridice
noi este exilată dincolo de posibilităţile omului, care se presupune blocat, încremenit în
4
Slavoj Žižek, A Leftist Plea for "Eurocentrism", în Critical Inquiry, Vol. 24, No. 4, (Summer, 1998), publicat de The
University of Chicago Press, pp. 991
5
Hans Kelsen, Pure Theory of Law, trad. Max Knight, ediţia a 2-a, Ed. University of California Press, Berkeley & Los
Angeles, 1967 şi Hans Kelsen, General Theory Of Law and State, trad. Anders Wedberg, Ed. The Lawbook Exchange,
New Jersey, 2009
6
Carl Schmitt, Political Theology. Four Chapters on the Concept of Sovereignty, trad. George Schwab, Ed. MIT
Press, Cambridge, Mass., 1985, p. 20
7
Ibidem, p. 37
ipotetica lege universală, gasită prin/în Raţiune. Uzurpând treptat funcţiile teologice ale
Divinităţii, sistemul juridico-politic liberal găseşte calea de deturnare graduală a sensului
tradiţional de suveranitate, pe care o reduce la simpla acţiune a unei clase politice în
conformitate cu regulile prescrise. Astfel, descriind evoluţia statului şi a puterii suverane
în modernitatea liberală, Carl Schmitt notează "În secolul XIX, mai întâi monarhul, iar
apoi statul devine o mărime neutră, şi aici, în teoria liberală a unui pouvoir neutre şi a lui
stato neutrale, se împlineşte un capitol al teologiei politice în care procesul de
neutralizare îşi găseşte formulele sale clasice, întrucat acum el a cuprins şi ultima putere,
pe cea politică"8.
Neutralizarea deciziei, depolitizarea statului, transformă întregul polis liberal într-un
simplu cadru benign al relaţiilor juridico-economice dintre cetăţeni. Astfel, comunitatea
începe a experimenta disoluţia identităţii, a destinului istoric comun, fiind redusă la o
masă haotică de atomi individuali, legaţi între ei prin simpla juridicitate a raporturilor
legale. Pe fondul acestei frângeri a organicităţii comunitare, "suveranul [...] a fost radical
dat deoparte. Maşina merge acum singură"9, transformând întreaga societate într-o
reflecţie carteziană mecanicistă, un angrenaj ce are nevoie doar de particule inter-
şanjabile, lipsite de orice personalitate reală.
Anihilând "riscul" subiectivităţii politice pe care decizia suverană îl presupune în
cadrul statului, (neo)liberalismul doreşte să îşi asume un tip de obiectivitate juridică,
presupus a menţine ordinea disparată a cetăţenilor în drept şi prin drept. Schmitt constată
că "obiectivitatea pe care o pretinde pentru sine nu este decât evitarea oricărui caracter
personal şi conectarea ordinii legale la validitatea impersonală a unei norme
impersonale"10. Această hiper-inflaţie a juridicului, completată de cea a economicului,
reuşeşte să ocupe întreaga scenă politică, golită acum de orice imbold al asumării unui
destin comun(itar).
Bineînţeles, cadrul liberal al acţiunii (a)politice conferă societăţii un grad sporit de
securitate în faţa deciziei arbitrare, însă acest fapt nu poate compensa starea apatică şi
amorfă în care societatea este adusă ca urmare a refuzului de a-şi asuma orice risc. În cele
din urmă, siguranţa (neo)liberală ce se vrea dusă la extrem, până la dispariţia oricărui
element disturbator al bunei funcţionări mecanice, poate avea consecinţe aberante, lipsind
fiinţa umană de nevoia elementară a pericolului şi tragicului. O lume fără şanse riscant
asumate, chiar dacă excelează prin securitate deplină, devine o lume golită de orice
demers formator, o lume cocoloşită care îşi pierde abilitatea de a trăi omeneşte.
O altă urmare a discursului liberal, după Schmitt, este urmărirea necontenită a himerei
progresului. În acest context, umanitatea începe să confunde mijloacele cu scopul, dorind
tehnica de dragul tehnicii, bunăstarea de dragul bunăstării, sfârşind într-o mişcare
circulară închisă. Juridicizarea şi economizarea politicului nasc riscul blocării destinului
uman doar între aceste două coordonate, orice altceva dorindu-se a fi ignorat sau pus pe
un plan secundar. Din această clipă, fiinţa poate fi definită prin simplele schimburi
economice şi legături juridice, ce o văduvesc de adevărata sa identitate comunitar-
organică.
Denunţând traseul neutralizant al (neo)liberalismului, Carl Schmitt conturează
nefericita imagine a dizolvării sacralităţii în economic cu ajutorul tricksterului modernist
8
Carl Schmitt, The Age of Neutralizations and Depoliticizations, în ediţia extinsă a The Concept of the Political, trad.
George Schwab, Ed. The University of Chicago Press, Chicago, 2007, p. 90
9
Carl Schmitt, Political Theology. Four Chapters on the Concept of Sovereignty, ed. cit., p. 48
10
Ibidem, p. 29
– estetica –, notând: "drumul de la metafizic şi moral la economic trece prin estetic, iar
calea prin consum şi delectare, încă atât de sublim estetică, este cea mai sigură şi mai
comodă către economizarea generală a vieţii spirituale şi către o dispoziţie a spiritului
care află în producţie şi consum categoriile centrale ale existenţei umane"11. Teza
respectivă, poate fi găsită ulterior atât în partea stângă a postmodernităţii (de pildă la
Baudrillard, Paul Piccone), cât şi în cea dreaptă (Alain de Benoist, Tomislav Sunic) şi
reliefează, în cele din urmă, diferenţa destul de mare între gânditorii postmoderni şi cei
postmodernişti.
De asemenea, utilitarismul reducţionist al gândirii liberale care a intrat în scenă prin
Jeremy Bentham via John Stuart Mill, tinde să transforme fiinţa umană într-un simplu
atom hedonist şi egoist, angrenat în marele ansamblu al "plăcerii" şi "durerii" generale.
Prin Schmitt, i se poate reproşa unei astfel de gândiri că – în ciuda unui pretins
individualism – (neo)liberalismul pune cetăţeanul în poziţia de rotiţă lipsită de
personalitate, în căutarea satisfacţiilor imediate şi facile pentru a garanta şi spori planul
unei false "fericiri" generale. Datorită încurajării intense a căutării "plăcerii", întreaga
societate devine incapabilă de sacrificiu şi e redusă la cele mai banale satisfacţii.
În clipa de faţă, se prea poate ca (neo)liberalismul să nu îşi fi atins încă din plin
aceste consecinţe dezastruoase, însă în mod sigur pare a se îndrepta în acea direcţie.
Previziunile sumbre ale lui Carl Schmitt, precum şi criticile sale se dovedesc valide
pentru orice observator onest al stadiului în care societatea actuală se complace. În cele
din urmă, totul se va reduce la o chestiune de timp şi nu de probabilitate a împlinirii
distopiei, iar întrebarea majoră ce se naşte priveşte capacitatea fiinţei umane de a depăşi
această fază.
Metapolitica postmodernă ca alternativă faţă de Centru
După falimentul evident al proiectelor politice "tari" în confruntarea cu depolitizarea
liberală, dar şi cu postmodernitatea, vechile direcţii doctrinare au fost nevoite să găsească
noi metode de exprimare, noi mijloace de concretizare. Astfel, în reconstrucţia unui
fundament, în amplul proces de re-politizare a foştilor antagonişti, atât stânga, cât şi
dreapta au refuzat să se constituie în noi "narative" ideologice (sau cel puţin în sensul pe
care modernitatea îl atribuia ideologiei), preferând utilizarea modului de gândire şi
acţiune metapolitic. Astfel, fiecare pol a căutat o reconstituire ce nu se bazează pe sisteme
rigide, închise, auto-suficiente şi separate, de tipul monadelor leibniziene, dorind mai
degrabă o bază solidă minimală, completată ulterior de o versalitate metodologică a
acaparării sistemelor de informaţie-putere.
Think-tank-uri, organizaţii non-guvernamentale, şcoli de gândire, grupări academice,
editând propriile publicaţii, au militat pentru abţinerea de la pătrunderea în cadrul
instituţionalizat, considerând că riscă o nouă nivelare odată ce sistemul centrist este
capabil să le prindă în angrenajul său depolitizant. Dincolo de pseudo-politicul Centrului,
actorii postmoderni au reuşit să re-devină cu adevărat politici, părând a inventeze un nou
principiu: cu cât mai metapolitic, cu atât mai politic.
Totodată, noile şcoli de gândire au elaborat alte mijloace de interacţionare cu publicul
larg, în special pe cale non-guvernamentală, pentru a nu cădea în capcana cu lei pe care
(neo)liberalismul a întins-o "comunicării politice" ce "a fost redusă fie la comunicarea
electorală, fie la marketing politic, adică la un ansamblu de tehnici, practici şi strategii de
comunicare, de manipulare şi de persuasiune, utilizate cu scopul de „a vinde” oamenii
11
Carl Schmitt, The Age of Neutralizations and Depoliticizations, ed. cit., p. 84
politici în acelaşi fel în care sunt vândute produsele, prin seducerea unui cumpărător-
alegător" (Porcar Codruţa)12.
Pe acest fond, un foarte interesant aspect al politicii postmoderne este poziţia
Centrului (neo)liberal, în raport cu ceilalţi doi actori de pe scena puterii. Deşi dreapta şi
stânga au fost obligate să comită un suicid doctrinar, tocmai datorită morţii ideologiilor
clasice, Centrul a rămas în picioare, vestigiu impenetrabil al desuetudinii moderne, într-o
lume în care politica a găsit noi modalităţi de revalorificare. Paradoxal, această
supravieţuire este cea care îi va aduce ruina definitivă, căci blocarea în vechea-i structură
face imposibilă orice actualizare a liberalismului în noile valenţe.
Pornit la drum, de la început, ca o ideologie definită prin lipsa elementului politic
"puternic", Centrul liberal mai are doar o existenţă pur inerţială, care nu va putea rezista
prea mult asaltului postmodern, pornit pe două fronturi ideatice. Tocmai datorită
depolitizării liberale, sistemul îşi mai permite să stea în picioare atâta vreme cât
dominaţia managerială a statului nu se prăbuşeşte sub propria greutate, însă nu are nici o
şansă de a se politiza artificial în faţa a doi adversari decedaţi şi renăscuţi în sfera ideaticii
puternice.
Aceasta este marea ironie a sorţii, căci în timp ce stânga şi dreapta au fost tare
ocupate să moară, Centrul şi-a extins puterea dincolo de orice limite. Totuşi, status quo-
ul favorabil lui este doar aparent. După dispariţia fundamentelor, după dispariţiei
credinţei în propria sa utilitate, (neo)liberalismul actual este cel mai mare actor politic,
însă a fost adus la "perfecţiunea" pe care o căuta: a devenit un angrenaj, un dispozitiv
managerial. Însăşi împlinirea năzuinţelor sale reprezintă marea-i vulnerabilitate în faţa
noilor moduri de gândire (meta)politică: orice maşinărie se blochează mai devreme sau
mai târziu, iar adversarii reconstituiţi aşteaptă doar şansa de a se arunca asupra acestui
zombie juridico-economic ce nu ar putea rezista unui asalt ideatic concentrat, în condiţiile
în care frontul paradigmatic nu e deschis doar dinspre Occident, ci şi dinspre Islamul
oriental.
Lecţia lui Schmitt şi tristeţea lui Fukuyama
Totuşi, deşi (meta)politica postmodernă pare a fi următorul mare câştigător pe scena
ideatică, nici ea nu este lipsită de infinite contradicţii interne, iar unele dintre acestea
izvorăsc tocmai din utilizarea intensă a lui Schmitt în refundamentare. Un gânditor
conservator de talia sa, indiferent cât de iconoclast ar părea în raport cu sistemul liberal,
cu greu poate fi adaptat oricărui tip de demers fără a fi iremediabil mutilat. Ca dovadă,
multe dintre interpretările actuale se situează în răspăr cu finalităţile sale contra-
revoluţionare, dovedind că utilitatea lui este mai degrabă una a mijloacelor, decât a
scopului.
Dreapta poate risca destul de mult utilizarea sa, fiind la adăpost de eventualele
neconcordanţe esenţiale, însă stânga are şi de pierdut atunci când joacă totul (sau măcar
foarte mult) pe o singură carte schmittiană. Căci, după cum bine observa şi Vlad
Mureşan, postmarxismul se găseşte totalmente lipsit de "proletari"13. Depăşirea
modernităţii prin prisma postmodernă poate aduce stânga de tip nou periculos de aproape
de celălalt pol metapolitic, odată ce toate elementele luptei de clasă, toate minorităţile şi
imboldurile revoluţionare i s-au stins şi ea însăşi constată că reprezentanţii noii drepte
"sunt singura forţă serioasă de astăzi care se adresează oamenilor cu o retorică anti-

12
Porcar Codruţa, Comunicare şi politică, în revista Tribuna, nr. 130/2008, p. 23
13
Vlad Mureşan, Stânga fără proletari, în revista Idei în Dialog, nr. 7(34)/2007
capitalistă", fapt ce dă naştere unei întrebări mai mult decât retorice: "Dacă critica
ideologiei patriarhal-identitare trădează o fascinaţie ambiguă faţă de aceasta şi nu o
voinţă reală de a o submina?" (Slavoj Žižek)14.
Totuşi, în ciuda multelor inconveniente ale postmodernităţii aplicate gândirii lui
Schmitt, ambele tabere au înţeles lecţia de bază a juristului german, lecţie ce poate
constitui următorul pas al evoluţiei politice. Din acest punct de vedere, Schmitt a pus în
evidenţă extrem de clar că securitatea cocoloşitoare a (neo)liberalismului este, de fapt, o
renunţare la orice luptă, la orice mare proiect şi destin comun, o renunţare la riscul de a
decide în afara juridicităţii imanente a planului legalist-legalizant. Individul, privit ca
simplu subiect de drept, devine un membru al juridicului, iar nu al comunităţii, în timp ce
dimensiunii politice îi este răpită cel mai important atribut: decizia. Văzând aceste mutaţii
produse în esenţa societăţii, atât stânga, cât şi dreapta au realizat instantaneu cine e
actorul politic responsabil şi – procedând în cea mai schmittiană manieră – au făcut
tranşanta distincţie de a hotărî cine e Prieten şi cine Duşman.
În ciuda faptului că ambele tabere au identificat corect vinovatul principal şi se
apropie extrem de mult din punct de vedere al dorinţelor şi metodelor desfăşurate pentru
anihilarea sa, ele rămân radical opuse în ceea ce priveşte proiectul ulterior distrugerii
inamicului. În acest sens, postmodernitatea pare prinsă între identitarismul comunitar al
dreptei şi tribalismul subcultural al stângii. Însă pentru moment, dreapta de tip nou,
dovedeşte că e capabilă să se facă frate chiar cu postmarxismul (şi viceversa), până ce
trece puntea (neo)liberală. ţelurile celor două doctrine sunt indiscutabil diferite şi nu
există nici un dubiu că atunci când sunt capabile să anihileze Centrul actual, lupta dintre
ele va fi gata să izbucnească din nou, în cea mai feroce manieră. Pe această cale, însuşi
blocajul postmodern poate fi depăşit, iar dialectica ideatică se pune din nou în mişcare,
lăsându-l pe Fukuyama cu ochii în soare, aşteptând resemnat un "sfârşit al istoriei" ce nu
mai vrea să vină ...

14
Slavoj Žižek, Aţi spus cumva totalitarism? - cinci amendamente ale (ab)uzului unei noţiuni, ed. cit., p. 179