1.

Consideraţii generale

1.1. Ecologie medicală

În natură, la orice nivel de organizare a materiei vii, fiecare organism îşi

conturează un anumit spaţiu de existenţă numit habitat. În cadrul său,
între membrii aceleiaşi specii se stabilesc relaţii de interacţiune biologică
care stau la baza formării şi funcţionării unei comunităţi biotice. În mod
inevitabil însă, pentru a-şi asigura supravieţuirea biologică, orice
comunitate biotică trebuie să-şi dezvolte un sistem propriu de relaţii cu
mediul abiotic din jurul lor, astfel încât, prin condiţionări şi adaptări
succesive, între acestea se stabilesc complexe mecanisme de interacţiune,
organizate într-o structură unitară şi dinamică numită sistem ecologic
sau ecosistem.

Ecosistemele naturale prezintă nu numai o largă distribuţie spaţială, ci şi o

amplă variabilitate temporală, în funcţie de numeroasele interacţiuni
ecologice dintre diferitele tipuri de comunităţi biotice şi mediul lor natural,
astfel încât, deseori, în cadrul unui anumit ecosistem pot acţiona mai
multe comunităţi biotice, în care fiecare specie îşi individualizează o nişă
ecologică distinctă prin care exercită o anumită funcţie în cadrul
populaţiei din care face parte. În acest fel, relaţiile de interdependenţă
biologică dintre diferitele specii care populează acelaşi sistem ecologic duc,
în mod inevitabil, la constituirea biocenozelor care, la rândul lor, variază
în funcţie de condiţiile environmentale specifice în care s-au format.

Ştiinţa consacrată studiului tuturor tipurilor de relaţii existente între

diversele organisme şi mediul lor de existenţă sau acţiune se numeşte
ecologie, dar ea poate îmbrăca diverse forme de reprezentare, în funcţie
de natura specifică a comunităţii sau speciilor biotice care populează un
anumit tip de mediu. Astfel, ecologia medicală analizează complexul
sistem de relaţii ce se stabileşte între unul sau mai multe tipuri de agenţi /
microorganisme patogene şi diferite specii biotice într-un mediu fizic,
biologic sau social dat.

1.1.1.Tipuri de organisme patogene

În cadrul aceleiaşi sau a diferitelor tipuri de biocenoze, omul, ca specie

biologică distinctă, vine în contact cu numeroase alte forme de viaţă aflate
la diferite niveluri de evoluţie, stabilind cu ele multiple şi variate forme de
interacţiune. Din nefericire însă, unele dintre aceste fiinţe biologice,
inferioare omului, pot exercita asupra lui diverse efecte negative,
afectându-i total sau parţial integritatea anatomică şi fiziologică, motiv
pentru care acestea sunt considerate drept organisme patogene
deoarece, prin dereglarea echilibrului biologic iniţial, ele pot determina
îmbolnăvirea omului şi pierderea temporară sau definitivă a capacităţii
sale productive.

De regulă, asemenea organisme patogene, denumite şi agenţi patogeni

deoarece transmit germenii specifici unei anumite maladii, sunt forme
inferioare de viaţă, ale căror dimensiuni variază de la cele microscopice,
caracteristice organismelor unicelulare de tipul viruşilor, chlamidiilor,
micoplasmelor, ricketsiilor, bacteriilor, fungilor şi protozoarelor, la cele de
ordin macroscopic, caracteristice organismelor pluricelulare de tipul
metazoarelor, viermilor parazitari şi insectelor.
La capătul inferior al acestei structuri ierarhice de agenţi patogeni se află
grupul aparte al viruşilor, care sunt alcătuiţi numai dintr-un nucleu,
compus din acizi, înconjurat de straturi succesive de substanţe proteice şi
uneori, de acizi graşi, în timp ce la capătul superior se află marea clasă a
artropodelor, care cuprinde nenumărate şi variate specii patogene, de
tipul insectelor (ordinele Diptera, Anoplura, Hemiptera, Siphonaptera şi
Himenoptera) şi Arachnidelor (ordinele Acarina, Scorpiones şi Araneae)
(vezi 2.3.2).

1.1.2. Originea organismelor patogene

Asemenea (micro)organisme patogene pot proveni din două tipuri de

focare patogene: naturale şi antropice.

Focarele patogene naturale, care prezintă o amplă variabilitate

geografică, pot fi punctiforme (localizate în jurul unor unităţi fizico-
geografice bine individualizate de tipul lacurilor, bălţilor, vizuinilor etc.)
sau areale (extinse pe mari suprafeţe sau regiuni biogeografice de tipul
pădurilor, deşerturilor, stepelor etc.). De multe ori, prin ample migraţii sau
explozii ecologice, focarele primare, de tip punctiform, se pot extinde
spaţial, transformându-se în focare secundare, de tip areal.

Focarele patogene antropice, comune omului şi animalelor, pot apărea

fie prin migrarea diverselor specii patogene în mediile antropice, fie prin
transformarea, prin influenţa omului, a celor naturale, originale.

1.1.3. Răspândirea organismelor patogene

Din focarele lor de formare, organismele patogene se răspândesc în

mediul din jurul lor pe mai multe căi de diseminare care pot fi grupate în
două categorii principale: non-vectoriale şi vectoriale.

Calea non-vectorială de diseminare este cea mai directă şi se referă la

transmiterea agenţilor patogeni de la o persoană la alta prin contact
bilateral. Infecţiile sau bolile transmise pe această cale se numesc non-
vectoriale deoarece germenii patogeni se propagă de la o gazdă la alta
fără ajutorul unei gazde intermediare numită gazdă-vector sau simplu,
vector, ce poate fi reprezentată fie de un anumit gen de purtător biotic,
fie de un anumit tip de mediu contaminat (aer, apă, sol).

Transmiterea bolilor non-vectoriale se poate efectua prin patru tipuri de

contacte directe între purtătorii patogeni:

- contact aerian prin contaminarea aerului cu minuscule particule de salivă

exhalate în aer de persoanele infectate şi inhalate apoi de persoanele
sănătoase, ca în cazul gripei sau tuberculozei;
- contact digestiv prin contaminarea apei sau hranei cu materii provenite
de la persoana contaminată, ca în cazul holerei sau hepatitei A în care
igiena deficitară devine principalul factor patogen;

- contact de inoculare produs prin transfuzii de sânge, ca în cazul hepatitei

B;

- contact intim (sexual), prin care se transmit boli infecţioase de tip SIDA
sau cronice (degenerative) de tipul mononucleozei.

Calea vectorială de diseminare a bolilor presupune existenţa unui circuit

mai complex de transport a germenilor patogeni, datorat intercalării unor
numeroase verigi trofice adiţionale. Rolul esenţial în acest tip de transport
revine gazdei intermediare, numită gazdă-incidentală, gazdă-vector, sau
vector deoarece, în interiorul organismului său, agentul patogen îşi
desfăşoară total sau parţial ciclul biologic de evoluţie iar contaminarea nu
ar fi posibilă în absenţa acestuia (de exemplu, nimeni nu poate contacta
malaria în mod direct, prin contact inter-uman, ci numai prin înţepătura
produsă de anumite specii de ţânţari anofeli care găzduiesc plasmodiul
malaric).

Bolile transmise pe cale vectorială se numesc boli vectoriale şi, în funcţie

de natura şi tipul gazdei-vector, ele se pot contacta prin:

- difuzie vectorială mecanică, în care agentul-vector este de natură fizică,

ca în cazul aerului, apei sau solului;

- difuzie vectorială biologică, în care agentul-vector este reprezen-tat de

orice specie biotică, de tipul insectelor, viermilor, păsărilor, animalelor şi
chiar omului.

Totuşi, în natură, organismele patogene se răspândesc în mediul din jurul

lor pe mai multe căi concomitente astfel încât procesele de contaminare
patologică pot urma variate scenarii de evoluţie, care devin cu atât mai
complicate cu cât tipurile probabile de contact dintre diversele specii
biotice sunt mai numeroase. De exemplu, numai în focarul primar, de tip
natural, contaminarea / infecţia omului se poate:

- limita doar la persoanele care vin în contact direct cu focarul patogen

respectiv;

- propaga inter-uman prin diverse forme de contact direct;

- difuza în rândul comunităţii umane prin intermediul speciei-vector;

- disemina la populaţiile locale de vectori care o transmit ulterior omului;

- transmite la animalele sălbatice sau domestice care se constituie ca
gazde temporare sau definitive ale agenţilor patogeni ş.a.m.d.

1.1.4. Efectele organismelor patogene

În cazul în care, într-un ecosistem dat, relaţiile de echilibru dintre

organismele patogene, specia umană şi celelalte specii conlocuitoare se
modifică în sensul multiplicării extreme a agenţilor patogeni şi intensificării
agresivităţii lor, atunci, se produce contaminarea mediului respectiv.

Cu toate acestea, contaminarea cu un anumit tip de agent patogen nu se

poate produce decât în condiţiile atingerii unei concentraţii patogene
maxime în focarul iniţial sau în rândul populaţiei vectoare de unde acesta
este preluat apoi de om. Cu totul altfel stau însă lucrurile în cazul
contaminării polietiologice, în care starea de boală este produsă fie prin
acţiunea sinergică a mai multor tipuri de agenţi patogeni, fie prin influenţa
aceluiaşi tip de agent, provenit însă din medii de contaminare diferite.

De asemenea, gradul de contaminare cu agenţi patogeni al unei anumite

comunităţi biotice mai depinde şi de mărimea şi natura focarului patogen;
în primul caz şansele de contaminare crescând direct proporţional cu
dimensiunile focarului; iar în al doilea caz, relaţiile de interacţiune dintre
specia-gazdă şi specia-vector degenerându-se cu atât mai mult cu cât
agresivitatea agentului patogen este mai mare; precum şi de virulenţa şi
cantitatea inoculului (dozei infectante). Desigur, este util să menţionăm
faptul că orice modificare ulterioară contaminării, a relaţiilor ecologice
dintre speciile gazdă, vector şi cele patogene, poate determina atenuarea
sau chiar anihilarea totală a infecţiei, prin întreruperea lanţului său de
transmitere.

În acest punct se cuvine însă să arătăm că asemenea procese de

contaminare a omului cu microorganisme patogene pot avea durate
variabile, iar bolile rezultate din acestea pot fi:

- infecţioase (vectoriale sau non-vectoriale), în cazul în care starea de

contaminare este temporară iar structurile fiziologice ale organismului
uman sunt reversibile;

- cronice, când starea de contaminare este definitivă iar organismul

uman este incapabil de a-şi mai reface structurile fiziologice iniţiale;

- genetice, în care starea de contaminare a atins profunzimi atât de mari

încât leziunile provocate de agenţii patogeni au determinat modificarea
structurilor cromozomiale ale celulelor, astfel încât dereglările funcţionale
produse de aceştia sunt transmise, prin flux genetic, din generaţie în
generaţie.

1.1.5. Distribuţia spaţială a contaminării

Dacă starea de contaminare cu agenţi patogeni este permanentă în
rândul unei anumite comunităţi biotice, fără ca relaţiile ecologice dintre
acestea să fi suferit vreo modificare, iar procesul de multiplicare a
organismelor infecţioase se desfăşoară relativ lent, fără a duce la
creşterea lor explozivă, atunci boala rezultată din aceasta este enzootică,
dacă afectează o comunitate de specii animale, sau endemică, dacă
afectează însăşi comunitatea umană. În acest caz, trebuie totuşi să
atragem atenţia că răspândirea enzootică / endemică a vreunei infecţii sau
boli nu înseamnă că speciile animale sau umane, după cum este cazul, îşi
mai pot menţine nealterată starea lor funcţională iniţială. Dimpotrivă, deşi
contaminarea endemică are un caracter destul de limitat, ea determină
totuşi, degradarea sănătăţii şi productivităţii speciilor receptoare.
Regiunile geografice în care o mare parte a populaţiei (animale sau
umane) găzduieşte germenii acestor tipuri de infecţii / boli se numesc
regiuni enzootice / endemice sau regiuni – rezervor, iar perimetrul lor
de extindere poate fi influenţat de o multitudine de factori environmentali,
biologici, sociali, culturali şi chiar genetici.

Dacă însă gradul de contaminare al populaţiei respective creşte exagerat

de mult, astfel încât numărul cazurilor de morbiditate depăşeşte anumite
limite de toleranţă ale speciei, sau dacă procesul de contaminare se
extinde areal, cuprinzând şi comunităţi adiacente, iniţial necontaminate,
atunci starea de infecţie / boală produsă de aceasta devine epizootică, în
cazul animalelor, sau epidemică, în cazul populaţiei umane. Bolile
epidemice reprezintă, de obicei, fenomene regionale de contaminare
deoarece ele nu se pot manifesta decât în anumite condiţii
environmentale. De exemplu, populaţiile umane din regiunile temperate
nu au nici cel mai mic motiv să se teamă de vreo epidemie de
tripanosomiaze (”boala somnului”) deoarece musca ţeţe care constituie
principalul său vector, nu se găseşte şi acţionează decât pe o suprafaţă
restrânsă din Africa, situată pe o distanţă de cel mult 140 N sau S, la
înălţimi de maxim 1250 metri.

Cu toate acestea, există însă situaţii când un anumit proces infecţios

debutează ca o boală regională, pentru a se extinde apoi la nivel
continental, sau chiar planetar, ca în cazul diferitelor forme de gripă care
au continuat să afecteze întreaga omenire încă de la începutul acestui
secol sau, mai recent, a mult temutei SIDA declanşată de nu mai puţin
înspăimântătorul virus HIV. În acest caz, contaminarea a atins proporţii
pandemice, iar evoluţia ei epidemiologică nu mai poate fi controlată prin
factori environmentali, ci doar sociali sau culturali.

Desigur, toate aceste forme de contaminare pot fi stăvilite la diferite

niveluri şi în diverse proporţii, prin organizarea unei eficiente scheme de
acordare a asistenţei medicale sau prin intensificarea educaţiei sanitare în
vederea reducerii maxime, pe cale medicală sau culturală, a potenţialilor
purtători ai agenţilor patogeni. Nu este mai puţin adevărat însă că acest
deziderat nu poate fi atins cu atât de mare uşurinţă deoarece diferitele
forme de manifestare ale vreunei infecţii sau boli sunt influenţate
nemijlocit şi de factori subiectivi, legaţi de vârsta, starea de sănătate,
gradul de imunitate sau sexul indivizilor – gazdă. Astfel, bătrânii, copii şi
femeile au fost şi vor fi întotdeauna cele mai expuse categorii de
populaţie, necesitând măsuri suplimentare de protecţie atât din partea
celorlalţi membri ai comunităţii, cât şi din partea organismelor sanitare
sau social – politice. În plus, disparităţile economice dintre diferitele tipuri
de societăţi pot contribui substanţial la localizarea sau, dimpotrivă, la
extinderea bolilor, ştiut fiind faptul că populaţiile din ţările sau regiunile
sărace au un acces foarte limitat, sau nu au deloc, la serviciile medicale de
bază. În mod categoric, problema extinderii spaţiale a proceselor
patologice nu putea să scape nici atenţiei organizaţiilor internaţionale care
încearcă prin deciziile politice pe care le adoptă, să împiedice, sau cel
puţin să limiteze la maxim, riscurile oricăror forme de contaminare, mai
ales a celor infecţioase. În acest sens, legislaţia sanitară internaţională
prevede unele măsuri obligatorii de identificare, declarare şi supraveghere
a bolilor în vederea adoptării celor mai eficiente mijloace de prevenire şi
combatere a răspândirii lor în colectivităţile umane.

1.2. Epidemiologie

Complicatele relaţii de interacţiune dintre diferiţii agenţi patogeni şi

oamenii dintr-o anumită biocenoză, care determină declanşarea şi evoluţia
vreunui proces patologic constituie obiectul de studiu al epidemiologiei
care, spre deosebire de ecologia medicală, analizează nu numai ”cauzele
apariţiei, extinderii şi distribuţiei entităţilor morbide infecţioase şi
neinfecţioase în rândul populaţiei umane, ci şi metodele lor de prevenire şi
combatere, în vederea eradicării lor” (OMS, 1998). Dar asemenea tipare
locale, regionale sau globale de localizare şi repartiţie a agenţilor patogeni
sau bolilor de orice fel nu pot fi pe deplin înţelese decât prin explicarea
posibilelor reacţii de interacţiune dintre organismul uman şi celelalte
microorganisme patogene din jurul său.

1.2.1. Relaţiile organismului uman cu microorganismele patogene

Încă de la începutul existenţei sale, organismul uman intră în contact cu

variaţi factori de mediu (fizici, chimici şi biologici) care acţionează asupra
lui, în diferite moduri, de cele mai multe ori însă acestea având doar
efecte negative. Asemenea influenţe nocive se pot exercita încă din timpul
existenţei sale intrauterine, determinând ample tulburări de organogeneză
şi modificări evolutive (malformaţii congenitale) sau chiar moartea sa.

După naştere însă, între organismul uman şi microorganismele din jurul

său se stabilesc variate raporturi de interacţiune. Astfel, de cele mai multe
ori, omul vine numai incidental în contact cu cea mai mare parte a acestor
microorganisme, dar, cu unele dintre ele poate stabili chiar strânse relaţii
de interacţiune şi, uneori, de convieţuire.
În mod normal, imediat după naştere, epiteliul cutanat şi mucoasele
majorităţii organelor interne ale omului sunt invadate treptat de o mulţime
de microorganisme care alcătuiesc microflora normală a organismului
uman, a cărei conservare constantă în limitele unui anumit mediu, asigură
sănătatea acestuia. Asemenea relaţie de simbioză poate, uneori, deveni
folositoare pentru ambii parteneri (ca în cazul sintezei unor vitamine
esenţiale de către unii coli intestinali) dar, deseori, ea poate dobândi
aspecte de comensualism prin care microorganismele componente ale
microflorei normale depind, din punct de vedere nutriţional, de gazda care
le adăposteşte, fără a-i aduce prejudicii.

Această convieţuire se bazează însă pe un echilibru destul de instabil de

forţe astfel încât, atât factori externi (environmentali), cât şi interni (ce ţin
de organismul – gazdă) pot modifica relaţiile de interdependenţă în sensul
transformării acestora în microorganisme condiţionat patogene care,
profitând de orice ”locus minoris resistentiae”, pătrund spre ţesuturile
sensibile, provocând adevărate traume fiziologice. Dacă, însă, asemenea
microorganisme nu se pot dezvolta decât în organismul omului sau al unor
animale, afectându-le sănătatea, atunci între cei doi membri ai ecuaţiei se
stabileşte o relaţie de parazitism.

Microorganismele care pătrund şi invadează ţesuturile organismului -

gazdă, unde se multiplică şi determină tulburări morfologice sau / şi
funcţionale, sunt considerate microorganisme patogene, iar acţiunea
lor patogenă depinde numai de posibilitatea de a găsi cea mai convenabilă
poartă de intrare spre structurile fragile ale organismului uman.
Dimpotrivă, simpla lor prezenţă pe suprafeţele epiteliale ale organismului
– gazdă, fără ca ele să se multiplice, caracterizează numai starea de
contaminare. Pentru realizarea stării de infecţie este necesară
pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor patogene în ţesuturile
organismului – gazdă, iar dacă interacţiunea dintre microorganismul
patogen şi gazda umană pe care acesta parazitează se materializează prin
leziuni manifeste şi contra-reacţii din partea gazdei, atunci rezultă starea
de boală (clinică sau subclinică).

1.2.2. Factorii de influenţă ai infecţiei

Infecţia nu este urmată, în mod obligatoriu, de starea de boală şi nici,

dacă aceasta apare totuşi, de acelaşi gen de boală la toate persoanele
infectate cu acelaşi tip de agent patogen. Formele de manifestare ale
infecţiei depind de numeroşi factori determinanţi legaţi de:

- agentul infecţios, care stimulează declanşarea infecţiei atât prin

virulenţa, cât şi prin inoculul (doza infectantă) de germeni pe care îi
conţine ;

- organismul – gazdă, care dispune de diferite mijloace de rezistenţă şi

reactivitate ;
- mediul extern, care cuprinde o multitudine de componente geografice,
sociale, economice şi culturale de interacţiune.

Complicatele relaţii de interdependenţă dintre organismul – gazdă,

microorganismele patogene şi factorii de mediu generează multiple forme
de evoluţie infecţioasă, în funcţie de rolul şi poziţia acestora în lanţul de
transmitere a bolii. Astfel, se ştie că agentul patogen se stabileşte numai
pe acele ţesuturi şi organisme care pot să-i asigure supravieţuirea, dar
acestea pot fi atât gazde-rezervor, care contribuie la menţinerea
microorganismelor în mediul dat şi, deci, la întreţinerea focarului de
infecţie, cât şi gazde-intermediare (vectori), care asigură distribuţia
agenţilor patogeni în natură. În cazul specific al acestor tipuri de gazde,
organismele patogene nu ajung decât rareori să-şi parcurgă întregul ciclu
biologic de evoluţie, astfel încât, dezvoltarea lor completă depinde de
existenţa unei gazde-finale care, de cele mai multe ori, este chiar omul
însuşi.

Lumea animală, în general, constituie un uriaş rezervor de agenţi patogeni

pentru om şi animale astfel încât, în raport cu densitatea populaţiilor
respective, numărul maxim de gazde-rezervor se întâlneşte în rândul
mamiferelor, al căror rol epidemiologic se limitează însă, la numai câteva
specii, urmate de păsări, importante pentru transportul la distanţă a
agenţilor patogeni şi, foarte rar, de reptile, peşti şi moluşte.

Dispunând de avantajele ”liberei-circulaţii” între focarele lor iniţiale şi

diferitele tipuri de gazde, agenţii patogeni suferă diferite fenomene de
adaptare biologică, astfel încât infecţia generată de aceştia poate îmbrăca
variate forme de manifestare care vor fi cu atât mai insidioase cu cât, în
lanţul circuitelor biologice dintre organismele biocenozei, agenţii patogeni
prezintă mai multe predispoziţii biologice de răspândire la noi gazde,
determinând astfel cuprinderea unor verigi adiacente în lanţul de
transmitere patologică.

Vectorii se intercalează în ciclul răspândirii infecţiei, asigurând ampla

circulaţie a agenţilor patogeni. Ei servesc fie ca gazde-incidentale
(intermediare) sau purtători de paraziţi, fie ca gazde-rezervor adiţionale,
dacă agentul patogen întruneşte condiţiile dezvoltării şi multiplicării sale
complete, şi pot transmite agenţii patogeni pe cale mecanică sau
biologică. Cei mai eficienţi vectori sunt artropodele, care devin şi vectori
obligatorii pentru anumite tipuri de germeni patogeni, formând
rezervoare permanente sau verigi indispensabile în ciclul infecţios, urmaţi
de mici mamifere rozătoare şi păsări, moluşte, peşti sau viermi.

Infecţia umană se produce numai prin contactul omului cu focarul de

infecţie (care, în condiţii ecologice speciale, se poate transforma într-un
focar zoonotic), sau cu gazdele incidentale (vector), deşi existenţa unor
infecţii care astăzi apar proprii numai omului (ca rujeola sau dizenteria) ar
putea infirma aceste mecanisme de contaminare, dar se ştie că, în aceste
cazuri, infecţia a fost ”umanizată” ca urmare a unui lung proces de
evoluţie filogenetică.

1.2.3. Formele de manifestare ale infecţiei

Infecţia umană prezintă multiple forme de manifestare în funcţie de

acţiunea specifică a tuturor factorilor menţionaţi anterior. Deosebit de
importante prin frecvenţa, diversitatea şi urmările lor sunt manifestările
subclinice (latente) ale infecţiei, reprezentate prin: infecţia inaparentă,
infecţia latentă, boala subclinică, boala virală cu evoluţie lentă şi starea de
purtător cronic de germeni ; în timp ce manifestările clinice se
diferenţiază, după amploarea procesului infecţios, în boală infecţioasă
locală, boală infecţioasă regională şi boală infecţioasă generală sau
sistemică.

Infecţia inaparentă se desfăşoară asimptomatic, agentul patogen

putând fi identificat numai prin mijloace de laborator. Ea are o evoluţie
acută şi ciclică, fiind urmată de imunitate din cauza slabelor calităţi
patogene ale agentului infecţios sau rezistenţei crescute din partea
organismului-gazdă (ex : difterie, rubeolă).

Boala subclinică evoluează tot fără nici o expresie clinică, dar se

deosebeşte de infecţia inaparentă prin faptul că ea expune anumite
tulburări funcţionale sau leziuni organice care, deşi sunt lipsite de aspecte
clinice vizibile, pot determina cronicizarea infecţiei (ex : hepatita virală).

Infecţia latentă constituie o altă formă de infecţie asimptomatică care

însă, în timp, se poate activa şi transforma într-o infecţie evident clinică
deoarece agenţii patogeni care s-au menţinut în stare vie în ţesuturile
organismului-gazdă îşi pot intensifica activitatea patogenă prin acţiunea
unor factori favorizanţi (cum este cazul infecţiei herpetice latente care
poate fi activată prin stress, iritaţie mecanică, febră sau expunere la
căldură).

Boala virală cu evoluţie lentă (infecţiile cu ”slow-virusuri”) se

caracterizează prin degenerarea lentă şi progresivă a sistemului nervos
central, ca în cazul bolii Kuru care afectează populaţiile de canibali din
Noua Guinee, cu manifestări progresive de dereglare a funcţiei motorii şi
psihice, urmate de demenţă şi exitus (moarte).

Starea de purtător de germeni este, de fapt, definitorie pentru orice

persoană care adăposteşte germeni patogeni. Deşi multe dintre acestea
par sănătoase, ele constituie, totuşi, potenţiale focare adiţionale de
contaminare, cu atât mai mult cu cât, în practică, numărul lor este mult
mai mare decât al celor clinic afectate. În cazul acestor purtători ”aparent
sănătoşi”, infecţia se rezumă numai la procesul de multiplicare locală a
germenilor, deoarece gradul mai mare de rezistenţă sau imunitate al
individului afectat împiedică răspândirea şi multiplicarea agenţilor patogeni
în întregul lor organism (această situaţie fiind tipică pentru purtătorii
virusului hepatitei B).

Infecţia locală se caracterizează prin faptul că agenţii patogeni se

cantonează şi se multiplică la poarta de intrare şi în vecinătatea acesteia
(ca în cazul furunculului stafilococic sau rinitei virale). În ciuda perioadei
relativ scurte de incubaţie a agenţilor patogeni, evoluţia infecţiei locale
diferă totuşi de la o persoană la alta, în funcţie de numărul agenţilor
patogeni, de viteza lor de multiplicare şi de rezistenţa organismului
contaminat.

Infecţia focală (de focar) este o formă particulară a infecţiei locale care
evoluează în sens cronic, caracterizându-se prin simptome locale minime
sau total absente care, în evoluţie latentă pe un teren anterior sensibilizat,
pot genera efecte morbide la distanţă (cum este otita, mastoidita,
sinuzita, amigdalita, prostatita etc.)

Infecţia regională cuprinde un teritoriu mai extins, de preferinţă cel

aferent porţii de intrare a agentului infecţios, caracterizându-se prin
infectarea vaselor şi ganglionilor limfatici din zona sa de acţiune (de
exemplu : tuberculoza, pesta bubonică, limfogranulomatoza).

Infecţia generală (boala sistemică) este o formă infecţioasă destul de

gravă deoarece germenii patogeni se diseminează, pe cale sanguină, în
întregul organism, afectând variate ţesuturi şi organe interne. Ea prezintă
două forme: boala infecţioasă ciclică, caracterizată printr-o evoluţie
regulată, cu etape ce se succed în mod constant într-un timp, de regulă,
limitat (ca în cazul rujeolei sau tifosului exantematic care expun o
perioadă de incubaţie, de debut, de stare, de declin şi, în final, de
convalescenţă) şi septicemia, caracterizată printr-o evoluţie clinică
neregulată, imprevizibilă şi, de obicei, foarte gravă, în care procesele de
rezistenţă imunitară sunt aproape total anihilate.

Infecţia cronică reprezintă o formă evolutivă a bolilor infecţioase în care

agentul patogen persistă şi acţionează vreme îndelungată în ţesuturile
organismului-gazdă (cum ar fi, de exemplu, dizenteria bacteriană cronică,
hepatita virală cronică sau malaria). O formă particulară a bolii infecţioase
cronice este aceea cu multiple recrudescenţe, care oferă bolii un caracter
ondulatoriu, bazat pe un complex mecanism de influenţare reciprocă între
procesul infecţios şi cel de auto-imunizare.

1.2.4. Dinamica procesului infecţios

Pentru realizarea infecţiei sau a bolii în sine, fiecare microorganism

patogen utilizează una sau mai multe căi specifice de pătrundere în
organismul uman, fie prin ţesuturile cutanate sau diferite mucoase, fie
prin inoculare directă în sânge, prin înţepătura agenţilor – vectori
hematofagi. De la poarta de intrare în organism, agentul patogen se
răspândeşte apoi spre toate ţesuturile prin:

- extindere locală, în suprafaţă (stomatita) sau în profunzime,

cuprinzând mai multe straturi tisulare (apendicita);

- extindere regională, bazată pe exploatarea căilor limfatice de

transport celular (ca în cazul majorităţii infecţiilor cu coci patogeni);

- diseminare sanguină, prin inocularea agentului infecţios direct în

sânge (ca în cazul malariei sau encefalitei);

- diseminare neuronală, caracteristică virusurilor neurotrope de genul

rabiei sau poliomielitei.

Din fericire însă, în asemenea situaţii de alertă, organismul uman adoptă

variate şi eficiente relaţii de rezistenţă, opunându-se procesului de
diseminare a agenţilor patogeni. Astfel, barierele specifice de apărare se
ridică progresiv, în funcţie de natura, virulenţa şi doza infectantă a
agentului patogen. Procesul inflamator local are rolul de a localiza infecţia
la nivelul fluxului de sânge în reticulele limfatice ; sistemul sanguin se
apară prin fagocitoză şi mecanisme umorale, iar, în final, bariera
hematoencefalică previne intrarea în creier a unor substanţe patogene
existente în sânge.

Intervalul de timp cuprins între momentul infectării şi cel al apariţiei

primelor simptome şi semne ale bolii (locale şi generale) reprezintă
perioada de incubaţie a bolii şi ea depinde nu numai de gradul de
adaptare (multiplicare şi diseminare) a agenţilor patogeni în organism sau
de cantitatea de toxine şi timpul necesar acestora pentru a-şi exercita
efectele nocive, ci şi de gradul de rezistenţă şi reactivitate a organismului
uman, precum şi de timpul necesar formării leziunilor şi apariţiei
tulburărilor care să dea expresie clinică bolii instalate. În funcţie de durata
medie a perioadei de incubaţie, bolile infecţioase se împart în:

- boli cu incubaţie scurtă (1-7 zile): guturai, gripă, difterie etc.

- boli cu incubaţie medie (8-21 zile): febra Q, febra tifoidă, oreion,

malarie, rubeolă, tetanos, tuse convulsivă, varicelă, variolă.

- boli cu incubaţie lungă sau foarte lungă : amibiaza (săptămâni-luni),

hepatita virală B (60-80 zile), leishmanioza (săptămâni-20 luni), lepra
(luni-ani), rabia (30-90 zile-luni-ani ?).

După perioada de incubaţie, bolile infecţioase ciclice se desfăşoară în faze

progresive care cuprind :

- invazia care provoacă debutul brusc, gradat sau lent al bolii;

- perioada de stare ce se caracterizează prin manifestările esenţiale ale
bolii;

- perioada de declin ce se manifestă prin descreşterea proceselor

patologice;

- perioada de convalescenţă care asigură tranziţia spre normalitatea

perfectă, permiţând tuturor structurilor organice să se reintegreze în
sistemul biologic anterior. De asemenea, prin măsuri de protecţie şi
control, ea poate preveni recurenţa, agravarea sau cronicizarea bolii;

- anularea / terminarea bolii poate deschide trei perspective diferite, în

funcţie de diverşi factori obiectivi (condiţii environmentale externe sau
interne agravante) sau subiectivi (gradul de reactivitate psihică şi
somatică a organismului –gazdă), reprezentate de vindecarea completă
(restitutio ad integrum sau starea de purtător de germeni) sau parţială
(sechele funcţionale sau organice care determină reducerea capacităţii
funcţionale sau invaliditate).

1.2.5. Rezistenţa faţă de infecţii şi boli

Organismul uman se apără împotriva agenţilor patogeni care-l înconjoară

atât prin mijloace specifice, cât şi nespecifice, cu diferite potenţiale de
eficienţă. Activitatea lor sinergică exprimă capacitatea normală de apărare
a individului faţă de infecţie denumită rezistenţa faţă de infecţii, care
are o accepţiune mai largă decât cea de imunitate, ce cuprinde numai
mijloacele specifice de luptă împotriva factorilor infecţioşi selectivi.

Starea de rezistenţă la infecţii este expresia unui îndelungat proces de

evoluţie şi adaptare filogenetică, la care se adaugă rezistenţa dobândită în
cursul vieţii, în mod variabil, de fiecare organism în parte, ca urmare a
contactelor sale cu diverşi agenţi infecţioşi din mediul înconjurător.
Acestor factori normali de rezistenţă împotriva infecţiilor li se adaugă
intervenţiile active de producere artificială a stărilor de imunitate specifică,
prin administrarea de seruri, vaccinuri şi anatoxine.

1.2.5.1. Mijloacele nespecifice de rezistenţă împotriva infecţiilor se

dezvoltă succesiv, în funcţie de agresivitatea, aria de extindere şi doza
infectantă a agentului patogen:

- tegumentul şi mucoasele acţionează atât ca bariere anatomice, cât şi

prin diverse mecanisme fiziologice desfăşurate la nivelul microflorei lor
normale;

- fagocitoza, care din punct de vedere evolutiv reprezintă cea mai veche
reacţie de apărare (ea întâlnindu-se şi la nevertebratele fără sistem
nervos dezvoltat), este o modalitate de apărare celulară a organismului
prin care acesta reuşeşte ca, prin intermediul unor celule diferenţiate
microfage şi macrofage, să distrugă orice particulă străină sau
microorganism patogen care a reuşit să pătrundă în spaţiile tisulare,
limfatice sau sangvine ;

- sistemul complement, alcătuit dintr-un ansamblu de 11 proteine

plasmatice integrate într-un complement cu 9 fracţiuni, numerotate (C1 –
C9) din care prima fracţiune C1 conţine un complex de trei subunităţi C1q,
C1r şi C1Ă, joacă un rol deosebit de important în apărarea antiinfecţioasă nu
numai prin distrugerea (liza) virusurilor şi a celulelor infectate cu viruşi
sau a micoplasmelor, protozoarelor etc., ci şi prin intensificarea producţiei
de anticorpi care conferă sângelui o anumită putere bactericidă;

- interferonul, care este o glicoproteină naturală sintetizată de celulele

infectate cu viruşi sau prin acţiunea endotoxinelor bacteriene, acţionează
cu predilecţie în infecţiile virale nu în sensul împiedicării pătrunderii
acestora în celule, şi în cel al inhibării sintezei proteinelor şi ARN-ului
viral.;

- inflamaţia reprezintă o reacţie nespecifică de apărare locală împotriva

invaziei unor corpuri patogene străine şi se caracterizează prin dilatarea şi
creşterea permeabilităţii vaselor limfatice sau sangvine ;

- factorii nutriţionali conferă rezistenţei antiinfecţioase valenţe pozitive sau

negative în funcţie de aportul lor caloric, important nu numai pentru
formarea anticorpilor, cât şi pentru intensificarea fagocitozei. Un rol
esenţial revine vitaminelor, în general, şi, mai ales vitaminelor A şi C care
desfăşoară o ridicată activitate antimicrobiană şi antifungică, precum şi
fierului;

- factorii endocrini pot modifica predispoziţiile la infecţii în funcţie de

conţinutul de corticosteroizi sintetizaţi în organism;

- sistemul nervos central influenţează mecanismele imunogene prin rolul

unui centru nervos situat în regiunea hipotalamică, ce controlează funcţia
fagocitozei; ştiut fiind faptul că orice stare neurodepresivă scade
rezistenţa organismului faţă de infecţii;

- vârsta afectează procesele imunogene în sensul reducerii ritmului şi

eficienţei acestora la copii şi bătrâni;

- imunitatea de specie, caracteristică fiecărui tip de specie biotică în parte,

este o imunitate naturală datorată constituţiei genetice specifice. Cu toate
acestea, membrii aceleiaşi specii pot expune diferite grade de imunitate
dacă, în decursul existenţei lor au dobândit stări de imunodepresie prin
iradieri prelungite, medicaţii imunosupresive sau boli debilitante (de tip
neoplasm, lepră, rujeolă etc.).
1.2.5.2. Mijloacele specifice de rezistenţă antiinfecţioasă, adică
imunitatea propriu-zisă, rezultă ca urmare a pătrunderii în organismul
uman a microorganismelor sau produselor lor patogene care, luând
contact cu elementele sistemului celular imunocompetent, vor determina
următoarele tipuri de reacţii :

- imunitatea umorală, ce se exprimă prin producţia de anticorpi specifici

(imunoglobuline Ig) de către celulele imunologice active (limfocitele B),
sintetizate în anumite celule ale măduvei osoase, faţă de antigenii
diferiţilor agenţi patogeni.

- imunitatea celulară, ce deţine un rol esenţial în rezistenţa antiinfecţioasă

prin stimularea producţiei de limfocite T şi K care sunt celule specializate
în identificarea şi declanşarea producţiei de anticorpi.

Cu toate acestea, cele două tipuri de imunitate, umorală şi celulară, deşi

apar ca sisteme imunitare separate, conlucrează permanent în apărarea
antiinfecţioasă a organismului uman.

După modul în care organismul uman şi-a dobândit imunitatea specifică

antiinfecţioasă, putem aprecia că aceasta este:

- imunitate naturală, definită ca acea stare de rezistenţă antiinfecţioasă ce

a fost dobândită prin naştere, şi este condiţionată genetic (imunitatea de
specie);

- imunitatea dobândită în mod activ, după boli infecţioase sau infecţii

inaparente, sau pasiv, prin transfer transplacentar sau administrarea de
seruri imune care au însă efect temporar.

1.2.6. Măsuri de prevenire şi combatere a infecţiilor şi bolilor

Profilaxia bolilor infecţioase, care reprezintă peste 65% din totalul bolilor
ce afectează comunităţile umane de pe Glob, cuprinde o serie de măsuri
care pot fi grupate în patru categorii : măsuri preventive permanente,
măsuri la apariţia unui caz de boală, măsuri de combatere a epidemiilor şi
măsuri legislative internaţionale.

Măsurile preventive permanente au scopul de a identifica şi anihila

sursele de infecţie, de a supraveghea sau bloca căile lor de transmitere şi,
în fine, de a proteja masa receptoare.

În primul caz, un accent deosebit se pune nu numai pe depistarea şi

înregistrarea tuturor potenţialelor surse de infecţie, ci şi pe izolarea lor,
atunci când este posibil, sau îndepărtarea lor din anumite medii socio-
profesionale.
În al doilea caz, măsurile menite să întrerupă căile de transmitere a bolilor
se referă la utilizarea oricăror mijloace mecanice (ultrasunete), fizice
(încălzire, iradiere), chimice (clorurare, iodurare etc.) sau biologice
(terapia cu antibiotice) pentru dezinfectarea şi aseptizarea mediilor
contaminate.

Dacă aceste procedee sunt relativ operaţionale în cazul infecţiilor de

contact, a celor transmise pe cale vectorială sau a celor digestive, în care
un rol esenţial îl au igiena personală sau colectivă, igiena alimentară şi
protecţia sau filtrarea apei, ele prezintă mari deficienţe în infecţiile
aerogene, în care se impun măsuri complexe de antisepsie faringiană a
receptorilor, pe lângă cele total ineficiente de dezinfecţie a aerului.

În fine, măsurile pentru protejarea masei receptoare sunt cele mai

complexe, dar şi cele mai eficiente deoarece, în practică, este imposibilă
anihilarea tuturor surselor de infecţie şi efectului lor asupra indivizilor
comunităţilor umane. De aceea, se consideră că, din punct de vedere
economic şi social, aceste tipuri de măsuri sunt totodată, şi cele mai
accesibile şi ele se referă la profilaxia specifică, care se realizează prin
imunizare activă (vaccinuri) sau pasivă (seruri specifice) şi
chimioprofilaxie, reprezentată de tratamentul cu antibiotice.

Măsurile care se iau la apariţia unui caz de boală privesc strict numai
bolnavul în cauză, motiv pentru care acestea au un spectru foarte restrâns
de acţiune. Ele constau în diagnosticarea şi declararea bolii, izolarea şi
tratarea persoanei contaminate, dezinfectarea mediului şi supravegherea
contacţilor.

Măsurile antiepidemice cuprind o serie de indicaţii speciale urgente,

care urmăresc împiedicarea sau limitarea răspândirii unei epidemii în
rândul populaţiei; efectul lor fiind valabil până la lichidarea completă a
infecţiei.

Măsurile legislative internaţionale presupun acceptul tuturor ţărilor de

a adopta normative menite să garanteze starea de sănătate a diverselor
populaţii prin controlul epidemiologic în cazul călătoriilor, migraţiilor,
refugierilor etc. Succesul profilactic al acestor tipuri de măsuri nu poate fi
asigurat decât în condiţiile unei bune organizări a activităţii sanitare şi
medicale din întreaga lume sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,
care elaborează programe obligatorii de conduită în vederea menţinerii
sănătăţii şi siguranţei omenirii.

Înapoi Cuprins Home Înainte

 © University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written
permission of the University of Bucharest, except for short
quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to: Nicoleta IONAC
Last update: May 2003
Text editor&Web design: RALUCA OVAC

[Mediu] paduri (text ptr articol)

Peter Lengyel lengyelpeter at yahoo.com

Sat Feb 19 13:49:26 CST 2005

• Previous message: [Mediu] VERZI AFARÃ, ROSII INÃUNTRU

• Next message: [Mediu] paduri (text ptr articol)
• Messages sorted by: [ date ] [ thread ] [ subject ] [ author ]

Stimati Colegi,

Acesta este un text rezultat din traducerea in romana

a textului in engleza pe care l-am prezentat in
Finlanda, cu unele schimbari majore, referitoare la
reducerea lungimii textului, schimbarea structurii si
introducerea unor explicatii de interes pentru
cititorul mediu de ziare.

Doresc sa va rog sa imi semnalati, pe lista sau pe

adresa personala, eventualele puncte pe care le
considerati gresite, neadecvate, pentru ca in timp
scurt textul va ajunge publicat intr-una din ziarele
cu acoperire nationala, si acum mai putem modifica
eventualele neajunsuri.

Cu prietenie,

Peter

PS. La acel ziar se lucreaza la structurarea textului

de mai jos.
================================================

In ultimele zile, primul ministru Tariceanu a amintit

de mai multe ori de necesitatea cooperarii Guvernului
cu societatea civila, care zicea el ca ar trebui sa
arate care sunt si greselile administratiei.
Timbre
Interes economic
In Romania, interesului economic este situat mult
inaintea conservarii biodiversitatii. In cazul
padurilor, valoarea declarata a exportului de lemn in
2002 a fost de 860 milioane de dolari, dar pe langa
asta nu se stie care este valoarea reala a
„beneficiilor”.

Stejari defrisati
Padurile de stejar au fost cel mai afectate de
defrisari, din cauza asezarii lor in zonele joase si
accesibile. Padurile slabite de poluare si alte
impacte produse de oameni au fost afectate si de multe
boli. Suprafata acestor paduri s-a redus de la 56% la
18% in totalul suprafetei impadurite.

Casete
Romania aduce in UE doua regiuni biogeografice noi
In comparatie cu situatia generala din Europa, Romania
are o biodiversitate bine conservata, distribuita in 5
regiuni biogeografice. Acesta este, de altfel, cel mai
mare numar de regiuni biogeografice pe care il are o
tara europeana. Pe teritoriul Romaniei sunt prezente
regiunile biogeografice: Panonica, Alpina,
Continentala, Stepica si a Marii Negre. Ultimele doua
dintre acestea vor fi noi pentru Uniunea Europeana
largita. Miile de pelicani din Delta Dunarii, padurile
relativ naturale, sau lupii, ursii si rasii din
Carpati fac o imagine buna a biodiversiatatii din
Romania, in Europa.

Jumatate din ursii europeni traiesc in Romania

Zonele cu paduri naturale, (printre care si paduri
virgine si cvasivirgine) reprezinta aproape 300.000 de
hectare din suprafata totala de 400.000 de hectare a
Muntilor Carpati. Situatia buna a padurilor naturale
care s-au pastrat in Romania, ar trebui sa primeasca
si atentia guvernamentala. Aproape 55% din aria
lantului muntos al Carpatilor se afla in tara noastra.
Conform statisticilor oficiale, in padurile romanesti
traiesc circa 6.200 de ursi bruni, 4.000 de lupi si
2.000 de rasi. Numarul oficial al lupilor este de doua
ori mai mare decit totalul lor din UE 15. Chiar daca
suprafata Carpatilor din Romania inseamna numai 1,4%
din suprafata Europei la Vest de Rusia, aceasta
reprezinta habitatul pentru 35% din lupii europeni,
50% din ursi si 30% din rasi. Interesul conservarii
trebuie indreptat si spre celelalte specii de animale
si plante. In secolul 20 si in ultimii ani au fost
implementate cu succes proiecte pentru reintroducerea
castorilor si a marmotelor. Padurile din Romania
contin 58 de specii de arbori si 118 specii de
arbusti. In Carpati, fagetele sint cel mai aproape de
starea naturala, iar in 1959 a fost descoperit la
Tarcau un molid gigantic: 62,5 metri inaltime, cit cel
mai inalt conifer din Europa. Multe specii endemice de
plante si animale se gasesc in arii izolate, in
turbarii montane, zone calcaroase si pesteri.

Sub media europeana

In Romania, suprafata declarata a padurilor este de
6,366 de milioane de hectare, ceea ce reprezinta 26,7%
din suprafata tarii. La inceputurile istorice,
padurile acopereau 80% din suprafata tarii, dar nevoia
de terenuri agricole, terenuri pentru constructii sau
alte interese economice au redus in mod constant
suprafata lor, aducind raportul sub media europeana,
de 33%. In prezent, 70% din aceasta arie este
acoperita de paduri de foioase, iar restul de
conifere. Managementul padurilor a fost din ce in ce
mai dezechilibrat, interesele economice primand in
fata unui management rational care sa ia in
consideratie si interesele legate de conservarea
biodiversitatii.

Titlu: Padurile din Romania

Sapou:
O padure nu inseamna doar copaci identici, insirati
liniar si avand aceeasi varsta. Padurea este un
ecosistem complex, alcatuit din arbori si tufe,
razatoare si lilieci, pasari insectivore si rapitoare,
ciuperci, insecte si bacterii, ca si carnivore mari
care sunt la varful piramidei trofice.

In contextul european, padurile din Romania, prin

compozitia speciilor de arbori si a altor plante ca si
a miilor de specii de animale care traiesc in aceste
zone, constituie o valoare relativ bine conservata. Cu
toate acestea, interventiile umane de multe ori
drastice produc impacte negative asupra padurilor
noastre. Sub influenta exploatarii forestiere si in
lipsa unor proiecte eficiente de conservare, padurile
sunt in continua degradare si fragmentare.

Defrisarile si schimbarile de clima

Reducerea continua a suprafetelor acoperite de paduri
a fost un fenomen istoric comun in tarile europene.
Cresterea suprafetelor ocupate de paduri este o
caracteristica actuala in multe arii din Europa, spre
exemplu o crestere rapida se observa in Austria.
Contrar acestei tendinte, in Romania defrisarile
ilegale sau exploatarea forestiera intensiva afecteaza
in mod puternic situatia padurilor. Actiunile umane,
pe langa instalarea unui fond general de poluare, au
produs schimbari in compozitia speciilor care compun
padurile prin inlocuirea padurilor naturale cu
plantatii de specii straine, au accentuat eroziunea,
au accentuat schimbarile climatice etc. Furtunile
puternice, care sunt in parte intensificate ca
rezultat al schimbarilor climatice, distrug arii mari
cu monoculturi de conifere formate din arbori cu o
vitalitate si o rezistenta redusa, paduri vulnerabile
instalate de oameni in afara ariei naturale in care
aceste conifere ar trai in mod normal.

Focurile aprinse de fulgere, avalansele, boli produse

de bacterii, fungi, sau insecte fitofage, ca si alte
fenomene naturale care altadata erau fenomene izolate,
au acum puterea sa afecteze pana la distrugere o
padure care este in fond din ce in ce mai slabita ca
rezultat al interventiilor umane. Din cauza extinderii
pasunilor, limita superioara a padurilor si a
jnepenisurilor a fost si ea coborata in multe zone
montane, cu 100-250 de metri altitudine.

Eliminarea plopului negru

Citeva tipuri de habitate au fost distruse in
intregime. Este cazul padurilor ripariene formate pe
malurile riurilor sau in zona Dunarii de Jos care au
disparut aproape definitiv, in locul lor plantindu-se
hibrizi de plopi euramericani straini de flora
noastra. Un alt aspect in evolutia negativa a
padurilor este pierderea identitatii genetice a
speciilor, cum ar fi plopul negru, care se
hibridizeaza cu plopul hibrid euro-american, plantat
extensiv in Romania. De asemenea, multe specii au fost
eliminate pentru ca nu aveau o valoare utilitara, cum
ar fi ciresul, marul sau parul salbatic si tisa (care
este otravitoare pentru animalele domestice).

7.000 de Euro pentru un urs

Animalele care traiesc in paduri sint si ele
exploatate la maxim. Spre exemplu, unele populatii de
capre negre sint pe cale de extinctie din cauza
braconajului. In momentul in care strainii platesc
intre 5.000 si 7.000 de euro pentru a vina un urs
brun, cand salarul mediu este de cca. 150 de euro in
Romania, este clar ca presiunea asupra animalelor este
foarte mare. Sub pretextul ca populatia respectiva
este prea mare, si pe baza unor evaluari ale
populatiei facute din condei, autoritatile romane
autorizeaza vinarea multor exemplare din diferite
specii, mult mai multe comparativ cu cate ar putea fi
vanate fara a risca subminarea vigurozitatii
populatiei lor. Credibilitatea datelor pe care se
bazeaza autoritatile, este foarte chestionabila. Ar fi
nevoie de evaluari reale, comune, cu participarea
silvicilor, vanatorilor si a reprezentantilor
organizatiilor neguvernamentale de mediu, aceste
activitatii fiind nevoie sa fie finantate din
“profitul” produs de vanatoare.

Cazul caprelor negre este unul reprezentativ. Daca in

1989, traiau 600 de capre negre in Parcul National
Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, pina in 2004
au disparut 90% dintre ele, fiind braconate cu
nemiluita. In Muntii Rodnei, dealtfel, au fost taiate
ilegal posibil circa 10.000-12.000 de hectere de
padure (asteptam evaluarea concreta de la RNP), o
veritabila catastrofa ecologica.

Desi Romania este Parte la CITES (Conventia privind

Comertul International cu Specii Periclitate din Fauna
si Flora Salbatica), vinatorii straini continua sa
vineze ilegal in Romania. Vinatorii italieni, de
exemplu, impusca in Romania pasari rare, apoi le
transporta in Italia, de multe ori transporturi mari
cu mii de exemplare ale speciilor rare fiind capturate
in afara granitelor Romaniei. Intelegerea stiintifica
a importantei conservarii biodiversitatii este scazuta
in Romania. Astfel a fost posibila introducerea de tot
felul de specii straine de natura noastra. In ceea ce
priveste vinatoarea, introducerea unor specii straine
in tara noastra, doar in interesul vanatorii, duce la
scaderea identitatii ecosistemelor astfel “poluate”,
animalele introduse sau incercate a fi introduse
(muflon, fazan, capra ibex etc) reprezentand o
concurenta pentru speciile autohtone asemanatoare sau
reducand, eventual distugand diferite specii care nu
se pot apara in fata lor (plante de pe stancarii
calcaroase, soparle etc).

Fara acces
Fata de realitatea Europeana, cercetarile de
biodiversitate din Romania au fost sporadice. Pina
acum, studiul s-a bazat in mod traditional, doar pe
diversitatea speciilor. In ceea ce priveste
conservarea diversiatii biologice, istoria
cercetarilor si a actiunilor semnificative este foarte
scurta, putem zice nesemnificativa fata de dimensiunea
problematicii. Pentru programe adecvate este necesara
conlucrarea specialistior din biologie, alaturi de
ecologisti, sociologi, juristi, economisti,
silvicultori, hidrologi etc. Chiar daca exista niste
studii, datele de la institutele de cercetare
finantate de la buget sau din bani de la UE sunt
inaccesibile pana si celor de la Ministerul Mediului,
ce sa mai zicem de publicul larg (exista si date
sensibile, cu localizarea populatiilor unor specii
foarte rare, care este normal sa fie secrete).

Programe de impadurire si “programe” de despadurire

In timpul comunismului, suprafata padurilor a crescut
ca rezultat al programelor de reimpadurire. Acestea au
fost bazate insa pe inrasinari masive, plantarea
coniferelor in afara ariilor lor naturale, ca si
introducerea unor specii straine. Au existat si
defrisari masive in vederea exportului. Dupa 1989, o
parte din paduri au fost restituite vechilor
proprietari, care au continuat defrisarile, in
contextul unor politici contradictorii, a lipsei
capacitatii statului de a controla realitatea din
teren, a fricii proprietarilor ca vor pierde din nou
ceea ce au primit (prin schimbarea legislatiei sau
prin furtul lemnelor din padure), a lipsei lor de
cunostinte traditionale despre managementul padurilor
si a unei urgente nevoi de bani in fiecare gospodarie.

Specialisti orientati spre interesele economice de

moment
In prezent, potentialul anual de crestere al padurilor
romanesti, “posibilitatea” lor, este estimat la 16
milioane de metri cubi, iar exploatarea lor a fost in
2002 de 14,3 milioane de metri cubi. Taieri drastice
au fost facute in zonele accesibile, singurul aparator
al padurilor din Romania fiind faptul ca multe bazine
sunt inaccesibile, izolate in fata drujbasilor si a
TAF-urilor.

Conservarea implica evitarea degradarii in continuare

a valorilor naturale, precum si restaurarea
ecosistemelor functionale. In silvicultura se
considera in general ca arborii batrini sint daunatori
padurii, datorita insectelor si altor organisme care
se reproduc in aceste locuri. Nu se da importanta
faptului ca multe specii de animale, cum ar fi
liliecii, bufnitele, pasarile cintatoare sau speciile
rare de insecte au nevoie de aceste habitate
reprezentate de arbori batrani si scorburosi, pentru
ciclul lor natural de viata. Degeaba semnam conventii
internationale pentru a proteja liliecii care mananca
insecte si astfel reduc necesarul folosirii
pesticidelor toxice si cancerigene, daca in acelasi
moment taiem arborii scorburosi in care ei isi au
adaposturile.

Impadurire gresita
De multe ori, programele de impadurire nu au avut la
baza o cunoastere aprofundata a valorilor naturale. In
Oltenia, de exemplu, dunele de nisip, cu o posibila
diversitate biologica foarte interesanta, au fost
acoperite prin procesul de impadurire cu salcami, o
specie straina care nu avea ce cauta pe la noi, si
care in multe locuri din tarile vecine este distrusa
cu toate mijloacele. La noi continua plantarea
salcamului si azi, suntem defazati. De asemenea, in
Dobrogea, impaduririle cu pini s-au facut prin
distrugerea stepelor si silvostepelor, au dus la
cresterea aciditatii solului si la reducerea
habitatului pentru multe specii rare si endemice,
valoroase in contextul conservarii biodiversitatii. De
aceea, cand este cazul, impaduririle ar trebui facute
prin promovarea speciilor care traiesc in mod natural
in acele regiuni. Zonele unde trebuie sa se faca
impaduriri sunt cele care intr-adevar sunt degradate
(nu cele care apar ca degradate pe documente
administrative facute de nestiutori), ca si cele
abandonate de agricultori, din cauza profitabilitatii
reduse.

Paduri noi si paduri vechi

Padurile formate prin impadurire sint departe insa de
cele naturale, in ceea ce priveste biodiversitatea,
compozitia speciilor, diversitatea genetica sau
stabilitatea lor. De aceea, este necesar ca noile
“paduri” sa fie create in apropierea sau in contact cu
cele batrane si cat mai naturale, ca speciile sa le
colonizeze si sa asigure astfel o biodiversitate din
ce in ce mai ridicata si implicit o stabilitate care
sa permita existenta lor pe termen lung.

Atentie internationala
In contextul international s-a realizat un cadru
general de conservare a biodiversitatii, care include
logic si diversitatea biologica a padurilor. Conventii
internationale, programe si politici ale diferitelor
tari si organisme internationale incearca sa
contribuie la rezolvarea problemelor existente. E
nevoie insa de o intelegere mai buna a proceselor
politice, ecologice si socio-economice, pentru a se
putea realiza o sustinere reciproca intre diferitele
initiative, acorduri si conventii.

Programe pentru conservarea biodiversitatii in Romania

Programele de conservare a naturii trebuie sa ia in
considerare politicile de dezvoltare rurala,
strategiile agricole si forestiere, precum si
numeroase alte interese socio-economice. Deciziile ar
trebui sa fie luate printr-un dialog real intre
autoritatile guvernamentale si societatea civila,
autoritati care ar trebui sa manifeste o deschidere
dublata de cunostinte stiintifice aprofundate.
Conventia asupra Diversitatii Biologice din 1992 a
fost semnata si adoptata de Romania prin legea nr.
58/1994. De asemenea, exista si la noi o Strategie
Nationala si un Plan de Actiune pentru Conservarea
Diversitatii Biologice, realizate in iulie 1996, sub
egida Ministerul Apelor si al Protectiei Mediului.
Acestea au ramas insa in mare parte simple hartii,
fara a avea un efect benefic real pentru protejarea
valorilor naturale la nivelul tatii.

Premii pentru Retezat si Valea Cernei

Din 1992, membrii organizatiei UNESCO Pro Natura au
realizat numeroase actiuni concrete pentru conservarea
ariilor protejate si a biodiversitatii din Romania.
Proiectele lor au vizat Parcul National Retezat, P. N.
Valea Cernei. Pentru aceste actiuni, organizatia a
primit in 1998 premiul european Henry Ford pentru
conservarea naturii.
In ultimii ani, focalizarea a fost asupra Parcului
National Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, o
arie protejata aflata in administrarea Regiei
Nationale a Padurilor care si-a demonstrat totala
incapacitate de actiune pentru stoparea sau macar
reducerea braconajului si a taierilor ilegale inclusiv
din Rezervatia Stiintifica, unde accesul trebuia sa se
faca doar cu aprobare de la Academia Romana. Din
pacate, 16 Parcuri Nationale si Naturale sunt
administrate acum de RNP, o structura orientata spre
profit, pana cand Statul Roman va decide crearea unei
structuri autonome aflate sub autoritatea Ministerului
Mediului. Finantarea acelei noi structuri autonome ar
putea sa fie facuta din banii luati de la RNP, ca taxa
pe utilizarea profitabila a padurilor si “vanatului”.

Ariile protejate izolate sint vulnerabile

Ariile protejate sint foarte importante pentru
conservarea biodiversitatii. Cu toate acestea,
ecosistemele mici si izolate frecvent nu pot mentine
diversitatea biologica pe un termen indelungat, pentru
ca sint foarte sensibile la fluctuatiile naturale. In
aceste rezervatii, mamiferele mari isi pierd
variabilitatea genetica si dispar, de aceea este
esential ca zonele protejate sa nu fie izolate, ci sa
fie legate intre ele, formand retele ecologice.
Reteaua formata de aceste nuclee ar trebui protejata
in fata impactului uman, prin zone tampon.

Lanturi muntoase protejate

Valoarea Carpatilor este demonstrata si prin
compararea lor cu Alpii. Desi suprafetele Carpatilor
si ale Alpilor sint apropiate ca marime, carnivorele
din Alpi reprezinta doar 5-10% fata de populatiile
carnivorelor din Carpati. Conservarea unitatilor mai
mari – cum ar fi lanturile muntoase, bazinele
riiurilor sau ale marilor nu este posibila decit prin
cooperarea internationala. Aceste arii mari, cu
caracteristici asemanatoare privind habitatele,
speciile si peisajul, se numesc ecoregiuni. In mai
2003 a fost semnata conventia pentru protectia si
dezvoltarea durabila a Carpatilor, care propune o
retea de arii protejate de-a lungul lantului muntos.
In prezent exista de-a lungul Carpatilor peste 85 de
arii protejate mari (Parcuri Nationale, Parcuri
Naturale si Rezervatii ale Biosferei), si desi mai
mult din jumatatea suprafetei Carpatilor se afla in
Romania, aici nu s-au legiferat decit 15 astfel de
arii (recent, printr-o Hotarare de Guvern din
noiembrie 2004, au mai fost infiintate cateva, dar tot
foarte putine).

Padurile nu sunt singura problema. Bazinele riiurilor

nu sunt administrate corect.
In Romania, bazinele riurilor nu sint considerate
niste ecosisteme functionale, ele sunt administrate
tehnicist, aflindu-se sub autoritatea inginerilor
hidrotehnici. Investitiile s-au indreptat astfel doar
spre constructii de baraje, indiguiri, desecara etc,
fara a fim luate in calcul nevoile de conservare a
biodiversitatii din aceste bazine.

Astfel, cadrul natural romanesc, cu o diversitate mare

de specii si habitate naturale, necesita o atentie
mult mai mare din partea autoritatilor, mai ales in
contextul obligatiei Romaniei de a desemna pana la
momentul integrarii in UE, adica pana la inceputul lui
2007, cca. 20 % din suprafata sa ca arii protejate
care sa fie integrate in reteaua ecologica europeana
Natura 2000, desemnare care este rezultatul
implementarii Directivei Habitate si a Directivei
Pasari a UE, obligatorii si pentru Romania. Finantarea
studiilor de teren asupra localizarii populatiilor de
plante si animale de pe Anexele acestor Directive, a
analizei bibliografiei, a sistematizarii si compararii
datelor, a desemnarii ariilor (probabil cca 2000 de
situri) care sa fie Sit Natura 2000, completarea
formularelor standard ale UE, realizarea hartilor GIS
la nivelul tarii, ar fi o munca enorma, foarte greu de
realizat chiar daca ar fi bani la nivelul zecilor de
milioane de euro. Dar asa ca nici nu sunt bani, ne vom
trezi la 1 ianuarie 2007 ca nu ne-am facut temele si
ca pana la implementarea Directivelor putem eventual
sa ramanem si fara acces la fonduri UE.

Peter Lengyel

__________________________________
Do you Yahoo!?
Yahoo! Mail - Helps protect you from nasty viruses.
http://promotions.yahoo.com/new_mail

• Previous message: [Mediu] VERZI AFARÃ, ROSII INÃUNTRU

• Next message: [Mediu] paduri (text ptr articol)
• Messages sorted by: [ date ] [ thread ] [ subject ] [ author ]

More information about the Mediu mailing list

INTEGRAREA ROMANIEI DUBLEAZA NUMARUL DE SALBATICIUNI ALE UE

Riul, ramul ne sint prieteni numai noua, din toata Uniunea Europeana. Pacat ca
noi, de dragul profitului si din ignoranta, ne-am apucat sa-i dusmanim tocmai
acum, cind reprezinta cel mai valoros capital pe care il avem. Romania are cinci
regiuni biogeografice, cele mai multe de pe continent. Situatia ameninta sa devina
ca-n codru. O padure nu inseamna doar copaci identici, insirati liniar si avind
aceeasi virsta. Ea inseamna un ecosistem complex, alcatuit din arbori si tufe,
rozatoare si pasari, lilieci si insecte, ca si din carnivore mari la virful piramidei
trofice. Daca le comparam cu restul Europei, padurile din Romania constituie o
valoare relativ bine conservata. Cu toate acestea, interventiile umane, de multe
ori drastice, au avut si continua sa aiba un impact negativ. Exploatari forestiere si
lipsa unor proiecte e?ciente de conservare fac ca padurile sa fie intr-o continua
degradare si fragmentare.

# Defrisarile si schimbarile de clima

Reducerea continua a suprafetelor acoperite de paduri este un fenomen istoric
generalizat. De aceea, extinderea ariilor impadurite a devenit o prioritate, in
multe tari europene putindu-se observa o crestere rapida a acestora. Contrar
acestei tendinte, in Romania defrisarile ilegale sau exploatarea forestiera intensiva
afecteaza puternic situatia padurilor. Pe linga poluare, actiunile umane, ca de
pilda inlocuirea padurilor naturale cu plantatii de specii straine, au produs
schimbari in flora si fauna, au accentuat eroziunea si au contribuit la schimbari
climatice. Furtunile, amplificate ca rezultat al schimbarilor climatice, distrug arii
mari cu monoculturi de conifere formate din arbori cu o vitalitate si o rezistenta
reduse, paduri vulnerabile instalate de oameni in afara zonei in care acestea ar trai
in mod normal. De asemenea, focurile aprinse de fulgere, avalansele, bolile
produse de bacterii, fungi sau insecte fitofage, ca si alte fenomene naturale care
altadata erau izolate, au acum puterea sa distruga o padure din ce in ce mai
slabita de interventia omului. Din cauza extinderii pasunilor, limita superioara a
padurilor si a jnepenisurilor a coborit si ea in multe zone montane cu 100-250 de
metri altitudine.

# Corcirea plopului negru

Citeva tipuri de habitate au fost distruse in intregime. Este cazul padurilor care
existau de-a lungul riurilor sau in zona Dunarii de Jos, care au disparut aproape
total, in locul lor plantindu-se hibrizi de plopi euroamericani, straini de flora
noastra. Un alt aspect in evolutia negativa
a padurilor il constituie pierderea identitatii genetice a speciilor, cum ar fi plopul
negru, hibridizat cu plopul euroamerican, plantat extensiv in Romania. Multe specii
au fost eliminate pentru simplul fapt ca nu aveau o valoare utilitara, cum ar fi
ciresul, marul sau parul salbatic si tisa (otravitoare pentru animalele domestice).

# 7.000 de euro pentru un urs

Presiunea umana asupra animalelor care traiesc in paduri este uriasa. Unele
populatii de capre negre sint aproape de extinctie din cauza braconajului. In
conditiile in care strainii platesc intre 5.000 si 7.000 de euro pentru a vina un urs
brun, iar in Romania salariul mediu pe economie este de circa 150 de euro,
presiunea asupra faunei devine evident foarte mare. Sub pretextul ca populatia
respectiva este prea mare sau pe baza unor evaluari facute din condei, autoritatile
romane permit vinarea prea multor exemplare, fiind pusa astfel in pericol
mentinerea unor populatii viguroase de animale salbatice. Credibilitatea datelor pe
care se bazeaza autoritatile este indoielnica. Ar fi nevoie de evaluari reale,
comune, implicind participarea silvicultorilor, a vinatorilor si a reprezentantilor
organizatiilor neguvernamentale de mediu, aceste activitatii trebuind sa fie
finantate din „profitul“ produs de vinatoare, practic din utilizarea acestei avutii
nationale. Cazul caprelor negre este unul reprezentativ. Daca in 1989 traiau circa
600 de capre negre in Parcul National Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, pina
in 2004 au fost braconate in majoritate. Totodata, in Muntii Rodnei au fost taiate
ilegal circa 10.000-12.000 de hectare de padure (asteptam evaluarea concreta de
la RNP), o adevarata catastrofa ecologica.

# Vinatorii straini
Desi Romania a aderat la CITES (Conventia privind Comertul International cu Specii
Periclitate din Fauna si Flora Salbatica), strainii continua sa vineze ilegal in
Romania. Bunaoara, vinatorii italieni impusca in Romania pasari rare pe care le
transporta apoi in Italia. De multe ori este vorba de transporturi mari, cu mii de
exemplare ale speciilor rare, care ajung in afara granitelor Romaniei. Intelegerea
stiintifica a importantei conservarii biodiversitatii constituie o alta problema in
Romania. Astfel, introducerea unor specii straine in tara noastra, doar in interesul
vinatorii, duce la scaderea identitatii ecosistemelor astfel „poluate“, animalele
introduse sau
incercate a fi introduse (muflon, fazan, capra ibex) insemnind o concurenta pentru
speciile autohtone asemanatoare. Aceste masuri reduc sau chiar distrug speciile
care nu se pot apara in fata lor (plante de pe stincile calcaroase ori sopirle etc.).

# Programe de impadurire si actiuni de despadurire

In perioada comunista, suprafata padurilor a crescut ca rezultat al programelor de
reimpadurire. Aceste programe s-au bazat insa pe inrasinari masive, plantarea
coniferelor in afara ariilor lor naturale, ca si pe introducerea unor specii straine.
Au existat si defrisari masive in vederea exportului. Dupa 1989, o parte din paduri
au fost restituite vechilor proprietari, care au continuat defrisarile, in contextul
unor politici contradictorii, al lipsei capacitatii statului de a controla realitatea din
teren, al fricii proprietarilor ca vor pierde din nou ceea ce au primit, al
lipsei lor de cunostinte de baza despre managementul padurilor si al nevoii urgente
de bani.

Dezastre sint si in padurile administrate de Regia Nationala a Padurilor, inclusiv in

Parcurile Nationale si Naturale. Un exemplu de defrisare este in nordul Parcului
National Muntii Rodnei - Rezervatie a Biosferei, o arie protejata aflata in
administrarea Regiei Nationale a Padurilor. RNP si-a demonstrat totala incapacitate
de actiune pentru stoparea sau macar reducerea braconajului si a taierilor ilegale,
inclusiv in Rezervatia stiintifica, unde pina si accesul trebuia sa se faca doar cu
aprobare de la Academia Romana. Din pacate, 16 Parcuri Nationale si Naturale sint
administrate acum de RNP, o structura orientata spre profit, pina cind statul roman
va decide crearea unei structuri autonome aflate sub autoritatea Ministerului
Mediului. Finantarea acelei noi structuri autonome ar putea sa fie facuta din banii
luati de la RNP si AGVPS, ca taxa pe utilizarea profitabila a padurilor si „vinatului“.

# Specialisti ghidati de interese

In prezent, potentialul anual de crestere al padurilor romanesti este estimat la 16
milioane de metri cubi, iar exploatarea lor a fost in 2002 de 14,3 milioane de metri
cubi. Taieri drastice s-au facut in zonele accesibile, singurul aparator al padurilor
din Romania fiind faptul ca multe bazine sint inaccesibile, izolate in fata
drujbasilor si a TAF-urilor. Conservarea implica evitarea degradarii valorilor
naturale, precum si restaurarea ecosistemelor functionale. De obicei, in silvicultura
se considera ca arborii batrini sint daunatori padurii, din cauza insectelor si altor
organisme care se reproduc in aceste locuri. Nu se da importanta faptului ca multe
specii de animale, cum ar fi liliecii, bufnitele, pasari cintatoare sau specii rare de
insecte au nevoie de aceste habitate reprezentate de arbori batrini si scorburosi,
pentru ciclul lor natural de viata. Degeaba se semneaza conventii internationale
pentru a proteja liliecii care maninca insecte si astfel reduc necesarul folosirii
pesticidelor toxice si cancerigene, daca in acelasi moment taiem arborii scorburosi
in care ei isi au adaposturile.

# Impadurire gresita
De multe ori, programele de impadurire nu au avut la baza o cunoastere
aprofundata a valorilor naturale. In Oltenia, de exemplu, dunele de nisip, cu o
posibila diversitate biologica foarte interesanta, au fost acoperite prin procesul de
impadurire cu salcimi, o specie straina care nu avea ce cauta pe teritoriul Romaniei
si care, in multe dintre tarile vecine, este distrusa cu toate mijloacele. La noi,
plantarea salcimului continua si azi. De asemenea, in Dobrogea, impaduririle cu
pini s-au facut prin distrugerea stepelor si silvostepelor, fapt care a dus la
cresterea aciditatii solului si la reducerea habitatului pentru multe specii rare,
valoroase in contextul conservarii biodiversitatii. Impaduririle ar trebui facute prin
promovarea speciilor care traiesc in mod natural in acele regiuni. Zonele unde
trebuie sa se faca impaduriri sint cele abandonate de agricultori, din cauza
protabilitatii reduse sau cele cu adevarat degradate, nu cele care apar ca
degradate pe documente administrative facute de nestiutori.

# Paduri noi si paduri vechi

Padurile formate prin impadurire sint insa departe de cele naturale in ceea ce
priveste biodiversitatea, compozitia speciilor, diversitatea genetica sau stabilitatea
lor. De aceea, este nevoie ca noile „paduri“ sa fie create in apropierea sau in
contact cu cele naturale sau batrine, pentru ca speciile sa le colonizeze si sa
asigure astfel o biodiversitate din ce in ce mai ridicata si, implicit, o stabilitate
care sa permita existenta lor pe termen lung.

# Atentie internationala
In context international, s-a realizat un cadru general de conservare a
biodiversitatii, care include si diversitatea biologica a padurilor. Prin conventii
internationale, programe si politici ale diferitelor tari si organisme internationale
se incearca rezolvarea problemelor existente. E nevoie insa de o intelegere mai
buna a proceselor politice, ecologice si socio-economice, pentru a se putea realiza
o sustinere reciproca intre diferitele initiative, acorduri si conventii.

# Programe pentru conservarea biodiversitatii in Romania

Programele de conservare a naturii trebuie sa ia in considerare politicile de
dezvoltare rurala, strategiile agricole si forestiere, precum si numeroase alte
interese socio-economice. Deciziile ar trebui sa fie luate printr-un dialog real intre
autoritatile guvernamentale si societatea civila. Conventia asupra Diversitatii
Biologice din 1992 a fost semnata si adoptata de Romania prin legea nr. 58/1994.
De asemenea, exista si la noi o Strategie Nationala si un Plan de Actiune pentru
Conservarea Diversitatii Biologice, realizate in iulie 1996, sub egida Ministerului
Apelor si al Protectiei Mediului. Acestea exista insa doar pe hirtie, fara a avea un
efect real in protejarea valorilor naturale la nivelul tarii.

# Ariile protejate izolate sint vulnerabile

Actualmente exista de-a lungul Carpatilor peste 85 de arii protejate mari (Parcuri
Nationale, Parcuri Naturale si Rezervatii ale Biosferei), dar, desi mai mult din
jumatatea suprafetei Carpatilor se afla in Romania, aici nu s-au legiferat decit 15
astfel de arii (recent, printr-o Hotarire de Guvern din noiembrie 2004, au mai fost
infiintate citeva, dar tot foarte putine). Ariile protejate sint foarte importante
pentru conservarea biodiversitatii. Cu toate acestea, ecosistemele mici si izolate
nu pot mentine diversitatea biologica pe termen indelungat, fiind foarte sensibile
la fluctuatiile naturale. In aceste rezervatii, mamiferele mari isi pierd
variabilitatea genetica si dispar. Din aceasta cauza, este esential ca zonele
protejate sa nu fie izolate, ci legate intre ele, formind retele ecologice. Reteaua
formata de aceste nuclee ar trebui protejata in fata impactului uman.

# Padurile nu sint singura problema

Cadrul natural romanesc, cu o diversitate mare de specii si habitate naturale,
necesita o atentie mult mai mare din partea autoritatilor, mai ales in contextul
obligatiei Romaniei de a desemna, pina la momentul integrarii in UE, circa 20% din
suprafata sa ca arii protejate care sa fie integrate in reteaua ecologica europeana
Natura 2000.

# Romsilva, mai rea decit Muma-Padurii

Cu toate ca a realizat profit brut anul trecut (930 miliarde de lei), Romsilva e din
nou lipsita de lichiditati. Noul director al regiei, Simion Maftei, a evitat sa indice
cine se face vinovat de golirea conturilor, desi toate indiciile duc spre fostul sef,
Ion Dumitru. La finele anului trecut s-au cheltuit 130 de miliarde cu noul sediu
situat in Baneasa. In acest an se vor mai cheltui, in acelasi scop, alte 100-110
miliarde de lei. Valoarea totala a complexului care va gazdui sediul Romsilva este
de 463 miliarde de lei. Daca problemele vor continua, s-ar putea ca regia sa oblige
padurile la cheltuieli de intretinere.

# Avem de doua ori mai multi lupi decit 15 tari occidentale

Zonele cu paduri, dintre care unele sint virgine si cvasivirgine, reprezinta aproape
300.000 de hectare din suprafata totala de 400.000 de hectare a Muntilor Carpati.
Aproximativ 55% din aria lantului muntos al Carpatilor se afla in tara noastra.
Conform statisticilor oficiale, in padurile romanesti traiesc circa 6.200 de ursi
bruni, 4.000 de lupi si 2.000 de risi, dar aceste evaluari se bazeaza pe metodologii
discutabile. Numarul o?cial al lupilor este de doua ori mai mare decit totalul lor din
formula de 15 a UE. Chiar daca suprafata Carpatilor din Romania reprezinta doar
1,4% din suprafata Europei la vest de Rusia, ea constituie habitatul a 35% dintre
lupii europeni, respectiv a 50% dintre ursii si 30% dintre risii de pe continent. In
secolul XX au fost implementate cu succes proiecte pentru reintroducerea
castorilor si a marmotelor. Padurile din Romania contin 58 de specii de arbori si
118 specii de arbusti. In Carpati, fagetele sint cel mai aproape de starea naturala,
iar in 1959, la Tarcau a fost descoperit un molid gigantic de 62,5 metri inaltime, cit
cel mai inalt conifer din Europa. De asemenea, multe specii endemice de plante si
animale se gasesc in arii izolate, turbarii montane, zone calcaroase si pesteri.

Sursa: Preluat de pe: alpinet2k@yahoogroups.com

Publicata de: Radu Bajureanu in categoria Biodiversitatea la Mar 05, 05 | 1:57
pm | Citita de 363 ori | Comentarii - 0| Trimite unui prieten | Imprima stirea

Ultimele Stiri
Romania ar putea accepta Canalul Bistroe
Ucraina moare cu Bastroe de gat
Etichetele produselor alimentare ii vor avertiza pe alergici
Sulfina Barbu nu a obtinut decat promisiuni in cazul Bastroe
Ucraina moare cu Bastroe de gat
Ucraina: "Nu plecam de pe Dunare"
Tabere Ecologice in diverse tari
CURSURI DE INSTRUIRE PENTRU TINERI
Accident în judeţul Cluj similar cu cel de acum un an de la Mihăileşti
S-a deschis prima ceainarie pentru caini si pisici

Savanti si societatea pentru solutii de mediu

Cu parere de rau browserul dumneavoastra nu sustine JavaScript.
Pentru navigare folositi linkurile de la sfirsitul paginii.

Conservarea
biodiversitatii
Conservarea
biodiversitatii
Conservarea
biodiversitatii
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Altele
Altele
Altele

Conservarea
biodiversitatii
Conservarea
biodiversitatii
Conservarea
biodiversitatii
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Altele
Altele
Altele

Donatori
Donatori
Donatori
Prieteni si
parteneri
Prieteni si
parteneri
Prieteni si
parteneri

Conservarea
biodiversitatii
 Conservarea
biodiversitatii
Conservarea
biodiversitatii
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Dezvoltarea «sectorului
trei»
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Legislatia si politica de
mediu
Altele
Altele
Altele

Alegeti limba: Cautare: Pagina

principala

CONSERVAREA BIODIVERSITATII IN ECOSISTEMUL DELTEI NISTRULUI INFERIOR

Ce este neobisnuit in acest proiect? Se

creeaza un parc national! – pe un teritoriu
unde bogatia floristica si faunistica este
foarte inalta, aici se dezvolta 909 specii de
plante superioare, locuiesc 9 specii de reptile,
45 – de mamifere, 188 – de pasari. Parcul va
fi situat in vecinatatea parcului national al
Ucrainei, - dar aceasta deja la fel nu mai este o raritate in zilele noastre. De fapt
aici se incheie enumerarea faptelor obisnuite.

Pe acest teritoriu se invecineaza trei regiuni biogeografice: podoliano-

moldoveneasca si silvostepa dunareana, stepa Azov-Marea Neagra si plus la
 acestea ecosistemele azonale de zone
umede; pe aici trece artera de migratie a
pasarilor. In regiunea data locuiesc 12 specii
de animale incluse in Lista Rosie a Lumii
(IUCN-2000), 5 o folosesc regulat in timpul
migratiei, iar inca 8 specii rare de pesti se
intilnesc in fluviu. Pe linga ele aici locuiesc nu
mai putin de 30 de specii, incluse concomitent in Cartea Rosie a Moldovei si a
Ucrainei.

Toate acestea – in pofida faptului ca locurile sunt puternic transformate de catre

oameni – mai mult de 2/3 de terenuri sunt ocupate de localitati sau incluse in
circuitul agricol. Totodata, populatia locala sustine ideea crearii parcului national!
Oamenii locuiesc aici din timpurile stravechi
(pe terenul de 60000 ha au fost descoperite
40 de monumente arheologice de cele mai
diverse epoci si popoare), dar modificarile
principale au avut loc pe parcursul ultimului
secol.

La momentul actual degradarea ecologica

ameninta si terenurile agricole si cele
naturale in aceeasi masura, iar ameliorarea acestora de asemenea se va face doar
in comun. Iata de ce Fondul Ecologic Global a hotarit sa aloce un grant, iar Banca
Mondiala a antrenat sursele Asociatiei Internationale de Dezvoltare pentru oferirea
creditelor rurale. Dobinda creditului acordat poate deveni negativa daca se
realizeaza activitati practice de protectie a naturii.

Proiectul are ca scop crearea parcului national si a retelei ecologice locale,

revitalizarea naturii si extinderea colaborarii, dezvoltarea eco- si agro-turismului.
Pe acest teritoriu sunt foarte multe lucruri demne de a fi vazute: o padure
inundabila batrina cu un numar mare de lilieci si peisaje ale riului, poieni pitoresti
in padurea de stejar, terenuri de stepa si de mlastina. Aici locuiesc oameni
prietenosi si exista vinul de Purcari, in vecinatate pe teritoriul Ucrainei – este
prezenta o regiune de statiuni balneare situata pe malul marii.

Parcul national trebuie sa devina un nucleu de nivel international in reteaua

ecologica nationala si cea pan-europeana.

Descrierea proiectului>>>

Implementarea proiectului>>>

Ultima actualizare - 22.12.2004

Adresa Moldova, 2068, mun. Chisinau, str. Nicolae

noastra: Dimo 17/4, of. 22
Tel.: +373 (22) 49 88 37, 43 47 26, 45 05 79; Inceputul
paginii
Fax: +373 (22) 49 56 25
E-mail: Pagina
biotica@biotica-moldova.org principala

biotica@biotica-moldova.or
g

Despre noi | Activitatea noastra| Biblioteca| Evenimente | Donatori

si parteneri | Referinte utile

Societatea Ecologica „BIOTICA” ii multumeste Aliantei Mondiale pentru Legislatia de

Mediu (E-LAW) pentru amplasarea sitului acesteia

© BIOTICA Societatea Ecologica - 2003