Sunteți pe pagina 1din 4

Condiţia omului de geniu în „Scrisoarea I”

III. 1. Condiţia omului de geniu în „Scrisoarea I”

Al doilea motiv fundamental din „Scrisoarea I” este motivul omului


de geniu în raport cu lumea şi societatea căreia îi aparţine. Acest motiv este
tratat cu mijloacele satirei. Lirismului eminescian îi trebuia un pretext de a
se manifesta artistic, şi în cazul de faţă el reprezintă condiţia geniului, a
savantului într-o societate limitată, mărginită.
Versurile 7-38 nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al faptelor
meschine sau nobile ale oamenilor. Această parte a poeziei fascinează prin
densitatea ideilor, sugestiilor şi motivelor şi are ea însăşi structură de sine
stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a
priveliştilor ce se oferă ochiului contemplativ al lunii, pentru a o restrânge
apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la „mişcătoarea mărilor
singurătate”, la ţărmuri, palate şi cetăţi, şi de aici „… în câte mii de case lin
pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare la
privelişti!”
Lumea e înfăţişată ca o scenă pe care se perindă regele, săracul,
tânărul uşuratic, negustorul, savantul. Următoarele versuri ilustrează un
motiv din filosoful german Schopenhauer, acela al identităţii oamenilor în
faţa morţii:
„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
Antiteza din planul al doilea al poeziei, reprezentând condiţia vitregă
a omului de geniu într-o societate care nu-l înţelege, are ca elemente
nobleţea geniului şi mizeria posterităţii sale:
„Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic.”
Partea a patra a poezie este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului
de geniu în lumea semenilor săi şi urmează imediat cosmogoniei. Cugetarea
savantului are acum ca obiect nu destinul lumilor cosmice, ci destinul
individului şi al lumii terestre. Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de
scurgerea necruţătoare a timpului ireversibil:
„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”
Reapare ideea identităţii oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea
întreagă, prin versificarea unei fraze dintr-un text indic: „Unul e în toţi, tot
astfel precum una e în toate.”
Pesimismul schopenhauerian este prezent în satira care dezvăluie
soarta geniului, pus în imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lăsând
considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitoare a invidioşilor la
adresa cărora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri:
„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din care-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-se la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.”
Moartea este cea care pune semnul egalităţii între frământările şi
ambiţiile muritorului de rând şi capacitatea gândirii atotcuprinzătoare:
„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…”
Funeraliile au o falsă solemnitate şi poetul are prilejul să satirizeze
indiferenţa, ipocrizia, lauda interesată. Precum omul, nici opera nu va avea
în posterioritate o soartă mai bună. Incompetenţa şi nepăsarea, comoditatea
şi reaua-credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul
rezumându-se la „biografi subţire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăţi şi
mici scandale”, „păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce
sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ.” Pentru că „Astea toate
se apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o…”
Ironia creşte în violenţă şi devine sarcasm amintind de critica incisivă
a politicianismului din „Scrisoarea III” Dar starea de spirit ce alimentează
aici lirismul textului nu pare a fi indignarea ci amărăciunea, compasiunea şi
dezavuarea.
Împletirea atâtor motive poetice în viziunea tragică asupra societăţii se
explică şi prin intenţia de a întări efectul asupra societăţii se explică şi prin
intenţia de a întări efectul principal al întregii poeme şi anume sugestia
zădărniciei şi a fatalităţii universale. Totul devine material poetic: identitatea
de esenţă a fiinţei omeneşti, identitatea lor de destin şi diferenţele ce se
creează între ele în viaţa socială devin astfel teme de meditaţie pentru un
poet înzestrat deopotrivă cu nervul satirei şi cu spirit reflexiv.
Poezia întreagă se lasă astfel pătrunsă de un sens elegiac, în a cărei
atmosferă se unifică cosmogonia şi satira socială.

III.2. Concluzii la „Scrisoarea I”

În „Scrisoarea I”, Mihai Eminescu abordează din nou tema romantică

a cugetătorului genial, dintr-o altă perspectivă decât cea întâlnită în

„Împărat şi proletar” sau decât cea desăvârşită în „Luceafărul”.

Într-adevăr, limba potică în care se exprimă poetul în etapa

desăvârşirii geniului său artistic nu a fost depăşită până astăzi în limba

română. Ea face în felul acesta accesibil un conţinut de idei aparţinând unor

înalte abstracţiuni filosofice.

Compoziţia poemului este savantă, slujind perfect o atât de bogată şi

de complexă ţesătură de motive romantice şi asigurând trecerea de la

problematica omului de geniu în divorţ cu societatea timpului său, la

cosmogonie şi apoi la satira izvorând din amărăciunea şi tristeţea romantică.