Dumnezeu mi-e bun amic

de Cyril Massarotto

Omul modern a pierdut accesul la sacru din ce în ce mai mult. De la celebra blasfemie a
lui Nietszche „ Dumnezeu a murit” omul repetă cu emfază prohodirea, trăind cu aceasta şi
neîncercând să îşi schimbe relaţia cu divinitatea. De cele mai multe ori se pune problematica
„incognicibilităţii sacrului”( în sensul lui Mircea Eliade). În literatura rusă, Fiodor Mihailovici
Dostoievski afirmă „ Dacă Dumezeu nu există, atunci totul este permis.”. Aceasta însemnând
că poţi fii ateu doar atunci când trăieşti dincolo de orice lege, dar totul este acceptat inclusiv
existenţa lui Dumnezeu.
Un text reprezentativ care discută viziunea omului modern privind dialectica sacrului
este şi „Dumnezeu mi-e bun amic”, cu titlul original în limba franceză „Dieu est un pote à
moi“, publicat în anul 2008 şi tradus în limba română în anul 2009, la editura ALL.
Titlul, element paratextual, prag al textului (în sensul lui Genette), prefigurează în
cheie simbolic tema. Are o tonalitate ludică, ironică, prefigurând un registru colocvial, o
abordare „relaxată” a problematicii raportării sinelui la divinitate, la misterul cosmic, la
dihotonia bine-rău , mortalitate- amortalitate şi avertizează asupra unei viziuni inedite privind
natura divină.
Structura discursului narativ este clasică prin împărţirea pe capitole. Modernitatea
scriiturii provine din titlurile semnificative ale acestora pe o axă simbolică a timpului a căror
ordine nu este cronologică , ci urmează fluxul memoriei involuntare de la „Anul zero” până la
„Anul treizeci” (aluzie, poate, la vârsta protagonistului) – această călătorie sub arcul timpului ,
reprezintă, de fapt, un drum interior al conştientizării sinelui şi al raportării la sacru.De
asemenea, formula narativă susţine modernitatea scriiturii – alternează naraţiunea la persoana I
cu dialogul în tonalitate ludică împreună cu pasajele introspective (în cadrul cărora succesiunea
interogaţiilor retorice traduce stilistic zbuciumul interior , natura dilematică a protagonistului).
Incipitul este ex-abrupto, sub forma unui dialog între protagonist şi Dumnezeu, care
apare sub înfăţişarea unui „amic”(„ Sunt puţin tatăl tău, puţin prietenii tăi, suntem în familie [...]
exişti, deci mă cunoşti.”). Ludicul, ironia, negarea imaginilor neconvenţionale, a tiparelor devin
convenţii literare: lectorul este plasat într-un univers în care se poate regăsi.
După prima întalnire cu Dumnezeu, protagonistul este trimis în salonul său, pe pământ
şi îşi face propriul bilanţ „ am treizeci de ani, n-am avut niciodată probleme psihiatrice, n-am
băut alcool azi şi nu m-am drogat”. La următoarea întâlnire, află de la noul său amic cele Patru
Lecţii esenţiale în întalnirile lor : Unu „ în ceea ce vă priveşte pe voi, Oamenii sunt
omniscient” , Doi „nu există decât un Dumnezeu şi acela sunt eu” , „Lecţia numărul Trei: tot ce
se referă la Oameni sunt eu, deci îmi pot permite totul” , şi ce-a mai importantă dintre acestea
„ nu trebuie să acorzi mai multă importanţă decât în realitate întâlnirilor noastre”, aflând mai
târziu că acesta este motivul prin care s-a impus şi a fost ales de Dumnezeu. Rămas singur să se
gândească la conversaţiile cu amicul său, îşi pune mai multe înterbări: dacă are să îi transmită
un mesaj pentru umanitate şi, mai ales, de ce l-a ales pe el, un necredincios. Spunându-i lui
Dumnezeu despre necredinţa oamenilor , află că „A-ţi fi frică, a nu avea încredere, a nega, a te
teme, a caricaturiza, a încerca să dovedeşti, a fi sigur, a te îndoi: toate acestea înseamnă a face
să existe. Înseamnă să crezi.”
Întorcându-se la serviciu, la existenţa banală de vânzător într-un sex-shop, află că o
stundentă la psihologie i-a ţinut locul, cât timp a fost bolnav. Într-o seară, o întâlneşte pe Alice,
studenta, pasionată de Freud. Se îndragosteşte de aceasta şi conştientizează propria existenţă.
Înceracă să se proprie de intelectul lui Alice, iar pentru aceasta Dumnezeu îi oferă ajutorul său.

1
 După doi ani, protagonistul o vede pe „Alice în frumoasa ei rohie albă”. La sfârşitul
petrecerii, bărbatul discută cu Rène(patronul sex-shopului) asupra faptului că, fiind căsătorit
doreşte să petreacă mai mult timp cu Alice. Fiindu-i rănit orgoliul, Rène se supără şi nu mai
păstrează legatura cu fostul angajat.
Concomitent cu naşterea copilului lor, Leo, emoţiile bărbatului sunt surprinse gradat (
„ Mi-e greu să cred că această chestie rotundă şi murdară [...] este fiul meu. Capul a ieşit, apoi
umerii, torsul acum...Tocmai devin tată... Bazinul, picioarele....Sunt tată! O lacrimă îmi curge
pe obraz.”. El împarte bucuria cu amicul său, care promite că „va avea o viaţă frumoasă”,
promisiune esenţială pentru tatăl copilului. Alice fiind o mamă exagerat de grijulie, soţul său se
hotărăşte să îi spună despre relaţia dintre el şi Dumnezeu pentru a o linişti. Bineînţeles , ea nu îl
crede şi îi spune: „că mă crezi excesivă mai treacă-meargă, dar să mă crezi destul de idioată ca
să-mi serveşti o asemenea gogoaşă [...]Asta e tot ceea ce sunt eu pentru tine? O nebună căreia îi
spui că-l cunoşti personal pe Dumnezeu?”.Acum are loc şi prima ceartă între cei doi în urma
căreia Alice plecă la mama sa. În momentul în care o sună pe aceasta din urma, află motivul
exagerării lui Alice: când era mică, avusese un fraţior, Theo. Din când în când, părinţii o mai
lăsau pe Alice cu el deoarece îi făcea o deosibită placere. Într-o zi, „Theo n-a vrut ca sora lui să-
i facă un sandviş cald, ca de obicei. El a insistat, a tot insistat şi bineînţeles că Alice a cedat. I-a
făcut cartofi prăjiţi. Părea simplu şi Theo părea mulţumit.”. În timp ce cartofii se prăjeau, ea a
auzit un ţipăt ce mai există şi astăzi în visele ei. „ Friteuza era pe jos. Şi corpul fratelui ei, întins
lângă ea, de nerecunoscut”. Acesta a murit din cauza rănilor prea grave, iar Alice a avut nevoie
de ajutor pentru a-şi reveni.
Venindu-i Dumnezeu în „ajutor” , îl trimite să o caute pe Alice la mama sa. Când o
vede, îşi cere scuze pentru povestea inventată şi îi promite că o va iubi întotdeauna aşa cum este
ea( „Ea a plâns în braţele mele şi mi-a spus că n-o să mă mai părăsească”). Cu altă ocazie,
având o discuţie cu Dumnezeu despre fericire, aşa cum şi-o imaginase el şi aşa cum o percepea
acum , acesta îi spune că „Fericirea nu e un proiect. Trăieşte şi nu-ţi mai încărca mintea cu
întrebări inutile.”
Brusc, registrul se schimba („ inima mi se sfâşie [...]soţia mea n-a avut niciodată tuburi
înfipte în braţe, nici gpuri prost cusute în trahee[...]n-a dormit niciodată în cearşafuri pline cu
sânge [...] buzele soţiei mele sunt calde, femeia asta le are călduţe, aproape reci.”). Alice moare
într-un accident de maşină. Protagonistul nu înţelege acest lucru şi nici nu îl acceptă ( „Trebuia
să avem o viaţă frumoasă!Vino, ticălosule, trădătorule, vino să mă vezi!”). Încearcă fără
încetare să-l invoce pe Dumnezeu care întârzie să apară. Ajutat de Rène la început, multă vreme
nu acceptă decesul soţiei sale pe care o iubise nespus de mult. Dupa doi ani, purtând o discuţie
cu o veche prietenă de familie afirma că decesul lui Alice este inacceptabil.
În „Anul cincisprezece”, la anivesarea de zece ani a lui Leo, tatăl său întrevede bărbatul
ce va fi, că va fi fericit chiar şi fără mama sa, cedând în faţa evidenţei: „ va avea o viaţă
frumoasă”. Spunând aceasta, îşi aminteşte de Dumnezeu, care, după o absenţă de şase, reapare
acum în viaţa protagonistului. („ Ai înteles în sfârşit... Buna[...] Iartă-mă dar nu puteam să îţi
vorbesc înainte. Reflecţia asta , trebuia să o faci singur. Ţi-a trebuit ceva timp.”). Vechiul
prieten îi reaminteşte ceea ce el înţelesese greşit: Leo va avea o viaţă frumoasă şi nu toată
familia. Când a început să-i explice despre liberul arbitru, înţelege că Dumnezeu a făcut multe
pentru fericirea sa („ Culoarea cămăşii, barba, sărutul[...] apoi, când m-a îndemnat să mă duc să
o caut la mama sa, era doar pentru a mai câştiga câteva zile, căci ea s-ar fi întors oricum[...]
Fiindcă el ştia. Că zilele noastre erau numărate. El doar mi-a dat mai multe clipe cu ea.”).
Cei doi prieteni conversează despre existenţa binelui şi a răului: „ Răul nu există. Există
doar Nenorocirea[...]Binele nu există[...] există doar iubirea. Iubirea nu este o noţiune. Este
Absolutul. A iubi înseamnă să fi Om”
Trecând printr-o criză de depresie , îi spune lui Dumnezeu că suferă. Acesta, revoltat,
începe să-i spună ce înseamnă suferinţa şi, mai presus de toate, cum este să simţi durerea

2
tuturor. Astfel, Dumezeu, este pus în mai multe ipostaze. Este un băiat, Ratih care moare de
foame în satul său, iar mama nici nu-l mai plânge. Un bătrân de 90 de ani, cu inima goală căci
toată familia pe care el nu a incomodat-o niciodată l-a uitat. Timo, un bărbat ce îsi vede
gambele tăiate, carne şi sânge în jurul său şi oameni ţipând. Santos, plecat să cumpere scutece
pentru copilul său este bătut ce o haită de tâlhari şi la sfârşit i se înfing în tot corpul tije de metal
pentru frigărui, iar ultima bagată în ochi, simte cum i se despică carnea. În ultimă ipostază este
o fetiţă ce se îneacă în piscina bunicii. Toate aceste suferinţi pe care le trăieşte Dumnezeu cu
fiecare individ în parte este de un realism dur, dar şi emoţionant în acelaşi timp ( „îl văd pe
Dumnezeu plângând. Timpul trece, oamenii suferă, Dumnezeu plânge în braţele mele.”).
După o veche discuţie cu Leo despre marea dragoste a vieţii, este prezentată emoţia
protagonistului când fiul său pleacă de acasa. Acesta se căsătoreşte şi mai târziu are o fetiţă cu
numele Ivoire.
În „Anul trezeci” , aşteaptă o vizită de la familia fiului său, dar i se face rău („ mi-am
pierdut brusc vederea, negru complet[...]m-am împiedicat şi cred că am căzut. Şi apoi, nimic.”).
Conştientizând că este mort acest lucru este realizat firesc ( ca în „Moartea lui Ivan Ilici” a lui
Lev Tolstoi, teatru absurd a lui Eugen Ionescu sau ca in „Iona” lui Marin Sorescu). În această
ipostază, a morţii, află marea Întrebare, singurul lucru la care Dumnezeu nu are acces decat în
clipa morţii, resprectiv „ <<Vrei să se continue?>>”. Această întrebare constă într-o decizie
pentru umanitate, din această cauză protagonistul este pus într-o mare dilemă deoarece în
mâinile lui ar putea fi cheia şi toată lumea să dispară („Să se continue? Aş fi tentat să spun
<<da>> pentru că mereu a fost aşa, unii mor şi alţii continuă să trăiască [...]Sau să spun <<nu>>
pentru că trebuie să cedezi în faţa evidenţei, în definitiv Oamenii nu servesc la mare lucru. [...]
Dar dacă, din nefericire , asta depinde de mine, dacă eu sunt cel care are în mâini cheia de
boltă? Afurisită responsabilitate...”). Pentru a scăpa, îl întreabă pe Dumnezeu dacă ar putea să
nu răspundă la această întrebare, dar ajunge la concuzia că „Nu Dumnezeu e cel care judecă
omul. Omul e cel care judecă Omul.”.
Epilogul, constă în despărţirea dintre cei doi prieteni („ Lasă-mă să-ţi spun cât de preţios
eşti pentru mine, cât de preţios ai fost. Sunt trist că n-o să te mai revăd decât în amintire”) şi în
ultimul cuvânt al bărbatului („ Răspunsul tău va fi ultimul cuvânt, apoi pentru tine va fi
sfârşitul”; „ Atunci, vreau să se continue. Adio. Răspunsul meu este <<Da>>.”).
Portretul protagonistului este realizată în formula autoportretului naraţiunea realizându-
se la persoana I . Acesta povesteşte despre copilăria sa când cei doi părinţi au murit din diferite
motive („ Cu mama, în mod cert, n-a fost vina mea. Chestia asta începe cu o umflatură la sân
[...] ai impresia că devine chiar mare te duci la medic, el te trimite la spital şi acolo aflii că e
prea târziu şi că în curând o să mori.Atunci vrei să-ţi protejezi fiul, are totuşi treisprezece
ani[...] El află vestea doar cu câteva zile înainte de sfârşit.”), iar tatăl său s-a sinucis când a
împlinit vârsta de optsprezece ani pentru că nu reuşise să treacă peste moartea soţiei sale.
Protagonistul face un pact narativ introducându-i lectorului ideea că , oricând se poate întâlni şi
el cu acest „bun amic”, Dumnezeu.
Inedit ca viziune, formulă narativă romanul „Dumnezeu mi-e bun amic” îi propune
lectorului o lecţie de sinceritate în formula autocunoaşterii, sub semnul emoţiei, conştientizării
sacrului camuflat chiar in banalitate şi rutina existenţei.

Nume şi prenume: Dobrişan Ana- Cristina

Unitatea de învăţământ: Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Iasi, Clasa: a IX-a
Profesor îndrumator: Iosub Monica
Secţiunea: Mihail Iordache – recenzie de carte străină