Romanul MOROMETII volumul I a fost publicat in anul 1955 si este o adevarata

capodopera a genului opera care l-a consacrat pe Marin Preda. Valoarea de excepţie a
"Moromeţilor" constă în densitatea epică, in profunzimea psihologică şi în problematica
inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri
sociale.
Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi
entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata
deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este
in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La
acset punct si spiritele criticecare s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu
aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti
formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie
necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime
concentrat asupra unui singur personaj, intrega desfasurare epica este subordonata lui Ilie
Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa
gandesasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i
terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i tukburata de intamplari care sa precipite un
ritm vechi, calm, de existenta.
Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este aici mai concentrata,
oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe tipare arhaice, intra intr-un proces
rapid de destramare. Proza care nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata,
pagina mai densa, sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor
nu mai au spontaneitatea din prima faza. Moromete, care ramane si aici un simbol, se
retrage de pe "podisca" in locuri mai obscure, sfera lui de observatie se micsoreaza,
bucuria interiara incepe sa fie conditionata de elemente pe care nu le mai poate stapani.
Stilul epic se adapteaza acestor schimbari de perspectiva
Structura romanului morometii
"Moromeţii". VOLUMUL I
Acţiunea romanului se desfasoara cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea
război mondial (1937) într-un sat din "câmpia Dunării", Siliştea-Gumeşti, într-o perioadă
în care "timpul .ivea cu oamenii nesfârşită răbdare", iar viaţa ţăranilor "se scurgea aici
fără conflicte mari." Axa fundamentală a romanului o constituie ideea timpului care,
îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea
"vieţii tihnite", când "timpul nu mai avea răbdare". Romanul se bazează pe relaţia
omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se află
sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a
satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale
străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în
declin şi supusă destrămării de către istorie'.
Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor
desfâşurându-se de la început"! până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat
în trei mari episoade epice: un sfert din volumul I cuprinde fapte din viaţa familiei
Moromete şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seară până duminică noaptea, adică de la
întoarcerea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu Birică;
*al doilea episod epic este ilustrat de unul din cele mai importante momente din viaţa
satului: secerişul;
*ultimul episod prezintă conflictul dintre Mic Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi
Achim, care fugiseră la oraş cu caii şi cu oile, lăsând familia fară mijloacele zilnice de
trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se
determină reciproc, ăşă cum se întâmplă în romanul "Ion" al lui Rebreanu. Există aici un
plan al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte
destine şi familii din sat, care evoluează paralel.
Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei trei fii,
autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest,
construind o scenă monumentală - aceea a cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării
personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromoeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii,
este o "familie hibridă", generatoare de conflicte în interiorul ei, '"prin ignorarea
realităţilor sufleteşti individuale" (M.Ungheanu): Ilie Moromele, tatăl, cu zece ani mai
mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv,
Nilă şi Achim, cărora li se adaugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae,
mezinul de doisprezece ani.
Morometii se află la cină, strânşi "în tindă", în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, "pe
nişte scăunele cât palma", aşezaţi "unul lângă allul, după fire şi neam*. Coi trei fraţi
vitregi stateau spre partea dinafară a tindei, "ca şi cum ar fi fost gata în orice clipa sa se
scoale de la masă şi să plece". în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncaree
stătea "întotdeauna" Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, "copii făcuţi
cu Moromete". Autoritatea capului familiei esle sugerată încă de acum, deoarece
"Moromete stătea parcă deasupra tuturor", veghindu-şi familia , stăpânind "cu privirea pe
fiecare". Atmosfera este tensională, fiecare dintre membrii sai având nemulţumiri ce
mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la
destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi,
Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut sa
se ducă la şcoală, sa înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut pentru ca "alta treabă n-
avem noi acuma! Ne apucăm .să studiem". Catrina Moromete mai fusese măritată înainte,
dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr să fie luat
militar, ci acasă, îmbolnavindu-se de "apă la plămâni". Din această căsătorie mai avea ea
o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, cu care însă Catrina "nu se avea bine".
Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieti ai lui Moromete, care insa
începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui
Moromete, Măria - zisa Cinica -nemulţumita, la rândul ei, de această căsătorie. Ea ar fi
vrut să îngrijească de gospodăria Morometilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii
asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănesc şi Tudor
Bălosu, tot pentru locul de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromete. poreclit
Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce in ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi a
surorilor vitrege, Tita şi Minca, întrucât ele îşi făceau "ţoale" noi, erau "vesele şi vioaie"
şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea
voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce
în ce mai insistent, un pogon de pâmânt pe care Moromete îl vânduse din lotul ei, în
limpul foametei de după primul război. Moromete îi promisese în schimb că îi face acte
pe casă, ca ea să nu rămână "pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse
de cuvânt, dar acum chiar glumea când ea aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, deoarece acesta "nu face nimic, stă toată ziua", iar
pe ei îi scoală cu noaptea în cap să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toata ziua cu ordine şi
porunci. II acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când "alţii, ca alde Bălosu",
ştiu să câştige băni din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele,
dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete. Băieţii cei
mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le
fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata "foncierei" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe
Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Se hotărăşte să
vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta "străjuia prin înălţimea şi coroana
lui stufoasă toată partea aceea a satului", ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.
Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se adună gospodarii, cei care
sunt "nici săraci, nici bogaţi", între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc
ziarul şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. în
faţa fierăriei lui Iocan "se afla o poiană mare", unde, în fiecare duminică, aveau loc
"adunările cele mai zgomotoase", dar "dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşila, nu
erau prea reuşite". Moromete era abonat la "Mişcarea", Iocan la "Curentul, iar Cocoşilă la
"Dimineaţa", dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi "şi n-aveau chef să
discute politică". Poiana era plină de oameni, "toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători",
întâmpinându-l "de departe cu exclamaţii" entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în
fiecare duminică: "Ce e, mă, ce v-ati adunat aicea?!" El citeşte apoi ziarul "cu glas
schimbat şi necunoscut, (...) cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau
înţelesuri nemărturisite (...) care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care
ascultau", concluzionând fără drept de apel: "trei chestiuni se desprinde de fapt din
această situaţie".
Foncierea sau Plata dărilor către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru
Moromete, deşi avea acum "vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă",
însă nu avea suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele împrumutului luat
de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete văzu pe prispa casei doi
oameni care-1 aşteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă
"mânca numai miercurea şi vinerea", agent de urmărire, care venise după "foncierea
pământului", taxă restantă în valoare de 2863 de Iei. Moromete "joacă" scena "foncierii"
cu o gamă inepuizabilă de tertipuri. încercând să scape şi de data aceasta. Gesturile,,
vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era
singur acasă, Moromete strigă la toţi ai casei ("Catrino, ia, fa, secerile astea",
"Paraschive, (...) mi vezi ca furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!"), pentru a
părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru
care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se întoarse brusc "pe călcâie şi
strigă: - N-am!" Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă "ţoalele", să-i taie
chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpinga şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi,
împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva "peste o săptămână, două".
După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: "l-am păcălit cu
două sute de lei", bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm
de la vecinul său, care-l priveşte buimac: "Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el?".
Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte
istorii vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea
unui timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa treaca prin intamplari vesele si
triste, si in cele din urma sa moara, lasand locul altora. Lupta pentru existenta, si aici
crancena ca peste tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui
imagine omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata
textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumneaza fata sufletului taranesc.
Pilduitoare in acest sens este povestea cuplului Birica-Polina, asemanatoare in latura ei
sociala cu cea a cuplului Ion-Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema
tanarului taran care se foloseste de fata unui ominstarit pentru a pune mana pe avere, insa
schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica
se incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa,
intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i
ca Ana o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, in
ea se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care conduce ostilitatile intre
tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face, structural, parte di
familia Marei si a Victoriei Lipan, cealalta fata (barbateasca, intreprinzatoare) a tipologiei
traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru zetsrea ei, si dupa ce isi duce barbatul pe
miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine si a da tatalui nedrept o lectie, se
retrage cu discretie in umbra barbatului.
Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat, nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla
unealta in mainile barbatului, ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu
obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu
respect de parinti, iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de liceean. Scena posesiunii pe
pamantul reavan, sub lumina zilei, e simbolica. Nimic din violenta triviala a altor acuplari
campenesti descrise de literatura. Barbatul, care peste putin timp, va pune mana in gatul
socrului, este aici invadat de un mare sentiment, si gestul impreunarii simple, in linistea si
complicitatea sesului, e de o religiozitate poetica.
Nu este in intentia lui Marin Preda de a studia feminitatea rurala in raport cu psihologia
varstei, insa, indirect, din desfasurarea naratiunii, se poate deduce o schita de tipologie in
acest sens. Polina e, intai, fata tanara pe care prejudecatile sociale o impiedica sa se
insoteasca cu barbatul care ii place, si atunc, risca totul dand curs liber sentimentului.
Criza erotica are o anumita complexitate, femeia de la tara, nu-i in orice caz, numai o
sursa de pamant si copii, cum s-a afirmat. Pasiunile izbucnesc fioros, si pentru a se
implini, au nevoie uneori de suporul unei mari tenacitati. Marioara Fantana (Morometii
II) asteapta cu rabdare ani intregi barbatul pe care l-a ales si recurge la stratageme pentru
a-l castiga.
Nevasta lui Botoghina reprezinta cazul femeii mature care isi apara copiii. Anghelina si
Botoghina se luasera din dragoste si, cand barbatul hotaraste sa vanda o parte din pamant,
pentru a-si ingriji sanatatea, femeia, pana atunci intelegatoare si blanda, devine crancena
si calculata. .

MOROMETII VOLUMUL II
Al doilea volum din romanul "Moromeţii'" a apărut dupa 12 ani faţă de primul, în anul
1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-le evoluţia
destinului până în deceniul al şaselea. Drama lumii taranesti este tema celui de-al II-lea
volum al "Morometilor", scris dupa ce prozatorul se familiarizase (in "Risipitorii") cu
procedee epice noi. La inceput idee mare a cartii (disparitia unei civilizatii stravechi) nu
se vede limpede. Stilul este eseistic si, obisnuiti cu personajele din primul volum,
acceptam cu greu ipostaza lor (mediocra social) de acum. Cand pe scena cartii reapare
Ilie Moromete, lucrurile se schimba. El este si aici, personajul unei proze superioare.
Indata ce, iesit dintr-o lunga, mediocra, amortire, isi recapata placerea de a medita, de a
ironiza, statura lui ia proportiile fabuloase pe care le stim. Ea sta, insa, sub semnul unui
hotarat tragism. In spatele replicilor formulate cu aceeasi dezinvoltura, se simte ca
multumirea eroului nu mai e aceeasi, loturile in parte refacute, nu-i mai dau siguranta
dinainte. Rolul lui de stapan absolut in familie ii fusese retras, feciorii plecati la Bucuresti
nu se mai intorc, iar cand tatal, hotarat sa refaca unitatea pierduta a familiei, ii cheama cu
o nefireasca duiosie, refuzul lor ia forme neasteptate. Moromete incearca atunci sa-si
recastige fiul ce-i mai ramasese (Niculaie), si el nedreptatit. Constrans de fonciire, de
cotele impovaratoare, Moromete ii solicita, acum, bani, speriat ca intr-o zi si acestia ii vor
fi refuzati. Este evident ca autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, si in iluzia
personal ca mai poate face ceva, ca nai poate trai ocolit de evenimente, sta maretia tragica
a acestui batran taran idealist.
Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii
vieţii ţăranului român înainte şi după al doilea război mondial.
Acţiunea primului volum se sfârşeşte înainte cu trei ani de începerea războiului, când
"timpul nu mai avea răbdare" cu oamenii, iar Moromete se schimbase, aşa cum autorul
prevăzuse în prezentarea personajului principal, că numai "nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva". Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese "doar
capul lui de humă arsă", nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum,
nici "nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut .
Autorul începe volumul al doilea cu o întrebare, la care n-are cine sa-i răspundă: "în bine
sau în rău se schimbase Moromete?". Dar toţi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea,
"cei care îl duşmăneau (...) se . potoliră", Tudor Bălosu deveni "chiar binevoitor faţă de
vecinul său", iar Ilinca amuţise, "nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei", iar când
muri, Ilie Moromete nu se duse la înmormântarea ei, "dar asta nu miră pe nimeni .
Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, "poli galbeni îi umpleau buzunarele",
dar pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală. Avea acum un alt cuvânt, "beneficiu", pe care-l
folosi şi când îi răspunse băiatului: "Şi ce beneficiu o să am eu, ma, de pe urma ta, dacă te
las să te duci mai departe la şcoală?".
Marin Preda semnalează prin Niculae schimbările ce se produsesem cu tatăl său, "spuneai
una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urma că răspunsurile pe
care ţi le dădea veneau din altă parte". Moromete este îngândurat, băieţii care fugiseră la
Bucureşti cu oile şi cu ani nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu
la "ucebe", cuvânt pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc "unde ajungeau în cele
din urmă cei care cădeau jos".
Moromeţii primiră o scrisoare de la băieţii mai mari, care acum dădeau pentru prima oara
detalii despre viaţa lor în Capitală şi puseseră şi o lotogralie, din care, mama şi fetele
încercau să ghicească "şi ceea ce în scrisoare nu se spunea". Paraschiv lucra acum ca
sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca "Bloc-Algiu", Achim era
singurul care "reuşise totuşi în comerţ" şi avea un mic magazin de "Consum alimentar".
Ilie Moromete plecă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă,
deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru
fiecare dintre copii. Le vorbeşte cu
acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi
plină de şobolani, să-l asulte cu atenţie, pentru că o să le spună "o singura dată" şi le
propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au făcut, rugându-i să se
întoarcă acasă. După un moment de
tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care nu observară cum pe chipul
încordat "ca de lemn" al tatălui "se rostogoliră broboane de sudoare", llie Moromete
le strigă "cu un glas înalt": "Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai
există".
Era în anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a Iui Moromete de a-şi aduce
acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru
familia care însemna tot rostul lui în viaţă.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul
Donului, anunţată de scrisoarea neagră: "Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia
în mână, paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi
deasupra casei lui", precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei.
Autoritatea lui llie Moromele scade atât în familia sa, cât şi în sat. Catrina îl ameninţă că
îl părăseşte şi că se va duce la "ailaltă în vale", nemulţumită că Moromete nu trecuse casa
pe numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-1 datora. Cu prietenii
vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă "nu se mai împăcase nici până azi", cu Dumitru lui
Nae şi cu locan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-l mai
ascultă ca altădată: "îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fară nici un respect şi el lasă
fruntea în jos şi nu zice nimic".
Anii '50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de "evenimente pline de
viclenie" şi Siliştea-Gumeşti este acum "o groapă fără fund din care nu încetau să mai
iasă atâţia necunoscuţi". Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia
celor obscuri de a veni la putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat,
prezentaţi cu ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă -, reprezentantul A.R.L.U.S.,
moldoveanul Mantaroşie ("nenorocitul ăla"), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan -
secretarul sfatului şi unul din cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele
consiliului popular ("mai prost decât ceilalţi"), Isosică, Vasile al Moaşei- cel care, o dată
ajuns la putere, îşi pedepseşte rudele, Ouabei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului,
între care se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii, promovaţi din raţiuni politice,
ei nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al ţăranului
adevărat, însuşit prin tradiţie.
Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o "nouă religie a binelui şi
a răului", vorbeşte o limbă "nouă" despre "umanism", despre căutarea "eului" său, pe care
Moromete o acultă, dar n-o pricepe.
Trimis cu sarcină de la "judeţeană" ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor
către stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează
cu dificultate în ţesătura, de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care
ameninţă cu o bâta "ascuţirea luptei de clasă". Conflictele sunt numeroase şi greu de
aplanat: pe aria de la Cotigeoaia se iscă o agitaţie agresivă pentru ca s-a zis că "baza de
recepţie" nu primeşte grâu cu "corpuri străine" (neghină), Nae Cismaru instiga oamenii să
fugă de pe arie, Bilă îl loveşte cu "goga' pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din
căruţă grâul netreierat, ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă
cotele, se arunca în râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea
activistului Niculae Moromete, care "se dă la fund", îşj continuă studiile şi ajunge inginer
horticultor. Se va însura cu Mărioara Iui Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă
medicală, nu mai este ţărancă.
Ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română care
ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, fară patetism, o moarte
lentă, venită ca un firesc al vieţii: "bătrânul nu şuieră de vreo boală, dur i s-a scurs
viaţa...", zice doctorul.
Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o lumină, după
spusele Ilincăi. împuţinat la trup, "avea slăbiciunea asta ca nu-i venea neam sa stea acasă,
(...) o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri". Ultima oara a fost adus acasă cu roaba,
nu se mai putea ţine pe picioare, "mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă
îl ţineai se făcea greu ca un pietroi .şi se lăsa în jos".
Căzut la pat, el îşi exprimă crezul său de viaţă, spunându-i doctorului, parcă cu o
profunda înţelegere a propriei existenţe: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă!". Insă într-o noapte, "a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-
a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi alaltăieri dimineaţa, înainte să se lumineze, a
murit...".
în volumul al doilea. Marin Preda pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat,
fragmentat şi sinuos, el nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema
timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este
importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care autorul, ca
şi Moromete, se simte străin.

Judecat in ansamblu "Morometii" e un mare roman prin originalitate, intai, a tipologiei, si

profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi, cata
deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala
si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din
interiorul lui. Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat
mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin
aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului
american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi
ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor
caracteristic marile drame ale existentei