Sunteți pe pagina 1din 17

Locul terminologiei de specialitate în structura

vocabularului

1. Scurt istoric al preocupărilor terminologice

Dacă în prima jumătate a secolului al XIX – lea lingviştii plasau


termenii / terminologia la periferia vocabularului limbii, în prezent, sub
incidenţa factorilor extralingvistici, termenii şi alte unităţi lexicale /
limbajele de specialitate încep să joace un rol tot mai mare în
comunicare. Astfel, în cadrul lexicologiei a apărut o nouă ştiinţă,
terminologia, care joacă deja un rol distinct în dezvoltarea societăţii.
Elemente ce ţin de lexicul specializat intervin în cele mai multe domenii
ale activităţii umane.
Începuturile terminologiei datează din anii '30 ai secolului XX, dar
se afirmă, îndeobşte, că bazele ei teoretice au fost puse de inginerul şi
industriaşul E. Wüster (1898 - 1997), care a plasat acest domeniu în
spaţiul interdisiciplinarităţii, legând comunicarea ştiinţifică şi tehnică de
logică, informatică şi lingvistică.
În „Dicţionarul de ştiinţe ale limbii” apărut la Editura Nemira în
2001 – autoarele Angela Bidu – Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana
Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană Dindelegan
definesc terminologia astfel: „concept utilizat cu mai multe sensuri
interdependente, nu întotdeauna delimitate clar: (1) Limbă (limbaj)
specializat(ă) sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie
(în sensul 2) şi alte mijloace lingvistice sau nelingvistice, pentru a
realiza o comunicare de specialitate non – ambiguă, cu funcţia majoră
de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate
profesională. (2) Ansamblu de termeni sau cuvinte specializate
aparţinând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate şi non
– ambiguitate. (3) Terminologia mai este utilizată cu sensul unei ştiinţe
interdisciplinare preocupată de problemele generale ale terminologiilor

1
(în sensurile 1 şi 2), care analizează logica cunoştinţelor, ierarhia
conceptelor, codajul lingvistic şi non – lingvistic, precum şi problemele
creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor tehnicii. Terminologia interesează
lingvistica sub aspectul studiului lexical al termenilor, chiar dacă există
diferenţe faţă de lexicologie (...)”. Aceasta ni se pare a fi, până în
prezent, cea mai exactă delimitare a principiilor terminologice.
Revenind la începuturile terminologiei, trebuie menţionat faptul că
există şi istorici ai ştiinţelor care consideră că elaborările teoretice nu s-
ar datora şcolii vieneze (a lui Wüster), ci celei ruseşti, de exemplu prin
D. S. Lotte (1880 - 19950).
În cea de-a doua jumătate a secolului XX se dezvoltă şcoli
naţionale de terminologie la Praga, în Polonia, Spania, în unele ţări
scandinave şi în Canada.
În România preocupările în domeniul terminologiei datează de la
sfârşitul secolului al XIX – lea (de exemplu: Damé, Fr., „Încercări de
terminologie poporană română”, Bucureşti, Stabilimentul grafic, I.V.
Socec, 1898; Marian, S.Fl., „Cromatica poporului român”, discurs de
recepţiune rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882,
Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882; Marian, S.Fl.,
„Ornitologia poporană română”, vol. I – II, Cernăuţi, Tipografia lui R.
Eckhardt, 1883) dar abia studiul lui N. A. Ursu, „Formarea terminologiei
ştiinţifice româneşti”, Bucureşti, 1962, fundamentează teoretic
disciplina în discuţie.
În „Cuvântul înainte”, N. A. Ursu precizează că: „Informaţia
noastră se bazează pe textele ştiinţifice mai importante din perioada
1760 – 1860, iar scopul lucrării este de a oferi o imagine de ansamblu
asupra procesului de creare a terminologiei ştiinţifice româneşti, cu o
cât mai bogată exemplificare”.
Contribuţia lui N. A Ursu se concretizează într-un număr de şapte
capitole: „Formarea terminologiei geografice”, „Formarea terminologiei
ştiinţelor naturale”, „Formarea terminologiei agronomice”, „Formarea
terminologiei medicale”, „Formarea terminologiei ştiinţelor fizico -
chimice”, „Formarea terminologiei matematice” şi „Provenienţa,

2
adaptarea fonetică şi încadrarea morfologică a neologismelor din
terminologia ştiinţifică românească”, urmate de un „Indice de cuvinte şi
forme”, deosebit de amplu. Toate acestea oferă o riguroasă trecere în
revistă a literaturii de specialitate şi a momentelor mai importante din
evoluţia terminologiei ştiinţifice româneşti din perioada 1760 – 1860.
Raportările realizate cu acest prilej la dezvoltarea limbii literare a epocii
sunt incidentale, deşi ar fi fost relevante pentru abordarea terminologiei
ştiinţifice ca ansamblu lingvistic bine determinat.
Oricum, concluziile autorului converg înspre ideea că majoritatea
elementelor constitutive ale terminologiei româneşti o alcătuiesc
neologismele, înţelegând prin acestea atât împrumuturile, foarte
numeroase, din limbi străine, cât şi cuvintele noi, mult mai puţine,
create pe teren autohton. De asemenea, intervine observaţia că
termenii populari acceptaţi în stilul ştiinţific nu sunt prea numeroşi.
Ca şi Al. Graur în „încercarea asupra fondului principal lexical al
limbii române” (Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1954, p. 46), N. A.
Ursu observă că majoritatea termenilor ştiinţifici sunt cuvinte
internaţionale, folosite în aproape toate limbile moderne, unde au
provenit din elină sau latină ori au fost create pe baza unor elemente
din aceste limbi.
Ulterior, au apărut numeroase studii şi cercetări consacrate
terminologiei şi celorlalte aspecte care privesc limbajele specializate (de
exemplu, după 1989 – peste 100 de studii şi peste 300 de dicţionare
privind terminologia tehnico - ştiinţifică).
Nu se poate vorbi, însă, în momentul de faţă, despre existenţa
unei ordonări şi standardizări a terminologiei de specialitate.
Fundamentul ştiinţific al noii discipline nu s-a constituit, propriu – zis
într-un sistem de norme şi principii. Totuşi, diferitele studii terminologice
au stabilit o teorie generală a acestei ştiinţe, bazată pe:
 procedee de determinare a termenilor în cadrul unui
microsistem (stabilirea corpusului de termeni);
 analiza statistică a termenilor la nivelul microsistemului
respectiv;

3
 modalităţi productive de formare a termenilor;
 evidenţierea particularităţilor morfosintactice ale termenilor;
 evidenţierea aspectelor lexico – semantice ale termenilor;
 probleme de lexicografie terminologică;
 aportul lexicului străin la formarea termenilor şi
terminologiilor;
 raportul dintre limba literară şi limbajele specializate;
 standardizarea lexicului terminologic din diferite domenii.
Punctual, determinarea terminologică presupune: culegerea,
inventarierea, stocarea, plasarea şi evaluarea termenilor existenţi.
Pentru ilustrarea preocupărilor lingviştilor români în domeniul
terminologiei ni se pare util să reluăm, aici, cel puţin lista lucrărilor
publicată de I. Coteanu şi I. Dănăilă în „Introducere în lingvistica şi
filologia românească”, Editura Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1970:
Cercetări de terminologie:
Damé, Fr., Încercare de terminologie poporană română, Bucureşti,
Stabilimentul grafic I, V. Socec, 1898.
Panaitescu, P.P., în SVL, 9, nr. 2, 1858, p. 159 – 174.

Agrară:
Dumke, Hubert, în JIRS, 19 – 20, 1913, p. 65 – 131.
Pamfile, Tudor, Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaos
despre măsurătoarea pământului şi glosar, Bucureşti, Leipzig, Viena,
Librăriile Socec şi C. Sfetea, Otto Harrassowitz, Gerold, 1913
(Academia Română). Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XVI.
Bocăneţu, Al., în CodrCosm, 2 – 3, 1925 – 1926, p. 119 – 274.
Rosetti, A., în BL, 9, 1941, p. 70 – 82 (proprietate agrară).
Ştefănescu, Şt., în „Studii”, 15, nr. 5, 1962, p. 1114 – 1168.

Albinărit:
Petcu, Stela, ÎN cl, 12, NR. 2, 1967, P. 257 – 270.

Alimente:
Giuglea, G., în CL, 3, 1958, p. 53 – 59.

Animale:
Hiecke, Martin, în JIRS, 12, 1906, p. 113 – 178.
Iliescu, Maria, în RFRG, 5, nr. 1, 1961, p. 41 – 59 (domestice).

Cal:
Paşca, Şt., în DR, 5, 1929, p. 272 – 327 (şi extras).
Pop, Sever, în DR, 5, 1929, p. 51 – 271 (şi extras).

4
Casă:
Stan, Ionel, în RRL, 9, nr. 6, 1964, p. 625 – 631. idem, în AUT, 2,
1964, p. 11 – 18.
Ionică, Ion, în SCL, 17, nr. 4, 1966, p. 435 – 494.

Corpul omenesc:
Arvinte, Vasile, în SCL, 14, nr. 4, 1963, p. 439 – 453.

Culori:
Marian, S. Fl., Cromatica poporului român, discurs de recepţiune
rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882, Bucureşti,
Tipografia Academiei Române, 1882.
Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român,
Bucureşti – Leipzig – Viena, Librăriile Socec & Comp. Şi C. Sfetea – Otto
Harrassowitz – Gerold & Comp., 1914 (Academia Română. Din viaţa
poporului român. Culegeri şi studii, XXIV).
Canarache, Ana, în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 16 – 20.
Gheorghiu, Domnica, în LR, 17, nr. 1, 1968, p. 39 – 49.

Drumuri:
Sădeanu, Florenţa, în RRL, 14, nr. 1, 1968, p. 17 – 20 (analiză
semică diacronică).

Exploatare forestieră:
Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.
Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr.
1, 1957, p. 1 – 175.
Pop. Gheorghe, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 77 – 85.

Fir:
Comşulea, Elena, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 61 – 76.

Industrie casnică:
Pamfile, Tudor, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de
astăzi. Contribuţiuni de artă tehnică şi populară, Bucureşti, Tipografia
„Cooperativa”, 1910 (Academia Română. Din viaţa poporului român.
Culegeri şi studii, VIII).

Insecte:
Marian, S. Fl., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor.
Studiu folcloristic, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1903
(Ediţiunea Academiei Române).

Înrudire:
Scurtu, Vasile, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, 403 p.
Vulpe, Magdalena, în RRL, 11, nr. 1, 1966, p. 31 – 61 (repartiţie
teritorială).

5
Jocuri de copii:
Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (Tecuci), vol. I
– III, Bucureşti, I: extras din ARMSL, 29, 1907, III: 1909 (Academia
Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, VI).

Lunile anului:
Orza, Rodica, în CL, 9, nr. 2, 1964, p. 283 – 300 (pe baza ALR).

Medicină populară:
Grigoriu – Rigo, Gr., Medicina poporului. Memoriul I: Boalele
oamenilor. Memoriul II: Boalele vitelor, ARMSL, 30, 1907 (şi extras,
Bucureşti, Carol Göbl, 1907).
Pamfile, Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile
şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (Tecuci),
Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., 1913 (Academia Română. Din
viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XII).
Bologa, Valeriu A., în DR, 4, 1927, p. 383 – 393 (terminologia
doctorului Ioan Piuariu Molnar); şi extras.
Bujorean, dr. George, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de
ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca
poporală a Asociaţiunii „Astra”, 2, nr. 229 - 233).
Candrea, I. A., Folclorul medical român comparat. Privire generală.
Medicina magică. [Bucureşti], Casa şcoalelor, 1944.

Minerit:
Onu, Liviu, în FD, 1, 1958, p. 145 – 178 (Valea Jiului).
Pop, Gheorghe, în LR, 17, nr. 5, 1968, p. 405 – 411.

Nautică:
Sala, Marius, în LR, 9, nr. 5, 1960, p. 27 – 33.
Lupu – Babei, P., în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 31 – 32.
Bujeniţă, M., şi Sala, M. în LR, 11, nr. 6, 1962, p. 638 – 642 (de
origine germană).
Bujeniţă, M., în LR, 15, nr. 1, 1966, p. 83 – 93 (de origine engleză).
Idem, în LR, 15, nr. 5, 1966, p. 293 – 294 (de origine franceză).
Graur, Al., în LR, 15, nr. 4, 1966, p. 385 – 386.

Pământ:
Dumistrăcel, Stelian, în CL, 13, nr. 2, 1968, p. 245 – 259.

Păsări:
Marian, S. Fl., Ornitologia poporană română, vol. I – II, Cernăuţi,
Tipografia lui R. Eckhardt, 1883.
Băcescu, Mihai C., Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului
român, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române,
[1961], 441p.
Băcescu, M., Rosetti – Bălănescu C., Cătuneanu, Ion, Vasiliu, G.
S. şi Filipaşcu, Al., în „Revista muzeelor”, 4, nr. 2, 1967, p. 193 –
202 (nomenclatorul păsărilor din România).

6
Filipaşcu, Alexandru, în LR, 18, nr. 3, 1969, p. 253 – 258 (păsări
răpitoare).

Păstorit:
Densusianu, Ov., în GrS, 3, nr. 2, 1928, p. 285 – 296, 4, nr. 1, 1929,
p. 137 – 146.
Sala, Marius, în SCL, 8, nr. 1, 1957, p. 77 – 85.

Piscicolă:
Antipa, Gr., Fauna ichtiologică a României, Bucureşti, Institutul de
arte grafice Carol Göbl, 1909 (Academia Română. Publicaţiunile
fondului Vasile Adamachi, nr. XVI). Idem, Pescăria şi pescuitul în
România, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru,
1916 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi,
tomul VII, nr. XLVI).
Atila, F.R., Peştii şi pescuitul, Bucureşti, Editura librăriei Frăţilă, 1916.
Băcescu, Mihai, Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Studiu
etnozoologic, zoogeografic şi bioeconomic de …, Bucureşti, Imprimeria
naţională, 1947 (Institutul de cercetări piscicole al României.
Monografia nr. 3, 1946).
Preda, Oprică, în CV, 3, nr. 9 – 10, 1951, p. 43.
Cuciureanu, Şt., în SCŞt (Iaşi), 9, 1958, p. 143 – 151.
Bacalbaşa, N., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări
piscicole”, 25, nr. 5, 1966, p. 88 – 92 (unelte).
Gomboşoiu, V., Zane, El., în „Buletinul Institutului de cercetări şi
proiectări piscicole”, 25, nr. 2, 1966, p. 77 – 93 (unelte).
Vasiliu, G. D., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări
piscicole”, 25, nr. 3, 1966, p. 90 – 92.

Plante:
Barcianu, Const, P., Nomenclatura plantelor mai principale în limbile
latină şi română, Bucureşti, 1893.
Panţu, Zach. C., Plante cunoscute de poporul român. Vocabular
botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice,
Bucureşti, 1906; ed. A II – a, Bucureşti, casa Şcoalelor, 1929.
Bujorean, dr. George, boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de
ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca
poporală a Asociaţiunii „Astra”, 26, nr. 229 - 233).
Morariu, Iuliu, în „Arhiva someşană”, 23, 1937, p. 453 – 468 (numiri
populare).
Coteanu, I., Prima listă a numelor româneşti de plante,Bucureşti,
Institutul de lingvistică română, 1942 (Societatea Română de
lingvistică. Seria II, Studii, 1).
Borza, Al. şi colectivul, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile
populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, 320
p.

Plutărit:
Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.

7
Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. Idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr.
1, 1957, p. 1 – 175.

Port („îmbrăcăminte”):
Cazacu, B., în SCL, 18, nr. 6, 1967, p. 617 – 625 (în graiurile
olteneşti).

Profesionale:
*** Nomenclatura profesiunilor şi întreprinderilor cuprinzând şi codul
profesiunilor, Bucureşti, 1933 (Ministerul Muncii, sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale, Institutul de demografie şi recensământ).
Graur, Al., în LR, 2, nr. 6, 1953, p. 23 – 28.
Arvinte, V., Ursu, N.A., Andriescu, Al., în AUI, 5, 1959, p. 63 – 114
(în regiunea lacului Bicaz).

Ştiinţifice:
*** Terminologia ştiinţifică românească. I. Norme şi precizări
generale. Ştiinţe matematice şi fizice. Academia Română, Bucureşti,
Imprimeria naţională, 1940.
Andriescu, Al., în LR, 5, nr. 3, 1954, p. 83 – 90.
Miletineanu, I., în LR, 3, nr. 3, 1954, p. 74 – 83 (în standardele de
stat).
Ştefan, Puiu, Iancovici, Bruno, în „Contemporanul”, nr. 1, 1954, p.
5 (ştiinţa solului).
Canarache, Ana, Maneca, Constant, în LR, 4, nr. 6, 1955, p. 16 –
26.
Macrea, D., în CL, 11, nr. 1, 1966, p. 17 – 23.
Maneca, Constant, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 491 – 498.

Tăbăcărit:
Constantinescu, Daniel, în CV, 3, nr. 5, 1951, p. 23.

Tipografie:
Molin, Virgil, Vocabularul tipografului, [Bucureşti], Editura Uniunea
camerelor de muncă, 1940, (Biblioteca de tehnică şi artă
meşteşugărească, nr. 8).
Georgescu, Gogu, în CV, 2, nr. 3, 1950, p. 34, nr. 11 – 12, 1950, p.
37.
Unelte agricole:
Dumistrăcel, Stelian, în SCŞt (Iaşi), 13, fasc. 2, 1962, p. 167 – 204
(pe baza ALR). Idem, în SCŞt (Iaşi), 14 fasc. 2, 1963, p. 245 – 281
(elemente vechi şi noi). Idem, în LR, 13, nr. 5, 1964, p. 453 – 462.
Idem, în AF, 15, 1964, p. 77 – 98 (neologismul). Idem, în LR, 15, nr. 1,
1966, p. 73 – 81 (cuvinte vechi). Idem, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 499 –
512 (creaţii pe teren românesc şi împrumuturi).

Unităţi de măsură:
Brăescu, Ion, Măsurătoarea pământului la români, din vechime până

8
la punerea în aplicare a sistemului metric, Bucureşti, Atelierele grafice
Socec, 1913.
Şerban, Valentina, în CL, 12, nr. 2, 1967, p. 249 – 255 (măsuri de
greutate).

Utilaje:
***Nomenclatura minimală a produselor şi utilajului. Vol. I – II. I:
Nomenclatura. II: Indice alfabetic, ed. a II –a, Bucureşti, Imprimeria
naţională, 1949 (Comisiunea de Stat a Planificării, Institutul central de
statistică) .

Dintre acestea deosebit de riguroase ni s-au părut „Câteva


capitole din terminologia calului” de Sever Pop (1929) şi „terminologia
calului (părţile corpului)” de Ştefan Paşca (1929) care se întemeiază pe
răspunsurile primite de Muzeul Limbii Române din Cluj la chestionarul
despre cal, trimis diverşilor componenţi în vederea pregătirii „Atlasului
lingvistic român” şi aplicând principii ale geografiei lingvistice. La fel –
terminologia forestieră şi a plutăritului studiată între 1955 – 1957 de V.
Arvinte sau terminologia casei, la care s-au oprit Ion Ionică (1966) şi
Ionel Stan (1964).

2. Terminologia de specialitate, parte a vocabularului

Dacă prin formula „termeni ştiinţifici” se înţeleg cuvinte şi expresii


folosite în ştiinţă iar prin „termeni tehnici” înţelegem fie cuvinte sau
expresii specifice limbajului ştiinţific, fie celui tehnic (adică oricărui
domeniu de strictă specialitate, de unde o anumită echivocitate) prin
sintagma „termeni de specialitate” ne aflăm în faţa unei generalizări,
pentru că nu avem de-a face cu asocieri restrictive sub raportul sferei
semantice. Mai mult decât atât, prin „termeni de specialitate” ne putem
referi şi la domeniul artei (teatrale, cinematografice etc.) sau al
meseriilor (albinerit, minerit, păstorit, piscicultură, plutărit, morărit etc.).
Victor Vascenco, în „Probleme de terminologie lingvistică” (Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 10) precizează că:
„Termenii de specialitate se deosebesc în anumite privinţe de cuvintele
limbajului comun, şi e un lucru cât se poate de firesc, altminteri n-ar fi

9
fost necesar să creăm această categorie, specifică, de vocabular: au o
destinaţie precisă şi un uz restrâns, circumscris unui anumit limbaj
profesional (chiar dacă nu sunt, la origine, formaţii savante, ci cuvinte
ale limbii comune: în acest caz se produce o specializare semantică);
pot fi definiţii cu mare exactitate; denumesc concepte care se pretează
la clasificări riguroase (de exemplu, clasificarea naturală întâlnită în
tabelul lui D.I. Mendeleev); formarea lor este rezultatul unui proces
conştient şi, în bună parte, dirijat (datorită acestui fapt apariţia unor
termeni de specialitate poate fi datată cu uşurinţă); n-au conţinut
emoţional – afectiv, sunt lipsiţi de expresivitate, căci nu se adresează
afectului,ci intelectului; apar şi sunt vehiculaţi, de regulă, în cadrul unui
singur stil, cel ştiinţific, de unde pot fi preluaţi şi de celelalte stiluri
(publicistic, artistic); în descifrarea sensului (...) rolul contextului este
minimal, iar uneori nu este necesar (...); se împrumută cu uşurinţă dintr-
o limbă într-alta, contribuind prin aceasta la accentuarea caracterului
internaţional al limbajului ştiinţific”.
Totalitatea termenilor de specialitate constituie terminologia
sau, cu termenul folosit de alţi autori, nomenclatura respectivelor
limbaje profesionale, utilizate de exponenţi ai diferitelor ramuri ale
ştiinţei, tehnicii, meseriilor şi artei. Termenul de „nomenclatură” poate fi
acceptat în acest context, cu condiţia să admitem faptul că, pe lângă o
primă accepţie (sinonim cu terminologia), mai are sensul de nume de
listă de obiecte, cu deosebire din domeniul tehnicii: utilaje, sortimente
de produse etc. (sinonim: nomenclator). În lucrările de specialitate
„terminologie” şi „nomenclatură” sunt utilizate când ca sinonime
(parţiale sau totale), când ca termeni desemnând noţiuni diferite.
Vom rămâne, pe parcursul cercetării noastre, la sintagmele
„terminologie de specialitate” / „limbaj de specialitate”, pentru a evita
orice ambiguitate ar putea-o genera cvasisinonimă cu „nomenclatură”.
Vom considera terminologia o structură complexă, cu diferenţieri
„dialectale” mai mult sau mai puţin accentuate.

*
* *

10
Dacă fonologia sau morfologia sunt caracterizate prin structuri
simple şi clare, lexicul unei limbi cu greu poate fi descris global, ca un
sistem. Se pot identifica, însă, o serie de sisteme parţiale sau
subansambluri ale vocabularului, fiecare dintre acestea reunind aspecte
complexe şi variate. Astfel, din punct de vedere al frecvenţei şi al valorii
de întrebuinţare, lexicul limbii române se clasifică în vocabular
fundamental (sau de bază) şi masa vocabularului. Dacă vocabularul
fundamental reprezintă o structură unitară şi este, implicit, reductibil la
câteva caracteristici (cuprinde cuvinte absolut necesare comunicării,
având o vechime şi o stabilitate mare în limbă; cuvintele incluse aici
sunt cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii; au o mare capacitate de
derivare şi valori polisemantice), din masa vocabularului face parte un
lexic masiv şi, implicit, mai greu de ordonat. Ca sisteme parţiale sunt
admise, de regulă: arhaismele, regionalismele, neologismele, termenii
tehnico – ştiinţifici, argoul, jargoul şi expresiile idiomatice.
Cuvintele de specialitate (sau terminologia specializată) sunt, de
regulă, reunite în subansamblul „termeni tehnico - ştiinţifici”. De aceea,
cine îşi propune un studiu la nivelul terminologiilor de specialitate,
trebuie, înainte de toate, să delimiteze materialul de cercetat din
vocabular. Dat fiind că vocabularul operează cu un număr în principiu
infinit de termeni, se impune abordarea unei metode de cercetare, care
să asigure o segmentare a materialului lexical pe baza unor criterii cât
mai obiective. Spre exemplu, pentru a cerceta numele de culori, Angela
Bidu – Vrănceanu se oprea la două metode: metoda onomasiologică
şi metoda câmpurilor (în vederea delimitării materialului cercetat) şi
la metoda semasiologică (în vederea analizei materialului lexico –
semantic, delimitat în prima etapă). Lucrarea Angelei Bidu – Vrânceanu,
„Analiza structurală a vocabularului limbii române contemporane.
Numele de culori.” demonstrează eficienţa aplicării acestor metode
pentru realizarea unei cercetări lexico – semantice.
Într-adevăr, onomasiologia este o metodă eficientă pentru
stabilirea locului terminologiilor de specialitate în structura
vocabularului, datorită caracterului ei eterogen. Adesea onomasiologia a

11
fost numită „enciclopedia semanticii”, fapt justificat de împrejurarea că
ea sintetizează etimologia, cunoaşterea istorică, socială şi etnografică.
Este ramura cel mai puţin formalizată a lingvisticii, pentru că se ocupă
în mod direct de relaţiile vocabularului cu societatea; faptul este, însă,
absolut benefic în cazul, de pildă, al studierii terminologiei unui domeniu
de activitate (păstorit, piscicultură etc.) care nu poate fi determinată în
întreaga ei structură decât prin abordarea inclusiv a unei perspective
sociolingvistice. Un exemplu: pentru piscicultură – peştii marini se
regăsesc ca denumire mai ales în terminologia comercială; astfel, „ac –
de – mare” este o denumire cunoscută numai de oamenii de la oraş, de
cumpărători etc.
Ca principiu obiectiv de segmentare a vocabularului,
onomasiologia se combină, aşadar, cu metoda câmpurilor pentru a
delimita o clasă lexicală în interiorul căreia se pot analiza mai riguros
relaţiile de sens. Metoda câmpurilor, utilizată sub diferite nume,
dintre care cele mai frecvente sunt cele de câmpuri lingvistice
lexicale sau semantice reprezintă, de fapt, o modalitate concretă
de aplicare a metodei onomasiologice, cu o sferă mai restrânsă, pentru
că exclude datele extralingvistice prea detaliate pentru analiza
lingvistică. Metoda câmpurilor prezintă mai ales avantaje de ordin
practic, facilitând abordarea unui subansamblu – deci ansamblul
vocabularului, spre a-i determina structura.
În ceea ce priveşte metoda semasiologică, aceasta codifică
unitatea lexicală prin semnificantul grafic: fiecărui semnificant îi este
asociat un ansamblu de semnificaţii pe care acest semificant este
susceptibil să îi vehiculeze. Dacă onomasiologia are în vedere toate
numele (sinonime) care desemnează un anume sens, semasiologia are
în vedere polisemia cuvântului. Relaţia semasiologie – onomasiologie a
fost utilizată în analiză de numeroşi reprezentanţi ai semanticii lexicale
europene (E. Coşeriu, K. Baldinger).

*
* *

12
Terminologiile de specialitate au un loc distinct în vocabularul
limbii române contemporane, deşi reprezintă – în esenţă – un domeniu
încă oarecum controversat. Terminologia (ca disciplină) posedă o serie
de principii de bază (teoria terminologică) şi o finalitate aplicativă
(elaborarea de dicţionare, vocabulare, bănci de date etc., dar şi o
normalizare a denumirilor). Ca domeniu interdisicplinar ea se
intersectează cu lingvistica, logica, ontologia, sociologia, informatica,
disciplinele tehnico – ştiinţifice. Din perspectiva obiectului său de bază,
terminologia face parte din lingvistica aplicată.
La nivelul terminologiei ca disciplină se pot identifica trei orientări
diferie:
• terminologia: ştiinţă interdisciplinară preocupată de problemele
generale ale unor subsisteme lingvistice;
• terminologia: disciplină legată de filosofie prin fundamentarea
categoriilor logice de sisteme de concepte;
• terminologia: subcomponentă a lexicului care pune în evidenţă
limbajele de specialitate ca subsisteme ale limbajului general.
Elementele teoretice pe care terminologia le tratează sunt:
• noţiunile (conceptele);
• sistemele de noţiuni;
• reprezentarea noţiunilor prin termeni şi definiţii;
• formarea termenilor;
• aspectele frazeologice ale limbajelor de specialitate;
• principiile terminologice şi terminografice;
• abordarea sistematică a problemelor terminologiei.
Studiile cercetătorilor români la nivelul terminologiei (cele citate
după Ion Coteanu şi Ion Dănăilă – „Introducere în lingvistica şi filologia
românească”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970) dar şi cele mai
recente, cum ar fi Angela Bidu – Vrănceanu - „Analiza structurală a
vocabularului limbii române contemporane. Numele de culori”,
Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1976; Ion A. Florea – „Terminologia
fierăriei în mediul rural din Moldova şi Bucovina”, Tipografia Universităţii

13
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1981; Gabriel Burlacu, Constantin Silinescu, Vasilica
Dăescu, Daniela Florea – „Mediul înconjurător. Termeni şi expresii
uzuale”, Editura Paideia, Bucureşti, 2003 etc. evidenţiază, de regulă,
procesul de formare a terminologiei respective, etapele parcurse şi
rezultatul acestui proces, dar şi posibilităţile de integrare oferite de
inventarul lexical prezentat.
Cercetările terminologice reflectă, în mod obişnuit, atât planul
sincroniei limbii, cât şi pe acela al diacroniei. Investigarea cadrului
istoric şi lingvistic în care s-au realizat anumite nuclee terminologice
este dublată, adeseori, de analiza aspectelor ce privesc crearea şi
evoluţia mijloacelor lingvistice utilizate pentru formarea unei anume
terminologii (folosirea derivării, a compunerii, a calcurilor etc.). De
asemenea, unii cercetători acordă atenţie creativităţii limbajului
respectiv şi integrării unor termeni în familii lexicale sau în structuri
frazeologice, corespondenţei dintre mijloacele de expresie şi conţinutul
elementelor lexicale.

Bibliografie

I. Dicţionare
1. *** - „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Ed. Academiei Române,
1975, ediţia I, Bucureşti şi ediţia a II – a Bucureşti, Ed. Univers
Enciclopedic, 1996.
2. *** - „Dicţionarul limbii române moderne”, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1961.

14
3. Andrei, Niculae – „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici.
Elemente de compunere greco – latine”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987.
4. Bulgăr, Gheorghe – „Dicţionar de sinonime”, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1972.
5. Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe – „Dicţionarul enciclopedic
ilustrat” (vol. I, II), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926 – 1931.
6. Candrea, Aurel; Densunianu, Ovid – „Dicţionarul etimologic al limbii
române. Elementele latine”, Bucureşti, 1907 – 1914.
7. Seche, Luiza; Seche, Mircea – „Dicţionarul de sinonime al limbii
române”, Ed. Academiei R.S.R., 1982.

II. Lucrări de lexicografie şi lexicologie


1. Bahnev, W. – „Observaţii asupra metodelor actuale de cercetare a
vocabularului”, în „Limba română”, 1961, nr. 3 şi 4, Editura
Academiei R.S.R.
2 Bidu – Vrânceanu, Angela – „Strucutra vocabularului limbii
. române. Probleme teoretice şi aplicaţii practice”, Bucureşti, E.S.E,
1986.
3 Bidu – Vrânceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu –
. Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela; Pană Dindelegan,
Gabriela – „Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Ed. Nemira, Bucureşti,
2001.
4 Brâncuş, Gr. – „Istoria cuvintelor”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1991.
.
5 Brâncuş, Gr. – „Vocabularul autohton al limbii române”, ESE,
. Bucureşti, 1983.
6 Bucă, M.; Evseev, V – „Probleme de semasiologie”, Ed. Facla,
. Timişoara, 1976.
7 Coşeriu, E. – „Lingvistica din perspectiva spaţială şi antropologică”,
. Ştiinţă, Chişinău, 1994.
8 Coteanu, Ion – „în legătură cu sistemul vocabularului”, în
. „Probleme de lingvistică generală”, vol. II, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1960.
9 Coteanu, Ion & Bidu – Vrănceanu, Angela – „Limba română
. contemporană”, vol. II (vocabularul), Ed. Didactică şi pedagogică,

15
Bucureşti, 1975.
1 Coteanu, Ion; Dănăilă, Ion – „Introducere în lingvistică şi filologia
0 românească”, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970.
.
1 Graur, Alexandru – „Tendinţele actuale ale limbii române”, Ed.
1 Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
.
1 Guţu – Romalo, Valeria – „Un procedeu distribuţional de
2 delimitare a paradigmelor”, în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 1,
. 1964.
1 Rosetti, Al. – „Istoria limbii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
3 1964.
.
1 Scaff, A. – „Introducere în semantică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
4 1966.
.

III. Lucrări de terminologie


1. Bidu – Vrănceanu, Angela – „Analiza structurală a vocabularului
limbii române contemporane. Numele de culori”, Ed. Univ. din
Bucureşti, 1976.
2 Burlacu, Gabriel; Silivescu, Constantin; Dăescu, Vasilica;
. Florea, Daniela – „Mediul înconjurător. Termen şi expresii uzuale.”,
Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.
3 Florea, Ion A. – „Terminologia fierăriei în mediul rural din Moldova
. şi Bucovina”, Ed. Univ. „Al. Cuza”, Iaşi, 1981.
4 Jurconi, Ion – „Terminologia şi societatea informaţională”, în vol.
. „Analele Universităţii din Craiova”, an VI, Ed. Universitară, 2002.
5 Pavel, Eugeniu; Rucăreanu, Costin – „Introducere în
. terminologie (noţiuni fundamentale)”, Ed. Academiei Române, Ed.
Agir, Bucureşti, 2001.
6 Pătruţ, Ioan – „Nume de persoane şi nume de locuri româneşti”,
. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
7 Petrişor, Marin – „Pastoral terminology in Romanian”, în Analele
. Universităţii Craiova, anul VI, 1978.
8 Ursu, N.A. – „Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti”, Ed.
. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
9 Vascenco, Victor – „Probleme de terminologie lingvistică”, Ed.

16
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

17