Sunteți pe pagina 1din 22

1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale.

Prin „finalitatea
esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon
ISTORIE SOCIALĂ înţe-lege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de
cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clară
Prof.univ.dr. FLORIAN TĂNĂSESCU – în teorie, universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima
vedere opere pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum
defineşte Boudon rezultatele investigaţiilor asupra socialului,
apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o
perpetuă „mişcare”. Fenomenul nu este nou, din contră, are o
vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi viguros când
cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-se de la
OBIECTIVE stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea,
cuantificarea şi interpretarea lor.
Primul şi esenţialul demers didactic şi ştiinţific al cursului Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului:
constă în configurarea imaginii generale a disciplinei, ca a oricărei societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi
discipline socio-umane, care este conferită de obiectul de cercetare, ştiinţele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat
metode şi tehnici de investigare, rezultatele cercetării, producţia solicitărilor macrosociale.
publicistică, locul şi rolul pe care îl deţine în ansamblul ştiinţelor Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne,
sociale. Unele confuzii, aprecieri parcelare sau concluzii, cu iz de chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul
sentinţe definitive, ne-au impus să acordăm o atenţie specială socio-uman, generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt
raporturilor interdisciplinare, mai ales între istorie, sociologie, chemate să le onoreze.
filosofie şi istorie socială. Într-un câmp ştiinţific precipitat de Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea
propriile demersuri ale ştiinţelor socio-umane şi de apropieri, sa, apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire
disocieri şi recompuneri ale disciplinelor de graniţă, fixarea poziţiei continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehicolul aflat în
istoriei sociale este indispensabilă perceperii corecte, mai ales a mişcare care stimulează permanent gândirea socială pentru a da
raporturilor cu istoria şi sociologia. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, răspunsuri la provo-cări mai vechi, mai noi sau în devenire ale
noţiunile şi cunoştinţele noi oferite de curs constituie un suport socialului.
important interdisciplinar, cu precădere pentru istoria sociologiei Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc
româneşti şi universale. Structura cursului este astfel elaborată încât prin care ştiinţele sociale îşi aduc aportul la progresul general-
să corespundă atât obiectivelor sale enunţate cât şi următoarelor uman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.
cerinţe: să se înscrie în raţionalitatea orelor afectate unui semestru; 2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii.
să ofere un volum suficient şi coerent de cunoştinţe de specialitate; Ştiinţele umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi
să contribuie la crearea unor deprinderi pentru investigaţii ştiinţifice filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de
şi să încerce cristalizarea unor preocupări care să conducă în timp la istorie socială, nu se pot sustrsge acestui demers. Ambele
fondarea unei şcoli naţionale de istorie socială. traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât
continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin).
I. Cunoaşterea socială versus legitimarea ştiinţelor Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi
socio-umane Eugeniu Sperantia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria
decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura
161 162
socială este cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale.
diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de
istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al
istoriei ca ştiinţă. XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria
Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia Osnabrück-ului – 1768).
traver-sează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul
socială sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca spre realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre
disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai
centrate pe studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. burgului german, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de
Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc istorie socială. În adevăr, cele două direcţii se dezvoltă paralel, se
tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşi evoluţia
dificil şi complicat, dar încununează un remarcabil demers istoriei sociale. O pleiadă de mari istorici (Herder, Turgot,
ştiinţific al noii ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi
obţinerea recunoaş-terii sale academice. (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.) economişti şi reprezentanţi ai
Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în
răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării”
perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific de sine
esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea stătător.
fundamentală definită de acelaşi obiect de studiu – societatea-, sunt de „Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg
viziune şi de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituţia de (Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şi
fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema Lucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire
existenţei reale a societăţii, filo-sofia socială urmăreşte determinarea économique et sociale” („Analele de Istorie Economică şi
sensului ei” (Petre Andrei). Socială”). În jurul revistei se creează prima şcoală de istorie
Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia socială, ale cărei orientări sunt ambiţioase: studierea totalităţii
socială îl reprezintă şi faptul că filosofia socială studiază vieţii sociale, având ca finalitate convertirea socialului într-o
schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută istorie socială. Pentru aceasta, reprezen-tanţii şcolii, în
să identifice numai ce este persistent. reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analiza
Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se aspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă
fărâmiţează în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, suplimentară de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei
„specializată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor ca atare. Şcoala „Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar
sociale”, spre deosebire de istorie care este „centrată pe analiza şi mai târziu – a însemnat nu numai crearea unui nou şi viguros
timpului istoric ca structură a desfăşurării vieţii sociale”. curent de studii privind istoria socială, ci şi iniţierea unui mod
3. Originile şi evoluţia istoriei sociale. Germenii istoriei propriu de cercetare, care constă în antrenarea a numeroase
sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.)
(Herodot, Tacitus ş.a.). Până în veacul al XVIII-lea scrierile la un demers comun, cu finalităţi profitabile pentru toate şi,
istorice din afara spaţiului românesc se înfăţişează, aproape evident, în primul rând pentru istoria socială. Oricâte comentarii a
invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale vieţii generat şi mai produce încă, mişcarea declanşată în 1929 de
sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. În „Anale” marchează o nouă şi impor-tantă fază în evoluţia istoriei
secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I.Möser, prin lucrările lor, sunt sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei sociale faţă de
163 164
istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere,
suplimentare în demersul recunoaşterii propriei sale identităţi majoritatea comunităţilor ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai
ştiinţifice. puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială
Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (Fernand distinctă.
Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard), se Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se
îndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae
Ei împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timp Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative
lung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că nu numai pentru istoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei
schimbările sociale reale într-o societate se produc la mari sociale, prin infor-maţiile şi tendinţele de analiză socială care se
intervale de timp, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei desprind din opera lor. Nicolae Bălcescu este însă cel care
generaţii. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între detaşează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind
tradiţie şi „noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu şi,
prestigiul acesteia, cât şi pentru bunele relaţii statornicite cu ulterior, A.D.Xenopol şi Nicolae Iorga, resping istoria
sociologia şi alte discipline socio-umane. Noul context evenimenţială şi accentuează analizele asupra factorului uman şi
favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi (Robert evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu.
N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaborează Un „model” original de istorie socială a fost propus de
valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi Nicolae Locusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor
altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care lucrări editate în limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu
urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul ecou semnificativ în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de
comunităţilor ştiinţifice din diverse state, dar şi la nivelul unor ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante
proiecte internaţionale de anvergură, care antrenează considerabile realizări ştiinţifice. Lucrarea lui Blaramberg (încă necunoscută
forţe umane şi materiale. practic în România), consacrată „instituţiilor şi moravurilor
Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care României din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre” şi
le aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte editată în 1886-1887 primeşte aprecieri favorabile din partea unor
discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine (care releva: „Aceste mari
sociale şi, deopo-trivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când
instituţionalizare, început în perioada interbelică şi dezvoltat le vom avea în număr suficient de mare, vom ajunge poate a ne
ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare la nivelul scăpa de formele ţepene şi mecanice în care spiritul de libertate s-a
comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred
internaţional, un sistem comunicaţional alcătuit din zeci de Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc.
publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şi anverguri Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul
ş.a.m.d. „monografiştilor” încă de la finele secolului trecut, prefigurând o
Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al mişcare monografică românească unică ca amploare şi rezultate
cărei statut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţifice cel puţin în spaţiul sud-est european şi al cărei aport la
ştiinţe sociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde dezvoltarea sociologiei, istoriei şi istoriei sociale este substanţial.
să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială Preocupat pentru a desluşi „organizarea unui popor”,
este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, A.D.Xenopol, procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit
având un prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii
chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în în istorie”. Conform acestuia, în succesiunea proceselor şi
165 166
fenomenelor istorice se manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, 1. Surse. Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele
istoria societăţii devenind, astfel, succesiunea ireversibilă a unor cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură
serii de fapte înlăn-ţuite cauzal. Teoria ca şi scrierile lui Xenopol, socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale);
de factură istorică şi sociologică, conferă inclusiv istoriei sociale scrieri istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele
deschideri interpretative importante. A.D.Xenopol, ca şi artistice” (picturi, fresce, litografii etc.); „limbajul social”;
N.Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile ştiinţifice din mărturiile orale (istoria orală).
străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu Nicolae Iorga şi Varietatea surselor (mai limitată însă comparativ cu
opera sa. sociologia) este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv
Contribuţii semnificative în constituirea unor preocupări de ştiinţific, deci cu un orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul
istorie socială aduc şi C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Pârvan, lor, pot îmbrăca forme diferite (lucrări, studii, articole, comunicări,
Con-stantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe rapoarte de cercetare etc.).
I.Brătianu. Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai
Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale
instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul Institutului perso-nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne
Social Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei ale experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia
sociale a românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Boesch Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre),
Bucureşti – H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu – continuă „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale”
studiile de istorie socială şi după 1945, cu excepţia perioadei (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone
sociale din trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie,
nefaste 1947/1948 – 1965, când sociologia a fost interzisă de
condicilor domneşti şi bisericeşti, registrelor de dijme,
regimul comunist.
catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor
După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia siste-
judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de
mului de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi
zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă,
de altfel, pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale.
monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus
Propriile dificultăţi ale ştiinţelor umanist sociale lasă puţin spaţiu
elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii
pentru reconsiderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia
diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc).
sa firească, de disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca
Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi
istoria socială să-şi găsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi
în cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul
elaboreze propriile sale orientări şi programe de cercetare, într-o
ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de
viziune pragmatică, încă condiţionată de resurse umane şi, evident,
documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o
materiale.
consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale
istoriei sociale.
II. Sursele istoriei sociale. Obiective ştiinţifice, metode şi Cu prudenţă, dar fără exagerări, se pot utiliza informaţiile cu-
tehnici de cercetare prinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele
Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, ştiri, comentarii etc. din presă.
îşi colectează informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai În general, însă, documentele sociale reprezintă una din
puţin importante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, sursele esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:
informaţiile sunt foarte variate fiindcă provin din numeroase • sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor
„zone”. Informaţiile, în genere, au valoare de surse. aspecte semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;
167 168
• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale un istoric social nu poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care
faptelor şi proceselor sociale; o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor sau expresiile cu
• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal încărcătură socială. Termeni precum familie, clan, grup, popor,
sau fals (cu sau fără intenţie); naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă socială
• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le (care exprimă şi conştientizează, în esenţă, forme de agregare
conturează aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sau
prezentul, spriji-nind, astfel, efortul sociologilor în compararea socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi
realităţilor sociale contemporane cu cele din trecut şi în expres-sii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict,
surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive,
temporală generoasă. reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri,
Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de care modifică, uneori substanţial, idei, perspective, aprecieri etc.
artă”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei
picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai sociale, a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă
apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală. deosebită. Se recunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub
Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, raportul informaţiilor pe care le furnizează.
desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru 2. Obiectivul ştiinţific esenţial şi generos (dar greu de atins)
inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc al istoriei sociale constă în realizarea unei istorii a evoluţiei sociale
surse auten-tice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări (naţionale şi universale) de la începuturi şi până în
sau „corecţii” artistice. contemporaneitate (în înţeles de timp istoric care se apropie de
Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria „barierele” prezentului) ce presupune reînvierea imaginilor unor
socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este lumi trecute în însăşi esenţa lor umană: modul în care oamenii, ca
evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi
unor metodo-logii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare făurească forme variate şi complexe de agregare socială, să
mai puţin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în răspundă la provocările naturii şi la propriile lor aşteptări, aspiraţii,
ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel cu sistemul
de finalizare. Unele reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un social, alte sisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească propriul
substanţial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu univers mental despre natură, lume, viaţă, moarte, să adopte norme
vast, presupunând investigarea a sute sau mii de texte scrise sau şi reguli de comportament ş.a.m.d.
tipărite, ceea ce, recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa Obiectul de studiu al istoriei sociale, particularizat la diverşi
problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă au-tori, relevă poziţii care se apropie sau se distanţează. Pentru
distincţie între limbajul istoric, în general, şi limbajul social, ca H.H. Stahl obiectul de studiu al istoriei sociale constă în
parte componentă a acestuia şi, bineîn-ţeles, a lexicului. „reconstituirea formaţiu-nilor social-economice”, care implică
Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi „obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi
are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând suprastructurile aferente”.
realităţile sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi Istoria socială, în viziunea istoricului ungur, György Ranki,
istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece „studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii
circulaţia cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei”,
volumul acestora precum şi acura-teţea cu care exprimă realităţi aspect ce reclamă o metodologie care să-i permită analiza istorică a
sociale constituie un plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru trăsăturilor unei societăţi.
169 170
În perspectivă ideală, istoria socială „presupune studiul C. Barker), ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de
structurii şi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au investigaţii. „Documentele vii” oferă, practic, o infinitate de
fost acestea în contexte social-culturale trecute” (Jan Hecht). mărturii, greu de ierarhizat în raport de semni-ficaţia lor, dată
Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv fiind o condiţie particulară deosebită: acestea dispar odată cu
încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune în
care fie extind aria de cercetare a acesteia, fie o restrâng. creştere asupra cercetătorilor, pentru recuperarea cât mai rapidă
3. Metode şi tehnici de cercetare. Acestea sunt relativ a informaţiilor. În prezent, există un număr relativ important de
consistente, dar considerabil mai reduse decât cele ale sociologiei. persoane care au trăit experienţa dramatică a celui de al doilea
Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv război mondial, mai puţin cea a războiului civil din Spania şi mult
valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în mai puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială.
măsură să le furnizeze unele informaţii. Alte metode de care istoria Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi
socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiile sociale şi unic material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător
studiile de caz. Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul accentuăm asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit
istoricilor, iar în ultimele decenii se arată preocupaţi şi de studii calvarul regimului totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate:
cantitative. Monografia socială istorică este o metodă răspândită şi efectele psihosociale ale naţionalizărilor succesive, schimbării, în
întrebuinţată de multă vreme, ca şi cea comparativ-istorică. general, a regimului proprie-tăţii în România; pot fi colectate
informaţii despre dislocările masive ce se produc în raporturile
III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale. sociale dintre sat şi oraş; se obţin date numeroase, inedite şi
cutremurătoare despre sistemul represiv, despre apariţia, evoluţia şi
Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale
condiţia umană a unui grup social distinct şi specific totalitarismului
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al
evoluţiei sale. „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă pe care comunist – „deţinuţii politici”, despre trăirile complexe ale
căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişca-
scriere” (Sylvie Vincent). Alţi cercetători o consideră, mai generos, rea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi
subdisci-plină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de ruşi împotriva
multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibru în românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani din
favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă a România în urma deportărilor forţate în Rusia; atitudini şi
comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani;
istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un
orizont propriu de cercetare şi utilizează metode şi tehnici variate, în emigrări în Occident din ultima jumătate de veac, comunităţile
majoritatea lor împrumutate din sociologie. româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul
Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite care trece începând cu minutul următor, este prea târziu.
spaţii geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se
nordul îngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca
care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, preocupare ştiinţifică, se poate afirma că există numai de câteva
aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă decenii.
În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926,
care permite reconsiderarea trecutului istoric al unei populaţii şi,
patronat de Societatea Irlandeză de Folklor, care se extinde
deopotrivă, reali-zarea unei istorii a acesteia. Dar istoria orală nu
se limitează numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare ulterior, dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile
mărturiile „oamenilor încă în viaţă ca sursă a istoriei recente” (T. autentice de istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile
mediatizării făcute de B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la
171 172
Universitatea Lancaster, condus de John Marshall, preocupat Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei
pentru promovarea istoriei orale. Grupul, sprijinit de B.B.C., Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al
reuşeşte în anii '60 să creeze o arhivă sonoră, care conţinea „luptei de clasă” (insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri.
înregistrări privind mărturii despre condiţiile sociale ale diverselor Istoria orală este folosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă
straturi sociale, îndeosebi ale claselor mijlocii. complementară a unei ana-lize cantitative”.
Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi,
dis-puse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât
mediatizarea studiilor de acest tip, concură la apariţia unui interes mai întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi
considerabil amplificat faţă de documentele orale. Din acest punct Canada, unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au
de vedere, anul 1969 este apreciat ca moment de referinţă în condus nu numai la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu
evoluţia istoriei orale în Marea Britanie prin implicarea şi rezultate remarcabile în recuperări de informaţii şi mai ales în plan
susţinerea demersurilor ştiinţifice de către Institutul Britanic de publicistic. Studii importante de istorie orală se remarcă şi în
Sunete, B.B.C. –celebrul post de radio şi televiziune, Consiliul de comunităţi africane, asiatice etc.
Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Economie şi Istorie 2. Recuperarea mărturiilor orale. Persistă încă falsa
Socială. impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere
Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie facilă, care nu nece-sită pregătiri şi se poate iniţia spontan.
1972) consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Impresia de facial a avut şi are un impact negativ asupra
Una din urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de credibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care
Istorie Orală, care editează publicaţia „Istoria Orală”. fie refuză să răspundă la solicitări, fie mani-festă reţineri,
În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional diminuând calitatea informaţiilor.
de istorie orală, care eşuează. Nereuşita nu descurajează Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune are semnificaţie de
profesioniştii şi expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de rela-tare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt
instituţii şi societăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, sau la o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După
articole şi lucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice. modul de utilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. În
Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică conceptul de mărturie are
ele se datorează englezului Ronald Fraser care studiază în special accepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau
Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui orală, aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale.
bărbier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror
ascuns timp de 30 de ani în vremea regimului franchist şi ajungând, particula-ritate este conferită de însăşi consemnarea şi conservarea
în final, la o frescă intere-santă a războiului civil şi societăţii însemnărilor (indiferent de natura materialului utilizat sau a
spaniole din anii 1936-1939. mijloacelor prin care se realizează), se înscriu în mecanismele
Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast memorării şi ale memoriei. Acest tip de mărturii îsi datorează
material oral, „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui existenţa exclusiv memoriei individuale şi colective. Ca şi cele
întreg sat prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţei umane în
persoane. Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârsta celor devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor individuale sau colective,
intervievaţi. În final „[...] a abordat subiectul unei ţări sfâşiate de ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şi reflectă
războiul civil prin intermediul a 300 de persoane” (Mercedes deopotrivă infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o valoare
Vilanova, Dominique Willems, 1980, p.547). documentară ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din cele mai
îndepărtate timpuri şi până în prezent.
173 174
Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale sunt imaginea unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se
condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât produce, denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului
trece mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, socio-istoric definind orientări şi direcţii puternic conturate. În
a unei întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea perspectiva realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea
acesteia, prin influenţele mediului social în permanentă mişcare. unui domeniu care încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de
Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din avansurile pe care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte
contră, le acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai state, dar strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând
diferenţele calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se pe termen lung demersurile sale.
referă la unul şi acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive
diferite ci şi motivaţiile şi mecanismele producerii lor, pentru a ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce
discerne corect veridicitatea şi valoarea reală a informaţiilor materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în
păstrate în memorie. echipă. Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie”
Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de ştiinţifică, înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii,
„înregistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu articole, comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau
valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal susţinute într-o anume perioadă. O comparaţie între „producţia”
cele relatate şi/sau se implică în evenimente şi indirectă, când realizată în Occident în domeniul istoriei sociale, indiferent de
subiectul se face ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiile specialiştilor
trecut, pe care le preia, le memorează şi le transmite mai departe. români în aceeaşi unitate de timp, este practic inoperantă dată fiind
În raport de modalităţile de „înregistrare” a evenimentelor, unii „cantitatea” impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe piaţa
specialişti fac distincţie între mărturiile orale: pe unele la califică intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţile
drept tradiţii orale (avându-se în vedere cele indirecte), iar pe ştiinţifice „vestice”. Studiul de caz consacrat numai elaborării şi
altele drept istorie orală (care este sinonimă cu cele directe). susţinerii tezelor de doctorat din Franţa în numai perioada 1964-
Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea instrumentelor 1979 relevă, în mod evident, acest decalaj, care creşte substanţial în
metodologice potrivit obiectivelor cerce-tării” (A. J. Alagoa). următoarele decenii.
Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale.
IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare „Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc
pragmatică a studiilor de istorie socială şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu
Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că geografic şi într-o anume epocă istorică„ (Traian Herseni).
funcţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra
practice, înţelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la căreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în
lămurirea sau la soluţionarea unor importante probleme care prezent şi care este esenţială pentru discernerea evoluţiei
vizează spaţiile lor de investigare teoretică şi/sau aplicativă. grupurilor sau comunităţilor umane.
Propriul demers ştiinţific, ca şi experienţa mereu amplificată a Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat
ştiinţelor sociale reprezintă repere importante în orientarea fără o raportare la cele două dimensiuni –timp şi spaţiu; nu pot
studiilor de istorie socială. exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea
Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi
relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială –
universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează relevă D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric:
175 176
negreşit c-ar fi de o spăimântătoare monotonie viaţa omenească fără consis-tenţa unei voinţe politice, pare-se mai articulate pe fapte,
atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte decât pe vorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului
vremelnică între trecut şi viitor”. continent devine tot mai pregnantă. „Apusul” sau „răsăritul” n-au
Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi sensul singular al unor banale puncte cardinale; ele invocă
faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată primordial comunităţile umane care sunt plasate în orizontul celor
în prezent şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află două extreme continentale. În orizont geo-politic, arealul răsăritean
în toate aceste faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup cuprinde comunităţile estice propriu-zise (orientale) – bulgară,
uman. română, ungară, cehă, slovacă şi poloneză precum şi pe cele sud-
estice (meridionale) – albaneză, bosniacă, croată, greacă,
V. Destinul european al lumii româneşti macedoneană, slovenă, sârbă şi muntenegreană. Acest bloc
1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective. multietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau
Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl revendică mai este apreciat după locul pe care îl ocupă în spaţiul european,
şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţa la un drept zonă centrală şi estică (în viziunea politologilor).
teri-toriu este fundamentală pentru orice comunitate umană, Perimetrul sud-est european (ucrainenii şi beloruşii au fost
inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.), comparativ cu alte zone,
perceput „spaţiul vital” este diferit. are un trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar şi cu
Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut stagnări şi chiar regrese. Factorii esenţiali care concură la
dintotdeauna, viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată diferenţierea socie-tăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele
de majoritatea etniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au occidentale, sunt de natură geo-politică, economică, culturală şi
sau au prea puţine temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de spirituală.
argumentele ştiinţifice, în joc intră şi o componentă politică Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că au
importantă. Ne interesează însă, în mod deosebit, latura socială, contribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile
mai exact consecinţele în plan psiho-social ale unei asemenea „răsă-ritene” şi cele „apusene”, dar au influenţat major cursul
viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii evoluţiei lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de
unui spaţiu devine, în asemenea contexte socio-politice, o autentică stagnări şi chiar regrese în domenii vitale: economie, finanţe,
religie, a cărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent cultură, nivel de instrucţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia
alimentat de memoria istorică, dublat de resus-citarea continuă a demografică etc.
puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale românilor. „Religia 3. Resursele naturale – binecuvântare sau povară pentru
conştiinţei locului” devine un factor primordial al existenţei etnice români. Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colec-
a blocului românesc. Comunitatea care se naşte şi evoluează pe tivităţi umane. Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi
unul şi acelaşi spaţiu geografic (deliberat dăm acest înţeles considerabile pentru procurarea strictului necesar asigurării
spaţiului) perpetuează conştiinţa acestui fapt. Primordialitatea, existenţei oamenilor; diversitatea şi bogăţia resurselor, din contră,
adânc întipărită prin mecanismele memorării şi transmiterii ei din creează condiţii favorabile comunităţilor care se află într-o
generaţie în gene-raţie, s-a constituit într-un argument de la sine asemenea fericită situaţie, cum a fost şi cea geto-dacă şi
înţeles, tratat ca atare de numeroşi specialişti, fără să fie însă succesoarele acesteia, daco-romană şi română.
analizată şi în perspectivă psiho-socială. Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşi
s-au aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi
2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi
natura, n-au realizat performanţe deosebite în domeniul economic,
regres în spaţiul sud-est european. „Europa unită” a fost şi este mai
precum şi în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie
mult o aspiraţie decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au
177 178
Drăghicescu, Grigore Antipa şi C. Rădulescu-Motru, pentru a ne Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând –
referi doar la câteva personalităţi ştiinţifice româneşti, au încercat să în afara viitoarelor teritorii româneşti –spaţii la est de Nistru (în
găsească răspuns în cercetarea „firii neamului”. „Firea neamului” – Ucraina actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest
rezultantă a confluenţelor Orientului şi Occidentului pe un fond (Ungaria şi parţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie
uman receptiv şi predispus la influenţe –este expresia concentrată a teritorială pe care o atinge o structură statală, fie preromânească,
unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur, „firea omului” a jucat fie românească.
un rol şi încă unul important în utilizarea şi gestionarea resurselor De la Burebista spre epoca contemporană întinderea
naturale, iar anumite trăsături de caracter sau predispoziţii care n-au formaţiu-nilor statale româneşti are tendinţe descrescătoare, cu
fost suficient de puternice şi motivate nu puteau şi nu aveau cum să scurte perioade de stagnare.
asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestre naturale. Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic - este mai
Spunem aceasta doar raportându-ne la un aspect –pe lângă atâtea mic ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata
altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea şi uneori chiar est-vest.
interdicţia de a valorifica propriile resurse naturale de către În evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor
administraţia de ocupaţie. spaţii geo-politice româneşti (Muntenia, Moldova, Transilvania,
Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua Banatul şi Dobrogea), dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu.
de mâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor Muntenia („Valahia”, „Transilvania”, „Ungro-Vlahia”, „Mauro-
era alertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea Vlachia”, Kara Vlaska”, „Kara Iflak”), mai întinsă la început prin
interesului faţă de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de includerea în componenţa sa a unor părţi din Transilvania (Făgăraş,
valorificarea lor. Severin, Almaş), Basarabia (Chilia), Moldova până peste Prut
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Arealul (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea (parţial), se stabilizează
răspândirii elementului preromânesc este mult mai mare decât teritorial având o suprafaţă de aproximativ 77.000 km.p. Moldova
teritoriul statului român, în fazele sale evolutive. Dar un spaţiu (uneori denumită şi „Bogdania”; foarte rar chiar „Valahia”) în graniţe
geografic nu poate deveni ab initio o posesiune de drept sau un istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura cca. 93.000 km.p.
teritoriu atribuit, revendicat etc. Condiţia sine qua non pentru ca un Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” şi de populaţia
spaţiu geografic să ajungă în situaţia de a fi teritoriu aparţinător unei de origine germană –„Siebenburgen”) se întinde pe o suprafaţă de
etnii este ca populaţia respectivă să conştientizeze că pământul este peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Ţara dintre Dunăre şi Mare”) pe
indispensabil propriei existenţe şi, deopotrivă, să se fixeze în 10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p.
conştiinţa publică a populaţiilor învecinate ideea că teritoriul pe care O dată definitivate, structurile politico-administrative
se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, avem de a face cu româneşti, pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu
transformarea cadrului natural în spaţiu social sau, cu ceea ce mijloace şi instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l
demonstrează istoricii, apariţia vetrei originare de formare şi sesizăm şi în 1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a
dezvoltare a unui popor. ţării) şi fixează limite spaţiale bine determinate.
Locuitorii de acum 2000 de ani î.Hr. ai spaţiului social Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte
românesc în devenire percep, în forme primare, importanţa deosebite asupra societăţii autohtone, efecte care sunt mult mai
teritoriului pe care-l ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei profunde decât cele relevate până în prezent. Spaţiul social – care
de locuire a tracilor, din care, ulterior, iau naştere geto-dacii. ne interesează – este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei
Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile presiuni specifice dominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa
specifice unei populaţii acomodată şi integrată mediului natural şi întindere, iar din 1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei
exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează românilor în propriul lor spaţiu social este anterior anului 106,
procesul de conştientizare spaţială şi delimitare teritorială. iar în perspectiva terito-riului tradiţional, numai între 1918-1940.
179 180
Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca În spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel
fiind românesc de către comunitatea internaţională a generat puţin un milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins
mutaţii sociale profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a între 1 milion şi 700.000 de ani î.Hr. Elementele probatorii:
rămas în afara spaţiu-lui carpato-danubiano-pontic. vestigiile arheologice de la Ciuperceni –Turnu Măgurele.
Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului
primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Omul primitiv
de tip neanderthalian „produce” focul, confecţionează unelte din
VI. Natură, om, comunitate românească piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La
Comunităţile umane sunt expresia şi efectul unui proces Adam”, în Dobrogea; Ohaba Ponor, în Transilvania; Baia de Fier,
social ale cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în în Oltenia) sau la suprafaţă, în aer liber (Ripiceni, pe Prut).
timp. Fiecare comunitate umană are propria sa istorie, dar şi Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropo-
convergenţe cu evoluţia altor comunităţi. Factorul comun îl geneză, în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format,
reprezintă fiinţa umană, fără de care grupurile sociale sau presiunile mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi
comunităţile nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ. Ceea ce caracterul.
configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, care 2. Condiţiile mediului natural; adaptarea la mediu. Situarea
reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români,
„Termenul de << viaţă socială >> desem-nează fenomenele poziţia lui în raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate, are
rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial al
colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat …Viaţa socială românilor, cât şi pentru coagularea trăsăturilor lor specifice, a
constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar în matricei proprii. Orice grup uman, de la formele cele mai primitive
legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a ale existenţei şi organi-zării vieţii sale sociale şi până la cele din
proceselor vitale din acest organism” (Jan Szczepanski).
zilele noastre se află în interdependenţă cu mediul înconjurător, cu
1. Apariţia fiinţei umane. Asupra originilor şi genezei fiinţei perimetrul geografic pe care îl umanizează, cu comunităţile
umane există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria învecinate sau aflate mai departe. În afară de acestea, factorii şi
evolu-ţionistă, nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod condiţiile istorice, care diferă mai mult sau mai puţin de la un
de a privi şi explica fenomene şi procese care au avut loc în natură. spaţiu geopolitic la altul, sunt de natură să influenţeze evoluţia
Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii unei colectivităţi umane. Cunoaşterea tuturor acestor factori şi
omului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, condiţionări, asupra cărora se insistă în curs, este indispensabilă
poartă numele de antro-pogeneză. Procesul nu se poate declanşa, înţelegerii corecte a fenomenelor şi proceselor sociale din zorii
chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât apariţiei fiinţei umane şi până în pragul zilelor noastre. Fireşte că
numai când sunt întrunite anumite condiţii. numai în această perspectivă poate şi trebuie analizată devenirea
Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale istorică a societăţii româneşti, integrată spaţiului socio-politic sud-
devenirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la est european şi, evident, celui european. În acest orizont
definitivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, premergător abordării genezei vieţii sociale, s-a procedat la
trăsăturilor, caracteris-ticilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, prezen-tarea importanţei pe care o incumbă teritoriul şi
deci, cu raţiune. caracteristicile sale geomorfologice, resursele umane şi plasarea
Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ spaţiului pe care îl ocupă o comunitate umană în perimetrul
4-3 milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani european. Toate acestea sunt condi-ţionări ale mediului natural,
î.Hr.
181 182
care au un impact major în destinul istoric al unei comunităţi, aşa autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – forţa
cum s-a demonstrat şi în cazul românilor. lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături frumuseţe, varietate, proporţionalitate, bogăţie şi unitate de
Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă avea să-şi geneză.
consume gândurile, energia şi predispoziţiile sale native.
Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se apropie de VII. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale
semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare sau de O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de
rudenie, apoi şi de adver-sitate sau conflict, când apar diferenţierile existenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi
de avut şi poziţie socială în cadrul comunităţii. Treaptă cu treaptă aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă,
se clădeşte edificiul social, care, progresiv, se individualizează, de restul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o
construcţiile sociale devenind şi con-strucţii etno-lingvistice. „creaţie” germinată pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între
indivizi şi colectivităţi şi al efectelor rezultate din acestea.
Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricărei
Începuturile vieţii sociale se confundă cu zorii umanităţii şi
comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o
descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină de riscuri.
mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie
de tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură 1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor
ce comunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până interumane. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii
la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etniei animale şi încep lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt
respective. Poporul reprezintă chintesenţa evoluţiei istorice a unei fiinţe gregare. Ei vin din regnul animal cu un bagaj genetic –
comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie gregarismul sau comportamentul gregar – fapt semnificativ pentru
învecinate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, incon- începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte, nu numai indivizii umani
fundabilă, de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia umană, este socială în
lingvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia respectivă înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv
şi la teritoriul pe care-l populează. în forme colective de viaţă” (Traian Herseni). În condiţiile în care
În lungul şi sinuosul demers al formării poporului român spaţiile de deplasare se micşorează şi, mai ales, când se produce
există „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape distincte, dar sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte,
înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spaţiului arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de
românesc, indivi-dualizarea geto-dacilor, romanizarea şi natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în
configurarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor „mari raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raport demografic,
migratori” şi definitivarea elementelor consti-tutive ale poporului iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între ele intrând în
român. raporturi de cooperare sau în relaţii conflictuale, viaţa socială
Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare socială, a
putem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. unor structuri sociale şi a unor raporturi sociale mai diversificate şi
Ele au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le- mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şi grupurile sociale
am putea defini drept epoca pre-indo-europeană şi epoca simbiozei din care fac parte.
dintre autoh-toni şi „indo-europeni”. 2. Forme incipiente de grupări sociale. O primă şi importantă
Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar, ar
într-o succesiune care uneori este mascată, în prim plan apărând reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un
rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat.
întotdeauna, sunt înşelătoare. În straturile adânci ale populaţiei Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări
183 184
succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, „tutelării” de către altă comunitate (ceea ce duce, implicit, la
credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un grup la inegalităţi).
altul. Ele-mentul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei Viaţa socială a comunităţilor primitive relevă existenţa unor
umane îl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile diferenţieri sociale. Deosebirile care se configurează în aceste comu-
în care deja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a nităţi sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit.
individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi ereditare şi
caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În esenţă, este avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi
o solidaritate naturală. numai aceste distincţii sunt suficiente pentru a observa că
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale. Viaţa socială „societatea” primitivă este departe de a prezenta aspectul unei
care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc. reprezintă, în esenţă, egalităţi nivelatoare. Averea (în sens de bunuri), naşterea şi meritul
o componentă a existenţei umane, care îşi are geneza în înseşi sunt criterii de apreciere în aceste societăţi, creând, astfel, decalaje,
începu-turile îndepărtate ale devenirii omului. unele chiar importante.
Deosebirile care apar în cadrul unui grup sunt generate, în
primul rând, de instinctul de dominare (forţa) şi de proprietate,
posibil derivat din primul, dar cert influenţat de către acesta.
Atmosfera de dolce farniente care plana asupra grupurilor primare VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării
umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic „descoperă” că este dependente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor
profitabil să utilizeze puterea lor pentru propriile lor aspiraţii. sud-est europene
Puternicii se deta-şează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul 1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de
respectiv şi conflicte. Procesul de formare a proprietăţii, care a fost evoluţie socială. Aşa cum a primat în diferenţierea indivizilor în
încurajat iniţial de instinctul de proprietate, ulterior este generat şi primele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au
de alţi importanţi factori precum: produs, la început, şi distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile
– apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la în plan social, dar şi pe alte planuri.
configurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători O vreme, „agenţii” care provocau asemenea fenomene şi
de vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio- procese socio-istorice de anvergură şi profunzime au fost populaţiile
profesionale (diverse tipuri de meşteşuguri: olar, pietrar etc.); migratoare, ulterior locul lor fiind cedat puterilor europene ale
– schimbările mediului înconjurător, care favorizează vremii. Dacă în părţile apusene ale continentului decalajele între
procesele demografice ce determină apropierea grupurilor unele de cuceritori şi învinşi nu devin o povară pentru ultimii, iar în epoca
altele şi conştientizarea spaţiului „vital” de către fiecare grup; modernă şi contemporană se anihilează, practic, în cele răsăritene
– declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă situaţia este cu totul alta. Socie-tăţile din acest perimetru trăiesc
de hrană şi locuire), care au în obiectiv şi implică deposedarea de drama periferializării.
bunuri, apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, Proporţionalitatea formelor de relief, reţeaua hidrografică,
„confiscarea” fe-meilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea clima temperată, vegetaţia şi fauna bogate, resursele naturale
membrilor lor; variate şi din abundenţă în trecut, s-au constituit în avantaje şi,
– calamităţi naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare, deopotrivă, dezavan-taje pentru populaţia românească.
secetă, erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu Dezavantajele au început să apară când bogăţiile pământului
conse-cinţele de rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate românesc şi munca stăruitoare a locuitorilor săi au devenit surse de
bunurile; intrarea în conflict cu alte comunităţi sau acceptarea atracţie pentru populaţiile prădalnice, al căror mod de viaţă era
centrat pe jaf şi exploatare. Resursele naturale s-au transformat,
185 186
fără voia românilor, şi în povară. Vreme de secole, ei au fost Denumirea de „orânduire tributală” aparţine lui M.
privaţi de aceste daruri ale naturii, au fost vexaţi în propriul lor Constantinescu, la care subscrie şi profesorul Ion Banu, unul dintre
spaţiu de vieţuire de străini profitori, care i-au deposedat de resurse puţinii specialişti români care se implică în controversele lumii
şi le-au furat munca. ştiinţifice din străinătate în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut
Permanentizarea ocupării integrale sau parţiale a pământului în problematica dificilă şi complexă a „orânduirii asiatice”. Potrivit
aparţinător românilor de către imperiile învecinate a influenţat acestora, orânduirea tributală (şi nu tributară) este o formaţiune
evoluţia lor istorică. Ritmurile dezvoltării economico-sociale sunt socială care „nu se înscrie în rândul formaţiunilor clasice (de la
mai scăzute decât cele din Vestul continentului, generând, treptat, comuna primitivă la sclavaj, la feudalism, capitalism, socialism) şi
decalaje substanţiale faţă de societăţile occidentale. nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta din aceste formaţiuni”
Este o realitate mult prea evidentă ca să poată fi contestată: (Henri H. Stahl).
lumea îndepărtată a strămoşilor românilor şi cea a românilor, după Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei
încheierea procesului de etnogeneză, s-a dezvoltat pe o linie primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul
constant ascensională atâta vreme cât factori istorici agresivi nu le- acesteia, cum nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă
au influenţat mersul devenirii lor istorice. Aşa au fost perioadele sau cu cea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de
premergătoare impactului cu populaţiile războinice şi prădalnice feudalism, deşi ambele au un caracter agrar, sunt următoarele
sau cu puteri trecătoare europene, care le-au invadat spaţiul aspecte esenţiale:
tradiţional de vieţuire, schimbându-le cursul şi esenţa existenţei.  În orânduirea tributală „unitatea superioară” (conducerea
Din cele două situaţii opuse s-a configurat un trend evolutiv plasat uniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de
în incidenţa unei duble presiuni: dezvoltarea normală, „organică”, masa socială, ci formează o singură „formaţiune socio-
potrivit aspiraţiilor românilor, ca popor şi naţiune şi „dezvoltarea” economică”, în care numai unele poziţii diferă, în raport de bunuri
dependentă, impusă de dominatorii străini, ca expresie a propriei şi muncă; în feudalism avem de a face cu structuri sociale distincte
lor voinţe şi a intereselor lor economice, politice şi militare. Cele (clase sociale) opozante prin nivelul proprietăţii, interese şi
două tendinţe, diametral opuse, explică avan-surile, stagnările şi aspiraţii: seniorii (feu-dalii – laici şi bisericeşti) şi masa ţărănimii
regresele (uneori) societăţii româneşti, după cum explică şi dependente, majoritară, a orăşenimii şi meşteşugărimii
reacţiile antidominatorii ale populaţiei autohtone, cu obiec-tivul dependente.
eliminării stavilelor din calea reconstrucţiei unităţii statale şi  În orânduirea tributală pătura suprapusă (elita) se
dobândirii independenţei. mulţumeşte să „încaseze” surplusul produselor şi să „solicite” munci
2. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul „de ajutorare” (executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care
tributal şi efectele lui în plan social. Studiile asupra „orânduirii sunt, în fond, în folosul tuturor; în feudalism, seniorii se substituie
tributale” relevă că încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul unităţii centrale colective în încasarea tributului, fixându-i
românesc de la Dimitrie Cantemir se fac referiri la un anume mod cuantumul în raport de propria lor voinţă; din anonim şi colectiv,
de organizare socială, care, după M. Constantinescu, ar evoca un tributul devine individual, pe cap de gospodar, conducând la
alt tip de sistem social. Acesta consideră că „Există [...] decăderea în servaj a membrilor comuni-tăţii respective.
posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.Hr. să fie o variantă a  În orânduirea tributală ocupaţiile membrilor comunităţii se
orânduirii tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiul comunei desfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive sunt
primitive şi ipoteza orânduirii tribu-tale, chiar implicând unele supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.
elemente din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă  În timp ce în orânduirea tributală există un proprietar unic
decât cea a unei societăţi sclavagiste”. asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism pământul se
află în proprietate devălmaşă între senior (care este mai mult
187 188
stăpân decât proprietar deplin) şi între comunitatea rurală (care prin perpetuarea unei legende despre un „moş” comun al
nici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaş colectivităţii umane respective.
asupra unui hotar care aparţine comunităţii). Proprietatea feudală Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală
exprimă, astfel, un tip de relaţii de proprietate mixte – seniorale şi bazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces
ţărăneşti – confuze şi nestabile. Ipoteza existenţei „orânduirii complex şi de lungă durată.
tributale”, inclusiv în spaţiul tradiţional românesc, are, fără Obştea ţărănească este o formă străveche de agregare socială,
îndoială o anumită substanţă teoretică şi este atractivă. Nu este rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii autohtone, în
exclus ca un astfel de sistem socio-economic să se dovedească cu anumite forme prelungindu-şi existenţa până în pragul epocii
argumente certe că a funcţionat cândva. contem-porane. Este, totodată, o formă ancestrală socială care
3. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor opune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali – laici sau eclesiaşti
agrare şi reactiv antidominator. Dacă „orânduirea tributală” se – de aservire, dar nu aduce progrese în producţia de mărfuri şi nici
înscrie în rândul probabilităţilor istorice, obştea sătească este o nu poate contribui la dezvoltarea pieţei interne sau externe a
realitate socială indiscutabilă. Este o formă de agregare socială, societăţii româneşti, dimpo-trivă este o stavilă în dezvoltarea
care „vine” din adân-curile istoriei umane şi îşi prelungeşte economică. Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru perioadele
existenţa în mai multe zone europene, până în modernism. prefeudală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă,
Pentru istoria socială a comunităţilor româneşti, obştea constituind elementul opozant al spolierii ţăranilor de către marii
sătească are o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, feudali şi deopotrivă al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt
sociologi, eco-nomişti şi alţi specialişti i-au acordat o atenţie şi aspectul esenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul
considerabilă. social românesc de cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în
Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria vestul continentului aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ
socială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche rapidă, în ţările române (în Ţara Românească şi Moldova) aceasta
formă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu cunoaşte ritmuri mult mai reduse şi se prelungeşte până în epoca
demonstrează că, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor modernă.
geto-dace, existau forme de obştii cum erau comunităţile vicinale 4. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării
teritorializate, care, la rândul lor, prin unele forme structurale, dependente. Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva
ancestrale, indicau un „mo-del” anterior, de tipul comunităţilor teritoriilor vestice româneşti se prefigurează reinstalarea tipului
gentilice. imperial de dominaţie, inaugurat de romani în 105/106. Timp de trei
Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorială secole – de la începutul veacului al X-lea şi până la începutul
constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de veacului al XIII-lea – românii transilvăneni se confruntă cu
rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul expansiunea ungurilor. La sfârşi-tul acestui interval, Ardealul devine
în comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate principat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare
şi interese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi o au şi celelalte teritorii româneşti care decad în sistemul dominator
autoa-părare. Deşi comunitatea sătească era formată din familii străin nu la mare distanţă de timp. Din secolul al XIV-lea şi până la
diferite, cu vechime sau mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai 9 mai 1877 Ţara Românească şi Moldova sunt supuse de otomani,
păstrează tradiţia despre comunitatea de sânge moştenită din vremea soartă împărtăşită şi de Dobrogea (1417 –1877) şi Transilvania
ginţilor. Acest aspect reiese din conştiinţa moşnenilor şi răzeşilor (1541 –1688).
din spaţiul tradiţional românesc referitoare la înrudirea între toţi Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă
locuitorii satului devălmaş, prin fixarea unei genealogii comune şi mai întâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718),
189 190
Oltenia (1718) şi Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând comunităţi
rămâne sub habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt agrare, în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţie de
menţinute de Curtea de la Viena în propria împărăţie până în 1918. rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa
Ungurii revin în postură de dominatori asupra Transilvaniei în amplasată pe ea.
urma instituirii dualismului de tip monarhic în combinaţie cu Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi
Imperiul Habsburgic (1867). în spaţiul social românesc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la
Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară început din mai multe familii înrudite sunt primele tipuri de
rusească cunosc Muntenia şi Moldova între 1769 –1854, iar partea „localităţi” şi, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează
răsăriteană a Moldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în comunităţile pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport
componenţa Rusiei în 1812 şi este menţinută până în 1918, când se de predispoziţiile grupului uman din care erau alcătuite şi de
reuneşte cu România. Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunile comunitare
deoarece ruşii o ocupă între 1940-1941, apoi după 1944 şi până în agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele
1990. noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şi cele
Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări” a mai incitante ale istoriei sociale.
provin-ciilor româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală)
numeroase. Esenţa mutaţiilor care se produc în planul structurilor reprezintă o formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu
şi manifestărilor sociale şi nu numai a lor constă în marginalizarea mare greutate la schimbări şi mai ales la transformări,
(periferializarea) societăţii româneşti. caracteristică comună de altfel tuturor formelor de organizare de
Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul acest tip.
acelui proces complex şi de durată prin care o comunitate umană Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea
ajunge să se depărteze progresiv de standardele superioare şi presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. „Un sat –
performante ale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un mediu
sau chiar cu foarte mult sub nivelul acestora. Societatea românească cosmic, sub înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite
este în situaţia aceasta, sau mai exact a fost adusă într-o astfel de formaţii biogeo-grafice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv
situaţie, prin „efortul conjugat” al unor puteri europene. Evoluţia ei, sau reacţionează devenind el însuşi un agent de transformare,
ca şi a celor din această parte a continentului nu poate fi înţeleasă imprimând pecetea genului său de viaţă, socializând sau umanizând
fără cunoaşterea urmărilor prezenţei integrale sau parţiale a peisajul” (D. Gusti, 1968,
comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiul de exploatare a p. 420). Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se
imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric care are efecte raportează la spaţiul înconjurător („problema regiunii”), la spaţiul
generale zonale, dar şi urmări distincte pentru fiecare grup etnic luat utilizat pentru practicarea agriculturii („problema trupului de
separat. moşie”), la suprafaţa locuită („vatra satului”) şi la propriile sale
alcătuiri sociale.
IX. Comunităţile rurale şi urbane. Accentuarea caracterului Satele „se aşează” nu numai în raport de condiţiile de mediu,
agrar al societăţii româneşti ci şi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc. Formele îndeplinească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul
cele mai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane au „moşiei”, din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a
fost comunităţile săteşti, care stăpâneau în comun pământul, pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor
identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Britanie până destinate culturii plantelor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai
în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe târziu, tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii
191 192
laici sau eclesiaşti unor ţărani. În majoritatea lor, satele 2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.
mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau mutate „Oraşul românesc” ca produs autohton. Habitatul, în contextul
după voia stăpânilor de pământ, păşuni, păduri etc. În epoca dezvoltării culturii materiale şi spirituale, a diversificării structurilor
regulamentară şi, mai ales după aceea, se impune alinierea satelor, şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la
dată fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi
la sistematizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mai rezistente, mai
locuinţelor în satele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi
asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea schimbă înfăţi-şarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită,
liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pe măsură ce ne depărtăm concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative care generează
de epocile vechi, se ajunge la constituirea de noi aşezări rurale mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor, cristalizarea altor
după voinţa proprietarilor de pământ sau a autori-tăţilor vremurilor tipuri de compartimente şi manifestări ale populaţiei etc. Este, în
respective. fond un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi
O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană.
structurii aşezărilor rurale româneşti relevă situaţia că satele Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor
risipite şi satele răsfirate se dovedesc a fi cele mai tipice sate trecute şi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de
româneşti. Prepon-derent, ele sunt situate în zonele de munte şi viaţă socială, integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale
sub munte. În aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De forme. „Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de
aici s-a extins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile
câmpie. Există şi aşa-zisele sate răsfirate ,care sunt formate, pe de sociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii
o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de altă parte, industriale, comerciale, administrative centrale, satele,
din gospodării noi „roite” pe locuri mai îndepărtate. Între aceste corespunzând vieţii agrare şi stâne, corespunzând vieţii păstoreşti
două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, din timpul verii ( iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub
ambele fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul forma aceasta se prezintă, în genere, societatea românească.” (D.
românesc al înălţimilor. Spre ţinuturile joase se identifică alte Gusti, 1968, p. 273).
tipuri de sate, între care, în primul rând, satele adunate, ce au Oraşul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esenţă,
gospodăriile aşezate una lângă alta, cu tendinţe spre „o formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr
aglomerare.Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar, de locuitori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune
de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de ocupaţională şi specializare a serviciilor”; reglementare
vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe instituţională a raporturilor sociale; relaţii de rudenie la un nivel
munţi şi coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a scăzut; legături „de intercunoaştere redusă”; comportamente şi
lungul apelor; multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine cultură eterogene (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu).
muntoase mici, în care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi
care se înşiră, în ramuri sau radiar gospodăriile). Există şi alte procesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a
forme ale satelor româneşti: rotunde, circulare sau poligonale, oraşelor. În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce
triunghiulare, cum sunt satele de colonizare, satele de şes sau cele pot fi identificate în procesele de edificare a aşezărilor urbane.
situate de-a lungul văilor. În ansamblu, distribuţia pe regiuni a Între acestea se numără:
satelor româneşti ne relevă că la munte predomină satele risipite; a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări
în zonele colinare cele răsfirate, iar la şes şi în câmpie satele omeneşti fără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri
adunate, compacte. diferenţiate.
193 194
b) Constituirea oraşelor prin aglomerarea satelor. perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii experţi
c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin vestici, va reprezenta „Europa agrară”.
separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o
constituire a oraşelor constă în desprinderea şi „roirea” unor realitate care transpare de la primele documente scrise şi, evident,
elemente componente dintr-un oraş deja constituit. ea este anterioară mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în
d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii perioade lungi de după acestea, ţărănimea liberă este un strat
umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces foarte numeros şi puternic, răspândită în întreg spaţiul carpato-
caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind danubiano-pontic, sub numele de răzeşi, în Moldova, sau de
cvasi-generalizat în epoca apariţiei oraşelor medievale. moşneni şi megieşi, în Ţara Românească. Cu timpul, însă,
În spaţiul sud-est european existenţa oraşelor este o realitate ţărănimea liberă se diminuează, căzând în dependenţa feudalilor
economică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. români sau străini.
Conti-nuitatea lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este Ţărănimea dependentă , la începuturile evului mediu, alcătuia
remarcabilă, chiar dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), un strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe
şi-au făcut simţită prezenţa mai puţin. În decursul evoluţiei lor, măsură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti
comunităţile urbane s-au diferenţiat, fie datorită plasării lor în zone săteşti, a căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. În
geografice distincte, fie din cauza unor condiţii care le-au favorizat Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub
sau, din contră, le-au marcat existenţa. Evident, diferenţierile numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi
regionale au imprimat o anume „coloratură” habitatului urban, care (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau
a generat distanţări faţă de procesele de urbanizare înregistrate în lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un
vestul continentului. sat în altul).
Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice,
X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spre care generează competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru
modernism extin-derea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii
1. Dominanta agrară a structurilor sociale. Importanţa care (latifundii ), începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea
se acordă în curs obştii săteşti şi, deopotrivă, evoluţiei raporturilor şi continuând vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are
de proprietate din mediul rural, structurilor, manifestărilor şi limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să
proceselor sociale are în vedere preponderenţa ţărănimii în stăpânească imense suprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere
componentele socie-tăţii româneşti, care este însă serios amendată devenind sate boiereşti sau mănăstireşti.
în epoca comunistă, ca efect al industrializării intensive. „Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea
Preponderenţa ţărănimii în structura ocupaţională şi socială societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte
impri-mă un pregnant caracter agrar evoluţiei societăţii româneşti, al spre modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste
cărei trend spre modernitate este lent, cu tendinţe de accelerare la sociale: o minoritate care se bucura de o situaţie înfloritoare
începutul acestui secol şi, mai ales, după 1918. Aceste ritmuri lente economică şi de o existenţă îmbelşugată şi o majoritate care avea o
sunt datorate nu numai preponderenţei elementelor agrare, ci şi existenţă precară sub raportul regimului alimentar, al locuirii şi al
statutului de societate dependentă pe care o are, din nefericire, posibilităţilor materiale.
societatea românească, vreme de peste un mileniu. Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale
Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu din agricultură, materializate prin unele măsuri legislative
şi se menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului reparatorii, îndeosebi în epoca modernă şi contemporană (reforme
trecut. Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţa lor
195 196
intrinsecă, n-au dat unei probleme atât de acute, cum a fost mişcări sociale de anvergură, ce antrenează mase importante ale
problema agrar-ţărănească, decât dezlegări limitate. În felul acesta, populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor
asistăm la o perpetuare a acestei probleme, ceea ce a condus la politice, care denotă conştientizarea pericolului radicalizării
menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţărăneşti în structura raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixarea
societăţii româneşti până în epoca comunistă. sarcinilor economico-financiare ale ţărănimii dependente,
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”. Întregul desfiinţarea legării de pământ a sătenilor etc.).
set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare
comunităţile rurale şi care generează raporturi sociale specifice are din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este
un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile, a mai alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii
păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a pădurilor. româneşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele
Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau legislative începând cu 1878 (împroprietărirea „însurăţeilor”) s-au
mobilitatea cu care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietăţii agrare şi
între membrii lor au constituit puncte-cheie într-o strategie realistă de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte şi
a dezvoltării. Acele comunităţi care au trecut de timpuriu la arendaşi şi moşieri, pe de alta.
liberalizarea circulaţiei pământului, apreciat drept marfă şi, Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează
deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri de rectificare a socie-tatea românească se schimbă radical în 1918, prin eliminarea
decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au progresat dominaţiei străine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar
rapid, ajungând în vârful ierarhiei societă-ţilor dezvoltate. Cele şi redobân-direa deplinei demnităţi naţionale.
care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică
respins s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele
automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări ei pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa
susţinute economico-sociale. în continuare a peste o jumătate de milion capi de familie care n-au
Raporturile agrare din perioada feudalismului timpuriu, ca şi fost împroprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a
mai târziu, sunt dominate de manifestarea unor tendinţe, care se seminţelor selecţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi,
accentuează progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, creşterea dato-riilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc. au
organizate pe princi-piile obştii săteşti şi creşterea celor care devin fost alţi factori care au grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din
dependente; b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care perioada interbelică.
ajung să deţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate; c) În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să
amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de marii dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând
anihilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii
proprietari de pământ şi domnie; d) stratifi-carea mai accentuată a
româneşti. Se deschide, astfel, un capitol nou al regimului
ţărănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatea
proprietăţii agrare din România precum şi un tip nou de raporturi
românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă şi o majoritate sociale, încă insuficient studiate până în prezent.
sărăcită sau în curs de sărăcire; e) fuga ţărănimii de pe domeniile
nobililor (boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice şi
financiare tot mai apăsătoare (la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
peste 24.000 de familii din Transilvania se refugiază în Moldova şi
Ţara Românească); f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor
economiei rurale, care degenerează în violenţe spontane sau în dezvoltării moderne
197 198
1. Consecinţe ale trendului modernizator: dominanta care iau aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de
burgheză a structurii sociale. Modernizarea, în înţeles de proces de evoluţie. Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia
esenţă transformatoare, care defineşte parţial sau global sensul ca şi faţă de mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am
natura evoluţiei societăţii româneşti, este condiţionată de văzut, o reprezintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura
dezvoltarea proble-mei naţionale care generează, la rândul său, alte relaţiilor soci-ale din cadrul societăţii româneşti care traversează
probleme sociale. Diferite ca nivel şi complexitate, procesele sociale această perioadă istorică este general antagonică, excepţie făcând,
se constituie, deci, în elementul motor al metamorfozării parţial, raporturile dintre păturile superpuse, dar mai ales relaţiile
ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă, ele însele dintre muncitorime şi ţărănime, cu tendinţe de apropiere
sunt surse originale de „producere” a unei alte categorii de procese progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor
care acţionează în afara unor segmente sociale. existenţiale.
Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul
sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate struc-turilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă
aflân-du-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă. între clase şi categorii sociale. Procesul sărăciei este un însoţitor
Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul inevitabil.
dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti au
româneşti moderne: industrializarea. Timid conturată în prima condus la modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor acţiunii
jumătate a secolului trecut, industrializarea se cristalizează pregnant sociale, ca „agent” transformator. Sensul acţiunii sociale, în
în următoarea jumătate de veac, fiind urmată de crearea bazelor viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea structurilor
industriei maşiniste moderne româneşti. Industrializarea implică burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor,
mutaţii demografice, în sensul „migrării” unor segmente ale „schimbarea” socială presupune crearea unui cadru de manifestare
populaţiei din mediul rural în cel urban şi orăşenizarea acesteia, a capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială
determinând o substanţializare progre-sivă a procesului de şi democraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării
urbanizare. muncitoreşti se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii” burgheze
În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi cu „ordinea” socialistă. De aici şi mijloacele de acţiune modificate
generalizarea raporturilor capitaliste, care generează degradarea –greve (agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii,
treptată a marii suprafeţe latifundiare în favoarea dezvoltării manifestări ş.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei
proprietăţii mijlocii de tip burghez, aparţinând producătorilor rurale şi meşteşugarilor urbani).
liberi. Ambele procese conduc la schimbări în stratificarea socială, La nivelul suprastructurii instituţionale procesul de
ca şi în raporturile sociale. modernizare şi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea
Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este unui aparat instituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea
numai „derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element unor norme şi reguli precise de activitate şi stabilirea unui cadru
pulsativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul juridic de funcţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele
implementării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul deziderate de grup.
de modernizare a sistemului instituţional şi de reglementările În sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată
administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi ca un alt important proces al acestei epoci, care se exprimă, fie la
cu implicaţii determinante în definitivarea caracterului burghez al nivelul grupului social, fie la nivelul întregii mase sociale
societăţii româneşti. (naţiunea). La nivel grupal, se constată două direcţii bine
Era firesc ca, în împrejurimile schimbării stratificării sociale conturate: apropierea unor grupuri de înţelegerea forţei lor sociale
să asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri (ţărănimea, muncitorimea, burghezia) şi distanţarea altora de
199 200
perceperea obiectivă a realităţilor sociale (moşierimea, nobilimea). istoriei sociale, însă, cunoaşterea contribuţiilor sociologiei la
Imposibilitatea racordării conştiinţei lor sociale la legile clarificarea unor aspecte referitoare la interpretarea şi utilizarea celor
progresului le periferializează treptat, apropiind momentul două concepte este foarte importantă.
dezagregării lor ca structuri sociale. La nivel societal, conştiinţa Interpretările date celor două concepte, în perspectivă
socială se află în impact cu înnoirile burgheze, suferind istorică şi sociologică, aşa cum se regăsesc la diverşi autori,
transformări sensibile. De la conştiinţa de masă (socială) de tip precum şi analizarea acestora sunt importante în discernerea
feudal („încorsetat” de un complicat sistem de dependenţe şi relaţii corectă a evoluţiei atât a socie-tăţii cât şi a naţiunii române.
senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) se ajunge Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi
ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză, în care deopo-trivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuţii
primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de esenţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii
organizare, de conştiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de sociologice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti de esenţă burgheză. Eliberarea ireal sau imaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare
conştiinţei sociale de constrângerile feudale, a însemnat practic vechime, ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă,
eliminarea obstacolelor din calea progre-sului burghez, a
cu sângele poporului care o compune, cu trecutul şi produsele
transformării integrale a societăţii româneşti şi deopotrivă
strămoşilor şi cu viaţa psihică a indivizilor în viaţă”. Naţiunea –
alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine
demonstrează Gusti – este, deci, „o creaţie sintetică voluntară, o
articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea
idea-lului naţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, unitate socială, cu motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cu
că voinţa unei naţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi
istoric, devine faptă. Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi politic, care formează cultura naţională”. Nu poate fi separată de
1918. România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare la substratul ei etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei
concordie şi muncă încordată, la demnitate şi echitate socială, la rasiale specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice. Între
respect faţă de alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie”. Desigur, extensia
politică vizionară, pentru scrutarea viitorului. teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar
Într-o măsură adecvată, cu date şi informaţii consistente, ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii. Factorii natu-
comen-tate şi analizate într-o viziune integratoare, se acordă rali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei comunităţi
atenţia cuvenită fiecărui aspect semnalat anterior. naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii este
statul naţional, „care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare
XII. Societate – Naţiune integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire” (D. Gusti).
1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea. 2. Problema naţională – problemă socială primordială.
Definirea societăţii şi a naţiunii precum şi precizarea distincţiei Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul naţional-
dintre acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei unitar. Populaţiile din spaţiul sud-est european au neşansa de a
unei comunităţi umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi cunoaşte de timpuriu servituţile regimurilor de dominaţie impuse
sensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă de etniile prădal-nice sau de imperiile învecinate. Din acest punct
considerabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de vedere, destinul lor istoric este asemănător. Dominaţia străină a
de aspectele teoretice. Pentru aceştia din urmă cele două concepte au generat nu numai subdezvoltare şi sărăcie; ea generează şi reacţii
un pregnant caracter operaţional conferit de propriile demersuri care de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se amplifică şi se
evită abstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconciliabil. Acesta
concrete, cu încărcătură socială, politică, economică etc. În orizontul este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema naţională, ca
201 202
problemă socială fundamentală, de soluţionarea ei favorabilă 2. Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R.,
depinzând toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, Bucureşti, 1968, p.47, 213, 238, 259-262, 270, 281, 376, 383,
regimul proprietăţii agrare, sărăcia etc. 416, 469.
Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european, 3. Traian Herseni, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale,
înregistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
înregistrează şi reacţii antiimperiale, care o plasează în avanscena 4. Nicolae Radu, Furtună Carmen ş.a., Prefaceri socio-umane în
acestui areal european. Suportul esenţial al reacţiilor România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la
antidominatorii, care dobân-desc treptat trăsăturile unei mişcări de societatea postcomunistă, Editura Fundaţiei România de Mâine,
eliberare naţională, îl constituie conştiinţa unităţii de origine, de Bucureşti, 1996.
limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei româneşti, care originează 5. Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România
conştiinţa de neam şi identitatea naţională. „Naţionalizarea” de Mâine, Bucureşti, Bucureşti, 2000.
timpurie a structurilor româneşti (în înţeles gustian) este
referenţialul fondării ideologiei daco-româniste şi apoi a ideolo-
giei naţionale, ca ferment mobilizator şi incitator la acţiune
politică, diplomatică şi militară, pentru eliminarea barierelor
constrângătoare ale dominaţiei străine şi realizarea unităţii
naţional-statale.
Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile
spre modernism ale societăţii româneşti, care devin complementare
şi, deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de
imperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator,
comunitatea românească amplifică propriul spaţiu de manifestare
antidominator şi îi conferă o forţă suplimentară. În acest context,
momente relevante ale acţiunilor anterioare antiimperiale şi
manifestările care converg spre cristalizarea ideologiei naţionale
(unirea ţărilor române sub sceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600,
scrierile cronicarilor, efortul cultural şi ideologic al Şcolii ardelene,
unirea Ţării Româneşti şi Moldovei la 1859, obţinerea
independenţei de stat de către statul român modern, conferă un
substrat pragmatic demersurilor spre uni-tate naţional-statală, care
se săvârşeşte în 1918.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia studiu economico-social al


problemei noastre agrare, în Opere complete, vol. 4, Editura
Politică, Bucureşti, 1977.

203 204