Sunteți pe pagina 1din 24

Contractele electronice – provocarea tehnologiei

adresată legislaţiei civile româneşti


– referat la Drept Civil –

Bucureşti
Structură:

– Noţiunea de contract. Contractul electronic.


– Încheierea contractului – condiţii de validitate, momentul şi locul.
– Momentul şi locul din perspectiva contractelor electronice.
– Contractul electronic şi semnătura electronică.
– Contracte ce nu pot fi încheiate prin suport electronic. Activitatea
electronică notarială.
– Directivele europene şi legislaţia românească în materia contractelor
electronice.
– Contractele electronice în legislaţia de tip common-law din SUA.
– Concluzii - soluţii şi propuneri de reglementare.

2
Noţiunea de contract. Contractul electronic.
„Sini-Ishtar, fiul lui Ilu-eribu, şi Apil-Ili, fratele său, au cumpărat o treime de shar de
pământ cu o casă construită, lângă casa lui Sini-Ishtar şi lângă casa lui Minani; o treime
de shar de pământ arabil lâmngă casa lui Sini-Ishtar, care are vedere la stradă;
proprietatea lui Minani, fiul lui Migrat-Sin, din Minani, fiul lui Migrat-Sin. Ei au plătit
patru shekeli şi jumătate de argint, preţul convenit. Nu se va mai face nicio pretenţie
viitoare asupra casei lui Minani. În faţa Regelui lor au jurat...(numele a 14 matori şi a
scribului). Muntele Tebet, anul marelui zid al lui Karra-Shamash”.

La prima vedere, textul de mai sus poate părea cu totul indescifrabil datorită
denumirilor neobişnuite şi a formulării aparent lacunare. La o privire mai atentă se poate
lesne observa că este vorba despre traducerea – nicidecum cu pretenţia unei complete
acuităţi – unei convenţii între trei persoane, convenţie ce are ca obiect transferul dreptului
de proprietate asupra unui teren cu construcţie. Aceasta reprezintă una dintre formele
primare de contract din istoria omenirii. Prezenta convenţie datează, cu aproximaţie, din
anul 2000 î. Hr. şi aparţine spaţiului civilizaţiei Sumeriene, unul din leagănele de
dezvoltare ale civilizaţiei umane.
Aşadar, nevoia umană de a încheia înţelegeri, de a formula convenţii, de a
contracta este o nevoie primară, izvorâtă din specificul de a fi al omului: omul există
pentru a se dezvolta, pentru a evolua. Această evoluţie a avut loc prin sincretizarea
valorilor, a cunoaşterii, a abilităţilor pe care oamenii le-au dobândit de-a lungul istoriei.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea poparelor, contactele dintre acestea au constituit impulsul
evolutiv care a călăuzit omenirea până în stadiul actual al devenirii sale. Aceste contacte
aveau la bază în mod firesc capacitatea membrilor diferitelor societăţi care se întâlneau
de a face schimb între ei: se schimbau cunoştinţe meşteşugăreşti, cunoştinţe despre
pământuri îndepărtate, obiceiuri, credinţe şi nu în ultimul rând, bunuri.
Prin schimbul de bunuri, oamenii au luat contact, iniţial fără să ştie, cu ceea ce
astăzi se numeşte activitatea de comerţ. Acum, ca şi atunci, la baza acesteia se află
contractul. Exemplul de contract cu care am debutat în demersul nostru are tocmai rolul
de a sublinia – dacă mai era nevoie – importanţa crucială pe care instituţia contractului a
avut-o în istoria omenirii. Am pus accent pe ideea de „omenire” întrucât aceasta este
ideea fundamentală ce ne leagă pe toţi, indiferent de cultură, religie sau sistem de drept.
Ori contractul este un concept ce transcende orice bariere culturale, economice sau
geografice.
De la contractele sumeriene până în timpurile contemporane, instituţia
contractului a trecut – aşa cum era şi firesc – prin nenumărate etape de evoluţie, în acord
cu specificul fiecărei perioade istorice şi etape de dezvoltare socială. O anumită lege a
contractului nu va fi găsită, într-o formă semnificativă, în societăţile precomerciale.
Majoritatea societăţilor primitive aveau alte metode de a obliga indivizii la executarea
înţelegerilor, cum ar fi legăturile de rudenie sau autoritatea religioasă. Într-o economie
bazată pe troc (echivalentul primitiv al barter-ului), majoritatea tranzacţiilor se auto-
execută întrucât tranzacţia este completă pe ambele părţi în acelaşi timp. În economia de
piaţă, rapiditatea şi complexitatea schimburilor comerciale au impus crearea unui sistem

3
de reguli şi proceduri pentru legiferarea încheierii contractelor, sistem ce se află în
continuă expansiune şi astăzi.
O analiză istorică propriu-zisă necesită o aprofundare care s-ar întinde pe multe
pagini, dar nu acesta este scopul demersului nostru. Cu toate acestea, o scurtă incursiune
istorică a fost necesară tocmai pentru a pune în lumină impactul social al contractului.
Observăm aşadar că instituţia contractului a călăuzit paşii omenirii pe calea dezvoltării
sale, a stat la baza motorului social al evoluţiei şi a întărit şi diversificat relaţiile sociale
de schimb, de guvernare şi chiar şi de familie. Tocmai de aceea considerăm că demersul
nostru analitic este pe deplin justificat, având în vedere caracteristica principală – în
opinia noastră – a societăţii umane contemporane: depdendenţa socială de mijloacele
electronice, în mod special internetul. Această dependenţă se manifestă în plan relaţional,
informaţional, cultural şi nu în ultimul rând, contractual.
Dar înainte de a trece la fondul problemei în discuţie – contractele electronice –
este necesar a încerca o definire a contractului din punct de vedere juridic.
Astfel, o primă definiţie o regăsim în Codul Civil Român, la art. 942, care
defineşte contractul ca „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a
constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.” Dincolo de caracterul sintetic al
definiţiei, putem desprinde anumite trăsături specifice contractului ca instituţie de drept
de civil; astfel, articolul din Codul Civil face referire la acordul de voinţă cu caracter bi-
sau multilateral cu rolul a crea raporturi juridice care pot fie da naştere unor drepturi şi
obligaţii, fie stinge drepturi şi obligaţii.
În doctrină1 se consideră că în legislaţia românească termenul de contract este
echivalent cu acela de convenţie. Această precizare este importantă mai ales pentru a
evita ambiguităţile ce pot apărea în continuarea analizei de faţă, dar poate fi relevantă şi
pentru înţelegerea noţiunii în sine de contract. De asemenea, merită amintit faptul că în
literatura de specialitate se face uneori distincţia între noţiunile de convenţie şi contract,
considerându-se că prima are o sferă de efecte mai extinsă decât cea din urmă. Această
opinie se întemeiază pe interpretarea unui articol din Codul Civil francez care defineşte
contractul ca „ o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă, faţă de una
sau mai multe alte persoane, a da, a face sau a nu face ceva”2. Prin urmare, printr-o
interpretare literală s-ar putea conchide că prin contract se înţelege o formă a convenţiei.
Dar având în vedere inconsecvenţa terminologiei din legislaţia franceză şi faptul că art.
942 al Codului nostru Civil este înscris în cuprinsul Titlului III denumit „Despre
contracte sau convenţii”, considerăm în final că o atare distincţie între contract şi
convenţie este inutilă pentru interpretarea şi înţelegerea textelor din Cod.
O altă definiţie a contractului, diferită numai prin formulare de prima, denumeşte
contractul ca un act juridic civil constând în acordul de voinţă între două sau mai multe
persoane, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge între ele drepturi şi obligaţii3.
Faţă de construcţia din Codul Civil, această definire punctează natura contractului de act
juridic civil, ca izvor fundamental de drepturi şi obligaţii, bazat pe manifestarea acordului
de voinţă.
1
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a, ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, pag. 19.
2
Article 1101 du Code Civile Francaise, Créé par Loi 1804-02-07 promulguée le 17 février 1804: “Le
contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent, envers une ou plusieurs
autres, à donner, à faire ou à ne pas faire quelque chose”.
3
Emil Derşidan, Dicţionar de termeni juridici uzuali, ed. Proteus, Bucureşti, 2006, pag. 99.

4
În continuare, din raţiuni de oportunitate, vom defini contractul electronic, ca
specie de sine-stătătoare a contractului. Prin urmare, contractul electronic este o
convenţie, în sensul în care a fost menţionat anterior, încheiată prin intermediul
mijloacelor informatice. Aşadar, prin folosirea reţelei Internet, contractele se pot încheia
online - prin folosirea serviciilor care permit ofertarea si acceptarea în timp real - sau
offline, prin intermediul poştei electronice. Din punctul de vedere al doctrinei civile,
contractele încheiate online vor fi considerate contracte între prezenţi, iar cele încheiate
offline contracte între absenţi, cu toate consecinţele lgale care decurg din această situaţie.
Contractul electronic este asimilat contractului clasic din punctul de vedere al
validităţii sale si al efectelor produse, fiind calificat juridic ca un contract la distanţă, însă
apare o condiţie suplimentară în ceea ce priveşte veridicitatea existenţei acestui tip de
contract. Această condiţie se referă la semnătura electronică, noţiune care va fi analizată
mai pe larg în cuprinsul referatului.

Încheierea contractului – condiţii de validitate, momentul şi locul.

Înainte de a trece la aprofundarea problemei contractelor electronice şi a


particularităţilor sale, este necesar a face câteva precizări de drept comun referitoare la
condiţiile impuse pentru încheierea validă a unui contract, cât şi momentul şi locul
încheierii unui contract ca vectori fundamentali în dobândirea forţei juridice a
contractului.
Prin încheierea unui contract se înţelege formarea acordului de voinţă a părţilor
implicate cu privire la clauzele conţinute de acesta. Acest acord se realizează în
momentul în care oferta de a contracta se întâlneşte – într-o neechivocă concordanţă – cu
acceptarea acestei oferte4. Oferta şi acceptarea reprezintă, aşadar, cele două laturi ale
voinţei de a contracta, două laturi iniţial distincte, dar care prin întâlnirea lor întru
formarea unui contract se reunesc în ceea se numeşte acordul de voinţă, chintesenţa
înţelegerii contractuale.
Însă simpla voinţă pozitivă de a se angaja pentru a dobândi drepturi sau obligaţii
prin intermediul unui contract nu este suficientă ea însăşi pentru a certifica şi validitatea
acestuia. În acest sens, legiuitorul a prevăzut anumite condiţii obligatorii pentru
încheierea validă a oricărui contract, din raţiuni evidente de ordine publică. Astfel, art.
948 Cod Civil face o enumerare a „condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiei:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.”
Capacitatea reprezintă „aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi
obligaţii”5. În cazul de faţă se au în vedere ambele accepţiuni ale acestui concept general:
capacitatea de folosinţă, ca fiind aptitudinea unei persoane de a fi titular de drepturi şi
obligaţii şi capacitatea de exerciţiu ca fiind, generic, capacitatea de a încheia acte juridice
civile. Aşadar, din punct de vedere al validităţii unui contract, interesează ca acordul de
voinţă să fie exprimat de persoane – fie fizice, fie juridice – care au capacitatea legală de
a încheia acte juridice civile.

4
A se vedea, în acest sens, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 şi urm.
5
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil., ed. a X-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 73.

5
Consimţământul reprezintă hotărârea unui subiect de drept de a se obliga din
punct de vedere juridic şi o manifestare exterioară a acestei hotărâri. Astfel, este
important de observat că nu este suficient ca un subiect de drept să ia decizia de a accepta
angajarea sa obligaţională în cadrul unui contract, ci este necesar ca această decizie
interioară să fie manifestată exterior pentru a produce efecte juridice. De asemenea,
manifestarea acestei voinţe de a contracta trebuie să fie concordantă cu voinţa internă,
acestea două fiind indisolubil legate. Atunci când acestea diferă, pot apărea viciile de
consimţământ. Acestea reprezintă situaţiile în care deşi consimţământul cu privire la
condiţiile unui contract a fost exprimat, nu este valid întrucât, având în vedere fondul
acestor condiţii, contravine voinţei interne a subiectului al cărui consimţământ a fost dat.
Cauza sau scopul este „acel element al actului juridic civil care constă în
obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act”.6 Încheierea unui contract nu poate fi
arbitrară, ea trebuie să reprezinte voinţa de a realiza un anume scop, asupra căruia părţile
au convenit în prealabil. Acest scop trebuie să îndeplinească condiţiile legitimităţii şi
moralităţii.
Obiectul reprezintă conduita părţilor stabilită prin contract; nucleul de acţiuni sau
inacţiuni la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate. Asemenea cauzei,
obiectul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie determinat (conţinutul său să
fie clar specificat, cuantificat), licit (să se încadreze în limitele legale) şi moral (să nu
încalce normele morale generale de convieţuire socială).

Determinarea momentului şi locului încheierii contractului este evidentă în cazul


contractelor încheiate în prezenţa părţilor, probleme ridicând numai contractele încheiate
la distanţă, când părţile nu se întâlnesc faţă în faţă. Determinarea momentului şi locului în
acest caz urmează a se face în funcţie de două ipoteze7:

► Contractul se încheie prin telefon. Momentul încheierii este acelaşi cu cel din situaţia
de mai sus, iar locul – cel în care se află ofertantul.
► Contractul se încheie prin corespondenţă. Deşi nu există un punct de vedere unanim
acceptat, majoritatea doctrinei şi practicii judecătoreşti consideră că încheierea
contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant,
indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de cuprinsul acestui
răspuns, considerându-se astfel că simpla primire de către ofertant a corespondenţei
expediate de acceptant constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunoştinţă
de acceptare. În ceea ce priveşte locul încheierii contractului în această ipoteză, este
acceptat ca fiind localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată
corespondenţa.
În legătură cu această ultimă ipoteză, în doctrina civilă au fost propuse mai multe
sisteme8 pentru a stabili momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, deci momentul
încheierii contractului. Aceste sisteme au fost denumite în funcţie de abordarea fiecăruia,
astfel: sistemul emisiunii, sistemul expedierii acceptării, sistemul primirii acceptării9,
sistemul informării. Cum specificitatea acestor teorii nu face obiectul demersului nostru,
6
Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 173.
7
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 50.
8
Pentru o tratare detaliată a acestora a se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 50-51.
9
Consacrat şi de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(Viena, 1980).

6
acestea nu vor fi detaliate. Este însă necesar a preciza adeziunea noastră la opinia
exprimată în lucrarea de teorie a obligaţiilor a profesorilor Constantin Stătescu şi
Corneliu Bîrsan, conform căreia sistemul recepţiei este cel mai în măsură a fi preluat de
viitoarea legislaţie civilă din ţara noastră ca metodă de determinare a momentului
încheierii contractelor la distanţă. Acest sistem consideră că încheierea contractului a avut
loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că
ofertantul a luat sau nu cunoştinţă de cuprinsul lui.

Proiectul Noului Cod Civil10, aflat încă într-un proces de aprinsă


dezbatere publică, aduce cu sine o restructurare sensibilă a noţiunii de contract şi a
metodei în care aceasta este prevăzută în articolele sale. Această restructurare este,
desigur, binevenită, trecând dincolo de de reformularea într-un limbaj modern a
conţinutului articolelor şi ajungând la o mai lucidă consacrare a instituţiei contractului.
Proiectul Noului Cod Civil este în totalitatea sa o operă legislativă menită a
răspunde unor necesităţi concrete care s-au ivit în societatea românească în anii de
evoluţie scurşi de la deja-învechitul Cod Civil. Noul Cod are în vedere, în primul rând,
reformarea sistemului judiciar românesc care, conform Tezelor prealabile ale Proiectului
Codului Civil care reiau în preambul perspectiva Comisiei Europene, „trebuie să
răspundă necesităţii unui cadru legislativ modern, să reprezinte un răspuns coerent şi
articulat la nevoia de reformare atât a instituţiilor şi a mecanismelor fundamentale ce ţin
de substanţa relaţiilor socio-economice, cât şi a instrumentelor procedurale”.11
Mergând tot pe ideea exprimată în Tezele prealabile, menţionăm că proiectul va
promova o concepţie monistă de reglementare a raporturilor de drept privat, un singur act
normativ - Codul civil - urmând să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relaţiile de familie şi relaţiile comerciale. În plus, consecvenţa a obligat ca
opera de codificare să aibă în vedere şi dispoziţiile de drept internaţional privat.
Proiectul Noului Cod civil va fi structurat pe şapte cărţi, precedate de un titlu
preliminar: Cartea I, Despre persoane, Cartea a II-a, Despre familie, Cartea a III-a, Despre
bunuri, Cartea a IV-a, Despre moştenire şi liberalităţi, Cartea a V-a, Despre obligaţii, Cartea
a VI-a, Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, Cartea a VII-a,
Dispoziţii de drept internaţional privat.
Astfel, în Cartea a V-a (Despre obligaţii), Titlul II (Izvoarele obligaţiilor),
regăsim reglementarea contractului în Capitolul I cu acelaşi nume dedicat în întregime
acestuia. Relevant pentru demersul de faţă este conţinutul Secţiunii a 3-a, intitulată
Încheierea contractului. Menţionăm aici oportunitatea de care a dat dovadă legiuitorul
prin intenţia de a specifica separat metoda încheierii contractelor.
Articolul 1187 din acest Proiect de Cod Civil instituie din debut premisa
fundamentală pe care este construită instituţia contractului: libertatea formei. Astfel, acest
articol precizează că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nicio formalitate nu este
cerută pentru încheierea valabilă a contractului”, amintind de principiul
consensualismului, discutat anterior. Spre deosebire de actualul Cod Civil, proiectul
conscarcă aşadar în mod expres această libertate de formă privind încheierea contractelor

10
Forma conţinută în Proiectul de lege privind Codul Civil, adoptat în Şedinţa de Guvern din 11.03.2009.
11
Hotararea Guvernului nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului
de lege - Codul civil, Anexă, pag. 2, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 213 din 2
aprilie 2009.

7
între persoane, cu respectarea, desigur, a dispoziţiilor legale, a normelor de conduită
socială şi a bunelor moravuri, menţionate în art. 1179 din acelaşi proiect.
Cum era şi firesc, Noul Cod Civil reia condiţiile esenţiale cerute pentru validitatea
unui contract, menţionate, după cum am văzut, în art. 948 din actualul Cod, dar adăugând
o mai mare specificitate celor patru condiţii. Astfel, Noul Cod vorbeşte despre
„consimţământul valabil al părţilor” spre deosebire de actuala formulare care nu
aminteşte decât de consimţământul părţii ce se obligă. Într-adevăr, consimţământul
interesează în mod special în cazul părţii asupra căreia se constituie una sau mai multe
obligaţii, dar, cu deosebire în cazul contractelor sinalagmatice, se nasc obligaţii asupra
ambelor părţi contractante, exprimarea din actualul Cod având astfel relevanţă pentru
ambele părţi. Cu toate acestea, formularea din noul Cod este binevenită în ideea de a
adăuga claritate preceptelor juridice exprimate de Codul Civil.
De asemenea supus unor modificări este şi obiectul, despre care se precizează că
trebuie să fie determinat, posibil şi licit, dând astfel curs precizărilor făcute de-a lingul
timpului de doctrina în materie asupra calităţii posibile şi licite a obiectului.
Cauza dobândeşte obligativitatea de a fi valabilă, Noul Cod Civil nereluând
precizarea asupra caracterului licit al cauzei din actualul Cod. Presupunem că prin
calitatea de „valabilă”, legiuitorul subînţelege şi caracterul licit al cauzei.
Despre formarea în sine a contractului, Noul Cod Civil conţine o serie de
reglementări bine-venite, absente în actualul Cod şi care facilitează, în opinia noastră,
înţelegerea şi explicarea modului de încheiere al contractelor. Şi de această dată
observăm influenţa pe care doctrina a surescitat-o – pe bună dreptate – asupra alcătuirii
noului Cod. Aceasta este evidentă în art. 1191 al. (1), care defineşte practic momentul
încheierii contractului: „Contractul se încheie prin acceptarea unei oferte de a
contracta”. În continuare este menţionat faptul că este suficient ca părţile să se pună de
acord în privinţa părţilor esenţiale ale contractului, elementele secundare urmând a fi
determinate ulterior sau de către alte persoane. De asemenea, este posibil şi concursul
instanţei în cazul în care părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori
persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa dispunând
completarea contractului ţinând cont de intenţiile părţilor, împrejurările concrete şi natura
contractului12.
Tot în această secţiune dedicată încheierii contractelor sunt reglementate
momentul şi locul încheierii. Art. 1193 consacră in terminis sistemul recepţiei pentru
determinarea momentului şi locului încheierii contractului cât şi posibilitatea acceptării
tacite prin efectuarea unui act sau fapt concludent în acest sens, dacă, prin natura afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod. Acest articol pune capăt unei lungi dezbateri
asupra oportunităţii unuia sau altuia dintre cele patru sisteme propuse şi este de natură a
inocula legislaţiei noastre spiritul de rigoare şi claritate, atât de necesare pentru aplicarea
cu succes a acesteia.
Proiectul Noului Cod Civil dezvoltă în continuare (art. 1194-1251) celelalte
condiţii şi cerinţe legale relativ la încheierea contractului; nefăcând obiectul de analiză al
demersului nostru, ne rezumăm la a le enumera selectiv, pentru a contura complexitatea
şi specificitatea Noului Cod Civil faţă de cel aflat la acest moment în vigoare: articolele
menţionate vorbesc despre ofertă, termenul de acceptare, revocabilitatea ofertei,

12
Alin. (2) şi (3) ale art. 1191 din Proiectul Noului Cod Civil.

8
caducitatea acesteia, acceptarea, acceptarea tardivă, tipuri de clauze şi forţa lor juridică,
valabilitatea consimţământului, viciile de consimţământ, obiectul şi cauza contractului.
Noul Cod Civil, prin specificul abordării sale, reprezintă un pas important făcut de
ţara noastră în direcţia modernizării şi punerii în acord a sistemului nostru legislativ cu
cerinţele comunitare la care am subscris încă din primul moment al începerii negocierilor
de aderare la Uniunea Europeană. Din punctul de vedere al materiei contractelor, noul
cod este, în opinia noastră, acordat la nevoile prezente ale societăţii exprimate cu
elocvenţă în lucrările de specialitate în materie.

Momentul şi locul din perspectiva contractelor electronice.

În comparaţie cu contractele tradiţionale, tranzacţiile electronice ridică probleme


inedite referitoare la momentul si locul formării contractului. În ceea ce priveste
încheierea contractelor electronice, prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 13 privind
comerţul electronic se prevede că se consideră a fi momentul încheierii contractului acela
în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunostinţa ofertantului. Regula
instituită de această normă legală specială reprezintă o aplicare a teoriei clasice denumită
teoria informaţiunii, amintită anterior. În situaţia în care dispoziţiile contractuale impun o
prestaţie imediată, contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul
obligaţiei a început executarea, cu excepţia cazului în care ofertantul a cerut ca în
prealabil să i se comunice acceptarea, în conformitate cu art. 9 alin. 2 din Legea nr.
365/2002. Potrivit art. 9 alin. 4 din Legea nr. 365/2002, oferta sau acceptarea, precum si
confirmarea primirii acestora se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt
adresate pot să le acceseze.
De asemenea relevantă în cazul determinării momentului încheierii unui contract
electronic, pentru evidenţierea timpului precis al primirii sau trimiterii acceptării ofertei
este procedeul tehnic denumit marcă temporală.
Marca temporală reprezintă o confirmare din partea furnizorului de servicii de
marcare temporală, inalterabilă şi semnată digital, ce include amprenta documentului sau
a datelor tranzacţiei şi o marcă temporală electronică, folosind o sursă de încredere
recunoscută în mod oficial ce oferă data şi momentul exact de timp la care s-a făcut
respectiva tranzacţie. Aceasta este definită la lit. b) a art. 2 din Legea nr. 451/2004
privind marca temporală14 ca fiind: „o colecţie de date în formă electronică, ataşată în
mod unic unui document electronic; ea certifică faptul că anumite date în formă
electronică au fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului de servicii
de marcare temporală”.
Aşadar, orice persoană interesată în a dobândi un mijloc legal de dovedire a
momentului redactării unui document sau momentul expedierii acestuia pe cale
electronică, îi poate ataşa o marcă temporală prin mijlocirea furnizorilor unui astfel de
serviciu. Furnizorul mărcii temporale emite un certificat asociat mărcii temporale,
reprezentând acea informaţie cuprinsă în marca temporală prezentabilă în formă

13
„Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea
ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului.”
14
Legea nr. 451 din 1 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1021 din 05/11/2004.

9
inteligibilă şi care conţine cel puţin furnizorul de servicii de marcare temporală, numărul
de ordine din registrul furnizorului şi informaţia reprezentând momentul de timp.

Contractul electronic şi semnătura electronică.

Contractul electronic este, după cum am precizat anterior, contractul la distanţă


încheiat prin mijloace informatice. Din punct de vedere al efectelor sale, contractul
electronic va produce aceleaşi efecte recunoscute contractelor clasice încheiate în mod
valabil. Prin urmare, am putea concluziona că din punct de vedere al regimului juridic,
contractul electronic nu prezintă nicio noutate, dar diferenţa – una fundamentală în opinia
noastră – este relevată tocmai de către legislaţia în vigoare.
Astfel, aducem din nou în discuţie sediul materiei privind contractele electronice,
Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 privind comerţul electronic, publicată în Monitorul Oficial
cu numărul 483 din data de 5 iulie 2002. Aceasta prevede, în alin. (3) al art. 7 că: „Proba
încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste
contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor
Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică”. Prin urmare, diferenţa apare tocmai în
materia probaţiunii, în cazul contractelor electronice existând obligativitatea probării
validităţii folosind şi criteriul semnăturii electronice, în sensul explicitat de Legea
455/2001, care reglementează regimul juridico-tehnic al acestui element de noutate
introdus în materia dreptului contractual.
Într-adevăr, proba contractelor încheiate prin intermediul mijloacelor electronice
este ceva mai dificil de realizat din cauza absenţei suporturilor durabile (hârtie), însă, în
cazul apariţiei unor litigii, ele pot fi folosite ca probă în instanţă, cu respectarea regulilor
generale în materie, dar ţinând seama şi de prevederile legii speciale privind semnătura
electronică.
Ce reprezintă, în fond, semnătura electronică ? Într-o definiţie tehnică15, aceasta
reprezintă o succesiune de biţi - adică un set de date în formă electronică, care sunt
ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de
identificare. Astfel, „semnarea” electronică se realizează prin ataşarea codului unic la
documentele de pe calculator (documente de tip word, excel, prezentări powerpoint sau
chiar e-mail-uri) pe care utilizatorul doreşte să le semneze.
Din punct de vedere legal, semnătura electronică este definită în legea care
reprezintă şi sediul materiei pentru acest nou instrument juridic, Legea nr. 455/200116. În
secţiunea a 2-a, destinată definiţiilor, la art. 4 alin. (3), semnătura electronică este definită
ca o serie de „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date
în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.
Pentru a clarifica evidenta ambiguitate a legiuitorului, se cuvine a explica anumiţi
termeni folosiţi în definiţie. Astfel, datele în formă electronică sunt, conform aceluiaşi
act normativ17, reprezentări ale informaţiei într-o formă convenţională adecvată creării,

15
Pentru detaliere a se vedea http://www.ceris.ro, Site-ul Autorităţii de Reglementare şi Supraveghere a
Activităţii Furnizorilor de Servicii de Certificare.
16
Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
429 din 31 iulie 2001.
17
Art. 4 alin. (1) al Legii 455/2001.

10
prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice. Tot în acest
sens, legiuitorul defineşte şi înscrisul în formă electronică, acesta fiind o colecţie de date
în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre
sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul
unui program informatic sau al altui procedeu similar. În alte cuvinte, acest înscris
electronic este orice document conţinând text sau imagini, sau imagini luate individual cu
condiţia ca acestea să releve o informaţie inteligibilă.
Legea nr. 455/2001 instituie două categorii de semnături electronice: semnătură
electronică si semnătură electronică extinsă. Contractul ce poartă o semnătură electronică
extinsă - bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv
si generat cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice - este
asimilat, în ceea ce priveste condiţiile si efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată,
producând aceleasi consecinţe ca si acesta, aspect prevăzut de art. 5 al legii. Semnătura
electronică simplă poate avea aceleaşi efecte juridice ca şi semnătura clasică pe hârtie
numai dacă este recunoscută de către cel căruia i se opune (art. 6).
Tot în aceeaşi lege sunt specificate anumite condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească cumulativ o semnătură electronică pentru a putea fi considerată extinsă.
Astfel, ea trebuie să fie legată în mod unic de semnatar, să asigure identificarea
semnatarului, să fie creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar şi să fie legată
de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare
ulterioară a acestora este identificabilă.
Aşadar legea semnăturii electronice conferă viabilitate juridică unui artificiu
tehnic, care prin puterea acestei legi dobândeşte forţă probantă şi legitimitate
contractuală. De asmenea, în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o
condiţie de probă sau chiar de validitate a unui act juridic, ataşarea unei semnături
electronice extinse împuterniceşte un înscris în format electronic în acest sens. În caz de
litigiu, partea care invocă în apărarea sa o semnătură electronică extinsă este ţinută a face
dovada că aceasta îndeplineşte toate condiţiile legale, menţionate anterior.

Contracte ce nu pot fi încheiate prin suport electronic. Activitatea


electronică notarială.

De la regula potrivit căreia prin mijloace informatice poate fi încheiat orice tip de
contract există câteva excepţii, printre acestea numărându-se şi contractele pentru care
legea cere forma solemnă, respectiv contractele ce se autentifică la notariat.
Cu toate acestea, există cazuri în practică – rare, ce-i drept – în care activitatea
notarială se desfăşoară prin intermediul notarului electronic, potrivit Legii nr. 589/200418
privind regimul juridic al activităţii electronice notariale. Mai mult decât atât, observăm
cum în cazul materiei comerciale, căreia contractele solemne îi sunt atipice, perfectarea
contractelor prin mijloace electronice ia amploare, fiind folosită cu precădere în comerţul
internaţional.

18
Legea nr. 589 din 15 decembrie 2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale, publicată
în Monitorul Oficial cu numărul 1227 din data de 20 decembrie 2004.

11
Activitatea electronică notarială face astfel parte din instrumentarul juridic de
generaţie nouă, conceput pentru a veni în sprijinul activităţii contractuale aflată în
continuă dezvoltare, cantitativă, dar şi calitativă. Referitor la contractele electronice,
Legea 589/2004 impune acestora o serie de rigori, menţionate în art. 2 alin. (1):
• să fie efectuate în formă electronică;
• să fie semnate cu semnătura electronică extinsă a notarului public, bazată pe un
certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Certificatele
emise pentru notarii publici vor conţine informaţii privind biroul notarial, stabilite prin
reglementări de către autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în
domeniu;
• să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege privind operaţiunea juridică
pe care o consemnează.
Prima dintre condiţii este destul de explicită, aducând din nou menţiune asupra
caracterului electronic al actelor juridice care se circumscriu activităţii electronice
notariale. Pe cale de consecinţă, numai actele juridice electronice – în speţă contractele
electronice – pot fi autentificate notarial prin condiţiile Legii 589/2004.
A doua condiţie impune notarului public să posede o semnătură electronică
extinsă, eliberată în condiţiile pe care le-am enumerat mai sus. Această semnătură
electronică extinsă a notarului va dobândi astfel aceeaşi legitimitate juridică pe care o are
semnătura scrisă, clasică a acestuia.
A treia condiţie face referire la condiţiile de fond necesare validităţii diferitelor
operaţiuni juridice care pot fi efectuate pe cale clasică, implicit electronică. În cazul
contractelor (electronice), este vorba despre condiţiile esenţiale privind capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
În cazul regimului juridic al actelor notariale în formă electronică, legiuitorul a
stabilit identitatea de regim cu actele notariale îndeplinite în temeiul Legii nr. 36/1995, cu
modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte sfera activităţii notariale electronice, art. 5 din legea în discuţie
face o enumerare exemplificativă: legalizarea copiilor electronice de pe documente
originale, darea de dată certă prin marcare temporală a documentelor şi atestarea locului
unde s-au încheiat – cu o utilitate deosebită în cazul contractelor electronice, primirea şi
păstrarea în arhivă electronică a documentelor ce îndeplinesc condiţiile art. 2 alin. (1),
eliberarea de duplicate şi alte operaţiuni prevăzute de lege.
Aşadar, putem observa cum întregul aparat legislativ este revizuit în ideea
acordării acestuia la nevoile persoanelor, aflate într-un neîntrerupt proces evolutiv. Lucru
firesc, având în vedere faptul că trăsătura fundamentală a dreptului este interdependenţa
dintre prevederile sale cu valoare imperativă şi parametrii sociali. Tot în acest sens a fost
adaptat şi specificul activităţii notariale la apariţia şi dezvoltarea contractelor încheiate
prin mijloace electronice. Considerăm acest fapt deosebit de oportun, având în vedere
nevoia evidentă de reglementare şi ordonare a interacţiunilor umane cu implicaţii legale,
desfăşurate prin internet.

Directivele europene şi legislaţia românească în materia contractelor


electronice.

12
După ce am făcut o expunere rezumativă şi – sperăm noi – edificativă asupra
contractelor electronice şi a particularităţilor acestora, este necesar a trata comparativ
poziţia oficială la nivelul Uniunii Europene, exprimată printr-o serie de directive care
adresează specificitatea contractelor electronice, şi reflectarea acestora în legile adoptate
în ţara noastră în aceeaşi materie.
La nivel comunitar au fost adoptate trei directive relevante subiectului avut în
discuţie. Două dintre acestea privesc în mod direct contractele electronice, în timp ce pe a
treia am considerat-o relevantă întrucât stabileşte un cadru juridic general pentru
existenţa contractelor electronice, după cum va fi prezentat în cele ce urmează.
Înainte de a proceda la analiza celor trei directive şi a legislaţiei româneşti
derivante, se impune a face o precizare succintă asupra caracterului juridic al directivelor.
Ca izvor de drept comunitar, acestea nu au un caracter general, ci trebuie motivate
(motivaţia se regăseşte în preambulul fiecărei directive) şi notificate destinatarului. Ca
forţă juridică, acestea nu au efect direct şi nu se aplică cu prioritate în legislaţia statelor,
precum regulamentele, ci impun în atenţia statelor membre realizarea unui anumit
rezultat, mijloacele rămânând la latitudinea statelor, acestea fiind ulterior supravegheate
în legătură cu acordul de aplicare al directivelor. Aşadar obligaţa ce se impune statului
membru al Uniunii Europene este de a-şi adapta leigslaţia, eventual de a adopta legi noi,
pentru a se alinia unui cadru legislativ unitar la nivel comunitar într-un anumit domeniu
sau altul. Motivele privind utilitatea şi oportunitatea unui astfel de demers sunt – credem
noi – evidente şi ar fi de prisos a le dezbate în lucrarea de faţă.

Prima pe care o vom aduce în discuţie este Directiva 97/7/CE a Parlamentului


European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la
contractele la distanţă19.
În motivaţia acestei Directive au fost menţionate o serie de nereguli constatate în
legislaţiile naţionale deja adoptate de unele state, inconsecvenţe şi contradicţii între
legislaţiile statelor şi interesele comercianţilor în cadrul pieţei interne, dar şi recomandări
noi privind reglementări optime în domeniu atât în interesul cetăţenilor fiecărui stat
membru în parte cât şi în interesul pieţei interne a comunităţilor. În rezumat20, motivaţia
aduce în discuţie: introducerea noilor tehnologii care antrenează o multiplicare a
mijloacelor puse la dispoziţia consumatorilor de a obţine informaţii privind ofertele
prezentate pe întreg teritoriul Comunităţii; faptul că anumite state membre au luat deja
măsuri diferite sau divergente de protecţie a consumatorilor în materie de vânzare la
distanţă, cu incidenţă negativă asupra concurenţei între întreprinderi în cadrul pieţei
interne; pe cale de consecinţă, apare necesitatea introducerii la nivel comunitar a unui
minimum de norme comune în acest domeniu.
Concret, directiva are ca obiect 21„apropierea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre privind contractele la distanţă între
consumatori şi furnizori”. Prin urmare, articolul 1 reia obiectivul de aliniere a legislaţiilor

19
Adoptată la Bruxelles la data de 20 mai 1997 şi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
din 4 iunie 1997.
20
Pentru o perspectivă detaliată, a se consulta textul motivaţiei Directivei 97/7/CE publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene din 4 iunie 1997, pag. 160-162.
21
Articolul 1 din Directiva 97/7/CE.

13
naţionale privind contractele la distanţă la un model unic comunitar, desemnat de
Directiva în cauză.
În articolul 2, destinat definirii termenilor, regăsim explicarea noţiunii de
„contract la distanţă”, acesta fiind descris ca orice contract privind bunuri sau servicii,
încheiat între un furnizor şi un consumator, în cadrul unui sistem organizat de vânzare
sau de prestare de servicii la distanţă organizat de furnizor, care, pentru acest contract,
utilizează exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicare la distanţă până la
momentul în care este încheiat contractul şi inclusiv acel moment.
Întrucât obiectul de reglementare al acestei Directive nu reprezintă tema
principală de analiză a lucrării de faţă, nu vom trata pe larg prevederile cuprinse în ea, din
raţiuni de supleţe a argumentării, ci vom proceda direct la evidenţierea echivalentului ei
în legislaţia românească. Prin urmare, legiuitorul român a luat act de prevederile
Directivei 97/7/CE, care s-au materializat în adoptarea Ordonanţei Guvernului nr.
130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, Publicată în Monitorul
Oficial nr. 431 din 09/02/200022. În articolul 2 al Ordonanţei regăsim definiţia
contractului la distanţă23, definiţie ce se circumscrie abordării folosite de Directivă:
„contract la distanţă - contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un
comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către
comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una
sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă”.
Tot în spiritul Directivei, Ordonanţa menţionată cuprinde prevederi relevante
referitoare la probleme precum: informarea prealabilă a consumatorului, confirmarea
scrisă a informaţiilor către consumator, dreptul de denunţare unilaterală a contractului
(dreptul de retractare în cazul formulării folosite în Directivă), limitări privind utilizarea
anumitor tehnici de comunicaţie la distanţă, , prevăzute în articolele 3, 4 , 7, respectiv 15.

În continuare, aducem în discuţie Directivele 1999/93/CE privind un cadru


comunitar pentru semnăturile electronice 24 şi 2000/31/CE privind anumite aspecte
juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe
piaţa internă25, care fac referire directă la sfera de existenţă a contractelor electronice.
Spunem că sunt direct tangenţiale cu sfera contractului electronic întrucât recomandările
curprinse în ele constituite modelul de cadru legislativ necesar construirii unui sistem
juridic de reglementare şi protejare a contractelor încheiate prin mijloace electronice.

22
În analiza de faţă avem în vedere textul original al Ordonanţei, aşa cum a fost publicată în M.O. nr. 431
din 09/02/2000 pentru a reliefa modul iniţial de răspuns a legiuitorului român la recomandările Directivei,
acesta fiind în opinia noastră relevant în privinţa modului în care legislaţia românească în domeniu s-a
aliniat reglementărilor comunitare. Precizăm, de asemenea, pentru a menţine rigoarea informării şi
actualitatea lucrării, că textul Ordonanţei 130/2000 a suferit modificări, după cum urmează: prin Legea
51/2003, Legea 365/2002, Legea 363/2007 si OUG 174/2008. Textul integral modificat al Ordonanţei a
fost republicat în Monitorul Oficial cu numărul 177 din data de 7 martie 2008.
23
Art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la
distanţă.
24
Adoptată la Bruxelles pe data de 13 decembrie 1999 şi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene din 19 ianuarie 2000.
25
Adoptată la Luxemburg pe data de 8 iunie 2000 şi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene din 17 iulie 2000.

14
În ceea ce priveşte Directiva 1999/93/CE, aceasta are ca obiectiv – după cum este
menţionat în preambul26 - facilitarea utilizării semnăturilor electronice ca instrumente
juridice şi contribuirea la recunoaşterea lor legală. Prin urmare, textul actului comunitar
stabileşte un cadru legal pentru semnăturile electronice şi pentru anumite servicii de
certificare pentru a asigura buna funcţionare a pieţei interne. Aşadar acest tip de
semnătură specifică numai contractelor electronice – în materie de contracte civile – îşi
găseşte recunoaşterea într-un act normativ de factură europeană, ceea ce va duce ulterior
la certificarea semnăturii electronice ca mijloc de probă în litigii în legislaţiile tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene.
În legislaţia din ţara noastră, prevederile acestui act comunitar s-au materializat
în conţinutul Legii nr. 455 din 18 iulie 2001, tratată în detaliu într-o secţiune anterioară a
lucrării. Având în vedere caracterul de „lege orientativă” a Directivelor în general, este
firesc a subînţelege faptul că legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică a urmat
recomandările actului comunitar şi a fost redactată pe baza şi în aplicarea structurii
Directivei.
Aşadar, în art. 4, după cum am mai precizat 27, sunt definiţi principalii termeni
tehnici conţinuţi în Lege, începând cu definiţia semnăturii electronice, care este preluată
lietral din textul art. 2 alin. 1 al Directivei. O diferenţă, ce ţine mai mult de probleme
semnatice decât de efecte juridice concrete, apare în cazul definirii acelui tip de
semnătură electronică învestită cu o forţă juridică superioară. Textul Directivei
menţionează sintagma de „semnătură electronică avansată” în art. 2 alin. 2. Pe de altă
parte, aşa cum am văzut, Legea 455 utilizează noţiunea de „semnătură electronică
extinsă”. Cu toate acestea, având în vedere faptul că în ambele texte legislative sunt
prevăzute aceleaşi patru condiţii 28 pentru ca o semnătură electronică să dobândească
forţă juridică superioară, nu considerăm că diferenţa de denumire ridică probleme de
fond.
Un alt element comun important de menţionat este cel referitor la efectele juridice
ale semnăturilor electronice. Art. 5 al Directivei tratează tocmai acest segment precizând
faptul că statele membre au vocaţia de a se asigura că semnăturile electronice avansate
(extinse) se bazează pe un certificat calificat şi sunt create printr-un dispozitiv securizat
de creare de semnături. Aceste prevederi se reflectă în cuprinsul Capitolului II al Legii
455/2001 intitulat „Regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică” care
menţionează adiţional efectul semnăturii electronice simple în cazul recunoaşterii forţei
acesteia de către părţi şi aspecte procesuale privind dovada autenticităţii semnăturii
(discutate pe larg în secţiunea dedicată semnăturii electronice).
Alineatul 2 al art. 5 al actului comunitar în discuţie conţine o prevedere
interesantă prin formulare şi intenţie. Astfel, acesta prevede obligaţia ca statele membre
să se asigure că unei semnături electronice nu i se va refuza eficienţa juridică şi
posibilitatea de a fi acceptată ca probă din cauza următoarelor motive: se prezintă în
format electronic, nu se bazează pe certificat calificat, nu se bazează pe un certificat
calificat eliberat de un prestator acreditat, nu este creată printr-un dispozitiv securizat de
26
Pentru o perspectivă detaliată, a se consulta textul motivaţiei Directivei 1999/93/CE, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene din 19 ianuarie 2000, pag. 120-122.
27
Lucrarea de faţă, pag. 6.
28
Acestea sunt: să fie legată în mod unic de semnatar, să asigure identificarea semnatarului, să fie creată
prin mijloace controlate exclusiv de semnatar şi să fie legată de datele în formă electronică, la care se
raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă.

15
creare a semnăturii. În ceea ce priveşte legislaţia noastră, forţa probantă a fost stabilită
fără echivoc de art. 5 al Legii 455. În continuare, în ceea ce priveşte asigurarea forţei
probante în ciuda motivelor enumerate de Directivă, Legea 455 diferă ca abordare.
Relevante în acest sens sunt articolele din Capitolul II (art. 7-11) care impun celui care
aduce ca probă o semnătură electronică ca aceasta să întrunească condiţiile de viabilitate
prevăzute în lege privind tocmai certificatul, prestatorul acreditat şi dispozitivul securizat
de creare a semnăturii. În opinia noastră, aceste inconsecvenţe au apărut ratione legis,
mai concret, prevederile Directivei au fost adaptate la specificul legislativ al ţării noastre.
Din raţiuni de oportunitate şi eficacitate a legii, legiuitorul român a adoptat calea unei
mai riguroase reglementări a forţei probante a semnăturii electronice. Având în vedere
fragilitatea mijloacelor electronice din punct de vedere al securizării datelor (ne referim
în special la puterea distructivă a acţiunilor de tip hacking) şi a tendinţei tot mai
crescânde de fraudare folosind internetul, considerăm abordarea legiuitorului român în
privinţa forţei probante a semnăturii electronice pe deplin justificată şi oportună.

Al treilea act normativ comunitar amintit în primele fraze ale acestei secţiuni
dedicate legislaţiei comunităţilor europene este Directiva 2000/31/CE privind anumite
aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului
electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic).
Menţinând spiritul celorlalte două acte comunitare precedente, această Directivă
menţionează la rândul ei în preambul necesitatea şi oportunitatea punerii în acord a
legislaţiei statelor membre EU asupra diferitelor aspecte juridice pe care le implică
activităţile de comerţ electronic (implicit este vorba şi despre contractele electronice).
Mai mult decât atât, în chiar primul paragraf al amintitului preambul, se face o succintă
precizare privind importanţa şi impactul social al dreptului comunitar.
Astfel, dreptul comunitar şi caracteristicile ordinii juridice comunitare constituie
un atu esenţial pentru cetăţenii şi agenţii europeni, care pot beneficia pe deplin, fără să
ţină cont de frontiere, de posibilităţile oferite de comerţul electronic. Tocmai în acest sens
a fost elaborată Directiva, ea având ca obiect asigurarea unui nivel înalt de integrare
juridică comunitară pentru a institui un real spaţiu fără frontiere interne pentru serviciile
societăţii informaţionale29.
Iniţiativa acestei Directive priveşte o serie de vectori de abordare din punctul de
vedere al tehnicii juridice pentru adoptarea legislaţiei în domeniul comerţului electronic.
În textul preambulului sunt menţionate numeroase argumente şi situaţii de fapt care
concură spre a fundamenta necesitatea unei legislaţii unitare la nivel comunitar. Această
unitate ar urma a fi realizată în jurul câtorva reguli principiale, de asemenea prevăzute în
preambul, printre care:

a) Excluderea anumitor activităţi din sfera de aplicare a Directivei, din raţiuni de


oportunitate30; domeniul de aplicare al actului comunitar rămâne strict cel menţionat
şi explicitat de acesta, alte instituţii juridice adiacente fiind în continuare reglementate
separat. Spre exemplu, normele de impozitare nu urmează a se aplica şi actelor de
comerţ electronic, din motive lesne de înţeles. În legislaţia românească această regulă

29
Preambulul Directivei 2000/31/CE, din Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din 17 iulie 2000,
pag. 257.
30
Punctul (12) al preambulului din acelaşi document, pag. 259.

16
îşi găseşte exprimarea în cuprinsul art. 2 al Legii 365/2002 privind comerţul
electronic, care explicitează scopul legii şi domeniile de aplicare.
b) Serviciile societăţii informaţionale nu se limitează la contractele on-line31, acestea
cuprinzând orice formă de serviciu prestat prin intermediul mijloacelor de
comunicaţie electronice – iar din punctul de vedere al internetului, paleta de servicii
disponibile este deosebit de complexă.
c) Obligaţia fiecărui stat membru de a-şi adapta legislaţia pentru a face posibilă
contractarea pe cale electronică – obiectul de fapt al Directivei – inclusiv serviciile de
arhivare32 (domeniu acoperit la noi ţară , după cum am văzut, de Legea 589/2004
privind activitatea electronică notarială).
d) Posibilitatea fiecărui stat de a adopta cerinţe specifice în materie de securizare a
mijloacelor de ataşare a semnăturii electronice şi a contractelor în general 33; în acest
sens am menţionat anterior anumite prevederi ale Legii 455/2001 privind semnătura
electronică, care sunt specifice legislaţiei româneşti.
e) Restricţii privind anumite contracte a căror încheiere reclamă intervenţia
autorităţilor34 statale sau prezenţa obligatorie a părţilor şi paticiparea notarului şi nu
pot face obiectul Directivei. În acest sens a fost redactat alin. 4 al art. 3 din Legea nr.
365/2002 privind comerţul electronic, care prevede domeniile în care nu se va aplica
legea în cauză.
f) Fiecare stat este obligat să modifice orice legislaţie care împiedică folosirea
mecanismelor extrajudiciare de soluţionare a litigiilor prin mijloace electronice35. În
legislaţia noastră, legea-cadru adoptată ca urmare a acestei Directive – Legea
365/2002 – acoperă această cerinţă prin art. 20 referitor la soluţionarea litigiilor pe
cale extrajudiciară.
g) Necesitatea reglementării unui acces facil la mijloacele de soluţionare a litigiilor,
întrucât prejudiciile care pot apărea în materia comerţului/contractelor electronice au
ca principale caracteristici rapiditatea şi întinderea geografică36. Pe această linie,
Capitolul VI al Legii 365/2002, intitulat „Soluţionarea litigiilor” prevede acţiunile în
justiţie pe care le au părţile la dispoziţie în caz de litigiu, cât şi soluţionarea litigiilor
pe care extrajudiciară, menţionată mai sus, în art. 19, respectiv, 20.
h) Nu anulează normele imperative ale dreptului intern al statelor membre privind
anumite obligaţii contractuale, stabilite sub forma cadrului general de încheiere validă
a oricărui tip de contract37.

Având în vedere cele expuse, se poate formula o concluzie preliminară privind


legislaţia comunitară în materia contractelor electronice şi legislaţia românească adoptată
pe baza şi în completarea acesteia.
Astfel, în opinia noastră, legislaţia românească în materia contractelor electronice
îndeplineşte criteriile formulate în Directivele Uniunii Europene emise în acest sens,

31
Punctul (18) al preambulului Directivei 2000/31/CE, din Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din
17 iulie 2000, pag. 259.
32
Punctul (34) al preambulului, pag. 261.
33
Punctul (35) al preambulului, pag. 261.
34
Punctul (36) al preambulului, pag. 261.
35
Punctul (51) al preambulului, pag. 263.
36
Punctul (52) al preambulului, pag. 263.
37
Punctul (55) al preambulului, pag. 263.

17
nefiind însă la adăpost de o serie de critici, constructive, desigur, care se impun în spiritul
perfecţionist al doctrinei juridice. În acest sens, Legea 455/2001 privind semnătura
electronică ar putea fi îmbunătăţită în sensul menţionării în cuprinsul ei fără echivoc a
autorităţii de reglementare şi supraveghere în domeniul semnăturii electronice. Acesteia
ar urma a-i fi trasate sarcini specifice, precis delimitate, completate de o procedură clară
şi accesibilă.
De asemenea, ar trebui eliminată prevederea cuprinsă în art. 27 al Legii conform
căreia Ministerul Comunicaţiei şi Tehnologiei Informaţiei are posibilitatea de a delega
atribuţiile de supraveghere unei alte autorităţi publice aflate în subordonare; motivăm
aceasta prin faptul că o atare delegare nu ar duce decât la slăbirea mecanismului de
aplicare al prevederilor legale în materie de semnătură electronică şi ar duce la crearea de
confuzie în rândul solicitanţilor de servicii de acest gen.

Referitor la legislaţia din ţara noastră se impune a preciza poziţia Noului Cod
Civil în privinţa contractelor electronice. Acesta consacră acestui tip de contracte trei
articole, conţinând reglementări privitoare la forma lor. Aceasta este prima consacrare
juridică a formei de contractare prin mijloace electronice într-o creaţie legislativă de forţa
unui cod de la noi din ţară.
Art. 1256 din Proiectul Noului Cod Civil prevede la alin. (1) faptul că o persoană
care oferă pe cale electronică furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, trebuie să
pună la dispoziţia destinatarului ofertei condiţiile contractuale aplicabile. De asemenea se
specifică faptul că autorul ofertei rămâne angajat prin emiterea ei cât timp aceasta este
accesibilă pe cale electronică, cu excepţia situaţiei în care s-a prevăzut altfel în condiţiile
menţionate în ofertă.
Prin urmare, această prevedere obligă pe cel care se angajează în încheierea de
contracte electronice la un minim de diligenţe pozitive, cu scopul de a proteja pe un
eventual acceptant al ofertei – de cele mai multe ori fiind vorba de simplii utilizatori de
internet care accesează diverse servicii puse la dispoziţie de site-urile web. Pentru a întări
efectul acesta de protecţie a consumatorului, Alin. (2) al aceluiaşi articol face o
enumerare privind elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă oferta pentru a
putea avea efecte juridice, reluând astfel recomandările curpinse în directivele menţionate
anterior38. Elementele sunt: etapele tehnice care trebuie urmate pentru a se încheia
contractul; mijloacele tehnice care permit destinatarului, înainte de încheierea
contractului, să identifice erorile comise în introducerea datelor şi să le corecteze; limba
în care se va încheia contractul; în caz de arhivare a contractului, modalităţile acestei
arhivări de către autorul ofertei şi condiţiile de acces la contractul arhivat; dacă este
cazul, mijloacele de a consulta pe cale electronică regulile de conduită profesională pe
care autorul ofertei înţelege să le respecte; orice alte condiţii impuse potrivit dispoziţiilor
legale în vigoare.
Noul Cod Civil prevede şi o serie de condiţii privind valabilitatea contractului
electronic. Astfel, art. 1257 specifică faptul că destinatarul ofertei trebuie să aibă
posibilitatea de a verifica în detaliu comanda pe care a formulat-o ca răspuns ofertantului
şi preţul total al acesteia, înainte de a o confirma pentru a-şi exprima concret acordul.
Acest articol mai prevede, de asemenea, obligativitatea ofertantului de a confirma pe cale
electronică primirea comenzii, într-un termen rezonabil. Acest schimb de informaţii între
38
Este vorba despre art. 10 alin. (1) al Directivei 2000/31/CE.

18
ofertant şi acceptant are rolul de a elimina pe cât posibil arbitrariul în stabilirea termenilor
contractului şi încercarea de a înşela pe acceptant, mai ales având în vedere nesiguranţa
pe care o incumbă contractarea prin mijloace electronice, unde cât mai multe şi cât mai
precise informaţii sunt necesare pentru clarifica poziţia şi situaţia părţilor.
Art. 1258 prevede o serie de excepţii la articolele anterioare, ale căror dispoziţii
„nu se aplică în cazul contractelor de furnizare de bunuri sau prestări de servicii care
sunt încheiate exclusiv prin poştă electronică sau prin alte mijloace de comunicare
individuală echivalente”. De asemenea, se poate deroga şi prin convenţii încheiate între
profesionişti. Aceste excepţii au rolul de a simplifica forma contractelor-tip încheiate prin
poşta electronică, măsură impunându-se întrucât, datorită frecvenţei şi specializării lor,
acest tip de contracte nu mai trebuie redactate ţinând cont de aceleaşi rigori. Cu atât mai
mult aceste excepţii îşi găsesc utilitatea în cadrul profesioniştilor dintr-un anumit
domeniu de activitate electronică în care se folosesc contracte specializate.
Formatul electronic în materie contractuală mai este legitimat, în cuprinsul Noului
Cod Civil, şi prin referiri la acesta ca mijloc valid de probaţiune juridică. Astfel, art. 349
privind publicitatea convenţiei matrimoniale stabileşte că înscrierea convenţiilor
matrimoniale se face în Registrul naţional al regimurilor matrimoniale, ţinut în format
electronic de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România. De asemenea, art. 2210
menţionează că documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi
certificate şi prin mijloace electronice.
Observăm, aşadar, cum atenţia legiuitorului s-a îndreptat spre această specie
modernă de contracte. Reglementările cuprinse în acest proiect de Cod sunt, cu siguranţă,
utile şi relevante pentru constituirea unei baze legislative coerente în materie. Completate
de prevederi legislative perfecţionate şi ţinute la curent cu toate evoluţiile din domeniu,
normele din viitorul Cod Civil privind contractele electronice vor putea răspunde în mod
eficient la o nevoie stringentă a societăţii contemporane.

Contractele electronice în legislaţia de tip common-law din SUA.

Demersul analitic privind specificitatea contractelor electronice nu ar fi complet


fără contribuţia unor informaţii referitoare la modul de reglementare a unor astfel de
contracte într-un sistem de drept cu fundamente diferite de dreptul continental european
şi implicit cel românesc. Relevantă în acest caz este legislaţia de tip common-law din
Statele Unite. Alegerea modelului american pentru comparaţie nu este întâmplătoare,
având în vedere vasta experienţă a sistemului legislativ american în ceea ce priveşte
contractele electronice, dar şi poziţia de lider incontestabil la nivel mondial privind
numărul de astfel de contracte de tip electronic încheiate de către persoane fizice sau
juridice localizate pe teritoriul SUA.
În doctrina 39common-law din SUA este specificat faptul că sunt necesare cel
puţin trei elemente esenţiale pentru a avea un contract valid: oferta, acceptarea şi
consideraţia40.

39
Ivan Hoffman, The validity of online contracts.
40
În limba engleză: offer, acceptance and consideration.

19
Conceptul de „ofertă” este uşor de înţeles în ceea ce priveşte comerţul electronic:
un site web oferă bunuri, servicii, software, calitatea de membru, această ofertă fiind
incapsulată într-o înţelegere asupra termenilor şi condiţiilor de utilizare a site-ului.
„Consideraţia” reprezintă o acţiune sau o omisiune promisă, asupra căreia
promitentul nu avea o obligaţie anterioară de a o respecta41. Aceasta poate lua forma
banilor, obiectelor, serviciilor sau promisiunea unei anumite fapte. Ambele părţi ale unui
contract trebuie să ofere această consideraţie pentru ca acel contract să fie încheiat valid.
Acest concept este asemănător obligaţiilor, respectiv drepturilor care incumbă părţilor
unui contract – în cazul sistemului de drept din ţara noastră – şi asupra cărora au negociat
şi au decis anterior. „Acceptarea” are acelaşi sens ca şi acceptarea ofertei în sistemul
nostru de drept.
Exemplificarea modului de percepere a mecanismului de formare al unui contract
electronic în cazul legislaţiei americane va fi realizată având ca punct de reper felul în
care o persoană aderă sau nu la termenii şi condiţiile de utilizare a unui site web. Aşadar
se are în vedere cum se poate satisface, în contextul internetului, elementul acceptării
astfel încât, având o ofertă şi o consideraţie viabile, să se poată crea o obligaţie purtătoare
de efecte juridice.
Crearea unei astfel de obligaţii nu este, prin urmare, limitată doar la vânzarea sau
cumpărarea de bunuri, ci putem pune problema unei obligaţii juridice şi în situaţia în care
vizitatorul unui site poate fi ţinut a respecta termenii de serviciu. Problema care se pune
este dacă sunt prezente elementele unui contract.
Astfel, aducem în discuţie o cauză42 din jurisprudenţa americană în care
reclamanţii au acţionat în judecată compania deţinătoare a unui site web pe motivul că le-
a impus anumite clauze nefavorabile odată cu descărcarea unui sotfware gratuit pus la
dispoziţie de acel site. În cazul de faţă, site-ul web era construit de aşa manieră încât
clauzele privind termenii şi condiţiile de care era ţinută descărcarea acelui software
gratuit erau menţionate la subsolul paginii, sub butonul care activa descărcarea.
Reclamanţii nu aveau posibilitatea de a lua la cunoştinţă de acele clauze decât dacă
foloseau bara de „scroll”43 a paginii pentru a releva locul în care erau menţionate clauzele
respective. Instanţa americană a reţinut faptul că, în acest caz, reclamanţii nu pot fi ţinuţi
să respecte clauzele privind termenii şi condiţiile întrucât, manifestând un grad de
prudenţă obişnuit în cazul oricărui utilizator de internet, nu puteau cunoaşte existenţa
acelor clauze. Prin urmare, simpla descărcare a software-ului nu îi face cu nimic
răspunzători pe reclamanţi faţă de clauzele amintite.
Cazul prezentat este o modalitate-tip de existenţă a unui contract electronic, nu
numai pentru piaţa americană, dar şi la nivel european şi, implicit, pe domeniile de
internet circumscrise ţării noastre. Acest model este deosebit de răspândit în comunitatea
internet şi are, deci, un grad mare de reprezentativitate. În ceea ce priveşte decizia
instanţei, aceasta s-a bazat pe elemente de common-law, invocând vicierea
consimţământului părţii vătămate cu privire la clauzele respective. Aşadar s-a viciat unul
din elementele fundamentale ale unui contract: oferta. Reclamanţii nu au fost informaţi
fără urmă de ambiguitate asupra tuturor condiţiilor de descărcare a software-ului, prin
41
Spre exemplu: dacă A semnează un contract pentru a cumpăra o maşină de la B pentru 5000 $,
consideraţia lui A reprezintă suma de 5000 $, iar consideraţia lui B va fi maşina.
42
Cauza “Specht vs. Netscape Communications Corp”.
43
Bara de scroll este folosită pentru a putea viziona în integralitatea sa un document, o imagine sau o
pagină web care, datorită dimensiunilor sale, nu încape în totalitate pe ecranul monitorului.

20
urmare nu pot fi ţinuţi a respecta clauze asupra cărora nu şi-au dat consimţământul.
Pentru ca acele clauze să poată avea forţă juridică, trebuia să fie poziţionate înainte de
butonul care certifica decizia de a descărca (apăsarea căruia echivalează cu
consimţământul asupra înţelegerii, este forma de semnătură a respectivului contract de
descărcare), devenind astfel vizibile şi inteligibile tuturor celor care doreau să descarce
software-ul.
Prin urmare, şi în doctrina common-law din SUA, contractul electronic este tratat,
din punct de vedere al validităţii sale, în mod identic cu un contract tradiţional.
Diferenţierile apar, ca şi în cazul reglementărilor din legislaţia noastră, datorită formei
inovatoare a contractelor electronice, acestea constând în detalii tehnice privind modul de
exprimare a consimţământului sau de redactare şi aşezare în pagină a unui contract.
Tocmai având în vedere acest considerent, doctrina în materie de contracte electronice
(dacă se poate vorbi, acum, de o doctrină în adevăratul sens al cuvântului) din SUA a
emis o serie de recomandări administratorilor de site-uri web cu privire la modul de
formulare a clauzelor privind termenii de utilizare.
Astfel, pentru ca acordul exprimat de vizitatorul unui site web asupra unui aspect
prezentat de acel site să poată produce efecte juridice veritabile, angajamentul trebuie să
fie astfel formulat încât să îndeplinească setul de condiţii cerute unui contract. Aceasta
înseamnă că, după cum s-a putut obeserva din speţă, pe lângă problemele legate de
validitatea „consideraţiei”, trebuie să existe o ofertă (prezentată în acordul respectiv,
termeni de utilizare etc.) clar exprimată şi neambiguă, dar şi o acceptare validă a
termenilor acelei oferte. De aceea, administratorul sau deţinătorul unui site trebuie să se
asigure că un link (legătură electronică între pachete de informaţii) redactat cu litere
capitale şi îngroşate, făcând trimitere la „Termenii şi condiţiile de utilizare”, este afişat
într-un loc vizibil pe site. Acest link trebuie să conducă vizitatorul către o pagină care să
îi prezinte într-un mod clar şi inteligibil toţi termenii şi toate condiţiile de utilizare a site-
ului. Trebuie, de asemenea, ca pagina conţinând aceste informaţii să conţină şi un
mecanism care poate fi acţionat prin click, care să semnifice acordul vizitatorului cu
termenii înscrişi pe acea pagină, înainte de a proceda la a utiliza facilităţile puse la
dispoziţie de site. Acest tip de mecanism este cel mai susceptibil de a convinge instanţele
americane de corectitudinea şi validitatea consimţământului dat (sau refuzat, după caz) de
către vizitator. Primeşte, astfel, forţă probantă. În mod ideal, fiecare site ar trebui să fie
capabil a ţine o evidenţă a tuturor celor care au acceptat condiţiile şi au procedat a utiliza
site-ul sau au refuzat şi nu au folosit facilităţile oferite.
Obervăm cum un simplu click efectuat cu mouse-ul pe butonul unei pagini web
poate echivala cu „semnătura” noastră de acord în privinţa clauzelor – contractuale –
înscrise pe acea pagină. Acest aspect este deosebit de important, având în vedere
frecvenţa – şi mai ales rapiditatea – foarte mare cu care un utilizator, chiar şi amator, de
internet execută astfel de operaţiuni.

Concluzii - soluţii şi propuneri de reglementare.

Ajungând la finalul demersului analitic propus, se cuvine a aminti – din raţiuni de


simetrie – de contractul din Sumerul antic cu care am debutat în analiza noastră. Deşi
acea convenţie are o vechime de mai bine de 4000 de ani, ea conţine în fond aceeaşi

21
voinţă internă creatoare de fapte juridice aflată în deplină manifestare, care este conţinută
şi în oricare contract modern. Din Sumerul antic până la era contractelor electronice –
care încă nu şi-a făcut pe deplin apariţia, dar a cărei venire este neîdoielnică – quintesenţa
contractului a rămas aceeaşi: acordul părţilor, obiectul negociat, scopul. Evoluţia s-a
realizat pe plan tehnic şi a privit, după cum am văzut, formele cerute pentru validitate,
metoda de probare, capacitatea de a încheia şi, de ce nu, obiectul contractelor.

Odată cu apariţia contractelor electronice, doctrina de drept civil a cunoscut o


turnură bruscă şi cu multiple implicaţii. O asemenea turnură a mai cunoscut, probabil,
odată cu primul contract încheiat prin telefon. Dar implicaţiile sunt considerabil mai mari
şi mai complexe în cadrul contractelor electronice. Tocmai de aceea legiuitorul s-a văzut
nevoit să caute metode noi de a reglementa această nouă specie de contract. S-a
confruntat – şi se confruntă şi astăzi – cu numeroase dificultăţi de tehnică legislativă
prvind condiţiile de încheiere validă a contractelor electronice, relevanţa juridică, forţa
probantă, securizarea acestora.

Am observat cum, la nivel european, dar şi în sistemul de common-law (ca fiind


două sisteme de largă răspândire la nivel mondial) s-au găsit soluţii de control şi ordonare
pe cale legislativă a contractelor electronice. Regulile privind semnătura electronică,
marca temporală, activitatea electronică notarială, regimul juridic al înscrisurilor
electronice, au cristalizat, chiar dacă nu într-o formă ideală, un sistem de reglementare
care, pe moment, face faţă fenomenului modern denumit „comerţ electronic”. Dar cu
toate acestea, exemple practice din jurisprudenţă care relevă stări de confuzie şi lacune
legislative în rezolvarea litigiilor, cât şi naivitatea utilizatorilor de internet şi expunerea
lor la numeroase cazuri de fraude prin intermediul reţelei world wide web (www), ridică
din nou problema regimului juridic al contractelor electronice.

Trebuie aşadar găsite mijloace noi, mai eficiente şi mai coerente de protejare în
primul rând a utilizatorului de rând de internet, a comerciantului care foloseşte internetul
pentru a încheia contracte sau a persoanei private care foloseşte acelaşi mijloc de
contractare. Pe lângă nevoia de a adopta legi noi mai eficiente în acest domeniu,
considerăm fundamentală şi nevoia de a popularizare a prevederilor legislative menite să
clarifice regimul juridic al contractelor electronice. Astfel, prevederile Legii 365/2002
privind comerţul electronic, sau, mai concret a Legii 455/2001 privind semnătura
electronică şi a Ordonanţei 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, ar
trebui făcute cunoscute utilizatorilor de internet persoane private sau juridice prin
mijloace mai eficiente decât simpla lor publicare în Monitorul Oficial.

În sensul inovaţiilor legislative necesare în materia contractelor electronice


un pas fundamental a fost deja făcut prin redactarea Proiectului Noului Cod Civil, asupra
căruia ne-am aplecat şi în această lucrare44.

44
A se vedea supra, pag. 18-19.

22
În ceea ce priveşte normele cuprinse în Proiectul Noului Cod, considerăm necesar
a fi completate cu anumite prevederi preluate din legislaţia unor state al căror demers
legislativ în materia contractelor electronice a început semnificativ mai devreme decât al
nostru. În acest sens, precizăm – cu rol exemplificativ – o prevedere din Codul Civil al
Provinciei canadiene Québec, care instituie o prezumţie de validitate a înscrierii pe un
suport informatic în favoarea terţilor: „Pentru ca un document privind o lege, un act
autentic, act semi-autentic sau un act sub semnătură privată redactate folosind
tehnologiile informatice să aibă aceeaşi forţă probantă ca şi un document de aceeaşi
natură pe suport de hârtie, este necesar ca, independent de alte exigenţe ale legii,
integritatea sa să fie asigurată 45”. Acesta este completat de art. 2837 din acelaşi Cod
Civil, conform căruia un înscris, indiferent de mediul de redactare, are forţă probantă, în
afara cazurilor în care un anumit mediu de redactare sau tehnologie sunt cerute de lege46.
O astfel de claritate credem firesc a se cere şi propriei noastre reglementări.

Bibliografie:

Cursuri, tratate, dicţionare:


– Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a III-a, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.
45
Acest articol este o reproducere a art.2838 din Codul Civil al provinciei canadiene Québec: „Outre les
autres exigences de la loi, il est nécessaire, pour que la copie d'une loi, l'acte authentique, l'acte semi-
authentique ou l'acte sous seing privé établi sur un support faisant appel aux technologies de l'information
fasse preuve au même titre qu'un document de même nature établi sur support papier, que son intégrité soit
assurée”.
46
„L'écrit est un moyen de preuve quel que soit le support du document, à moins que la loi n'exige l'emploi
d'un support ou d'une technologie spécifique”.

23
– Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Regimul juridic general, vol. I,
ed. Ch Beck, Bucureşti, 2006.
– Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil., ed. a X-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005
– Emil Derşidan, Dicţionar de termeni juridici uzuali, ed. Proteus, Bucureşti,
2006.

Lucrări ştiinţifice:
– Daniela Gărăiman, De la contractul clasic, la contractul electronic.
– Ivan Hoffman, The validity of online contracts.

Legislaţie:
– Codul Civil Român în vigoare.
– Codul Civil Francez în vigoare.
– Codul Civil al Québec-ului în vigoare.
– Hotărârea Guvernului nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea Tezelor
prealabile ale proiectului de lege - Codul civil, publicată în Monitorul Oficial
al Romaniei, partea I, nr. 213 din 2 aprilie 2009.
– Legea nr. 451 din 1 noiembrie 2004 privind marca temporală, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1021 din 05/11/2004.
– Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 429 din 31 iulie 2001.
– Legea nr. 589 din 15 decembrie 2004 privind regimul juridic al activităţii
electronice notariale, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1227 din data
de 20 decembrie 2004.
– Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la
distanţă, Publicată în Monitorul Oficial nr. 431 din 09/02/2000.
– Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 privind comerţul electronic, Publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 483 din data de 5 iulie 2002.
– Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997
privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă, adoptată
la Bruxelles la data de 20 mai 1997 şi publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene din 4 iunie 1997.
– Directiva 1999/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile
electronice, adoptată la Bruxelles pe data de 13 decembrie 1999 şi publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din 19 ianuarie 2000.
– 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii
informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă, adoptată
la Luxemburg pe data de 8 iunie 2000 şi publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene din 17 iulie 2000.

24