Sunteți pe pagina 1din 12

CAP. I.

CERCETAREA EDUCAŢIONALĂ

UNITĂŢI DE CONŢINUT
• Delimitări conceptuale în cercetarea educaţională
• Scopul şi caracteristicile cercetării educaţionale
• Cercetare şi inovaţie educaţională

OBIECTIVE - Prin studierea acestui capitol se urmăreşte:


- integrarea cercetării educaţionale în cadrul vast al cercetării
ştiinţifice;
- surprinderea specificului cercetării educaţionale ;
- identificarea rolului şi a funcţiilor cercetării educaţionale;

I.1. Delimitări conceptuale în cercetarea educaţională

Abordarea cercetării din punct de vedere conceptual presupune atât


o fundamentare lingvistică - etimologică cât şi o diferenţiere graduală, de
conţinut, de tipul:
cercetare – cercetare ştiinţifică – cercetare educaţională.

“Cercetarea” a constituit dintotdeauna un domeniu


• atractiv prin implicarea noului,
• captivant prin misterul necunoscutului,
• interesant prin elementele uneori neprevăzute,
• provocator - motivant prin efectele şi rezultatele obţinute.

Astfel, mulţi oameni de ştiinţă s-au orientat către “cercetarea


cercetării” vrând să identifice cât mai multe elemente specifice şi
contribuind la fundamentarea ştiinţifică a acestei activităţi, specific umană,
numită CERCETARE.

1
S-a elaborat o bogată literatură de specialitate care permite definirea
cât mai exactă şi completă a cercetării oferind abordări multiple din
perspectiva conceptului, a scopului şi caracteristicilor, a metodologiei,
precum şi a posibilităţilor de valorificare în scopul optimizării acţiunii
educaţionale.

Din punct de vedere etimologic, cercetarea provine din latinescul


“circitare” care înseamnă “a da târcoale”. Dicţionarele lingvistice oferă mai
multe sensuri pentru “a cerceta” dintre care menţionăm: a examina cu
atenţie, a studia, a căuta să afle, a iscodi .

Aceste referiri duc la o primă concluzie:


a cerceta este folosit în toate domeniile cu sensul comun de a
investiga, a căuta răspunsuri / soluţii la întrebări sau probleme
diverse.
Privită astfel cercetarea constituie o modalitate de cunoaştere a
realităţii înconjurătoare la îndemâna oricărei fiinţe umane, ştiut fiind
faptul că orice om poate fi considerat un “cercetător” care se dezvoltă prin
descoperirea şi redescoperirea cunoaşterii acumulate la nivelul omenirii
într-un timp îndelungat.

Se impune totuşi distincţia dintre această cunoaştere comună -


numită şi cunoaştere la nivelul simţului comun, al bunului simţ - şi
cunoaşterea ştiinţifică realizată de cercetători profesionişti, special pregătiţi
pentru activităţi de investigaţie.

2
Cunoaşterea comună cuprinde sistemul de reprezentări, cunoştinţe,
explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare
sistematică după modele ştiinţifice, ci doar pe baza activităţilor în contexte
obişnuite. Chiar dacă strategiile cunoaşterii comune, cotidiene (cogniţie
socială) sunt spontane, neelaborate, incomplete, cunoaşterea comună nu
trebuie subapreciată.

Ea reprezintă suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul


majorităţii indivizilor şi “materia primă” de bază pentru investigaţiile
ulterioare sistematice, ştiinţifice, sofisticate şi complexe.

Acestea sunt principalele valenţe, însă cunoaşterea comună are şi


multe limite dintre care menţionăm:

- subiectivitatea omului comun poate interveni în descrierea,


explicarea, interpretarea realităţii înconjurătoare datorită
intereselor, valorilor, aspiraţiilor sale, ceea ce duce la deformarea
percepţiei corecte asupra realităţii;

- datele obţinute la nivelul cunoaşterii comune chiar dacă sunt


corecte, pertinente, ele sunt întotdeauna contextuale, sunt un
rezultat al unei situaţii particulare. Aşa se explică o eroare
frecventă, aceea de a generaliza şi absolutiza aceste date, eroare
numită în literatura de specialitate “over generalization” şi definită
ca transformare a caracteristicilor unui fragment din realitatea
înconjurătoare imediată în caracteristici universal valabile. (după
T.Rotariu. şi P.Iluţ)

3
Cunoaşterea ştiinţifică cuprinde sistemul de reprezentări, cunoştinţe,
explicaţii, interpretări obţinute în mod intenţionat printr-o cercetare
sistematică după modele ştiinţifice prin strategii laborioase ce promovează
precizia, exactitatea, obiectivitatea. Cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte
depăşirea nivelului simţului comun propunându-şi:

- acumularea unor date cât mai exacte şi obiective privind


multitudinea dimensiunilor, funcţiile, caracteristicile şi dinamica
realităţii înconjurătoare;

- promovarea principiului neutralităţii axiologice a cercetătorului – a


fi cât mai obiectiv fără a-şi antrena în demersul investigativ
interesele sau aspiraţiile proprii;

- abordarea ştiinţifică a fenomenelor prin luarea în consideraţie a


unui complex de factori / variabile pentru a identifica legături mai
profunde, nesesizabile cu “ochiul liber”, tendinţa spre o abordare
globală, inclusiv prin comparaţii temporale sau spaţio-temporale;

- verificarea teoriilor şi ipotezelor elaborate pentru a dobândi o


valoare predictivă astfel încât să poată fi utilizate ca fundament în
intervenţiile practice.
Pentru a încheia această comparaţie trebuie să menţionăm că
abordarea ştiinţifică a realităţii are în cunoaşterea comună o sursă esenţială
de informaţie, inspiraţie şi valorificare a ipotezelor şi teoriilor.

Cercetarea educaţională este un demers investigativ aparte ce


urmăreşte în esenţă cunoaşterea realităţii educaţionale prin identificare,
explicare, interpretare şi generalizare a datelor, îmbogăţind baza
conceptual-teoretică şi practic-metodologică în domeniul educaţiei.

4
Acţiune complexă, greu definibilă, cercetarea este implicată în toate
domeniile realităţii înconjurătoare fie ele umane sau materiale, ceea ce a
determinat o diversitate de perspective din care se poate studia cercetarea.
În domeniul educaţional sunt implicate, totuşi, în mod deosebit domeniile:
pedagogic, psihologic, sociologic precum şi cele aflate la graniţa / intersecţia
acestor ştiinţe.
Iată aşadar câteva definiţii date cercetării de către psiho-socio-
pedagogi:
“Cercetarea este o strategie desfăşurată în vederea surprinderii unor
relaţii noi între componentele acţiunii educaţionale şi a elaborării pe
această bază a unor soluţii optime ale problemelor pe care le ridică procesul
educaţional, în conformitate cu exigenţele sociale şi cu logica internă a
desfăşurării lui.” (Ioan Nicola-“Tratat de pedagogie şcolară”, E.D.P.,
Bucureşti, 1996)

“În perspectivă postmodernă, cercetarea pedagogică reprezintă o


activitate de conducere managerială a sistemului şi a procesului de
învăţământ proiectată şi realizată în mod special pentru reglarea-
autoreglarea acţiunii educaţionale, respectiv a actului didactic.” (Sorin
Cristea - “Dicţionar de pedagogie”, Ed. Litera, 2000)

“Cercetarea în domeniul educaţional presupune de fapt adunarea


sistematică a unor informaţii legate de procesul de educare şi de aceea toţi
cei pentru care educaţia este o profesiune trebuie să cunoască şi să fie
preocupaţi de problemele cercetării. Cercetătorii în domeniul pedagogiei şi
psihologiei îşi concentrează atenţia în primul rând asupra
comportamentului uman individual; sociologii şi psihosociologii se
concentrează mai ales asupra comportamentului uman în grupuri…”
(Leslie D. McLean - “Psihologia procesului educaţional”, 1982)

5
“Cercetarea pedagogică are ca scop cunoaşterea fenomenelor
educative, realizată de către teoreticieni şi practicieni în domeniul
pedagogiei şi de echipe de cercetare interdisciplinară, pentru cunoaşterea
legităţilor pedagogice…
Cercetarea psihopedagogică este un demers ştiinţific referitor la
analizarea din punct de vedere psihologic a procesului instructiv-educativ,
furnizând ştiinţelor educaţiei – în context interdisciplinar – o bogată bază
informativ-interpretativă cu aplicare în condiţii concrete, ducând la
sporirea eficienţei educative.” (Manolache A., Muster D., Nica I., Văideanu
G. - “Dicţionar de pedagogie”, E.D.P., Bucureşti, 1979)

“Prin cercetarea educaţională încercăm să descoperim fapte care


reflectă cât mai exact realitatea obiectivă; cercetătorul ordonează faptele,
descoperă între ele relaţii – unele cu caracter de legitate – şi deduce
consecinţe care îi vor permite să intervină activ, să proiecteze intervenţii
sigure pentru sporirea eficienţei procesului instructiv-educativ.” (Noveanu
E. - “Pedagogie experimentală”, curs - Universitatea Bucureşti, 1990)

Sintetizând aceste abordări din unghiuri diferite obţinem multiple


valenţe ce reflectă importanţa şi rolul fundamental al cercetării în domeniul
educaţional:
 permite şi afirmă necesitatea cunoaşterii problemelor educaţiei –
prin operaţii de genul: identificare • explicare • interpretare •
înţelegere • conceptualizare • generalizare – şi ulterior optimizarea,
ameliorarea practicii sale;

 stimulează descoperirile, inovaţiile, conturarea de noi cunoştinţe,


idei, teorii, modele, metodologii care completează / modifică /
corectează baza conceptual-teoretică dar şi practică educaţională;

6
 promovează, popularizează diverse contribuţii relevante ce pot fi
extinse şi în alte contexte pentru a fi aplicate – verificate, evitând
astfel exagerarea valorii unor rezultate, acţiuni particulare, opinii ce
nu întrunesc criteriile de validare ştiinţifică;

 îndeplineşte o serie de funcţii specifice care se susţin reciproc:


- în prim plan – nu atât al importanţei ci şi al logicii
desfăşurării unei cercetări – se află funcţia constatativ-
descriptivă care atrage după sine şi demersuri de explicare
– interpretare – generalizare a diferitelor aspecte ale
educaţiei finalizate în contribuţii teoretice sau practice;
- funcţia ameliorativă a cercetării este generată direct de
finalitatea acesteia-a îmbunătăţi, a optimiza, a produce
transformări calitativ superioare în teoria şi practica
educaţională; efecte ameliorative putem spune că are orice
tip de cercetare fie că-şi propune numai constatarea-
descrierea realităţii, fie că intervine asupra acesteia
modificând-o, ambele perspective oferind de fapt o mai
bună cunoaştere, înţelegere a domeniului educaţional;
- funcţia predictivă este susţinută de dominanţa operaţiilor
de anticipare, proiectare, planificare prezente atât în faza
pregătitoare a unei cercetări cât şi în faza finalizării prin
evidenţierea perspectivelor de valorificare a rezultatelor
obţinute, a evoluţiilor probabile ale fenomenelor
educaţionale studiate;
- funcţia referenţial-informaţională este generată de
specificul acumulării conceptelor, teoriilor, modelelor, în
general a cunoaşterii constituite în timp prin intermediul
cercetărilor educaţională.

7
I.2. Specificul cercetării educaţionale

Pentru a surprinde notele definitorii ale cercetării de tip educaţional


e necesară o analiză din perspective multiple:

I.2.1. Din perspectiva naturii realităţii studiate.


Cercetările educaţionale sunt orientate către cunoaşterea realităţii
socio-umane - chiar dacă aceasta fiinţează într-un spaţiu material-bio-fizic
determinant – realitate care se poate subdivide în altele două:
- o componentă obiectivă alcătuită din structuri, forţe,
condiţii existente în afara voinţei şi conştiinţei individului;
sociologii le denumesc “factori structurali” sau “factori
obiectivi” desemnând de fapt factorii ce scapă controlului
indivizilor;
- o componentă subiectivă alcătuită din “factori subiectivi”
ce stau sub controlul individului, el fiind cel care generează,
modifică, controlează aceste dimensiuni numite şi idiologice (ex:
motivaţii, aspiraţii, valori etc).
Ultimele scrieri în domeniu recomandă renunţarea la distincţia netă
dintre termenii “obiectiv” - “subiectiv” în temeiul faptului că “obiectivul
social” este produsul, construcţia “subiectivului” uman.
În realizarea unei cercetări educaţionale trebuie să luăm în
consideraţie coordonatele acestei realităţi socio-umane:
- orice comportament uman are la bază o motivaţie;
- indivizii se raportează la lume şi semenii lor prin
intermediul simbolurilor, al codurilor (cuvinte, gesturi, semne);
- oamenii sunt elemente active, ei interpretează permanent
comportamentele proprii şi ale celorlalţi;
- aceste interpretări nu rămân latente în subiectivitatea
omului ci se exteriorizează în acte de conduită.

8
CONCLUZII :

1. Orice cercetător în domeniul educaţiei va conştientiza faptul că

modul în care oamenii acţionează depinde de felul cum percep şi


apoi cum interpretează realitatea înconjurătoare. Aşadar,
componenta obiectivă, exterioară este dependentă de resorturile
subiective ale fiinţei umane (motivaţie, aspiraţii, valori, potenţial
bio-psiho-social), ceea ce determină ca investigaţia directă a
faptelor şi fenomenelor educaţionale să fie dublată de o investigaţie
indirectă, mult mai profundă şi dificilă, a subiectivităţii umane,
care le-a generat.

2. Socio-umanul – spre deosebire de celelalte domenii ale realităţii

fizice şi biologice – are o caracteristică fundamentală: posibilitatea


comunicării verbal-simbolice.

Iată că şi cercetătorul în domeniul educaţiei va beneficia de acest atu


epistemologic care-i permite comunicarea rapidă, complexă, flexibilă cu
orice subiect uman ce poate furniza date, informaţii care în condiţiile
respectării unor exigenţe metodologice pot fi de o înaltă acurateţe. Această
caracteristică trebuie valorificată dintr-o dublă perspectivă:

 prin prisma avantajelor oferite – comunicarea directă cu

obiectul supus cercetării – subiectul uman, (pe când în domeniul


bio-fizic doar metaforic se spune că “savanţii pun întrebări
naturii sau cosmosului”). Dacă la acest avantaj adăugăm şi
planul deliberativ-intenţional specific fiinţei umane avem mari
şanse ca o cercetare educaţională axată pe comunicare să ofere
date concludente.

9
 prin prisma dezavantajelor – comunicarea atrage după sine

posibilitatea ca subiecţii umani supuşi investigaţiei să deformeze


voit / nevoit informaţiile (pe când în domeniul bio-fizic se spune
că “dacă stelele nu pot vorbi, nu pot nici minţi”).

Ideal ar fi ca din punctul de vedere al temeiniciei cunoaşterii să


înregistrăm şi ceea ce realmente fac oamenii şi nu numai ceea ce spun –
lucru imposibil uneori. De aceea cercetarea educaţională trebuie să se
realizeze pe un fundament teoretic şi metodologic care să-i permită
diferenţierea adevărului de fals, a relevantului de irelevant şi a generalului
de particular.

I.2.2. Din perspectivă structural-funcţională, a realizării unei


cercetări educaţionale se impune a fi precizate următoarele note definitorii:

- cercetarea educaţională este un proces complex care necesită


parcurgerea mai multor faze, faze componente ale oricărui
demers uman eficient :

- proiectarea cercetării,
- organizarea cercetării,
- realizarea / coordonarea cercetării,
- evaluarea cercetării ;

10
- cercetarea educaţională este o acţiune complexă, organizată,

sistematică, deliberată care porneşte de la o problemă ce trebuie


clarificată / cunoscută / rezolvată (ipoteză) continuând cu
identificarea de cauze, factori, efecte, soluţii şi finalizându-se
prin verificarea acestora în context teoretic şi practic.

- cercetarea educaţională presupune un complex de operaţii


specifice prin care răspunde la marile întrebări ale educaţiei:

• sesizare, identificare, căutare, constatare (CE?)


• explicare, argumentare, interpretare (DE CE?)
• descriere, modificare, transformare, ameliorare (CUM?)
• raportare cantitativă – ponderi, frecvenţe (CÂT?)
• intervenţii, implicaţii ale variabilelor, factorilor (CINE?)
• raportare contextuală (ÎN CE CONDIŢII?) ş.a.

- cercetarea educaţională reprezintă şi o modalitate de


introducere, verificare şi dezvoltare a unor inovaţii prin
schimbarea / transformarea realităţii educaţionale.

- cercetarea educaţională utilizează o metodologie


interdisciplinară specifică domeniilor socio-umane, care să
permită cunoaşterea complexităţii, corelarea şi interpretarea
variabilelor educaţionale şi a relaţiilor dintre ele.

11
CONCLUZII :
1. Datorită unor multiple cauze (varietate, subiectivitate,
complexitate, dinamica socio-umanului), cercetarea educaţională nu a
atins rigoarea descriptivă, explicativă şi predictivă a ştiinţelor exacte.

2. Totuşi, prin tipul de demers investigativ pe care-l practică -


formularea clară a problemei, operaţionalizarea conceptelor, a
ipotezelor şi a obiectivelor, culegerea datelor în condiţii comparabile,
prelucrări statistice (etc.), aceste cercetări educaţionale dobândesc
un caracter ştiinţific indiferent de tipul de cercetare sau natura
problemei abordate.

3. În cercetarea educaţională atenţia se concentrează asupra

aspectelor care au implicaţii asupra optimizării practicii umane în


acest domeniu, nici o cercetare nejustificându-şi eforturile
materiale şi umane dacă nu aduce o minimă contribuţie la
ameliorarea activităţii instructiv-educative.

12