Sunteți pe pagina 1din 7

STUDIUL RADIAŢIILOR X CARACTERISTICE

Obiectul lucrării

Studiul radiaţiilor X caracteristice ale elementelor, verificarea legii lui Moseley şi


determinarea numărului atomic Z al unor elemente folosind legea lui Moseley. Pentru a
excita radiaţiile X ale atomilor se utilizează fenomenul de producere al radiaţiei caracteristice
a lor prin bombardarea atomilor cu particule de mare energie. În cazul de faţă se va folosi
intercaţia cu radiaţiile gama de 60keV emise la dezintegrare de către o sursă de Am241.

Principiul metodei

Radiaţia X de fluorescenţă este o radiaţie X caracteristică produsă la tranziţiile de


dezexcitare ale atomilor, adică la trecerea electronilor de nivele de energie superioare
(excitate) pe altele inferioare (pe nivele libere), proces care se petrece spontan. Acest proces
este guvernat de o lege de tip Balmer. Pentru un atom de tip hidrogenoid (a cărui nucleu are
sarcina Ze), această relaţie are forma (1):

 (Z − σ m )2 (Z − σ n ) 2 
hυ mn = Rhc  2
−  (1)
 m n2 

unde R- constanta lui Rydberg, h-constanta lui Planck, c- viteza luminii in vid, σm şi σn fiind
constantele de ecranare ale electronului pentru cele două stări, m şi respectiv n.

Figura 1 Figura 2

1
În figurile 1 şi 2 sunt prezentate schematic modul de producere a radiaţiei X
caractersitice, ca urmare a tranziţiilor de dezexcitare a atomilor bombardaţi cu particule de
energie suficient de mare ca atomii să fie ionizaţi (să piardă unul sau mai mulţi electroni).
Liniile roşii indică procesul de ionizare a atomilor iar liniile albastre reprezintă cazul
particular al dezexcitării de pe nivelul 2 pe nivelul 1 atomic. Sunt în acelaşi timp prezentate
notaţiile păturilor atomice, în ordinea crescătoare a energiei lor: K, L, M, N, ş.a.m.d.
Deoarece atomii la care ne referim au mulţi electroni în jurul nucleului, energia implicată
pentru o tranziţie este influenţată nu numai de sarcina nucleului ci şi de numărul şi distribuţia
celorlalţi electroni din jurul nucleului. Ca urmare, efectul acestora se poate lua în consideraţie
printr-un termen corectiv denumit constantă de ecranare şi care arată micşorarea valorii
sarcinii nucleului “văzută” de electronii care suferă tranziţii în atom (1). Pentru pătura K,
m=1 iar pentru pătura L, m=2. Cei doi coeficienţi de ecranare pentru aceste două pături se vor
lua egali cu 1. Din această cauză tranziţia 2-1, care conduce la apariţia liniei caracteristice Kα
(figura 2) va deveni:
3
hν Kα = Rhc ( Z − 1) 2 (2)
4
şi de aici:

3R
ν Kα = ( Z − 1) = c1 Z + c 2 (3)
2

unde c1 şi c2 sunt coeficienţi ai dreptei ce leagă ν Kα de Z. Aceasta este aşa numita lege a lui
Moseley (figura 3) , fizicianul englez care a pus în evidenţă această dependenţă în 1913
(figura 4). Numărul atomic Z determină astfel frecvenţa radiaţiei X caracteristice Kα şi de
aici apare posibilitatea determinării prezenţei şi recunoaşterii unui element chimic într-o
substanţă prin analiza radiaţiei X caracteristice produse de acea substanţă.

Figura 3 Figura 4

În figura 3 reprezentarea este făcută în funcţie de lungimea de undă, iar în figura 5 şi


figura 6 aceeaşi dependenţă este reprezentată faţă de ν Kα .

2
În figura 7 este prezentat un grup de linii spectrale X înregistrate pe film fotografic,
folosind un spectrograf care face analiza radiaţiei utilizând o reţea de difracţie, iar în figurile
8 şi 9 sunt prezentate cele două grupuri de linii din figura 7, împreună cu imaginile graficelor
de înnegrire obţinute cu ajutorul microfotometrului (sau a calculatorului). Din aceste ultime
imagini se poate vedea modul în care se poate determina exact poziţia şi intensitatea liniilor
spectrale. Metodele moderne permit determinarea energiei radiaţiilor X, respectiv a spectrului
radiaţiei, utilizând analizoare de energie electronice. În lucrarea de faţă se va folosi cu un
analizor electronic.

Figura 5 Figura 6

Figura 7

Figura 8 Figura 9

3
Modul de lucru

Instalaţia experimentală este prezentată în figurile 10, 11 şi 12. Sistemul conţine o


sursă de Am-241, un detector cu contor proporţional şi un lanţ de măsură. Lanţul de măsură
prezentat în figura 11 cuprinde un amplificator , o sursă de alimentare pentru detector, un
analizor monocanal şi un numărător electronic.

Figura 10 Figura 11

Sursa radioactivă şi detectorul sunt plasate într-un “mormânt” de plumb pentru a


ecrana şi reduce fondul de radiaţii la detector (figura 12).

Figura 12 Figura 13

În figura 12 sunt prezentate: Pb – cărămizi de plumb pentru ecranarea detectorului;


CP- contor proporţional; S- sursa de Am-241. Sursa de Am-241 emite cuante de 60 keV
suficient de energice pentru a excita nivelele interne ale atomilor şi a produce radiaţiile X de
fluorescenţă. Figura 13 arată principiul experimentului. Sursa emite radiaţii de 60keV, care
pot ajunge în detector doar dacă provin din folia de substanţă (de analizat) care este pusă
orizontal, peste sursă. Orice radiaţie directă ce ar putea să ajungă de la sursă la detector este
impiedicată cu ajutorul unui ecran subţire de plumb aşezat în jurul sursei. Radiaţiile provenite
de la folie sunt detectate şi analizate cu ajutorul unui lanţ spectrometric. Contorul
porporţional produce impulsuri electrice a căror amplitudine este proporţională cu energia
fotonului.

4
Analizând distribuţia de amplitudini ale impulsurilor electrice provenite de la detector
se poate determina spectrul de radiaţii care sosesc la detector (adică dependenţa numărului de
cuante funcţie de energia lor). Analizorul monocanal este acela care facilitează această
analiză (Anexa 1).
Substanţele care trebuiesc analizate sunt fie sub forma de folie metalică fie sub forma
de pulbere şi se prezintă sub forma unor plicuri pătrate. Unele dintre ele au Z-ul cunoscut iar
altele nu. Folosind materialele cu Z cunoscut, se calibrează spectrometrul monocanal iar
curba de calibrare obţinută se foloseşte pentru a determina apoi Z-ul substanţelor
necunoscute.

Prin urmare:

1. Se ridică spectrul de energie al radiaţiilor de fluorescenţă pentru fiecare probă şi se


identifică canalul la care a apărut maximul (picul) de numărare, care corespunde energiei
radiaţiei de fluorescenţă.

2. Se face un tabel cu două coloane, Z – canal (energie), şi apoi se reprezintă grafic perechea
(Z-1)2.funcţie de canal (energie). Acesta va fi curba de calibrare.

3. Se identifică din curba de calibrare şi din poziţia canalului (energiei) radiaţiei de


fluorescenţă, Z-ul substanţei necunoscute. Corespondenţa aceasta are deci la bază legea lui
Moseley.

4. Faptul că (Z-1)2 funcţie de energie (adică frecvenţa cuantelor) este o linie dreaptă verifică
lege alui Moseley.

Întrebări şi probleme

1. Care este eroarea în cazul determinării numărului atomic Z?


2. Din ce cauză se excită mai uşor liniile L ale radiaţiilor X pentru elemente cu Z>50 ?
3. Cum depinde precizia de determinare a Z-ului de viteza de numărare?
4. Calculaţi energiile (în eV) ale liniilor K pentru elementele studiate.
5. Care este semnificaţia fizică a constantei de ecranare?

5
Anexa 1

Analizorul monocanal

Detectorul de particule sesizează trecerea oricărei particule care formează electroni ca


urmare a interacţiunilor posibile în contor. Detectorul de particule (contor proporţional),
produce impulsuri electrice a căror formă este vizibilă în figura 14, fiind fotografiate pe
ecranul unui osciloscop. Pe axa oy este reprezentată amplitudinea impulsului (în volti) şi pe
axa ox timpul (în s). Impulsul are o zonă de creştere relativ rapidă urmată de o descreştere
ceva mai lentă. Contorul proporţional are proprietatea de a produce impulsuri care au o
amplitudine cu atât mai mare cu cât cuanta care străbate contorul are o energie mai mare.
În figura 14 sunt indicate trei astfel de impulsuri de amplitudini diferite.

Figura 14 Figura 15

Celelalte impulsuri care sunt vizibile în imagine sunt rezultatul suprapunerii a două
sau mai multe impulsuri. Aceasta formă poartă denumirea de “puls”. În figura 16 se prezintă
graficul unor pulsuri cu scopul de a evidenţia ordinul de mărime al amplitudinii şi a
variabilităţii lor. Dispozitivul cu care putem să analizăm numărul de pulsuri care au o
amplitudine dată, respectiv să analizăm fasciculul de radiaţii şi să-i descriem spectrul de
energie, se numeşte analizor monocanal.

Figura 16 Figura 17

6
În principiu un analizor monocanal lasă să treacă mai departe (prin el) doar pulsurile
care au o amplitudine mai mare ca o valoare prestabilită denumită prag, Vinf (V > Vinf), şi
mai mică decât o valoare maximă Vsup (Vsup > Vinf). Diferenţa între cele două valori poartă
numele de “fereastră”, ∆V = Vsup - Vinf. Ansamblul tensiunea de prag–fereastră poartă
numele de “canal”. Practic se stabileşte o fereastră convenabilă (pentru noi este de 0,1 V) şi
astfel se poate analiza spectrul, crescând treptat valoarea de prag de la 0 la o valoare maximă
aleasă astfel încât cele mai energice cuante să producă pulsuri cu amplitudine mai mică ca
această valoare (pentru cazul nostru această valoare maximă poate fi între 6 şi 10V).
Împreună cu profesorul veţi stabili aceste elemente de lucru ale analizorului.
În figura 16 se prezintă un spectru complet obţinut pentru o sursă de Cs-137 care
emite cuante gama de 661 keV. Picul de cea mai mare amplitudine prezent în spectru (notat
cu 1) corespunde fenomenului de efect fotoelectric prin care întreaga energie a cuantei gama
se va transfera electronului. Picul de maximă energie va fi produs de evenimente de acest fel,
motiv pentru care el poartă numele de fotopic. Picul din figură indicat prin 2 are o altă origine
şi el se numeşte pic de retroîmprăştiere. În fine căderea bruscă a vitezei de numărare indicată
aproximativ cu 3, corespunde “umărului” Compton. În jurul acestei valori se află energia
maximă a electronilor produşi prin celălalt proces de interacţie a fotonilor gama şi anume
efectul Compton.
Curba de etalonare energie – canal se stabileşte prin utilizarea unor picuri de energie
cunoscută. În figura 16 această energie este de 661 keV, astfel încât în primă aproximaţie
curba (dreapta) de etalonare va trece prin originea graficului şi prin punctul de coordonate
4,55 (canalul, citit din graficul 16) şi 661 (energia în keV). Figura 17 prezintă această
dreaptă. Pentru spectrometrul care a fost utilizat şi care a dat naştere la spectrul din figura 16
graficul din figura 17 va permite aflarea energiei oricăror cuante din această corespondenţă.
În cazul nostru punctele de etalonare sunt tocmai energiile cunoscute ale radiaţiilor X
caracteristice produse de substanţele de Z dat.