Sunteți pe pagina 1din 14

Umorul

Definiţie: Umorul reprezintă o modalitate artistică a unui comic spontan, îngăduitor,


manifestat sub forma unei uşoare ironii.
Acesta prezintă capacitatea de a sesiza şi de a evidenţia situaţiile comice sau ridicole
ale realităţii. Tudor Vianu, în "Estetica", relevă faptul că umorul apare ca demascarea
unei valori înalte sub aparenţele umile care o ascund. Antichitatea a cunoscut umorul
sub forma ironiei şi a sarcasmului. Renaşterea descoperă umorul ca o atitudine
ambiguă, la graniţa dintre acuzare şi iertare. Don Quijote de Cervantes reprezintă
prototipul în care se realizează, prin umor, sinteza dintre sublim şi ridicol.
Element esenţial al oralităţii, umorul este un mijloc de a prezenta realitatea, cu scopul
de a trezi voia bună. Acesta apare şi prin îngroşarea aspectelor morale, psihice,
sufleteşti, prin sublinierea unor slăbiciuni omeneşti în neconcordanţă cu statutul
personajului.
Modalităţile de exprimare ale umorului sunt:
1. limbajul prin folosirea unor termeni specifici, fraza prolixă, utilizarea exagerată a
unor termeni de limbaj comun. Ex.: “lupte seculare care au durat 30 de ani”. (I. L.
Caragiale-O scrisoare pierdută.
2. prin încălcarea regulilor gramaticale: pronunţare greşită, deformată, stâlcită a unor
termini, cuvinte folosite incorrect, pleonasm, dezacord etc. Ex.: “famelie”,
“renumeraţie”.
3. prin elemente stilistice: hiperbola, repetiţii supărătoare, oximoron. Ex.: “curat
murdar”.
4. prin atitudinea autorului-autocaracterizarea; folosirea ironiei şi a autoironiei, a
caricaturii; ridiculizarea falselor sentimente. Ex.: “Eu, care familia mea de la
patuzsopt în Cameră şi eu ca românul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în
sfârşit să trăiască.” (I. L. Caragiale)

Pe lângă umorul vesel, există şi un umor negru, macabru, absurd. Acesta reprezintă
una dintre formele cele mai utilizate în literatura modernă, constând în abordarea
spirituală a unor teme specifice. E o atitudine impusă de detaşarea faţă de o realitate în
esenţa ei feroce şi care exprimă superioritatea faţă de o lume care o înţelege, dar care
îl dezgustă. De aceea, umorul negru se asociază cu fantasticul şi miraculosul. În
literatura română, umorul negru se întâlneşte în opera lui Urmuz.

COMICUL

Comicul este categoria estetică ce presupune un contrast între esenţă şi aparenţă, între
efort şi rezultatele lui, între scopuri şi mijloace, între realitate şi pretenţie. Aceste
surse ale comicului nu conduc spre un deznodământ care să pericliteze în vreun fel
viaţa personajelor.

Comicul provoacă râsul, dar sfera râsului este mai largă decât a comicului, deoarece
râsul nu-şi are izvorul exclusiv în comic. Există forme de râs care constituie expresii
ale unor stări fiziologice sau psihice: râs nervos, râs de bucurie etc.

Personajul comic presupune o simplificare, o îngroşare caricaturală a unei anumite


trăsături. Pe măsură ce creşte complexitatea unui personaj sau a unei situatii, acestea
se îndepărtează de comic. I. L. Caragiale afirma că “personajele nu trebuie prezentate
cu detalii multe. Asta omoară imaginea vie. Chipul zugrăvit trebuie să surprindă
printr-o singură trăsătură caracteristică. Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează
mai mult decât o pagină întreagă de descrieri.”

Forme ale comicului:

a) Comicul de situaţie apare în toate tipurile de comedii, dar predomină în farse.

b) Comicul de limbaj se realizează la nivelul foneticii, al lexicului, al formelor


morfologice şi al structurilor sintactice. Apare din cauza deformării pronunţiei, a
necunoaşterii sensului exact al cuvintelor, a confuziei între cuvinte, a utilizării
excesive sau în contexte neadecvate a unor regionalisme, arhaisme sau neologisme, a
utilizării jargonului sau argoului, a unei topici care se pretează la echivoc. În opera lui
Caragiale mai apar: truismele, anacolutul şi pleonasmul.

c) Comicul de moravuri este în strânsă legătură cu realitatea socială şi istorică.


Autorul satirizează viciile societăţii, mentalităţi învechite, atitudini incompatibile cu
valorile promovate de societate.

d) Comicul de caracter reliefează defecte general-umane, pe care autorul le


sancţionează prin râs. Viciile prezentate de autori sunt: avariţia, ipocrizia,
parvenitismul, semidoctismul, îngâmfarea, nedreptatea, şantajul, adulterul, prostia etc.

e) Comicul onomastic ilustrează o trăsătură de caracter. Autorii aleg nume pentru


personaje în aşa fel încât să anticipeze evoluţia lor în operă.

Caricatura este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, deşi poate fi
executată şi în alte tehnici, care reprezintă o persoană sau o situaţie printr-o
exagerarea intenţionată a unor trăsături sau caracteristici, în scopul satirizării,
ridiculizării sau atragerii atenţiei. uncţiile esenţiale ale caricaturii sunt de a destinde,
de a amuza şi a atrage atenţia, dar şi de a echilibra estetica vizuală a oricărei pagini
tipărite şi, nu în ultimă instanţă, de a ilumina prin relevanţă. O caricatură reuşită poate
avea o ţintă directă şi poate fi mai elocventă decât multe alte mijloace vizuale sau
auditive complexe şi/sau sofisticate. Caricatura de calitate esenţializează într-o
singură formă vizuală ceea ce nu poate fi rostit de numeroase cuvinte sau discursuri
întregi.

in România caricatura apare şi ea odată cu emanciparea unei noi societăţi şi formarea


unei conştiinţe naţionale pe la jumătatea secolului XIX, în perioada paşoptistă.
Umorul amar dar şi atitudinea critică sunt trăsături reprezentative ale poporului
român. "A face haz de necaz" este o sintagmă caracteristică romanului şi, adesea,
românul a găsit soluţii la problemele sociale şi la cele existenţiale abordând o
atitudine ironică, dar mai ales autoironică, nu totdeauna demonstrată a fi şi
constructivă dar, cu siguranţă, paleativă şi păstrătoare a unei sănătăţi spirituale.
Tradiţia umorului românesc va fi magistral reprezentată de artişti precum C. Jiquidi,
A. Murnu, I. Iser, N. Tonitza, C. Ressu, F. Sirato, I. Ross.
După 1944, caricatura va deveni un mijloc de propagandă în slujba comuniştilor.
Caricaturiştii satirizau (la sarcină de partid), tare ale societăţii trecute, astfel încât
foştii aristocraţi, boieri, nobili, industriaşi, patroni, să nu poată fi compătimiţi pentru
pedepsele pe care noua oligarhie le aplica. Din nefericire, pedepsele nu au fost doar de
natură ironică sau moralizatoare. Cinismul proletcultist a fost fără margini. Râsul a
dispărut de pe faţa României, fiind înlocuit de masca roşie a tiraniei încrâncenate, a
suferinţei şi a neputinţei.

În acest climat, umorul a suferit însă şi un alt avatar, devenind o armă de protest tacit
împotriva dictaturii instaurate. Ca în orice epocă istorică, unii artişti s-au prostituat,
alţii şi-au păstrat coloana vertebrală a demnităţii, cu subtilitate furişându-se sub
pulpana metaforei, ei au zgâriat cu peniţa lor dictatura.

Esenţialul despre pamflet


Posted on martie 25, 2009 by bibliotecar

Pamfletul e intre termenii literari suficient de cunoscuti, chiar daca nu dintre cei mai
uzuali; iar semnificatia lui n-ar pune probleme deosebite pentru o corecta utilizare
cotidiana, in sensul general de scriere satirica prin care sint dezaprobate fapte,
oameni, atitudini socotite negative. In lucrarile de teoria literaturii, in dictionarele de
terminologie literara, termenul insusi capata determinari mai precise, prin situare
temporala si explicatii etimologice. Cuvintul pamflet a intrat in limba romana in
secolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in engleza,
unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine:
Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea
termenului din greaca (pan = tot, phlego = a arde), pentru ca sensurile originare se
intersecteaza, in parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului
descrie pamfletul ca o specie literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa
blameze persoane, idei, opere, intimplari reprobabile, intr-un mod direct si, deseori,
violent; procedeele caracteristice pamfletului sint imprecatia, hiperbola, ironia,
caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste ridiculizarea, suprimarea prin
discurs a obiectivului ales. Expresia nemijlocita, patetica, implicata situeaza pamfletul
in subordinea liricului. Primele aparitii corespunzatoare unei asemenea structuri
formale dateaza de dupa 1500, in scrieri anonime de protest politic si religios. In
Frantta secolului al XVIII-lea, pamfletul isi cistiga o notorietate recunoscuta,
deopotriva in literatura si in dezbaterile filozofice. Dupa 1800 si pina azi, jurnalisti si
scriitori dintre cei mai diversi au impus pamfletul in functie de propria specificitate,
dar si de conditiile istorice. Ion Heliade Radulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza
au dat stralucire pamfletului romanesc.

Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante
definitorii si cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu
un stil aparte, nascut si modelat o data cu limbajul, intrind in literatura de la
inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata facut,
modificindu-i doar in mica masura functia si prcedeele dupa propriile finalitati. Nu
intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia sarcastica,
pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime. In
ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele – marile pamflete ale Antichitatii –
incoroneaza oratoria lui Demosthene. Daca ne referim la cultura romana, I.H.
Radulescu isi afla inaintasi cu aproape doua secole in urma, in cronicile muntene,
unde compunerile pamfletare sint risipite insidios in chiar desfasurarea epica.
Exemplele ar putea continua, in literatura propriu-zisa, reluind in plus doar varietatea
inciziei pamfletare in cele mai diverse genuri literare: de la poemul epic la nuvela, la
roman, la drama, chiar si la lirica erotica ori la exegeza critica (spre a aminti studiile
din Nu ale lui Eugen Ionescu). Pamfletul, ca expresie particulara, ca stil cu proceduri
caracteristice se afirma in toata varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiana la
articolul de ziar sau in literatura.

Revenind la istoria pamfletului, sa repetam ca nu e intimplatoare impunerea lui in


secolul enciclopedistilor, aproape toti inclinati sa critice prejudecatile cu duritati
pamfletare. Secolul al XVIII-lea este si secolul ideologiei in sensul de constiinta a
politicii, suma de idei in stare sa ghideze evolutia societatii, afirmindu-se partizan si
polemic, fara concesii si fara nuante. In chip substantial, pamfletul e o structura
artistica ideologizata, pusa in slujba unui program, a unui punct de vedere pe care insa
il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei ideologii a contestarii,
vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi construieste
strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului,
celalalt tinta discursului pamfletar.

Paradoxal, in ciuda atitudinii sale discretionare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul


nu poate exista decit intr-un regim de libertate. In societatile care au precedat
democratia Eladei, in imperiile asiatice, in Egiptul antic (toate supuse tiraniilor), nu s-
a putut dezvolta decit elocinta encomiastica, panegiricul ca expresie caracteristica.
Mult mai aproape de noi, in dictaturile comuniste, pamfletul aproape disparuse sau
supravietuia intr-o marginalizare controlata, in umbra imnurilor si odelor. Pamfletul
isi gaseste in conditiile libertatii propria conditie, deoarece ascunde in structura lui,
chiar negind-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei. Formal, pamfletul are aparenta
unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv pentru care
pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica.
Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara:
caricaturizat, impins in derizoriu, desfiintat cu sarcasm.

Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei.


Pamfletarul e un polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu
e capabil sau nu e demn de dialog.
E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre
spiritul polemic si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. Spiritul polemic este
expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii si cea mai obisnuita. Critica
este expresia unui act intelectual si formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe
pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia unei stari afective in nici o legatura
cu logica si chiar cu adevarul. Fiind dezavuat ca valoare critica, nefiind decit o stare
emotiva, o vibratie, o exaltare, pamfletul se salveaza prin valoarea estetica, fiind o
arta, ca poezia lirica, sau ca satira. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu in tagma
pamfletarilor de cuvinte si acuzat cu asprime pamfletara (A spurcat tot ce e frumos,
uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga), l-a
confirmat pe critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice:
pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira si poate fi cultivat prin
frumusetea lui. In slujba frumusetii, toate mijloacele sint licite, pina si insulta ori
injuria: A injura e o arta literara tot atit de spinoasa ca si lauda in acatiste. In
pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se decanteaza in esente pure.

Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta.


Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sint exceptii, ies din ordinea
criteriilor normale. Injuria, insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea
importante!) spre a le lasa pe seama pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste
decit la somatia actualitatii imediate. El reprezinta un raspuns, o luare de atitudine;
dar replica, participarea (oricit ar fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi
dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele sint legale. In
pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi innobileaza
violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in
prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in
posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este un gen literar, jumatate actual si jumatate
etern. Incape in el actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust. Idealul moral si
idealul artistic sint complementare in destinul sau.

Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este
o forma cu fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume
argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In
receptarea ulterioara, daca arta a impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens
intr-un trecut uitat) nu mai are nici o importanta. Dar in nici una din aceste doua
posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu poate fi facultativa.

Reviste satirice din secolul al XIX-lea despre Sinteze literare

Se pare că prima publicaţie umoristică românească a apărut doar o jumătate de


an în 1859 şi s-a numit „Ţînţarul“. A doua jumătate a secolului XIX şi începutul
secolului XX a reprezentat epoca de aur a presei umoristice. Numai în Bucureşti
existau 300 de reviste satirice, printre care: Satyrul, Satira, Moş Teacă, Urlătoarea,
Veselia. „Urzica“ a fost o revistă de satiră şi umor, înfiinţată în 1948, în urma unei
directive de partid. Redactor-şef a fost cunoscutul epigramist şi dramaturg Aurel
Baranga. Deşi avea ca obiectiv să ilustreze lupta de clasă, satirizînd duşmanul
capitalist şi pe tovarăşii care nu îndeplineau planul, revista a ascuns între paginile ei şi
multe glume cu perdea, un umor de cea mai bună calitate care s-a întors împotriva
celor ce-l cenzurau. În 1990, revista şi-a schimbat numele în „Moftul român“, dar fără
succesul de altădată. Marii maeştri ai caricaturii româneşti sînt consideraţi: Nell
Cobar, Eugen Taru, Mihai Stănescu, Constantin Ciosu, Octavian Andronic. Ion Popa
Popas a obţinut titlul de cel mai rapid caricaturist din lume, cu 131 de caricaturi făcute
într-o oră, pe 17 octombrie 1995. Neagoe Gogu a reuşit, în decembrie 2006, să intre şi
el în Cartea Recordurilor cu 1.300.000 de caricaturi lipite într-un film lung de doi
kilometri. Caricaturistul momentului în Braşov este Cătălin Zaharia.

„Nicbipercea" (1859—1864)

La scurt timp dupa Unire, in februarie 1859, aparu mai intii revista satirica „Tintarul",
ai carei redactori, trecuti pe frontispiciu, erau C. A. Rosetti si N. T. Qrasanu, primul
scmnind in paginile publicatiei Constantin Trandafi-rescu, iar al doilea N. T.
Cetatenescu. lin iunie 1859 N. T. Orasanu fonda insa, singur de data aceasta, o alta
revista satirica — „Spiridus" —, care nu dura decit pina iulie 1859. „Tintarul",
redactat numai de C. A. Rosetti, isi inceta aparitia la 25 august 1859.

/indeosebi „Spiridusul" se pronunta in favoarea reformelor preconizate de Cuza,


satirizind eforturile boierimii de a le impiedica. in ace9t sens pot fi amintite versurile
Lamen-tatiune la ziua de 24 ianuarie, semnate, semnificativ, Cio-coianu, si articolul
Monastirile inchinate, in care se scria, cu ironic : „Cite milostenii nu se impart de
cuviosii egumeni in fiecare an, pentru sufletul raposatilor ctitori ? cite camasuri de
matasuri si cite bratelete de aur nu port chiar astazi o suma din damele cele mai
frumoase si mai cochete d-aici ? Fiecare din smeritii parinti, nu tin oare, cu toate cele
trebuincioase, cite trei-patru fete sarmane, de care lumea invatata rau, scorneste alte
znoave ?"

incetindu-si aparitia, la 14 iulie 1859, „Spiridus" fu continuat, in mod declarat, de la


23 iulie, de „Nichipercea". Noua publicatie aparu, cu intermitente, pina in 1864, si
uneori sub alte titluri, ca „Ochiul dracului", „Artagul dracului", „Codita dracului" si
altele.

„Nichipercea" sustinea actiunile innoitoare din timpul Unirii :

Sa maturam, Sa scuturam. Si murdarii Si tilharii, Gunoi ti pral, Boier si graf, Si din


palate Si de prin sate.

Atitudinea antiboiereasca si anticiocoiasca a publicatiei se manifesta deschis :

E de ris bietul boier Cind spercaza c-o sa vie Iarasi timpul cel de ieri S-aiba populu-n
sclavie.

Demagogia patriotarda si democratismul de parada erau dezvaluite fara


menajamente : „Ciocoiul ce face astazi patriotism si libertate, face ca magarul
imbracat in piele de leu, dar care, crapind pielea si iesindu-i o ureche afara, a ajuns de
risul copiilor".

„Nichipercea" fu continuat, scurt timp, de „Cicala" si „Sarsaila", apoi de „Ghimpele".


„Sarsaila" (1866, 1871)

Dupa o aparitie de citeva luni, la inceputul anului 1866, revista satirica „Sarsaila" isi
inceteaza existenta, continuata fiind de „Ghimpele". in 1871 insa, paralel cu
„Ghimpele", apare din nou, iarasi pentru citeva luni, sub o noua redactie. La
reaparitie, „Sarsaila" are un pronuntat caracter antimonarhic, atacindu-1 deschis pe
Carol I si pe favoritii acestuia. in articolul-program al noii serii, amintind
imprejurarile in care aparuse cu cinci ani in urma, se spunea : „Acum cinci ani, dupa
ce toti in toate partile alergara sa gaseasca un cap pentru noi romanii, de chiu de vai
aleseram pina culeseram pe ast Voda de azi, care nu mai stim citi ani implineste, ori
citi mai are de-mplinit pina i-a iesi maseaua de minte". Trezit dintr-un somn lung, de
cinci ani, „Sarsaila" constata ca in aceasta perioada, sub domnia lui Carol I, lucrurile
s-au inrautatit si mai mult: „Maria sa s-a-nsurat, si pe Constitutiune a dat-o afara din
palat in tara saracie si coruptiune, pavage proaste si abuzuri pre-tutindenea, iar starea
sociala mai rea decit pe vremea mea".

Versurile, articolele, ca si micile bucati in ppoza publicate in „Sarsaila" satirizau


moravurile corupte ale protipendadei, viciile si anomaliile sociale, obiectivul principal
al atacurilor constituindu-1 insa monarhia. Paginile publicatiei sint presarate cu astfel
de ironii fatise la adresa falsei straluciri a lui Carol I : „De ce atitea tunuri, fratioare, in
ziua de 8 aprilie ? inteleg cele 101 de dimineata, dar alea de pe la prinz si pina seara ?

— in lipsa de entuziasm din partea romanilor, fac chef tunurile in zilele M. Sale !

"

Aceeasi atitudine antimonarhica este evidenta in aproape toate poeziile publicate aici.
Citam, de pilda, din poezia Hai sa zicem :

J lai sa zicem sase !

Sase fiere grase, Sase draci sinistri Ce se zic ministri

Cu guri de ciocoi

Sug singe din noi.

Hai sa zicem sapte !

Sapte negre fapte Ne-au adus plocon Cel naltat la tron

De cind a venit

De ne-a izmenit

Ultima pagina a publicatiei era alcatuita din ingenioase caricaturi care satirizau mai
ales coruptia si patimile asa-zisei „lumi inalte".
„Ghimpele" (1866—1879)

Printre revistele satirice din a doua jumatate a veacului al XlX-lea, „Ghimpele" a avut
una din cele mai lungi existente, 1866—1879. lin primii ani de aparitie, publicatia,
orientindu-se dupa politica liberala, manifesta ostilitate fata de Cuza, Bolliac si
Bolintineanu. Ulterior diminueaza atacurile impotriva acestora, iar la moartea lui
Alexnadru Ioan Cuza insereaza articole de cald si simtit elogiu.

Cu toate aceste sinuozitati de orientale, „Ghimpele" a manifestat continuu, inca de la


primele numere, o fatisa atitudine antiboiereasca si anticiocoiasca, satirizind
politicianismul venal, corupt, patriotismul de parada, demagogia parlamentara,
abuzurile si practicile meschine ale claselor po-sedante. La putin timp dupa aparitie,
publicatia isi amplifica atitudinea critica fata de rinduielile social-eeon ornice si
politice din acea vreme, transformindu-se intr-o adevarata tribuna antimonarhica.

Materialul satiric publicat de „Ghimpele" era variat. O frecventa deasa aveau glumele
si calambururile redactate succint, a caror poanta satirica era usor sesizabila. Iata, spre
exemplu, citeva din acestea : „Se zice ca intr-un consiliu tinut de cei mai gogonati
financiari ai patriei, singurul mijloc ce 1-a gasit ca sa imbogateasca statul, a fost ca sa
saraceasca pe toata lumea". Sau : „La o masa politica, unde spuma spiritul si elocinta
in citeva cupe, un deputat intreba pe colegul sau de ce tot cere cuvintul, cind stie bine
ca nu are cuvint ? — Sunt in dreptul meu, raspunse neobositul orator Tara nu m-a
trimis aici ca sa tac ; trebuie, in numele colegiului meu, sa cer aceea ce nu am nici eu,
nici acei cari m-au ales !

"

Lasati dinastia in pace, Mortaciune a trait, Orice-ati zice, orice-ati face Mortaciunea-i
pe slirtit.

in „Ghimpele", al carui proprietar era T. I. Stoenescu, se semna, in mod frecvent, cu


pseudonime greu de identificat : Ioga, Eu, Hai-hui, Tipeliga, Grivei etc. Totusi, din
cind in cind, apar si semnaturile unor publicisti cunoscuti in vremea respectiva, ca I.
C. Fundescu, Al. Deparateanu, G. Tautu si altii.

Doi dintre colaboratorii „Ghimpelui" trebuie insa amintiti in mod deosebit. Este
vorba, mai intii, de cunoscutul folclorist G. Dem. Teodorescu si, apoi, de I. L.
Caragiale.

Colaborarea lui G. Dem. Teodorescu, sub pseudonimul Ghedem, a inceput in numarul


din 17 mai 1870, cu pamfletul Animale poiitice-Maimuta, pamflet care se inscria in
linia atacurilor antimonarhice ale revistei. La scurt timp dupa aceasta data, G. Dem.
Teodorescu incepe sa colaboreze intens, publicind articole si poezii in fiecare numar,
ulterior ajungind sa redacteze singur numere intregi. Viitorul folclorist ataca deschis
pe Carol I, dezvaluind mizeria poporului, a maselor taranesti :
Azi, la om in batatura Domnul girbaci se incura

Pe spinare de roman, Si cureaua isi infringe Pina da de rosiu singe

Cu o pofta de pagin.

Perceptorii si zapcii Ca lepra, ca zavergii,

Pe taran se napadesc ; Fura, prada, impileaza Si bat groaznic de svinteaza

Locul unde nemeresc.

Colaborarea lui G. Dem. Teodorescu la „Ghimpele" a durat pina in anul 1874.

I. L. Caragiale si-a inceput colaborarea la „Ghimpele" in numarul din 16 decembrie


1873, in care publica povestea satirica in versuri Sarla si ciobanii, semnind cu
initialele I.L.C. Ulterior, incepind cu numarul din 26 mai 1874, publica „cronica
literara", „cronica fantastica", „cronica sentimentala" etc, semnind Car. si Palicar. La
„Ghimpele", I. L. Caragiale a publicat pina in 1875.

„Asmodeu" (1871—1874)

„Asmodeu" se subintitula „revista saptaminala, politica, literara, comerciala,


industriala", dar era, in fond, o publicatie satirica, dupa cum precizeaza si in
„Profesiunea de credinta" din primul numar, aparut la 14 martie 1871 : „Avind
speranta sa infiintam un jurnal umoristic stabil, ne-am pus toate silintele a grupa in
jurul acestuia mai multe pene cari s-au distins in acest genere Ne vom ocupa tot asa de
riguros de societate ca si de politica, ambele fiind strins legate. Daca nu sunt caractere
si moralitate in societate, nu sunt nici in politica".

De la inceput, „Asmodeu" isi afirma deschis atitudinea antimonarhica, exprimind


aversiunea maselor populare fata de Carol I si indemnind chiar la inlaturarea
acestuia :

Unde ride, altul plinge

Si mereu miinile-si fringe.

Unul e un Domnitor,

Celalalt bietul popor.

Daca ride, e ca-i vine, imbuibat de prea mult bine. Vrei sa rizi si tu popor ? la-ti
dreptul de Domnitor !

Critica monarhiei a constituit principalul obiectiv al revistei. Ironiile incisive,


persiflarile batjocoritoare nu vizaunumai pe monarh, ci si pe cei care il adulau si-1
slujeau cu servilism. in articolul De unde flori ?, de pilda, comentin-du-se stirea
aparuta in „Monitorul oficial" ca regelui i s-a facut o primire „splendida" la Ploiesti,
se scria : „Ca ferestrele erau decorate cu covoare frumoase, aceasta iarasi se poate,
caci primavara impuiaza moliile si fiece casa care are mobile de Imuri, covoare,
chilimuri, velinte etc. le intinde pe ferestre ca sa le bata vintul.

Dar ca se aruncau buchete de flori de pe ferestre, aceasta nu o intelegem si iata de ce :


in Ploiesti nu este dccit o singura gradina cu florarie, din care se poate lace buchete,
gradina d-lui Iiie Trasnea. D-sa insa stim ca a stat vara trecuta mai multe luni de zile
la puscarie pentru alegerile din mai, anul trecut, si pentru 8 august. in acest spatiu de
timp i s-au vestejit in gradina nu numai toate florile, dar si toata iarba ce ar fi putut
procura astazi pentru I.I.L.L.

De unde prin urmare atitea flori ? Ne veti raspunde, poate, ca rnai sunt si gradinile de
suL) patronagiul starostei de gradinari, Guta Antonescu.

Asa este. Dar acestea sunt legume, si daca din ele s-au cules buchetele ce se aruncau
cu profusiune, atunci nu mai avem nimic de obiectat".

Si in „Asmodeu", ca si in alte publicatii satirice din acea epoca, articolele si versurile


erau semnate cu pseudonime nastrusnice. Se publicau insa reproduceri, ca, de pilda,
fabula Elefantul de Grigore Alexandrescu, satirele populare publicate de At. M.
Marienescu in „Familia" si altele.

„Claponul" (1877)

De formatul unui carnet de buzunar, „Claponul" aparu doar in 6 numere, in 1877,


avind, pe coperta, urmatoarele subtitluri : „Foita hazlie si populara. Apare cind iese de
sub tipar. Tirajul se face in 33333 exemplare. Deviza este : ieftin si bun !

" Iar in articolul-program din primul numar, se spunea : „Acest organ rococo s-a
hotarit sa apara meteoric in brosuri de 32 de fete, in cari un comitet de redactie
(patruzeci fara unu de colaboratorI) vor insira productii variate, prea nostime si
caraghioase" Cei „patruzeci fara unu" de colaboratori erau insa unul singur : I. I..
Caragialc, care redacta in intregime publicatia respectiva.

Paginile „Claponului" pot fi considerate un exercitiu preliminar pentru autorul de mai


lirziu al Momentelor. La rubrica „Gogosi" erau inserate astfel de comentarii care
deszva-luiau ridicolul unor practici ale institutiilor oficiale : „Ce trebuie sa fie
masurile ne-urgente ale Politiei !
O circulara catre ipistatii unei mahalale : Acum douazeci de zile si mai bine, femeia
Stanca Vaduva nc-a reclamat ca i s-a furat din curte, peste noapte, o fringhic de rufe si
o donita. Va comunic ca sa luati masuri urgente intru cautarea delicventului".
Parodierea, cu finalitate critica, a stilului din publicatiile, circularile si proccsele-
vcrbale oficiale, agramat si incoerent, o intreprindea la rubrica „Prospatura", in care,
printre altele, ironiza stilul si sintaxa „Monitorului oficial" : „iin ziua de 22 corent, pe
scara, intre orele 10 si 11 antemeridiane, locuitorul Ion Ciupitul din comuna Facalet,
plaiul Podgoriei, judetul Ialomita, care dormea pe prispa casei, fiind retinut in padure
cu cercuri de bute, o furtuna care venea din sus despre miaza-zi cu nor gros, ramiind
trasnit, pe loc, arzin-du-i si un patul plin cu porumb, in care nu se afla deloc bucate,
fiind gol." Iar intr-un pretins „articol de fond", intitulat Situatiunea Europei,
redactorul „Claponului" viza in mod direct superficialitatea si tonul sforaitor al presei
din acea vreme : „Saptamina aceasta in Europa a fost ca toate saptaminilc de sapte
zile numai. in aceste sapte zile s-au petrecut foarte multe si marunte, — dar numai
doua singure evenimente de adevarat calibru european s-au aratat pe orizontul politic,
spre a face caracteristica saptaminii : aparitia Claponului in Bucuresti si declararea
neutralitatii Spaniei in chestia Orientului".

La virsta de 25 de ani, din momentul redactarii „Claponului", I. L. Caragiale prefera si


glumele cu mai putina substanta umoristica, cum e aceasta : „Din cauza intreruperii
cailor, neprimind de trei zile posta din Urlati, nu putem da nimic nou despre mersul
resbelului din Asia Mica".

smodeu“ (1871-1874)
„Asmodeu“, subintitulata „revista saptamanala, politica, literara, comerciala,
industriala“, era, in fond, o publicatie satirica, dupa cum precizeaza si in „Profesiunea
de credinta“ din primul numar, aparut la 14 martie 1871: „Avand speranta sa infiintam
un jurnal umoristic stabil, ne-am pus toate silintele a grupa in jurul acestuia mai multe
pene cari s-au distins in acest genere. Ne vom ocupa tot asa de riguros de societate ca
si de politica, ambele fiind strans legate. Daca nu sunt caractere si moralitate in
societate, nu sunt nici in politica“. Critica monarhiei a constituit principalul obiectiv al
revistei. Ironiile incisive, persiflarile batjocoritoare nu vizau numai pe monarh, ci si
pe cei care il adulau si-l slujeau cu servilism.

„Claponul“ (1877)
De formatul unui carnet de buzunar, „Claponul“ a aparut doar in 6 numere, in 1877,
avand, pe coperta, urmatoarele subtitluri: „Foita hazlie si populara. Apare cand iese de
sub tipar. Tirajul se face in 33333 exemplare. Deviza este: ieftin si bun!“ Iar in
articolul – program din primul numar, se spunea: „Acest organ rococo s-a hotarat sa
apara meteoric in brosuri de 32 de fete, in cari un comitet de redactie (patruzeci fara
unu de colaboratori) vor insira productii variate, prea nostime si caraghioase“ Cei
„patruzeci fara unu“ de colaboratori erau insa unul singur: I. L. Caragiale, care redacta
in intregime publicatia.

„Moftul Roman“ (1893-1902)


„Moftul Roman“ a fost o revista umoristica infiintata de Caragiale in ianuarie 1893,
dupa ce acesta se retrasese din gazetarie (la sfarsitul anului 1889). Publicatia era
subintitulata ironic „Revista spiritista nationala, organ pentru raspandirea stiintelor
oculte in Dacia Traiana“. In ea au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schite
caragialiene. Incepand cu numarul 11 a devenit ilustrata, publicand si caricaturi.
Revista a aparut, cu unele intreruperi, pana in anul 1902. Prim redactor a fost Anton
Bacalbasa, iar printre colaboratorii ei s-au numarat: D. Teleor, E. Garleanu, I. Al.
Bratescu-Voinesti, Al. Cazaban. „Calendarul Moftului Roman“, pe anul 1908, de I. L.
Caragiale, a aparut la Bucuresti.

„Zeflemeaua“ (1901-1904)
In 1901 apare „Zeflemeaua“, sub directia celebrului George Ranetti, care a condus
intre anii 1899-1901, impreuna cu Anton Bacalbasa, o alta publicatie satirica: „Mos
Teaca“. „Zeflemeaua“ „isi propune sa demaste sarlatania, imbracata in haine
pompoase, sa combata necinstea cocotata sus“.

„Furnica“ (1904-1916, 1918-1930)


„Furnica“ a fost o revista umoristica, infiintata in anul 1904, condusa de George
Ranetti si N. D. Taranu. Revista cu continut satiric a aparut saptamanal, intre 19
septembrie 1904 – 14 noiembrie 1916 si 14 decembrie 1918 – 8 octombrie 1930, si
avea in paginile sale cugetari, epigrame, glume, maxime, versuri, insotite pe alocuri
de caricaturi si ilustratii. Textele revistei au fost scrise aproape in totalitate de cei doi
fondatori. Pe langa articolele acide si agresive la adresa Guvernului, sarea si piperul
au fost date de caricaturile lui Ary Murnu. Pe parcursul celor 30 de ani de existenta,
revista a publicat o serie de pamflete la adresa elitei societatii, precum si la adresa
clasei politice, inclusiv regele. Pentru textele publicate, autorilor le-au fost intentate
mai multe procese, din partea celor care s-au considerat calomniati. Revista s-a facut
cunoscuta printr-o serie de manifestari publice mai putin obisnuite. Astfel, in primul
an de aparitie, Ranetti si Taranu au deschis o carciuma in Parcul Cismigiu, „Carciuma
Furnica“. In ziua deschiderii carciumii, cei doi au oferit tuturor clientilor consumatie
pe gratis, iar la sfarsitul zilei s-au declarat falimentari.
Intre 1917-1918, G. Ranetti a scos la Iasi o alta revista umoristica, „Greerul“,
impreuna cu P. Locusteanu. Ranetti a publicat sub numeroase pseudonime: Romeo,
Tarascon, Gh. Biciusca, Jorj Delamizil, Chiriac-Napadarjan, Contele de Tekirghiol,
Printul Ghita, Coco, Cyrano, Sandernagor sau Ghita Delagambrinus.

„Nastratin“ (1942)
La Biblioteca Academiei s-au pastrat cateva exemplare dintr-un alt… „Nastratin“
(autointitulat: „Mare saptamanal de sarje si umor“), care aparea la Bucuresti, in 1942.

„Urzica“ (1948-1989)
„Urzica“ a fost o revista de satira si umor, care a aparut in perioada 1948-1989,
publicand literatura umoristica si grafica satirica. Revista a fost infiintata in 1948, din
„sarcina de partid“, de Aurel Baranga. „Urzica“ este una dintre aparitiile vremii
comuniste, in care se glumeste pe seama celor de la putere si a conflictelor ce apar
intre acestia. In revista erau accentuate unele dintre greselile sistemului, acestea fiind
criticate intr-un mod ironic si amuzant. In primul numar, cei de la conducerea revistei
isi justifica aparitia, nu pentru ca s-ar fi simtit obligati, ci pentru ca asa au facut si
celelalte publicatii. Aceasta justificare apare intr-un articol program prin care explica
linia pe care vor merge: „Incredintati ca o revista de humor este, inainte de orice, un
lucru foarte serios, nu ne abatem nici noi de la aceasta indatorire“. Revista a aparut
bilunar in perioada 1949-1975, cu obiectivul de a ilustra lupta de clasa, lunar intre
1975-1980 si o data la doua luni intre 1981-1989. (Va urma)
Presa umoristică
De remarcat că apreciate sunt în epocă şi ziarele cu glume, cele care produc
desfătarea şi, subforma satirei, a pamfletului, a glumei sunt criticate viciile şi tarele
societăţii. Publicaţii ca
Trompeta Carpaţilor
a lui C. Bolliac (1866-1877) sau
Traian
a lui B. P Hasdeu(1869) s-aucaracterizat printr-o pronunţată atitudine de critică la
adresa racilelor regimului politic existent laacea dată în România. Cea mai folosită
formă de exprimare a fost satira incisivă, rareori abuzivă,cu adresare directă, ceea ce a
atras şi atacurile la adresa lor şi a determinat existenţa scurtă înpeisajul publicistic
românesc.
7
Ziarul cu glume versificate în care apărarea şi caricatura, „Cicala” (1865, Bucureşti)
va fiîntrerupt. În „Nichipercea” (1866) B. P. Hasdeu ataca acid adversarii săi politici.
Reputatulenciclopedist îşi va continua atitudinea incisivă şi în „Satirul” (1866).
„Ghimpele” lui G. Dem.Teodorescu (1866-1879) va fi continuat într-un stil sau va
face proverbial şi titlul şi autorul, cu
Moftul român
al lui I. L. Caragiale.
Moş Teacă
al lui Anton Balabaşa vine să completeze tabloulsatiric al vremii.De la
Foaia Duminecii spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoaşterii
(1837), carecuprinde anecdote despre viaţa unor personalităţi, de la Mahomed al II-lea
la Petru cel Mare, laconcursurile de câini şi şerpi şi chiar versuri populare, până la
presa umoristică de certă valoareliterară, cum este
Moftul român
n-a trecut decât o jumătate de veac.Într-un timp revolut, istoria presei cunoaşte
perioade de efervescenţă care au impus ziare decertă valoare şi mai ales cu un impact
deosebit asupra societăţi, dar şi perioade de căutări şi chiar oprelişti datorate
cenzurii.Legea presei promulgate de Al. I. Cuza în martie 1862 proclamă libertatea
oricui de a-şiexprima ideile prin presă, fără cenzură (art. 26 şi 27) şi recunoaşte
oricărei cetăţean român

48dreptul de a fonda un ziar. Şi Constituţia din 1866 va consfinţi în art. 5


„libertateapresei...libertatea întrunirilor” şi va stabili că „nici un ziar sau publicaţiune
nu va fi suspendat sausuprimat”.De la presa de informaţie la presa culturală şi la
ziarul de opinie publică, publicisticaromânească a parcurs vârste care vor atinge
apogeul de creaţie, vârsta maturităţii prin creaţiamarilor scriitori publicişti Mihai
Eminescu şi I. L. Caragiale.Sfârşitul veacului XIX va însemna Timpul marilor
publicişti, timp desăvârşit în veaculurmător prin nume ca B. P. Hasdeu, I. Slavici, O.
Goga, Pamfil Şeicaru, Mircea Eliade, G.Călinescu, Camil Petrescu, Brunea Fox, Geo
Bogza, O. Paler, Fanuş Neagu, Adrian Păunescuetc