Sunteți pe pagina 1din 5

„Morometii” de Marin Preda

„Moromeţii”este primul roman al lui Marin Preda si este alcătuit


din două volume publicate la 12 ani distanţă: in 1955- primul volum si
in 1967- volumul al-II-lea.
Romanul prezintă destrămarea – simbolică pentru gospodăria
ţărănească tradiţională – a unei familii de ţărani dintr-un sat din
Câmpia Dunării, Silişte – Gumeşti.
Titlul aşază tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Astfel că romanul unei familii este şi „un roman al deruralizării satului” (N.
Manolescu), o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea
război mondial. O altă temă – criza comunicării, absenţa unei comunicări
reale între Ilie Moromete şi familia sa.
Tema timpului viclean, nerăbdător („timpul nu mai avea răbdare”), relaţia
dintre individ şi istorie nuanţează tema socială. E. Simion – temă centrală
„libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei”
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a
reflectorilor (Ilie Moromete , în vol. 1 şi Nicolae, în vol. 2) ca şi prin aceea a
informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează
ulterior altora, de ex., al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la băieţi, la
Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei.
Structura romanului. Volumul I este structurat în trei părţi, cu o
acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea
izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Prima parte, de sâmbătă seara
până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa
rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan,
hora ş.a. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni,
începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti Partea a treia, de la
seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor. Cele trei părţi –
echilibru. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa şi
secerişul.
Simetria compoziţională – cele două referiri la tema timpului, în
primul şi în ultimul paragraf al vol. La început, aparent îngăduitor, „timpul
era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru
ca enunţul din finalul vol., „timpul nu mai avea răbdare”, să modifice
imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant.
Acţiunea este structurată pe mai multe planuri narative. În primul
plan se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de mulţumiri
mocnite.
Un triplu conflict va destrăma familia Moromete. Primul –
dezacordul dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv,
Nilă şi Achim, izvorât dintr-o mentalitate diferită de a înţelege lumea – îşi
dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei
rurale ca Tudor Bălosu. Acestia ajung sa dea o grea lovitura familiei, dupa
plecarea lui Achim la Bucuresti cu oile, ceilalti doi baieti fug cu caii si
zestrea surorilor. Astfel, Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din
pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti „foncierea”, rata la
bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Nicolae.
Cel de-al doilea conflict – între Moromete şi Catrina. Moromete vânduse
în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i în schimb, trecerea
casei pe numele ei – dar amână de teama fiilor celor mari care îşi urau mama
vitregă. Din această cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă
nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică.
În al doilea volum, Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la
Bucureşti şi propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este definitivă.
Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care
şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească a doua oară. În felul
acesta ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de
creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că
Moromete se recăsătorise şi că îşi construise o casă departe de gospodăria ei
îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
Un alt conflict, secundar, - dintre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae –
care-şi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie
să plătească taxele, îl ironizează („altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm
să studiem”) sau susţine că învăţătura nu aduce nici un „beneficiu”. Pentru a-
şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În vol. al
doilea acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă
două mentalităţi diferite.In final, Niculae afla de la sora sa, Ilinca, ca tatal
sau se stinsese incet, fara a fi suferit de o boala.Fiul se impaca cu tatl in visul
baiatului.
Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i
caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac
Ţugurlan, familia chiaburului Tudor. B., dragostea dintre Polina şi Birică,
discuţiile din poiana lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul
interbelic. De ex., cuplul Polina – Birică reflectă tema iubirii şi a căsătoriei
care nu ţine cont de constrângerile sociale. Căsătoria dintre fiica unui
chiabur şi un ţăran sărac, se construieşte ca o polemică la adresa cuplului Ion
– Ana din romanul lui Liviu R.
În primul volum – secvenţe narative de mare profunzime.
Scena cinei – Ov. Crohmălniceanu – „prima schiţă a psihologiei
Moromeţilor”.Descrierea cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor.
Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din existenţa familiei
tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele din text dezvăluie
adevăratele relaţii dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o
familie formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza
averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului,
iminenta destrămare a familiei. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea
dinafară a tindei „ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la
masă şi să plece, prevestind parcă fuga la Buc.”, în partea dinspre vatră,
aproape de oalele cu mâncare stătea „întotdeauna” Catrina, având lângă ea
pe Nicolae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete. „Moromete
stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind „cu privirea pe
fiecare”.
O altă secvenţă epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii
salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile
familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului, duminică în zori, în
timp ce în cimitir femeile îşi plâng morţii, prefigurează destrămarea familiei,
prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii,
Moromete însuşi arătau bicisnici”. Apar ciorile, ca nişte semne rău
prevestitoare, iar mama care ştie să citească în astfel de lucruri un curs al
vremii viitoare, cade la gânduri întunecate. Lumea moromeţilor se
desacralizează. Odată distrus arborele sacru, „axis mundi” de veghe la
ordinea lumii, a microcosmosului rural şi familial, haosul se instalează
treptat.
Scenele în care sunt prezentate aspecte din viaţa colectivităţii se
constituie într-o adevărată monografie a satului tradiţional: hora, căluşul,
întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea şcolară, secerişul,
treierişul. Unul din cele mai ilustrate episoade pentru viaţa rurală este
secerişul – înfăţişat într-o manieră originală – o realitate arhetipală;
mişcările, gesturile, pregătirea şi plecarea la câmp se integrează unui ritual
străvechi. Secerişul e trăit în acelaşi fel de întregul sat, într-un ceremonial
mitic specific colectivităţii arhaice.
Cel mai important personaj – Ilie Moromete – model pe Tudor
Călăraşu, tatăl scriitorului; - singurul ţăran filozof din literatura română.
Personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din
urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie.
Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat
tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Personajul – caracterizat în mod direct de narator în debutul capitolului al
zecelea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina
(contingent ‘911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi
bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”.
Autocaracterizarea realizată în finalul vol. al doilea scoate în evidenţă
liberatatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „D-le…eu totdeauna
am dus o viaţă independentă”! Personajul – portretizat în mişcare prin
acumularea detaliilor. Obiectivitatea observaţiei (prezentarea
comportamentului, vorbirea, gestica şi mimica) este dublată de fineţea
analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Moromete.
Caracterizarea indirectă – gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului,
acţiunile la care participă, dar şi din relaţiile cu celelalte personaje
evidenţiază trăsăturile lui. Ilie Moromete – un om respectat în sat.
Are prieteni, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui contează,
este abonat la ziar. Discuţiile despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep
decât în prezenţa lui, pentru că ele este cel care citeşte ziarele şi
interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar
acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea: „Lovi-o-ar
moartea de vorbă de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi bei
tutun”.
Disimularea este trăsătura lui esenţială. Semnificativă în acest sens este
comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta
discuţie de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenţi ca şi cum
aceştia ar fi invizibili, strigă la Catrina despre care ştia că se află la biserică
şi la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o ţigară şi
numai după ce agenţii sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se
hotărăşte să scoată banii: „De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de
lei, şi mai încolo aşa, mai discutăm noi!Ce crezi că noi fătăm bani?”
Ironia, puterea de a face haz de necaz – o altă trăsătură esenţială a lui Ilie
Moromete , iar ex. sunt numeroase. Lui Nicolae care întârzia să vină la masă
îi spune la un moment dat: Te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum
stătuşi!” Lui Nilă i se adresează la felde sarcastic, atunci când acesta îl
întreabă de ce taie salcâmul: „Ca să se mire proştii”.
Spirit contemplativ inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa cu
detaşare, ca pe un miracol de contemplat. Atitudinea faţă de pământ şi aceea
faţă de bani este legată de acest dar al contemplaţiei.
Spre deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ
care înseamnă demnitate socială şi umană, Moromete trebuie doar să-l
păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent şi libertatea de a se
gândi şi la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine.
Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că
poate păstra modul tradiţional de viaţă, fundamentat pe munca pământului
familiei. De aici şi conflictul cu fiii cei mari.
Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta şi copiii
îl înţeleg, că gesturile şi frământările lui îşi găsesc ecou şi în sufletul lor, că
nu trebuie să le dea explicaţii spre a nu-şi ştirbi autoritatea.Desi isi iubeste
familia, nu isi manifesta sentimentele.
Când află că fiii lui sunt hotărâţi să-l părăsească, Moromete trece
printr-un zbucium lăuntric.
Drama paternităţii se grefează pe contextul social – istoric, care aduce
schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o
înlocuieşte pe cea tradiţională, pământul, în acelaşi timp impune un nou mod
de viaţă. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului: unitatea familiei,
libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a
tatălui.
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care
speră până în ultima clipă că îşi poate întoarce fiii de pe calea greşită. După
revolta lor făţişă, într-o izbucnire teribilă, Moromete aplică inutil o corecţie
băieţilor, pe care îi bate cu parul, dar care sparg lada de zestre a fetelor, iau
banii şi covoarele şi fug cu caii.
Ca efect al acestei lovituri năprasnice în speranţele lui, Moromete devine
„îndepărtat şi nepăsător”, se retrage în sine, îşi pierde plăcerea de a
vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia. În vol. al doilea , Ilie Moromete
intră într-o zonă de umbră. Îşi pierde prestigiul de altădată, autoritatea
lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au
murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri, incapabili să poarte
o discuţie inteligentă. În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie
Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greşit şi că
ţăranul trebuie „să dispară”.
Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei
lumi. Ultima replică exprima crezul său de viaţă, libertatea morală: „D-
le…eu totdeauna am dus o viaţă independentă”!
Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleţea şi
precizia silului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct şi
indirect, stilului indirect liber, textul şi subtextul ironic.