Literatura română postmodernă

Postmodernismul s-a declanșat în literatura română în a doua jumătate a anilor șaizeci și

continuă să existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestui curent, recunoscut
pentru dificultatea de a primi o definiție unică, implică nevoia de raportare la o direcție
literară opusă desfășurată sincron, anumemodernismul. În cultura română, regimul politic a
favorizat opere care să continue direcția modernistă manifestată în perioada interbelică, în
schimb mușamalizând creațiile autorilor interesați de o estetică nouă, de avangardă. De aceea,
literatura postmodernă s-a desfășurat până la sfârșitul anilor optzeci în mod subteran,
materializându-se în activitatea mai multor grupuri și cenacluri literare. Din 1990, s-au
publicat multe dintre operele cenzurate în deceniile anterioare; noile creații reflectă direct
schimbarea regimului politic în România către unul permisiv.

„Neo-modernismul“ și reacții împotriva sa

Primele reacții împotriva poeticii moderniste „oficiale” a anilor șaizeci au venit de la „grupul
oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag). Lor li se vor
adăuga, dar nu în mod necesar programatic, mai vechea Școală de la
Târgoviște a prozatorilor Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu,Costache Olăreanu (pentru
care o primă ocazie de manifestare se declanșează abia acum), Cenaclul de luni (condus
de Nicolae Manolescu), Cenaclul Junimea (al criticului Ovid S. Crohmălniceanu) Cenaculul
Universitas, condus de Mircea Martin. Este momentul în care se impune în literatură
„Generația optzeci”, recunoscută drept cea mai orgolioasă dintre manifestările artistice din a
doua jumătate a secolului al XX-lea.[necesită  citare]

După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca

neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii
1960, tradiția modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit de Mircea
Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism, iar în alte surse, neo-
modernism. Excepție făceau prozatorii din grupul Școlii de la Târgoviște (Mircea Horia
Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa), dar și cei din grupul
oniric( Dumitru Țepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima
izbucnire s-a produs în anii optzeci, când un grup de poeți, grupați în jurul
profesorului Nicolae Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupați în
jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul Junimea.
Grupurile acestea au debutat în câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume
colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate și
lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastișa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond,
tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin lipsa unei tipologii riguroase, prin
extremă mobilitate și amestec voit al genurilor.
Generalități

Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor asupra
dimensiunii postmodernismului și mai cu seamă de a o sintetiza în doar câteva principii. Căci
zonele în care liniile ce desenează hărți atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea
numeroase. Iată totuși câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizați comentatori
români ai fenomenului.

În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau

romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru fragment și
o nouă relație cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă – consideră Nicolae
Manolescu – își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată
mult mai îngăduitoare în preferințele și în idiosincrasiile ei.[necesită  citare] Epoca postmodernă nu
inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon îl
consideră în schimb doar un mit cultural și nimic altceva.[necesită  citare] Mircea Cărtărescu,
dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a curentului. Ion
Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul literar românesc
din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație, ironie,
retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții
din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată.

Grupuri literare postmoderne românești

 Grupul oniric s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil

Brumaru, Vintilă Ivănceanu și Dumitru Țepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil
Mazilescu, Daniel Turcea ș.a. Vag apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de
estetica suprarealistă, a fost rapid interzis de cenzura comunistă. Dumitru Țepeneag s-a
refugiat la Paris unde trăiește și azi, iar ceilalți au fost marginalizați.

 Școala de la Târgoviște se referă la un grup de prozatori între care Radu

Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei s-au
intalnit la scoala in Targoviste; numai Mircea Horia Simionescu era originar din
Targoviste – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt subiectivitatea, hazardul și
jocul.
 Grupul de la Brașov- reprezentat mai bine în anii 1990 de câțiva poeți și prozatori
originari din Brașov:Andrei Bodiu,Caius Dobrescu,Alexandru Mușina,Simona
Popescu etc.
 Cenaclul de luni, al studenților din Centrul Universitar București, condus de Nicolae
Manolescu, a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația
’80 sau generația în blugi. A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1984 de
 secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera subversiv. Volumele colective
emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea
Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată
în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus
Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983.

 Cenaclul Universitas (1983-1990), al studențiolor din Centrul Universitar București,

condus de Mircea Martin.

 Cenaclul Junimea, al studenților din Facultatea de Filologie din București, din anii
șaptezeci și optzeci, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului
este Desant ’83 (1983) care conține proză scurtă scrisă de șaisprezece tineri debutanți
(Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan
Lefter, Gheorghe Crăciun, George Cușnarencu,Mircea Cărtărescu ș.a.).

 Cenaclul Litere, condus la sfârșitul anilor nouăzeci de poetul Mircea Cărtărescu, care a

dat mai multe promoții de poeți și prozatori tineri.

Scriitori postmoderni de limba română

S-a remarcat la noi în mod deosebit generația deceniului nouă, reprezentații ei fiind porecliți
„optzeciști”. Dintre cele mai cunoscute nume, îi amintim pe:

 prozatorii: Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Crăciun, Răzvan Petrescu, Ștefan

Agopian, Dumitru Radu Popa, Sorin Preda, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Ioan
Lăcustă, Nicolae Iliescu,George Cușnarencu, Mircea Daneliuc, Ioan Groșan, Bedros
Horasangian, Mircea Nedelciu, Stelian Tănase, Adriana Bittel, Vasile Andru, Florin
Șlapac, Alexandru Vlad, Adrian Oțoiu, Daniel Vighi,Nicolae Stan

 poeții: Elena Ștefoi, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Nichita

Danilov, Romulus Bucur, Florin Iaru, Matei Vișniec, Alexandru Mușina, Magdalena
Ghica, Mariana Marin, Mariana Codruț,Ion Mureșan, Petruț Pârvescu, Mircea
Bârsilă, Ioan Es. Pop, Mihail Gălățanu, Călin Vlasie, Cristian Popescu, Simona
Popescu, Marcel Tolcea, Daniel Pișcu, Liviu Antonesei, Mircea Cărtărescu,Horia
Gârbea, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe.
În Republica Moldova
Mișcarea a avut un succes semnificativ și între autorii de limbă română de peste Prut,
îndeosebi în poezie. Nume mai cunoscute sunt: Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Vasile
Gârneț, Eugen Cioclea, Maria Șlehațchi, Andrei Țurcanu.
Georgica a IV-a
de Mircea Cartarescu
poezie postmodernista

"taranul de cand cu electrificarea

intelege cum stau lucrurile pe planeta
se indigneaza in mijlocul pogoanelor sale
de situatia din cipru si liban
pandeste satelitii si le smulge
aparatura electronics ba
plozilor nu uitati bateriile solare
sa ne-ncalzim la chindie conserva de fasole
cu carnaciori produsi la fetesti
ba dati in caini lumea e mica
ba cu gerovital se due ridurile ca-n palma
hai dati-i zor cu porumbul ca eu ma duc
putin pe lumea cealalta adica a treia
si ultima fetii mei
dragii mei copchiii mei ce sa-i faci
asa e jocul
arza-l-ar focul"

    Mircea Cartarescu (n.1956) creeaza o poezie postmoderna, care se inscrie in conceptia

exprimata de Umberto Eco si anume ca trecutul "ne conditioneaza, ne apasa umerii, ne
santajeaza" si de aceea acesta trebuie revizuit "cu ironie, cu candoare". Referindu-se la propria
poezie, Cartarescu marturisea: "Ce simt, ce vad, ce gandesc in imprejurarile obisnuite ale
vietii mele de om obisnuit formeaza continutul poeziei, care devine preponderent ca
importanta fata de forma".
    "Georgica a IV-a" face parte din volumul de debut "Faruri, vitrine fotografii" (1980), titlu
preluat de la Vergiliu, in care Mircea Cartarescu ilustreaza maniera lirica postmodernista,
adica interesul artistului pentru cotidian.
    Poezia nu este structurata pe strofe, nu are rima, tot textul este scris cu litera mica, atat
numele proprii, cat si inceputul propozitiilor a§i nu exista deloc semne de punctuatie.
    Tema poeziei o constituie imaginea societatii socialiste, ilustrata prin limbajul standardizat,
sablonizat si prin mentalitatea epocii. Evenimentele care-l preocupau atunci pe taran erau
diverse si paradoxale, deoarece acesta nu era interesat de lucrul pe ogor, ci mai ales de
noutitile culturale sau ceie legate de civilizatie. Astfel, inceputul poeziei se refera la
electrificarea tarii, actiune cu care comunistii s-au laudat multa vreme si la care eul liric se
refera cu ironie. Taranul a putut astfel sa ia cunostinta despre evenimente petrecute in alte tari,
cum ar fi razboiul civil din Cipru si Liban si chiar sa ia atitudine fata de aceasta situatie, sa
comenteze si sa "se indigneze" in mijlocul ogorului sau.                 Interesat de satelitii
artificiali care se lansau in jurul Pamantului si care constituiau in anii '80 o noutate, de noua
aparatura electronica, taranul este implicat in mecanismul civilizatiei industriale, stie ce sunt
"bateriile solare" si gerovitalul, care face ridurile sa dispara: "ba cu gerovital se duc ridurile
ca-n palma". Traiul zilnic al taranului nu se ridica insa la nivelul acestei civilizatii, ci ramane
la stadiul de teorie, omul hranindu-se "la chindie" cu fasole din conserva si "cu carnaciori
produsi la fetesti".
    Universul taranesc este ilustrat numai prin doua elemente exprimate prin expresii populare
tipice: "dati in caini" si "dati-i zor cu porumbul", care constituie un fel de ramas-bun, o
plecare "pe lumea cealalta adica a treia/ Si ultima fetii mei".
    Finalul poeziei ilustreaza intertextualitatea, deoarece Cartarescu  preia un citat din poezia
lui Tudor Arghezi intitulata "De-a v-ati ascuns...", care exprima viziunea taraneasca despre
moarte. Tonul lui Cartarescu este ironic, el parodiind, prin tenta ostentativ populara a
cuvintelor, sensul conceptiei lui Tudor Arghezi: "dragii mei copchiii mei ce sa-i faci/ asa e
jocul/ arza-l-ar focul".
    Limbajul poetic se caracterizeaza prin lipsa indicilor de persoana in primele sase versuri,
construind imaginea unui taran fara nici o legatura cu traditia si spiritualitatea acestuia.
Marcarea persoanei I plural contureaza conditia taranului in societatea ce numai aparent are
nivel inalt de civilizatie, iar persoana a II-a plural impreuna cu imperativul verbului "dati"
creeaza impresia ca se munceste, sugerandu-se chiar o responsabilitate pentru munca: "dati-i
zor cu porumbul". Ultimele versuri introduc persoana I singular, eul liric fiind cuprins de o
amara ironie fata de sfarsitul vietii, parodiat ca un joc preluat din alta parte.
    Lexicul poeziei este alcatuit din cuvinte si expresii curente, vocabularul fiind prozaic,
preluat din cotidian.
Mircea Cartarescu, afirmat si ca prozator si recunoscut de generatia lui ca sef al optzecistilor,
este considerat un "poet vizionar, facand din vizionarism un exercitiu si o profesiune" (Cornel
Ungureanu).
În „Gemenii” sunt prezente diferite teme :dragostea – obsesie, nebunia, izolarea şi moartea .

În începutul cărţii, Andrei , personajul principal, este un copil sociabil şi se înţelege bine cu
Marcela . O fată murdară, care umbla mai mult dezbrăcată şi alături de care s-a explorat
pentru prima dată . Crescând, ajuns într-o tabără , sentimentele sale pentru sexul feminin se
schimbă radical şi începe să îi dispreţuiască pe cei care aveau legături cu fetele. Devine rivalul
lui Traian , un băiat mai ciudăţel cu un vocabular de „om mare”, creându-şi reciproc
probleme. Andrei sfârşeşte prin a se îndrăgosti de prietena lui Traian, Livia. Motivul taberei ,
în care se petrece tranziţia în spiritul copilului, apare şi în „Travesti” , si acolo Cărtărescu îşi
trece personajul prin „tabăra de tranziţie”.

Andrei devine în continuare paranoic şi se retrage în sine izolându-se , citind şi scriind un

jurnal.În şcoala generală se îndrăgosteşte de Lili, cea mai dezvoltată dintre fete, o fată
frumoasă , nu prea deşteaptă , dar care nu „neglija şcoala”. O găseşte fascinantă de naturală 
în timpul unei ore de biologie, scoasă la lecţie împreună cu încă doi băieţi, la lecţia despre
reproducerea la om, este singura care are curajul sa spună lecţia fără timiditate , sigură pe ceea
ce spune.

Observând tipul de fete alese de Andrei, observ că tinde spre neobişnuit , respingând cu toată
fiinţa sa, banalul.

Astfel încât în liceu se îndrăgosteşte de Gina . Fata cea mai vorbăreaţă şi cea mai dezinvoltă ,
cea mai invidiată , o pasionată de poezie  care era atrasă la rândul ei de Andrei.

Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul
poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până
în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al
maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în caremintea unui trup de
bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă,
descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de
asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii:
de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze,
chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea
două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc
mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne
însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în
trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat
pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut,
dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...