P. 1
conditia omului de geniu in scrisoarea I

conditia omului de geniu in scrisoarea I

|Views: 7,199|Likes:
Published by chaotic_failure

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: chaotic_failure on May 07, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/15/2015

pdf

text

original

Condiţia omului de geniu în „Scrisoarea I”

III. 1. Condiţia omului de geniu în „Scrisoarea I” Al doilea motiv fundamental din „Scrisoarea I” este motivul omului de geniu în raport cu lumea şi societatea căreia îi aparţine. Acest motiv este tratat cu mijloacele satirei. Lirismului eminescian îi trebuia un pretext de a se manifesta artistic, şi în cazul de faţă el reprezintă condiţia geniului, a savantului într-o societate limitată, mărginită. Versurile 7-38 nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Această parte a poeziei fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor şi motivelor şi are ea însăşi structură de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliştilor ce se oferă ochiului contemplativ al lunii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la „mişcătoarea mărilor singurătate”, la ţărmuri, palate şi cetăţi, şi de aici „… în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare la privelişti!” Lumea e înfăţişată ca o scenă pe care se perindă regele, săracul, tânărul uşuratic, negustorul, savantul. Următoarele versuri ilustrează un motiv din filosoful german Schopenhauer, acela al identităţii oamenilor în faţa morţii: „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”

Antiteza din planul al doilea al poeziei, reprezentând condiţia vitregă a omului de geniu într-o societate care nu-l înţelege, are ca elemente nobleţea geniului şi mizeria posterităţii sale: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic.” Partea a patra a poezie este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi şi urmează imediat cosmogoniei. Cugetarea savantului are acum ca obiect nu destinul lumilor cosmice, ci destinul individului şi al lumii terestre. Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de scurgerea necruţătoare a timpului ireversibil: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…” Reapare ideea identităţii oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă, prin versificarea unei fraze dintr-un text indic: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate.” Pesimismul schopenhauerian este prezent în satira care dezvăluie soarta geniului, pus în imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lăsând considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitoare a invidioşilor la adresa cărora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, Colbul ridicat din care-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-se la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.” Moartea este cea care pune semnul egalităţii între frământările şi ambiţiile muritorului de rând şi capacitatea gândirii atotcuprinzătoare: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…” Funeraliile au o falsă solemnitate şi poetul are prilejul să satirizeze indiferenţa, ipocrizia, lauda interesată. Precum omul, nici opera nu va avea în posterioritate o soartă mai bună. Incompetenţa şi nepăsarea, comoditatea şi reaua-credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografi subţire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăţi şi mici scandale”, „păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ.” Pentru că „Astea toate se apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o…” Ironia creşte în violenţă şi devine sarcasm amintind de critica incisivă a politicianismului din „Scrisoarea III” Dar starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului nu pare a fi indignarea ci amărăciunea, compasiunea şi dezavuarea. Împletirea atâtor motive poetice în viziunea tragică asupra societăţii se explică şi prin intenţia de a întări efectul asupra societăţii se explică şi prin intenţia de a întări efectul principal al întregii poeme şi anume sugestia zădărniciei şi a fatalităţii universale. Totul devine material poetic: identitatea de esenţă a fiinţei omeneşti, identitatea lor de destin şi diferenţele ce se creează între ele în viaţa socială devin astfel teme de meditaţie pentru un poet înzestrat deopotrivă cu nervul satirei şi cu spirit reflexiv.

Poezia întreagă se lasă astfel pătrunsă de un sens elegiac, în a cărei atmosferă se unifică cosmogonia şi satira socială.

III.2. Concluzii la „Scrisoarea I” În „Scrisoarea I”, Mihai Eminescu abordează din nou tema romantică a cugetătorului genial, dintr-o altă perspectivă decât cea întâlnită în „Împărat şi proletar” sau decât cea desăvârşită în „Luceafărul”. Într-adevăr, limba potică în care se exprimă poetul în etapa desăvârşirii geniului său artistic nu a fost depăşită până astăzi în limba română. Ea face în felul acesta accesibil un conţinut de idei aparţinând unor înalte abstracţiuni filosofice. Compoziţia poemului este savantă, slujind perfect o atât de bogată şi de complexă ţesătură de motive romantice şi asigurând trecerea de la problematica omului de geniu în divorţ cu societatea timpului său, la cosmogonie şi apoi la satira izvorând din amărăciunea şi tristeţea romantică.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->