Introducere

Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul vreunei
divinităţi, nici trimisul acesteia şi care, în plus, respinge chiar ideea unei Fiinţe supreme.
Însă acest întemeietor se auto proclamă „Trezitul” (Buddha) şi, implicit, călăuză şi maestru
spiritual. Acest prestigiu de „Salvator” face din mesajul său o „religie” şi transformă destul
de curând personajul istoric Siddhartha într-o fiinţă divină.1
Budismul îşi are originea în India în secolul al VI-lea î.C., o epocă de schimbări
economice şi sociale semnificative şi de intensă meditaţie religioasă. Fermenţii de gândire
raţională şi speculativă, pierderea interesului faţă de vechiul adevăr revelat în textele sacre,
preocupările pragmatice s-au tradus între-o mişcare de „disidenţă” religioasă şi filosofică.
Budismul respingea şi el sacrificiile şi logica sacrală implicate de acestea, el neagă existenţa
unui zeu personal sau a unui principiu absolut şi respingea tradiţia sacră a revelaţiei cuprinse
de Vede. Ceea ce era iniţial un curent minoritar şi deviant a reuşit să traducă în profunzime
noul discurs cultural astfel încât, în decurs de numai câteva secole, a ajuns tradiţia spirituală
dominantă a Indiei. 2
În decursul celor 2500 de ani în care budismul s-a răspândit în toate culturile Asiei
chiar şi în Occident, contururile vechii doctrine s-a modificat3 şi au luat naştere numeroase
scindări, în prezent fiind o religie divizată, fără o limbă scară comună şi fără o dogmă
strictă, clar formulată. Budismul aparţine Grupului de religii dharmice alături de hinduism şi
de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii.
Mai este numit şi „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile
textelor antice budiste) „Învăţăturile celui Lumniat”.4

Întemeietorul

Numele său de familie era Siddhartha, premumele Gautama. Datele istorice despre el
sunt destul de sărace. Cei mai mulţi dintre cercetători contemporani reţin că data naştere lui
ar fin în jurul anului 566 î.C., iar cea a morţii în 486 î. C. Tatăl, Suddhodana, şef al clanului
Sakya, guverna peste Kapilavastru, un mic sat oligarhic din câmpia de la poalele Himalaiei
1
V. PAL, Teme din istoria religiilor, Miercurea-Ciuc 1997, 103.
2
A.A. V.V., Manual de istorie a religiilor, trad. MIHAI ELEN, Humanitas, Bucureşti 2003, 301.
3
Ibidem.
4
Acces URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism> (accesat 15 mai 2009), 1 aprox.

2
dinspre Nepal. Chiar şi momentul conceperii sale este extraordinar. În timpul şederii sale în
paradisul Tuşita, Buddha alege momentul şi locul naşterii sale pe pământ. În Lalitavistra şi
în Nidanakatha, naraţiunea se întreţese cu o atmosferă ca de vis în faţa miracolului: lumina
se revarsă deodată în lume pământul freamătă, o muzică suavă umple pământul. Buddha
pătrunde în sânul lui Maya sub forma unui elefant alb cu şase colţi. Fiinţă pură, înconjurată
şi ajutată de zei, abia născut6 el prezintă deja cele 32 de semne fizice ale desăvârşirii. Mama
lui moare la câteva zile după naşterea lui, după ce primise prevestirile care anunţau naşterea
unui copil miraculos5. La 16 ani se căsătoreşte cu verişoara sa Yasodhara. Ieşind de mai
multe ori din palatul său şi din grădinile care îi formau viaţa de adolescent, a întâlnit un
bătrân, apoi a întâlnit un bolnav, un convoi funerar; criza de „iniţiere se traduce printr-o
conştientizare a suferinţei şi a caracterului iluzoriu al vieţii. După ce şi-a luat rămas bun de
la soţie şi de la copilul abia născut, Siddhartha părăseşte casa, leapădă veşmintele de prinţ şi
intră în pădure în singurătate, pentru a căuta ceea ce nu se naşte, ceea ce nu îmbătrâneşte şi
nu decade, ceea ce nu moare, ceea ce nu doare, ceea ce e neprihănit, cu totul liber de orice
încătuşare: Nirvana Urmează o lungă perioadă de chinuri şi încercări. Are maeştri mari ai
timpului său dar nefiind satisfăcut întreprinde propria lui călătorie. Face asceză, meditaţii
pentru a găsi iluminarea minţii. La picioarele unui arbore, pe când se afla la picioarele unui
copac de pipal, simbol al Arborelui Vieţii şi axis mundi, înfruntă ultima din încercările
iniţiatice. Înainte de a se reculege în meditaţie este asaltat de Mara, Moartea. Ea ghicise
descoperirea iminentă a salvării, oprind ciclul etern al renaşterilor şi morţilor deopotrivă, va
pune capăt domniei sale. Atacul este iniţiat de o ramată de demoni, strigoi şi monştri, dar
meritele anterioare ale lui Buddha şi depoziţia sa blândă,ridică în jurul lui o zonă de
protecţie şi rămâne neatins. Învinsă, Mara se retrage către revărsatul zorilor.6 Biruinţa asupra
ispitelor marchează sfârşitul perioadei de liminalitate şi este premisa transformări sale
interioare. În prima parte a nopţii, Siddhartha parcurge cele patru stadii ale meditaţiei care îl
poartă treptat la atingerea nu tristei, nu veseliei, ci echilibrului minţii, eliberând conştiinţa
de legăturile cu lumea sensibilă. În zori nimicită ignoranţa, risipită bezna, trezită
cunoaşterea, dobândită lumina, Siddhartha devine Buddha, iluminatul.7

5
M. ELIADE, I.P. CULIANU, Dicţionar al religiilor, trad. CEZAR BALTAG, Humanitas, Bucureşti 1996, 56-57.
6
V. PAL, op.cit., 104.
7
A.A. V.V., Manual de istorie a religiilor, 301-303.

3
 Începe a doua poarte e vieţii sale exemplare, care este o oglindire a primeia.
Traversează din nou o perioadă de zbucium: nu ştie dacă să dezvăluie acel adevăr profund,
greu de descoperit greu de perceput, liniştit, nepreţuit, intim, accesibil doar înţelepţilor;
este ultima ispitire al lui Mara, care îi cere lui Buddha să intre în nirvana fără să se
sinchisească de ceilalţi oameni. Dar Buddha se întoarce în lume şi logica discursului
hagiografic vrea ca primii care ascultă noua doctrină şi care se convertesc să fie discipoli
care îl părăsiseră: este recunoaşterea doctrinei sale.8 Alegerea de vieţii de rătăcitor şi de
cerşetor va face ca, timp de aproape 45 de ani , Buddha să-şi răspândească învăţăturile.
Simţind că moartea e aproape, Buddha îl cheamă la sine pe Ananda, biruit de durere îl pune
9
să şadă alături de el şi îi dă ultimele sfaturi. Astfel acela care a intrat in lume în mod
miraculos, care a ieşit din condiţia lui din prinţ, care prin asceze şi meditaţii a reuşit să
obţină luminarea, care s-a debarasat de simţuri şi de dorinţe intră eliberarea definitivă a
parinirvanei.

2. Doctrina

Există în surse o atât de neobişnuită unanimitate cu privire la conţinutul primei

predici a lui Buddha, încât nu există nici un motiv pentru a nu vedea în ea esenţa experienţei
sale cognitive sau ceea ce considera el că poate transmite din acesta fiinţelor care nu s-au
trezit încă.10

2.1. Cele trei caracteristici

Conform filozofiei budiste, existenţa, lumea în general are trei caracteristici:
- impermanenţa;
- non-sinele;
- insatisfacţia sau durerea;
În budism, existenţa individuală a omului aduce suferinţă tocmai din cauză că ea este
o simplă sinteză a unor factori impersonali şi impermanenţi supuşi distrugerii, o mixtiune a
celor cinci „agregate” ce compun fiinţa: corpul, materialitatea (carnea, părul, dinţii, sângele,
oasele, temperatura corporală); senzaţiile (bucurie, tristeţe, indiferenţă); percepţiile (văzul,

8
Ibidem, 303.
9
Ibidem, 304.
10
J. DELEMEAU, Religiile lumii, Humanitas, Bucureşti 1993, 436.

4
auzul, gustul, percepţia tactilă, olfactivă şi spirituală); activitatea minţii (voinţă, concentrare,
vigilenţă, respect, confuzie, calm, etc.); conştiinţa.
Conform lui Buddha sub straturile acestor „agregate” nu există nici un „sine”,
sufletul veşnic, ceea ce hinduiştii numesc „atman”, fiind doar o iluzie, o irealitate. El
consideră că atât trupul, cât şi percepţiile, senzaţiile, mintea şi conştiinţa nu pot constitui un
suflet, o entitate veşnică, deoarece se află într-o permanentă transformare, sunt efemere.
Existenţa unui om este relativă, a fost făcută posibilă prin intersecţia unor forţe universale
supuse unor schimbări permanente, este dependentă unei legi a cauzalităţii, este o
componentă trecătoare a universului şi a timpului, !o flacără în această mare de foc”.
Budismul nu admite astfel nimic veşnic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbător,
lipsit de substanţă. Astfel, budiştii nu pot vorbi despre un „eu” veşnic, despre un „sine” ca o
entitate continuă, permanentă, ci despre „non-eu”, „non-sine” sau „anatta”. Această
impermanenţă este totodată şi foarte vagă, deoarece prin moartea omului, nu se realizează o
distrugere totală a existenţei lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise într-o viaţă
următoare prin reîncarnare. Astfel moştenitorul faptelor este acelaşi cu cel care le-a comis,
dar în acelaşi timp este diferit de acesta, are cu totul alte „agregate” componente. Deşi par
contradictorii, identitatea persoanei reîncarnate cu cea din viaţa anterioară şi diferenţa,
neidentitatea acestora, coexistă. Aceeaşi concepţie este abordată şi în cazul schimbărilor
umane ca maturizarea, îmbătrânire, etc.: omul devine o altă persoană, cu toate că rămâne
acelaşi. Spre deosebire de hinduism, reîncarnarea budistă nu constă în migrarea sufletului de
la un trup mort spre embrionul unei viitoare fiinţe, ci continuarea de către un individ nou a
existenţei care până atunci se manifesta în cel decedat, conform încărcăturii karmice
acumulate.11

2.2. Cele Patru Adevăruri Nobile

Cele Patru Adevăruri Nobile conţin miezul învăţăturilor lui Buddha. El le-a predicat
în prima sa cuvântare de la Bernares, la scurt timp după Trezire, în faţa celor cinci vechi
însoţitori ai săi.12

11
Acces URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism> (accesat 15 mai 2009), 5 aprox.
12
M. ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, trad. CEZAR BALTAG, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1986, 93.

5
 Primul adevăr priveşte suferinţa sau durerea. Pentru Buddha totul este suferinţă.
Într-adevăr naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea
este suferinţă. A fi unit cu ceea ce nu-ţi place este suferinţă, etc.13 Cele ce există sunt
compuşi psihofiziologici ai celor „cinci îmbinări” inseparabile; aceste îmbinări dau
conştiinţei care le percepe aparenţa înşelătoare a unei entităţi unice şi se află la originea
procesului de corupere, de divizare şi de poftă care provoacă durerea. Chiar şi ceea ce luăm
drept plăcere sau fericire vai fi în cele din urmă doar durere, căci şi aceste stări contribuie la
ataşarea fiinţei de ciclul existenţelor.14
Al doilea adevăr este legat originea suferinţei în dorinţa, pofta sau setea care
determină încarnările. Această sete caută mereu noi satisfacţii; se pot distinge: dorinţa de
satisfacere a plăcerilor simţurilor, dorinţa de perpetuare şi dorinţa de extincţie (nirvana). 15
Cauza directă este fapta, karma, provocată la rândul ei de „sete”, poftă nesăţioasă care poate
avea drept obiect plăcerea, existenţa sau non-existenţa. Această sete şi consecinţele ei se
desfăşoară într-u lanţ cauzal cu doisprezece membri, care constituie e asemenea una dintre
cele mai vechi respectate dogme ale budismului.16
Al treilea adevăr este despre înlăturare. Acest cuvânt „înlăturare” sau încetare (a
durerii) este foarte apropriat de extincţie (nirvana) şi desemnează practic acelaşi lucru, mai
precis posibilitatea de a întrerupe brusc acelaşi lucru, mai precis posibilitatea de a întrerupe
brusc ciclul naşterilor şi morţilor, care este reţinut de prin producerea faptei. Astfel întrerupt
orice fel de poftă se opreşte renaşterea pentru a intra într-o stare de indestructibilă.17
Al patrulea adevăr indică drumul ce duce la eliberare: „acesta este, monahilor,
sfântul adevăr referitor la cărarea ce duce la suprimarea durerii: este augusta cărare
octuplă, şi anume: dreapta credinţă, decizia dreaptă, cuvântul drept, acţiunea dreaptă,
viaţa dreaptă, efortul drept, amintirea dreaptă, concentrarea dreaptă.” Este ceva mai mult
decât un cod moral şi dobândeşte caracterul unei trapeutici spirituale, condiţionată de
respectarea riguroasă a unor tehnici bine definite de stăpânire a minţii.18

13
Ibidem.
14
J. DELEMEAU, op. cit., 436-437.
15
Cf. Ibidem.
16
J. DELEMEAU, op. cit., 437.
17
Cf. Ibidem.
18
A.A. V.V., Manual de istorie a religiilor, 306.

6
2.3. Reîncarnarea
Problema reîncarnării este un capitol de căpătâi în budism. Dacă o singură viaţă
implică deja suficiente suferinţe prin dezamăgirile pe care le oferă, totuşi aceste suferinţe se
amplifică într-o măsură infinită şi nelimitată, dacă admitem faptul că ele trebuie suportate
din nou şi permanent, în perspectiva unui ciclu continuu de reîncarnări, la care omul este
supus. Fiindcă, realmente, din perspectiva budistă, viaţa nu se încheie odată cu moartea.
După moartea unei fiinţe nedesăvârşite urmează în mod imperios necesar şi inevitabil
renaşterea sa, în baza căreia suferinţa existenţei şi morţii se repetă. Fiecare fiinţă are în urma
sa un ciclu de existenţe anterioare, în care, a suferit infinit de mult şi de intens. Din veşnicie
fiecare om a peregrinat din existenţă în existenţă fără să ştie că bucuriile sunt efemere iar
suferinţele constante, el şi-a manifestat consecvent setea după o nouă existenţă.19
Prin această doctrină budismul a negat pe de-o parte teoria creaţiei, care atribuie
responsabilitatea fericirii şi nefericirii individului Brahma-Creator şi, pe de altă parte, teoria
20
hazardului, potrivit căreia fericirea şi nefericirea nu au cauze speciale. doctrina cu privire
la kamma explică de asemenea de ce există o atare diversitate printre fiinţele vii. Într-
adevăr, atunci când o anume fiinţă a făcut acţiunii bune, ea va renaşte într-o familie bogată;
va avea o situaţie bună, o sănătate excelentă, o înfăţişare plăcută, o voce frumoasă, etc.
Invers, o altă fiinţă, din cauza acţiunilor sale rele va renaşte în sărăcie, va fi urâtă şi va avea
handicapuri de netrecut. Culmile şi prăpastiile vieţii pot astfel să fi rezultatul unor kamma
comise chiar în această viaţă sau în vieţile anterioare. Altfel spus, kamma bune dau roade,
21
iar kamma rele au rezultate amare. Pentru a obţine iluminarea, un budist trebuie să se
detaşeze de karma şi de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să continue să facă fapte bune, dar
cu o atitudine detaşată de rezultatul lor. El trebuie să renunţe la dorinţă, ignoranţă, poftă,
iluzie, egocentrism sau credinţă într-un sine veşnic, să devină impersonal. În general se cred
că nu există altă metodă de a învinge karma decât pe calea celor opt braţe. Cu toate acestea,
în câteva sutre Mahayana, Buddha predică că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice
se şterge o mare cantitate de încărcături karmice.22

19
N. ACHIMESCU, Budiesm şi Creştinism, Junimea Tehnopress, Iaşi, 55-56.
20
J. DELEMEAU, op. cit., 449.
21
Ibidem.
22
Acces URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism> (accesat 15 mai 2009), 7 aprox.

7
2.4. Nirvana
Nirvana reprezintă starea în care este nimicită suferinţa ţi în care omul se
debarasează de ciclul reîncarnărilor, se debarasează de orice apariţie, dispariţie sau
transformare. Nirvana este un neant, cu toate că în diferite credinţe populare ea se
materializează sub forma unui spaţiu paradiziac. Majoritatea surselor budiste ce vorbesc
despre Nirvana o descriu prin propoziţii negative, pentru că afirmaţiile ar putea limita sau
defini greşit realitatea, în timp ce negaţiile îi redau cu fidelitate infinitudinea şi absolutul.23
Propriu-zis, ea semnifică nimicirea dorinţei instinctuale de reincarnare, eliberarea de
cele trei rele fundamentale: pofta, ura şi iluzia, din care izvorăsc toate faptele care ne împing
spre o nouă reincarnare, ca şi anihilarea oricăror procese intenţionale, care cauzează noi
forme de existenţă. În fine, însemnând stingerea oricărei dorinţe, Nirvana apare simultan şi
ca o „stingere”, de unde rezultă că pofta, ura şi iluzia reprezintă cele trei moduri de
manifestare a dorinţei instinctuale.24
Buddha nu dă deloc o „definiţie” a Nirvanei, dar revine neîncetat asupra unora din
„atributele” sale. El afirmă că oamenii numiţi sfinţi eliberaţi, „au atins fericirea de
neclintit”, că Nirvana „este beatitudine”, că el Preafericitul, „l-a atins pe Cel Nemuritor”, şi
că şi călugări îl pot atinge: Vi-l veţi însuşi din această viaţă, veţi trăi bucurându-vă de Cel
Nemuritor. Sfântul eliberat, „chiar din această viaţă, întărit, nirvanizat, simţind fericirea în
sine, îşi petrece vremea cu Brahman”.25 De aici rezultă că există două feluri de Nirvana:
a) Nirvana văzută, actuală, pământească. Nirvana vizibilă este starea realizată de către
cel desăvârşit deja în cursul existenţei actuale; el nu mai realizează nici un fel de karma
cauzatoare de puteri instinctuale, ci aşteaptă doar a se „stinge”.
b) Nirvana transcendentală, eshatologică, nevăzută. Nirvana transcendentală apare ca o
consecinţă a Nirvanei vizibile, în momentul în care survine moartea unui desăvârşit.
Intervalul de timp dintre dobândirea Nirvanei din viaţă şi intrarea în Parinirvana
desăvârşită poate dura mai muţi ani, ca şi în cazul lui Buddha. Parinirvana nu reprezintă
nimic altceva decât stingerea definitivă a tuturor componentelor ale non-eului.

23
Ibidem, 9 aprox.
24
N. ACHIMESC, op. cit., 151.
25
M. ELIADE, op. cit., 98-99.

8
 3. Textele sacre
Literatura sacrosanctă a budismului cunoaşte o bogată varietate, însă niciuna dintre
lucrări nu provine de la Buddha însuşi. Ea nu reflectă decât învăţăturile lui Buddha
transmise pe cale orală discipolilor, învăţături care au suferit, mai mult sau mai puţin,
modificări fiind afectate de amprenta personală a scriitorului. Importanţa fiecărui text este
dezbătută în cadrul şcolilor budiste care le conferă diferite grade valorice; de exemplu, unele
grupări consideră anumite texte obiecte religioase, în timp ce altele preferă o percepere
scolastică a lor. Nici limba sacră nu este una unitară, scrierile fiind în sanscrită sau pali, sau
traduse în chineză, japoneză, tibetană, etc26.
Scrierile sfinte se divid în două categorii principale: scrieri canonice, care conţin
mesajul transmis de religia lui Buddha şi scrierile necanonice, adică tratatele doctrinare şi
comentariile aduse pe marginea lucrărilor canonice. Textele canonice budiste sunt împărţite
în trei culegeri voluminoase cunoscute sub numele sanscrit Tripitaka „Coşul întreit”.
Conform canonului, după moartea lui Buddha a avut loc primul consiliu budist, condus de
călugărul Mahākāśyapa, care avea drept rol stabilirea, clarificarea fundamentelor noii religii.
Ananda, cel mai mare discipol al lui Gautama Buddha a fost chemat pentru a expune
predicile stăpânului său şi, după unele surse a fost şi cel care a alcătuit „abhidhamma”
(doctrina), o colecţie de texte analitice ce face parte din canon. Upāli, un alt discipol, a
prezentat regulile Vinaya. Mărturiile lor au stat la baza canonului Tripitaka şi au format cele
trei culegeri:
Coşul disciplinei (Vinaya) ce conţine norme de etică religioasă pentru călugări şi
călugăriţe, explicaţii ale originii şi importanţei acestor norme, precum şi pedepse
disciplinare pentru încălcarea lor şi povestiri exemplificatoare.
Coşul povestirilor (Sūtra Pitaka) conţine cuvântările, aforismele şi predicile lui
Buddha şi ale discipolilor săi şi spre deosebire de Vinaya Pitaka este importantă nu doar
pentru monahi, ci pentru întreaga comunitate budistă.
Coşul doctrinei (Abhidharma Pitaka) abordează şi clasifică noţiunile centrale ale
budismului. 27

26
Acces URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism> (accesat 15 mai 2009),14 aprox.
27
Ibidem, 15 aprox.

9
 Singura din cele „Optsprezece şcoli” ale budismului antic care continuă să existe şi
în zilele noastre, şcoala Theravada, „şcoala celor vechi”, a păstrat pali ca limbă sacră şi
transmite ceea ce ea susţine că ar fi învăţătura originară a lui Buddha.

4. Budismul în diferitele regiunii

Începând din primele secole ale erei noastre, budismul a avut o foarte largă
răspândire în Asia, de-a lungul a două direcţii principale: din India s-a propagat spre nord în
ţările din Asia Centrală, pentru a ajunge mai apoi în China şi, trecând prin Coreea, în
Japonia. Urmând în schimb ruta meridională, a ajuns în Sud-Estul asiatic.28

4.1. Budismul în China

Budismul, odată ajuns în China, cunoaşte un moment crucial în transformarea şi
elaborarea doctrinei indiene care, într-o formă reînnoită şi îmbogăţită de cultura chineză,
este transmisă ţărilor limitrofe. Cultura chineză cunoaşte budismul într-un mod foarte lent şi
fragmentar: nu a fost aplicat un cadru complet şi coerent al doctrinei şi al istoriei sale,
deoarece textele canonice sosesc în mai multe valuri.29 În prima perioadă, misionarii budişti
s-au ferit să şocheze, limitându-se la predici, la învăţăminte morale, la doctrinele tărâmurilor
pure ale acelor buddha transcendenţi, la tehnicile de meditaţie, lăsând deoparte multe
noţiunii specifice budismului. Prin traducerile la textele budismului, care s-au treptat, noua
religie a devenit cu adevărat un budism chinez.30

28
J. DELEMEAU, op. cit., 332.
29
Ibidem.
30
P. GAUDIN (coord.), Marile religii, Orizonturi Lider, Bucureşti 1995, 390.

10
4.2. Budismul în Japonia

Curiozitatea şi hazardul speculativ ale culturii chineze au determinat marile

operaţiunii hermeneutice care au „tradus” noutatea budismului indian înlăuntrul lumii
religioase din Asia Orientală. Cultura japoneză le-a preluat făcându-le mai sofisticate,
mai esenţiale, mai extreme.31 Budismul a început să se răspândească în Japonia către
anul 530 al erei creştine. Introdusă prin intermediul regatului coreean Paekche,
doctrina va fi supusă imediat procesului de asimilare prin care orice aport exterior este
mai devreme sau mai târziu, japonizat în profunzime. Cele mai mult dintre curentele
budismului japonez s-au născut dintr-o şcoală foarte eclectică, şcoala Tendai, adaptată
la învăţământul chinez la începutul secolului al IX-lea.32

4.3. Budismul în Tibet

Budismul a ajuns în Tibet prin secolul al VII-lea d.C.33 Mongolezii tradiţionali
venerau cerul şi pe strămoşi şi erau adepţii unui şamanism nord-asiatic. În anul 1578, Altan
Khan, vrând să unească sub conducerea sa neamul mongol, a pactizat cu liderul unei secte
budiste tibetane oferindu-i şcolii sale protecţie în schimbul legitimităţii religioase. Liderul a
primit titlul de Dalai Lama (adică de învăţător spiritual suprem; în traducere expresia
înseamnă „lama oceanului”), pe care îl poartă şi succesorii săi de astăzi. Altan Khan moare
puţin timp mai târziu, însă secta budistă Gelug se răspândeşte în întreaga Mongolie.
Budismul mongolez combină Mahayana cu ritualurile tantrice şi practicile tibetane
tradiţionale şi este coordonat de lama, lideri spirituali similari unor guru hinduşi. În perioada
1924-1990, manifestarea religioasă în această ţară a fost stingherită de regimul comunist.34

4.4. Budismul în India

După extincţia budismului de pe teritoriul indian din secolul al XIII-lea, această
religie tinde să se întoarcă la origini abia în 1891, Meditaţia budistă Vipassana acaparează
tot mai mulţi amatori mai ales în India, dar şi în ţările occidentale. În prezent, în India sunt
12-17 milioane de budişti.35

31
J. DELEMAEU, op. cit., 340.
32
P. GAUDIN, op. cit., 391.
33
J. DELEMAEU, op. cit., 347.
34
Acces URL: <http://ro.wikipedia.org/wiki/Budism> (accesat 15 mai 2009), 27 aprox.
35
Ibidem, 30 aprox.

11
12