12.

POLUAREA AERULUI
DATORATĂ
PARTICULELOR
12.1. Particule poluante
Particulele sunt acele minuscule pulberi solide sau lichide care sunt
suspendate în aer şi care, de obicei, sunt invizibile individual pentru ochiul liber.
Totuşi, colectiv, particulele mici formează deseori o pâclă ce limitează vizibilitatea.
Într-adevăr, în multe zile de vară cerul de deasupra oraşelor din America de Nord şi
Europa are o culoare albă lăptoasă, în loc de albastră, datorită împrăştierii luminii
de către particulele suspendate în aer.
Particulele suspendate într-o masă dată de aer nu sunt nici toate de aceeaşi
mărime sau formă, nici nu au aceeaşi compoziţie chimică. Cele mai mici particule
suspendate au o mărime de aproximativ 0.002 µm (adică 2 nm). Pentru comparaţie,
lungimea moleculelor gazoase tipice este cuprinsă între 0.0001 şi 0.001 µm (0.1
până la 1 nm). Atunci când picăturile mici de apă din atmosferă se contopesc în
particule mai mari decât această valoare, ele corespund picăturilor de ploaie şi cad
din aer atât de repede, încât nu sunt considerate ca fiind “suspendate”. Domeniile
de mărime ale tipurilor comune, [1], de particule suspendate sunt ilustrate în figura
12.1.
Diametrul particulelor este proprietatea lor cea mai importantă. Din punct de
vedere calitativ, particulele individuale sunt clasificate în grosolane şi fine, în
funcţie de diametrul lor, dacă este mai mare sau mai mic de 2.5 µm. Pentru
comparaţie, este de menţionat că, pentru a acoperi suprafaţa unei mici monede ar fi
nevoie de aproximativ 100 milioane de particule cu diametrul de 2.5 µm.
Pentru particule solide neregulate (nesferice), metoda obişnuită pentru
caracterizarea particulei este de a introduce un „diametru echivalent”, acesta fiind
diametrul unei particule sferice care are acelaşi comportament în sistemul
experimental.
Diametrul aerodinamic este unul dintre cele mai comune diametre
echivalente. Poate fi definit ca diametrul unei sfere cu aceeaşi viteză ca cea a sferei
care trebuie măsurată. Diametrul aerodinamic este folosit în mod frecvent pentru a
descrie mişcarea particulelor în diverse sisteme. Oricum, mişcarea neregulată a
particulelor poate să nu fie caracterizată precis cu ajutorul diametrului echivalent
din cauza rotaţiei şi translaţiei complexe a mişcării neregulate a particulelor
comparate cu sfera.
Particulele solide ultrafine şi aglomerate pot avea dimensiuni de ordinul
micronilor. Particulele individuale, care compun aglomeratele, se numesc particule
primare. Se presupune că particulele primare au o formă uniformă, această
Poluarea aerului datorată pacticulelor 207

presupunere nefiind concludentă.

Există multe denumiri obişnuite pentru particulele atmosferice: “praf” şi
“funingine” se referă la solide, “pâcla” şi “ceaţa” se referă la lichide, cea din urmă
desemnând o mare concentrare de picături de apă.
Aerosolul este o colecţie de particule, fie solide, fie picături lichide,
dispersate în aer. Un aerosol adevărat (spre deosebire de, să zicem, rezultatul unui
spray pentru păr), are particule foarte mici; diametrele lor sunt mai mici de 100
µm.
Aerosolii sunt frecvent multicomponenţi, adică sunt compuşi din specii
chimice diferite. O singură particulă de aerosol poate fi compusă din mai multe
grupuri chimice şi întreg aerosolul poate exista ca un amestec de particule de
compoziţii diferite. Două cazuri limită sunt uneori considerate pentru aerosolii
multicomponenţi. Dacă toate particulele au aceeaşi compoziţie chimică, aerosolii
se numesc amestecaţi intern. Dacă componentele chimice sunt segregate, astfel ca
particulele să depindă chimic diferit de sursele lor, aerosolii se numesc amestecaţi
extern. Cele două cazuri limită se pot distinge prin măsurarea compoziţiilor
chimice ale particulelor individuale. Chiar dacă aerosolii sunt amestecaţi intern sau
extern, au importante implicaţii în comportamentul aerosolilor.

Fig. 12.1. Mărimile tipice pentru particulele atmosferice aeropurtate

208 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

În mod intuitiv, se poate crede că toate particulele trebuie să se stabilească şi

să se depună rapid pe suprafaţa Pământului sub influenţa gravităţii, însă acest lucru
nu este adevărat pentru particulele mai mici. Conform legii lui Stoke, viteza cu care
particulele cad creşte cu pătratul diametrului lor. Cu alte cuvinte, o particulă care
are jumătate din diametrul alteia cade de patru ori mai încet. Particulele mici cad
atât de încet, încât ele sunt suspendate aproape nedeterminat în aer, dacă nu se
lipesc de vreun obiect pe care îl întâlnesc. Cele foarte mici se aglomerează pentru a
forma particule mai mari, de obicei tot din categoria celor de mărime fină. Astfel,
particulele fine rămân de obicei în aer timp de zile întregi sau săptămâni, pe când
cele grosolane se depun destul de rapid. Pe lângă acest proces de sedimentare,
particulele mai pot fi îndepărtate din aer prin absorbţia lor în picăturile de ploaie în
cădere.

12.2. Surse de particule atmosferice

Particulele grosolane îşi încep existenţa sub formă de substanţă solidă,
deoarece, în principal, ele îşi au originea în procesul de dezintegrare a “bucăţilor”
mai mari de materie. Poluanţii minerali reprezintă sursa de particule grosolane din
aer. Multe dintre particulele mari din praful atmosferic, în special din aerul zonelor
rurale, sunt la origine sol sau rocă şi, în consecinţă, compoziţia lor elementară este
asemănătoare cu cea a scoarţei pământului, având concentraţii mari de Al, Ca, Si şi
O, sub formă de silicaţi de aluminiu, dintre care unii mai conţin şi ionul de calciu.
În preajma şi pe deasupra oceanelor, concentraţia de NaCl solid este foarte mare,
deoarece spuma de mare eliberează în aer particule de clorură de sodiu, atunci când
se evaporă apa. Şi polenul eliberat de plante constă din particule grosolane din
domeniul 10÷100 µm. Particulele de cenuşă vulcanică sunt în majoritate de mărime
grosolană.
Sursele de particule grosolane mai mari sunt cele naturale, precum erupţiile
vulcanice şi activităţile umane, ca de exemplu, cultivarea pământului şi concasarea
pietrei în cariere, care duc la preluarea particulelor de humus şi de rocă de către
vânt. Particulele grosolane din multe zone sunt bazice, datorită prezenţei
carbonatului de calciu şi alte asemenea minerale din soluri.
Particulele grosolane rezultă din spargerea unora mai mari, pe când cele fine
se formează, în principal, prin reacţii chimice şi prin coagularea unor specii mai
mici, inclusiv a moleculelor în stare de vapori. Conţinutul organic mediu al
particulelor fine este în general mai mare decât cel al particulelor grosolane. De
exemplu, arderea incompletă a combustibililor pe bază de carbon, precum
cărbunele, păcura, benzina şi combustibilul diesel, produce multe particule de
funingine, care, în principal, sunt cristaloizi de carbon. În consecinţă, una dintre
principalele surse de particule atmosferice pe bază de carbon, atât fine, cât şi
grosolane, este procesul de ardere a combustibilului fosil. O mare parte din
conţinutul organic al emisiilor este formată din carbon elementar, iar aceasta poate
Poluarea aerului datorată pacticulelor 209

fi uşor observată sub formă de fum negru emanat de aceste instalaţii.

Particule fine suspendate în atmosferă sunt predominant formate din
compuşi anorganici ai sulfului şi ai azotului. Categoriile cu sulf îşi au originea în
gazul bioxid de sulf, SO2, produs, atât de surse naturale (de exemplu vulcani), cât şi
de surse industriale de poluare (centrale electrice în principal şi alte instalaţii de
ardere), iar acesta se oxidează pe perioade de ore sau zile până la acid sulfuric şi
sulfaţi în aer. Acidul sulfuric însuşi, H2SO4, călătoreşte în aer, nu sub formă de gaz,
ci de aerosol cu picăturile fine, deoarece are o mare afinitate pentru moleculele de
apă. Particulele fine din multe zone sunt acide, din cauza conţinutului lor de acid
sulfuric şi acizi azotici. Acidul azotic este produsul final al oxidării gazelor
atmosferice cu azot, precum NH3, NO. şi NO2. . Acidul azotic, HNO3, având o
presiune de vapori mult mai mare decât o are acidul sulfuric, H2SO4, va conduce la
o condensare mai mică a acidului azotic pe particulele pre-existente, decât la
H2SO4. Dacă în aer se găseşte o cantitate substanţială de amoniac gazos, acidul
azotic va reacţiona cu acesta pentru a forma sarea azotat de amoniu, NH 4 NO 3 , în
faza pulverulentă (vezi mai jos).
Atât acidul sulfuric, cât şi cel azotic din aer adeseori întâlnesc în cele din
urmă gazul amoniacal eliberat în urma procesului de descompunere biologică, ce
are loc la nivelul solului. Acizii trec printr-o reacţie acid-bază cu amoniacul şi se
transformă în sărurile sulfat de amoniu, (NH 4 )2 SO 4 sau azotat de amoniu,
NH 4 NO 3

→ (NH 4 )2 SO 4 (l )
H 2SO 4 (l ) + 2 NH 3 ( g )  (12.1)

unde acidul sulfuric, H2SO4, şi sulfatul de amoniu, (NH4)2 SO4, sunt în fază lichidă
(particule apoase), iar amoniacul, NH3, în fază gazoasă.
Deşi aceste săruri se formează la început în particule apoase, evaporarea apei
poate avea ca rezultat formarea particulelor solide. Ionii predominanţi în particulele
fine sunt anionii sulfat SO42- , bisulfat HSO4- şi azotat NO3-, precum şi cationii
amoniu NH4+ şi ionul de hidrogen H+. Aerosolii în care predomină compuşii
oxidaţi ai sulfului sunt deseori numiţi aerosoli sulfat.
O parte a aerosolilor provin din evaporarea apei răcite în turnurile de răcire şi
chiar din lacuri, iazuri şi râuri în care se returnează apa caldă de la condensator.
Acest fenomen se datorează, în principal, gradientului termic dintre fluidul cald
evacuat din condensator şi aer sau apa de răcire.
Cenuşa evacuată pe coşul centralei sau antrenată de curenţii de aer din
depozitul de cărbune praf sau depozitul de cenuşă constituie o sursă importantă de
poluare cu particule, atât particule grosolane, cât şi fine.
Pe scurt, particulele grosolane sunt în natură, de obicei, funingine, pe când
cele fine sunt fie funingine, fie aerosoli sulfat sau azotat. Particulele fine sunt de
obicei acide, datorită prezenţei acizilor, pe când cele grosolane sunt alcaline. Un
studiu recent din Marea Britanie, [2], a ajuns la concluzia că majoritatea
210 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

particulelor fine din lunile de iarnă luau naştere ca funingine din eşapamentul
maşinilor şi din poluarea industrială, pe când în timpul verii ele se formau din
oxidarea oxizilor de sulf şi azot.

12.3. Indici de calitate ai aerului pentru substanţa sub

formă de particule
Atunci când se monitorizează calitatea aerului, măsura cea mai obişnuită a
concentraţiei particulelor suspendate este indexul PM (Particulate Matter =
substanţă sub formă de particule), ceea ce înseamnă cantitatea de substanţă sub
formă de particule prezentă într-un volum dat. Deoarece substanţa implicată este de
obicei neomogenă, nu se poate utiliza masa sa molară şi de aceea concentraţiile
sunt date în termeni de masă ai particulelor şi nu ca număr de moli.
Unităţile uzuale sunt micrograme de substanţă în particule pe metru cub de
aer (µg/m3). Având în vedere că particulele mai mici au un efect nociv mai mare
asupra sănătăţii oamenilor decât cele mai mari, de obicei doar cele care au un
anumit diametru sau mai mic decât acesta sunt colectate şi raportate. Acest
diametru limită, în µm, este listat ca indice la simbolul PM.
În ultimii ani, agenţiile guvernamentale din multe ţări au monitorizat PM10,
adică concentraţia totală a tuturor particulelor cu diametre mai mici de 10 µm, ceea
ce corespunde tuturor domeniilor de particule fine, plus clasele cele mai mici de la
particulele grosolane, toate acestea fiind numite particule, care pot fi inhalate. O
valoare tip a PM10 într-o aşezare urbană, este 30 µg/m3.
Se utilizează acum tot mai mult indicele PM2.5, care cuprinde toate particulele
fine cu diametre sub 2.5 µm, numite şi particule respirabile.
Noul termen superfine este aplicat particulelor cu diametre foarte mici, de
obicei mai mici de 0.05 µm (50 nm), deşi diferiţi savanţi utilizează valori diferite.
În trecut, în locul indicelui PM se raportau particulele totale suspendate (TSP),
reprezentând concentraţia tuturor substanţelor sub formă de particule din aer.
Particulele al căror diametru este egal cu valoarea lungimii de undă a luminii
vizibile şi anume, 0.4÷0.8 µm, pot interfera cu transmisia luminii în aer, reducând
claritatea vizuală, vizibilitatea la distanţă mare şi cantitatea de lumină care ajunge
la nivelul solului.
De exemplu, o concentraţie mare în aer de particule cu diametre între 0.1 µm
şi 1 µm produce pâcla. Într-adevăr, o tehnică clasică de a măsura poluarea unei
mase de aer de către particule constă în determinarea înceţoşării acesteia. Pâcla este
datorată aerosolilor sulfat provenind din arderea cărbunelui.
Înceţoşarea accentuată în timpul verii se datorează în mare măsura aerosolilor
sulfat, provenind din zonele industrializate.
Poluarea aerului datorată pacticulelor 211

Distribuţia particulelor într-o mostră de aer

Particulele suspendate în atmosferă au origini şi compoziţii diferite şi s-au
format în decursul unor perioade de timp în moduri întâmplătoare, astfel că există o
largă distribuţie a dimensiunilor de particule existente în orice masă de aer.
Determinarea distribuţiei dimensiunilor constă în punerea într-un grafic a
numărului de particule cu un anumit diametru dat, funcţie de diametru, ca de
exemplu în figura 12.2, [3], pentru o mostră tipică de aer urban.

Fig. 12.2. Distribuţia numărului de particule de aerosoli într-un mediu tipic urban

Se observă că sunt utilizate pe amândouă axele scara logaritmică, pentru ca să

poată fi văzute clar detaliile de distribuţie a particulelor de multe dimensiuni.
Vârful distribuţiei apare la aproximativ 0.01 µm şi are “umeri” la aproximativ 0.1
µm şi la 1.0 µm; după cum arată liniile întrerupte, distribuţia netă apare ca fiind
suma a trei distribuţii simetrice (“forma de clopot”), ale căror vârfuri sunt la
diametrele de 0.01, 0.1 si 1 µm. Particulele distribuţiei la cel mai mic diametru
(vârful de 0.01 µm) se formează prin condensarea vaporilor de poluanţi produşi
prin reacţii chimice, asemenea acidului sulfuric format prin oxidarea bioxidului de
sulf gazos şi particulele de funingine formate prin ardere.
Particulele care se formează în acest fel se spune că se constituie după modul
212 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

nucleic. Coagularea acestor particule în particule mai mari (ceea ce se poate

întâmpla în decurs de câteva minute) dă naştere la modul prin acumulare, mod
intermediar de distribuţie (cu vârful la 0.1 µm). Particulele asociate celei de a treia
distribuţii, numită modulul particulelor grosolane, chiar dacă include şi câteva
particule fine şi are vârful la 1 µm, sunt în principal formate din cenuşă, nisip sau
alte materiale produse de dezintegrarea mecanică a particulelor de sol etc.
Distribuţia particulelor suspendate în aer are vârful în regiunea micrometrică,
deoarece particulele mai mici coagulează spre a forma particule de această mărime,
iar cele mai mari se aşează repede pe sol. În figura 12.3 este ilustrată perioada
medie de timp, pe parcursul căreia particulele de diverse mărimi rămân suspendate
în aer, [4].

Fig. 12.3. Timpul mediu cât particulele de diverse mărimi rămân suspendate in aer
Graficele cu numerele de particule pot fi înşelătoare pentru anumite finalităţi,
deoarece particulele minuscule cu masa şi aria suprafeţei foarte mici domină
mostrele şi, în consecinţă, distribuţiile.
O metodă alternativă de reprezentare a datelor în mod semnificativ este aceea
de a pune în grafic masa totală a tuturor particulelor de o anumită dimensiune,
dintr-o mostră de aer, faţă de diametru, pentru a vedea cum se prezintă distribuţia
masei pe diverse dimensiuni. Acest tip de grafic, pentru o masă de aer urban, [5],
se prezintă în figura 12.4; din motive tehnice, se prezintă pe grafic volumul şi nu
masa, însă, pentru particulele de aceeaşi densitate, distribuţiile sunt identice.
Poluarea aerului datorată pacticulelor 213

Funcţia distribuţiei pentru masă este deplasată către diametre mai mari în
comparaţie cu aceea a numerelor de particule. Masa (sau volumul) unei particule
este proporţională cu cubul diametrului său d, astfel încât înălţimea curbei pentru
orice diametru al distribuţiei din figura 12.4 corespunde valorii pentru distribuţia
de număr pentru această masă de aer, înmulţită cu d3.
În consecinţă, înălţimile vârfurilor pentru particulele mai mari sunt scoase
mai mult în evidenţă decât cele ale particulele mai mici în distribuţiile de masă, iar
întreaga distribuţie pare a se deplasa spre un diametru mai mare. Două curbe
simetrice de distribuţie, una centrată în regiunea particulelor fine la aproximativ 0.3
µm, iar cealaltă în regiunea celor grosolane la aproximativ 7 µm, apar suprapuse
pentru a produce distribuţia finală “bimodală”. De fapt, curbele corespund celui de
al doilea şi al treilea vârf din distribuţia pe numere, iar vârful modulului nucleic nu
apare de loc în acest grafic, deoarece masa totală (şi volumul) a particulelor
minuscule este foarte mică.

Fig. 12.4. Distribuţia volumului particulelor pentru un model tipic de aerosol urban
Se spune ca substanţele care se dizolvă în corpul unei particule sunt
absorbite de aceasta, iar acelea care pur si simplu se lipesc pe suprafaţa particulei
se zice ca sunt adsorbite. Prin absorbţie se înţelege pătrunderea şi repartiţia mai
mult sau mai puţin uniformă a unei substanţe în toată masa altei substanţe.
Proprietatea unei componente dintr-un amestec de gaze sau dintr-o soluţie de a se
acumula pe suprafaţa solidă sau lichidă, în concentraţie mai mare decât în restul
gazului sau al soluţiei, se numeşte adsorbţie. Un material, de obicei nevolatil,
capabil să fixeze pe suprafaţa sa alte substanţe se numeşte adsorbent, iar substanţa
adsorbită, un adsorbat. Figura 12.5 evidenţiază diferenţa dintre absorbţie şi
adsorbţie.
Mult utilizaţi, ca adsorbenţi sunt cărbunele aşa-numit activ, silicagelul, oxidul
de aluminiu şi mulţi alţii.
214 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

Un exemplu important pentru cel de al doilea caz este dat de adsorbţia

moleculelor organice mari pe particulele de cărbune activ.
Cărbunele activ se obţine din lemn, prin carbonizare în prezenţă de gaze, ca
vapori de apă şi CO2, care reacţionează la temperatură înaltă cu carbonul, dând
naştere unor granule de cărbune străbătute de un număr mare de canale sau pori de
diferite diametre.
Multe particule aeriene insolubile sunt înconjurate de o peliculă de apă, care
poate dizolva şi alte substanţe.

Fig. 12.5. Diferenţa dintre adsorbţia şi absorbţia moleculelor

12.4. Efectele particulelor din aerul atmosferic asupra

sănătăţii
Substanţele în particule sub formă de fum, de la arderea cărbunelui, au
constituit o problemă de poluare a aerului timp de multe sute de ani.
Parametrul de poluare a aerului care este cel mai puternic corelat cu creşterile
ratei de îmbolnăvire sau de mortalitate din majoritatea acestor regiuni, este
concentraţia de particule respirabile.
Se pare că poluarea atmosferică pe bază de pulberi are un efect mai mare
asupra sănătăţii umane decât cea produsă direct de gazele poluante.
Există câteva motive generale pentru care particulele mari nu prezintă atâtea
probleme pentru sănătatea umană precum cele mici, respectiv:
• având în vedere că particulele grosolane se depun rapid, expunerea omului la
acestea, prin inhalare, este redusă;
• atunci când sunt inhalate, particulele grosolane sunt filtrate eficient de nasul
nostru (inclusiv prin perişorii săi) şi de gât şi în general ele nu ajung până la
plămâni;
Poluarea aerului datorată pacticulelor 215

• particulele fine inhalate ajung de obicei în plămâni (motiv pentru care sunt
numite şi “respirabile”) şi pot fi adsorbite pe suprafaţa celulelor de acolo, în
consecinţă, afectându-ne sănătatea;
• aria suprafeţei masei unitare, la particulele mari, este mai mică decât cea a
celor mici şi astfel, pentru fiecare gram, capacitatea lor de a transporta
molecule adsorbite de gaz, spre oricare parte a sistemului respirator şi de a
cataliza reacţii chimice şi biochimice, este corespunzător mai mică;
• dispozitivele, precum filtrele electrostatice şi filtrele tip sac (din ţesătură fină
prin care se forţează trecerea aerului), care se utilizează pentru îndepărtarea
particulelor din aer, sunt eficiente doar pentru particule grosolane.
Astfel, deşi un dispozitiv poate elimina 95 % din masa totală de substanţă în
particule, reducerea ariei suprafeţei şi a particulelor respirabile se face într-o
proporţie mult mai redusă.
Principala dovadă care face legătura între deteriorarea sănătăţii umane şi
particulele din atmosferă provine din studiile statistice, [6], care corelează ratele
deceselor din diferite oraşe cu nivelurile acestora de poluare a aerului cu particule.
În aceste studii, ratele deceselor, fie ratele totale sau ratele pe boli, precum cancer
pulmonar, sunt redate grafic funcţie de concentraţia medie a substanţelor în
particule, pentru a stabili dacă au legătură unele cu altele.
S-a constatat că ratele globale ale mortalităţii sunt semnificativ corelate cu
concentraţia particulelor de sulfat purtate de aer, aşa cum se arată în figura 12.6 a),
precum şi cu nivelurile de PM2,5 (particule fine), cum este ilustrat în figura 12.6 b).

Fig. 12.6. Rata mortalităţii funcţie de concentraţia de particule: a) concentraţia de

particule sulfaţi; b) concentraţia de particulele fine (praf).
Pe categorii specifice de mortalitate, nivelurile de particule s-au corelat cu
mortalitatea cauzată de cancerul pulmonar şi problemele cardio-pulmonare.
216 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

Pe baza unui număr de studii similare, s-a tras concluzia că există o creştere
de aprox. 4 % a ratei mortalităţii, la fiecare creştere cu 50 µg/m3 a indicelui PM10.
De menţionat că riscul asociat fumatului depăşeşte cu mult pe cel al poluării
aerului din toate categoriile.
În ciuda “dovezilor de circumstanţă” ale corelaţiilor de mai sus şi din multe
alte studii, nu este certă legătura cauzală dintre poluarea aerului prin pulberi şi
mortalitatea umană.
Totuşi, majoritatea oamenilor îşi petrec mai tot timpul în interior şi în
consecinţă, expunerea la particule nu este strâns legată de nivelurile exterioare de
poluare. În plus, încă nu s-a stabilit că un mecanism biologic este responsabil
pentru efectul particulelor asupra sănătăţii.
Standardele actuale pentru calitatea aerului impun un nivel maxim în 24 de
ore al PM10 de 50 µg/m3, care nu poate fi depăşit în mai mult de patru zile pe an.
În ultimul timp sunt limitate şi emisiile de PM2,5 la o medie nu mai mare de
15 µg/m3 anual şi de 65 µg/m3 zilnic.
În corelaţiile obţinute până în prezent, nu există nici un prag sub care
particulele fine să nu afecteze în mod nefavorabil sănătatea.