Sunteți pe pagina 1din 111

DREPT COMUNITAR (CURS)

1. Ideea comunitară.
Tratatul CECO (1951). Tratatele de la Roma (1957).
2. Actul Unic European (1986).
Instituirea Uniunii Europene. (Tratatul de la Maastricht – 1992; Tratatul
de la Amsterdam – 1997; Tratatul de la Nisa – 200l).
3. Acquis-ul comunitar.
Pilonii comunitari.
4. Izvoarele dreptului comunitar.
5. Regulile dreptului comunitar.
6. Obiectivele Comunităţii Europene.
7,8. Instituţiile comunitare ( Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul
Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea
de Conturi).
9. Instrumentele juridice comunitare.
10. Cele patru libertăţi fundamentale statuate de dreptul comunitar.
11. Justiţia comunitară.
12. Politica economică şi monetară a Comunităţii Europene.
13. Relaţiile externe comunitare.

1
CURSUL 1

1. Ideea comunitară
2. Tratatul CECO- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951).
3. Tratatele de la Roma (1957)

Ideea comunitară
Jean Monnet, economist francez, a fost artizanul acestei construcţii de tip
nou, cel care a făcut primele demersuri pentru realizarea noii entităţi europene.
Şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, J. Monnet a propus ca
producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de un
organism supranaţional, jucând un rol capital în reconcilierea franco-germană,
CECO.
Robert Schuman, omul politic francez, inspirat de J. Monnet a declanşat
apariţia primelor comunităţi europene. El este socotit fondatorul construcţiei
europene alături de J. Monnet, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi.
Robert Schuman este socotit autor al CECA şi iniţiator al reconcilierii franco-
germane. Planul cel mai profitabil pentru unitatea Europei a rămas în istorie sub
numele Planul Schuman, contribuind la reconcilierea Franţei şi Germaniei prin
aplicarea ideii propuse de J. Monnet de a pune sub control comun producţiile lor
de oţel şi de cărbune.
Ziua de 9 mai 1950 – declarată Ziua Europei - când Robert Schuman a
prezentat declaraţia inspirată de J. Monnet, este momentul declanşării
procesului de unificare europeană, chiar dacă primul tratat a fost semnat un an
mai târziu.
Declaraţia lui Robert Schuman prezentată la 9 mai 1950 a fost inspirată de
următoarele consideraţii:
1). Pacea mondială nu va fi salvată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor
care o ameninţă.
2). Contribuţia pe care Europa organizată şi animată poate să o aducă civilizaţiei
este indispensabilă în menţinerea relaţiilor paşnice.
3). Europa nu se poate realiza dintr-o dată ca o construcţie de ansamblu – ea se va
realiza prin acţiuni concrete – mai întâi printr-o solidaritate de fapt.

2
4). Guvernul francez propune lansarea producţiei franco-germane de cărbune şi
oţel sub o Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării şi altor ţări
europene.
5). Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura stabilirea bazelor
comune de dezvoltare economică, prima etapă a federaţiei europene şi va schimba
destinul regiunilor consacrate timp îndelungat producţiei de armament pentru
războaiele ale căror victime au fost în mod constant.
6). Solidaritatea acestor producţii va face orice război între Franţa şi Germania să
devină imposibil.
7). Această producţie va fi oferită întregii lumi fără discriminare şi fără nici o
excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii,
precum şi, ca o obligaţie esenţială a sa, la dezvoltarea continentului african.
8). Se va realiza o fuzionare a intereselor, indispensabilă pentru crearea unei
comunităţi economice şi a unei comuniuni mai largi şi mai profunde între ţări
mult timp divizate.
9). Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi
noi, în care vor fi luate deciziile comune ale Franţei, Germaniei şi ale ţărilor care
vor adera, se vor concretiza primele realizări ale unei federaţii europene
indispensabile menţinerii păcii.
Înalta Autoritate comună însărcinată cu funcţionarea acestui sistem urma să
fie alcătuită din personalităţi independente, desemnate pe o bază paritară de către
guverne; de asemenea, urma să fie ales de comun acord un preşedinte şi însărcinat
un reprezentant al Naţiunilor Unite pe lângă Înalta Autoritate, care să
întocmească, de două ori pe an, un raport cu privire la funcţionarea noului
organism, mai ales cu privire la realizarea scopurilor de menţinere a păcii.

Uniunea Europeană se caracterizează prin:


a) eficienţă şi transparenţă – urmare a:
- aplicării deciziilor adoptate cu unanimitate într-un număr mai mic de domenii;
- mecanismului de luare a deciziilor prin dubla majoritate calificată în cadrul
Consiliului;
- delimitării mai precise a competenţelor Uniunii şi simplificării instrumentelor
instituţiilor acesteia;
- participării publicului la activitatea legislativă;

3
- gradului mai mare de flexibilitate în adaptarea legislaţiei europene.
b) viaţa democratică mai intensă, datorită:
- creşterii rolului Parlamentului European;
- adoptării Cartei drepturilor fundamentale ca parte a Constituţiei Europei;
- acceptării iniţiativei legislative a cetăţenilor.
c) rol mai important în arena internaţională, prin:
- personalitate juridică unică a Uniunii;
- înfiinţarea unei preşedinţii stabile a Consiliului european;
- crearea funcţiei de ministru european al afacerilor externe;
- cooperarea mai intensă în domeniul politicii externe şi de securitate comune.
d) Libertăţile fundamentale şi nediscriminarea – proiectul de Tratat
constituţional statuează garantarea de către Uniunea Europeană a libertăţii de
circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, precum şi a
libertăţii de stabilire, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale.
e) Competenţele Uniunii Europene – proiectul Constituţiei învesteşte Uniunea
Europeană cu o serie de competenţe care se bazează pe următoarele principii
fundamentale:
- principiul atribuirii – potrivit căruia Uniunea acţionează în limitele
competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre în
vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta.
- principiul subsidiarităţii – potrivit căruia în domeniile ce nu ţin de competenţa
sa exclusivă, Uniunea intervine numai în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la
nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi mai bine atinse la nivelul
Uniunii;
- principiul proporţionalităţii - conform căruia conţinutul şi forma de acţiune a
Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
Constituţiei.
f) Domenii (categorii) de competenţe ale Uniunii – proiectul de Tratat stabileşte
următoarele domenii:
- domenii de competenţă exclusivă: stabilirea regulilor de concurenţă necesare
funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre care au
adoptat moneda euro; politica comercială comună; uniunea vamală; conservarea

4
resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit; încheierea de
acorduri internaţionale când este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii.
- domenii de competenţă comună: piaţa internă; spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie; politică socială; mediu; protecţia consumatorilor; obiective comune de
securitate în materie de sănătate publică; cercetare, dezvoltare tehnologică şi a
spaţiului; cooperarea pentru dezvoltare şi a ajutorului umanitar.
- coordonarea politicilor economice şi de ocuparea a forţelor de muncă;
- politica externă şi de securitate comună;
- domeniile acţiunii de sprijinire, coordonare sau complementare;

g) Viaţa democratică a Uniunii Europene - are la bază principii democratice,


care, alături de metoda supranaţională, prezintă chintesenţa acestei construcţii. Ea
se bazează pe următoarele principii:
- principiul egalităţii democratice;
- principiul democraţiei reprezentative;
- principiul democraţiei participative.
Pentru asigurarea vieţii democratice şi în spiritul principiilor, Uniunea
Europeană recunoaşte şi promovează rolul partenerilor sociali la nivelul Uniunii,
luând în considerare diversitatea sistemelor naţionale.
În acest scop s-a creat instituţia Mediatorului european – numit de
Parlamentul European – independentă, care primeşte plângeri cu privire la
cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituţiilor, organismelor sau
agenţiilor Uniunii. Mediatorul anchetează şi prezintă un raport cu privire la aceste
aspecte.
Pentru asigurarea transparenţei lucrărilor instituţiilor Uniunii, Parlamentul
European, precum şi Consiliul de Miniştri se întrunesc şedinţe publice când
examinează şi adoptă o propunere legislativă.
Pentru asigurarea vieţii democratice a Uniunii sunt protejate datele cu
caracter personal, Legea europeană stabilind normele privind protecţia
persoanelor fizice referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal de către
instituţiile, organismele şi agenţiile Uniunii, precum şi de către statele membre,
privind domeniul de aplicare a dreptului Uniunii şi normele privind libera
circulaţie a acestor date.

5
Simbolurile Uniunii Europene
a) În anul 1985, prin hotărârea şefilor de state şi de guverne Drapelul Uniunii
Europene a fost adoptat ca emblemă oficială, care este acelaşi cu cel al
Consiliului Europei – un cerc cu 12 stele aurii pe un fond albastru.
b) Din anul 1986 drapelul este simbolul tuturor instituţiilor europene şi unica
emblemă a Comisiei Europene. Celelalte instituţii şi organe ale Uniunii
Europene, pe lângă drapel, au stabilit şi embleme proprii.
c) Oda bucuriei – melodie aparţinând Simfoniei a 9-a compusă de Ludwig
van Beethoven în anul 1823- a devenit din anul 1985 Imnul Uniunii Europene.
Imnul Uniunii Europene nu înlocuieşte imnurile naţionale ale statelor membre.
d) Deviza Uniunii Europene este Unitate în diversitate;
e) Moneda Uniunii Europene este euro;
f) Ziua Uniunii Europene este 9 mai, ziua în care, în anul 1950 Robert
Schuman a prezentat declaraţia pentru crearea primei comunităţi europene.

Proiectul de Tratat pentru Constituţia Europei cu privire la definiţia,


obiectivele, competenţele şi viaţa democratică a Uniunii Europene
Proiectul pentru Constituţia pentru Europa a fost prezentat pentru prima dată
către Convenţia Europeană, la data de 20 iunie 2003, la Salonic. Acest proiect a
fost adoptat cu ocazia reuniunii de la Bruxelles din data de 17-18 iunie 2004 şi a
fost semnat de şefii de state şi de guverne, la Roma, la data de 29 octombrie 2004.
Procesul constituţional este rezultatul colaborării dintre Preşedinţia italiană -
care a lansat Conferinţa interguvernamentală; Preşedinţia irlandeză – care a
finalizat lucrările de la Bruxelles din iunie 2004; Preşedinţia olandeză – care
asigură promovarea Constituţiei. Se vor organiza 12 referendumuri iar forma
finală a Constituţiei care ilustrează realitatea Uniunii Europene şi a spiritului
european dominant este un compromis între opiniile integraţioniste şi cele de
menţinere a status-ului european actual, în care se va menţine un echilibru
între dimensiunea europeană şi dimensiunea naţională.
Concepţia filosofică pe care se fundamentează acest proiect este aceea a unei
Europe unite în diversitate care să ofere locuitorilor ei cele mai bune şanse de a
continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia şi cu conştiinţa răspunderii faţă

6
de generaţiile viitoare ale planetei, marea aventură care îşi găseşte aici un
spaţiu privilegiat de speranţă umană.
a) Definiţia Uniunii Europene – proiectul menţionează că Uniunea este o
entitate inspirată din dorinţa cetăţenilor şi a statelor Europei de a construi un viitor
comun şi că acesteia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea
obiectivelor comune. Uniunea care este învestită cu personalitate juridică (Conf.
Proiectul de Tratat pentru Constituţia Europei, art. 6) va fi cea care va coordona
politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi va exercita asupra
modelului comunitar competenţele care i-au fost transferate de către acestea.
Uniunea va fi deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care
se angajează să le promoveze în comun.
b) Valorile Uniunii (Ibidem, art. 2) – Uniunea, într-o societate caracterizată prin
pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare, se bazează pe
următoarele valori, care sunt comune statelor membre şi care trebuie să fie
respectate: demnitate umană; libertate; democraţie; egalitate; statul de drept;
drepturile omului.
c) Obiectivele Uniunii (Ibidem, art. 3) – scopul Uniunii este promovarea păcii, a
valorilor sale şi a bunăstării popoarelor sale, pentru care ea îndeplineşte
următoarele obiective:
- crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne,
precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedenaturată;
- dezvoltarea durabilă a Europei bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o
economie socială de piaţă foarte competitivă vizând ocuparea deplină a forţei de
muncă, progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii
mediului;
- promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
- combaterea excluderii sociale şi discriminărilor;
- promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale, egalităţii între femei şi bărbaţi, a
solidarităţii între generaţii şi a protecţiei drepturilor copilului;
- promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi a solidarităţii
între statele membre;
- respectarea bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice şi vegherea la
păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;
- afirmarea şi promovarea valorilor şi intereselor sale în relaţiile cu restul lumii;

7
- contribuţia la pacea, securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la
solidaritatea şi respectul reciproc între popoare; la comerţul liber şi echitabil, la
eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în special ale copilului,
precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special
la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.

2. Tratatul CECO- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951).


Crearea organizaţiilor comunitare europene
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Comunităţile europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO); Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) şi
Comunitatea Economică Europeană (CEE), au avut ca scop realizarea unei
cooperări mai puternice decât cea realizată în cadrul organizaţiilor de cooperare
înfiinţate anterior. Comunităţile europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO); Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau
EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), au avut ca scop
realizarea unei cooperări mai puternice decât cea realizată în cadrul organizaţiilor
de cooperare înfiinţate anterior.
Planul Schuman a fost conceput cu scopul de a evita o nouă conflagraţie
mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control
internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil.
Konrad Adenauer şi-a dat seama că oferta Franţei reprezintă o şansă istorică
pentru câştigarea unui loc important pentru ţara lui, Planul Schuman fiind acceptat
imediat de Germania, dar şi de Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg (şase sate
occidentale).
La 10 iunie 1950 la Paris s-au deschis negocierile pentru adoptarea unui
tratat constitutiv al primei comunităţi economice europene, la baza acestora
stând un document de lucru elaborat de delegaţia franceză.
La 20 iunie 1950 la Paris a avut loc conferinţa interguvernamentală
convocată de Franţa şi prezidată de Jean Monnet, la care au participat ţările
Beneluxului şi Italia, cu scopul elaborării şi adoptării acestui tratat.
La 18 aprilie 1951 a fost încheiat şi semnat de către cei şase (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, pe o perioadă de 50 de ani. Tratatul a fost

8
ratificat şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Înalta Autoritate (executivul
comunitar), prezidată de Jean Monnet, s-a instalat la Bruxelles. Dispozitivul
sistemului instituţional a fost completat cu: Consiliul Special de Miniştri;
Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie.
Pe baza acestui tratat s-a deschis la 10 februarie 1953 Piaţa Comună pentru
cărbune, iar pentru oţel la 10 mai 1953.
2. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) – încercare eşuată de realizare a
unei comunităţi politice europene
La 27 mai 1952, se semnează la Paris, de către Franţa, Germania, Italia şi
Ţările Beneluxului, Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Europene de
Apărare (CEA).
În septembrie 1952, la Luxemburg, miniştrii de externe ai celor şase decid
elaborarea unui proiect de constituire a unei Comunităţi Politice Europene
(CPE), proiect finalizat în martie 1953. Franţa s-a opus atât ratificării Tratatului
din 1952, cât şi proiectului Comunităţii Politice Europene, ceea ce antrenează
abandonarea acestor idei, dar şi căderea guvernului francez.
La 23 octombrie 1954 s-a creat Uniunea Europei Occidentale (UEO) având
la bază metodele tradiţionale de cooperare şi nu o metodă supranaţională.
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEFA sau EURATOM) şi –
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Reluarea construcţiei comunitare a avut loc la Messina, în Italia, cu ocazia
reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai Belgiei, Franţei, Germaniei, Italiei,
Luxemburgului, Olandei, din 1-3 iunie 1955, care a avut ca scop proiectarea unei
Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare, ca urmare a unui
memorandum al Olandei, care cerea crearea unei pieţe comune între cei şase.
La 21 aprilie 1956 comitetul de experţi face cunoscut un raport, denumit
Raportul Spaak , potrivit căruia ar fi necesară crearea unei pieţe comune
europene generale şi a unei comunităţi pentru utilizarea paşnică a energiei
nucleare. Raportul este aprobat de Conferinţa miniştrilor afacerilor externe, care
a avut loc la Veneţia la 29 mai 1956.
La 26 iunie 1956, în cadrul unei conferinţe interguvernamentale şi în baza
Raportului Spaak, s-a propus înfiinţarea a două noi comunităţi:
a) Comunitatea economică europeană (CEE), care viza crearea unei pieţe
comune generalizate;

9
b) Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau EURATOM), care
urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.

2. Tratatele de la Roma (1957)


Tratatele instituind CEE şi CEEA au fost semnate la Roma la 25 martie 1957,
în aceeaşi zi fiind semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune
(Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie). Tratatele de la Roma au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
În anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles, au fost reunite sistemele
instituţionale ale celor trei comunităţi, instituindu-se o Comisie unică şi un
Consiliu unic. Tratatul avea ca scop menţinerea şi întărirea păcii şi libertăţii,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi dezvoltarea armonioasă a regiunilor.
4. Evoluţia comunităţilor până la Actul Unic European
Succesele obţinute de cei şase au determinat Marea Britanie să ceară să
devină membră a comunităţilor, negocierile de aderare la comunităţi demarând în
anul 1961.
În anul 1965 s-a adoptat la Bruxelles Tratatul pentru instituirea unei Comisii
unice şi a unui Consiliu unic, realizându-se astfel reunirea instituţiilor
comunitare, idee apărută chiar din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la
Roma.
Celor şase state membre fondatoare ale comunităţilor europene li s-au mai
alăturat 9 state: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (1972); Grecia (1981);
Spania şi Portugalia (1986); Austria, Finlanda şi Suedia (1995).
De menţionat este faptul că Norvegia a respins aderarea prin referendum în
1972 şi 1994.
După întrunirea Consiliului european de la Copenhaga din anul 1973, s-a
adoptat extinderea comunităţii spre Europa Centrală şi de Est.

10
CURSUL 2
1. Actul Unic European (1986)
2. Instituirea Uniunii Europene. (Tratatul de la Maastricht (1992); Tratatul de
la Amsterdam (1997); Tratatul de la Nisa (2001).

1. Introducere
Integrarea europeană şi crearea Uniunii Europene se bazează pe:
a) patru tratate institutive:
1) Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, care a
fost adoptat la data de 18 aprilie 1951, la Paris, intrând în vigoare la 23 iulie
1952;
2) Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană şi
3) Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – ambele
fiind semnate la Roma, la data de 25 martie 1957 – intrând în vigoare la data de
1 ianuarie 1958. Ele sunt denumite şi tratatele de la Roma.
4) Tratatul asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht la data de 7
februarie 1992, intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, este cela care a
creat Uniunea Europeană şi care cuprinde Comunităţile europene şi alte forme
de cooperare. Denumirea de Comunitate Economică Europeană a fost înlocuită
prin acest tratat în aceea de Comunitatea Europeană.

b) tratate modificatoare ale tratatelor fondatoare:


1) Tratatul de fuziune – adoptat la data de 8 aprilie 1965 la Bruxelles prin care s-
a instituit o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru comunităţile europene;
2) Actul unic european, care a fost semnat în luna februarie 1986, la
Luxemburg şi la Haga, intrând în vigoare la data de 1 iulie 1987. Acesta a
stabilit termenul de 31 decembrie 1992 pentru a realiza definitiv piaţa unică,
reglementând totodată mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităţilor;
3) Tratatul de la Amsterdam, semnat la data de 2 octombrie 1997, intrat în
vigoare la data de 1 Mai 1999, aduce noutăţi referitoare la forţa de muncă, la
capitalul social, la libera circulaţie a persoanelor şi stabileşte noi atribuţii privind
Parlamentul, Politica Externă, Securitatea Comună etc.

11
4) Tratatul de la Nisa, semnat la data de 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2003, prin care s-a realizat o adevărată reformă în scopul
pregătirii cadrului instituţional pentru extinderea Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte Constituţia europeană, proiectul a fost redactat de
Convenţia europeană şi prezentat Consiliului european, la Tesalonic, în iunie
2003. A fost supus dezbaterii în cadrul Conferinţei interguvernamentale în
decembrie 2003, la Roma şi apoi la Bruxelles.
Proiectul Constituţiei europene a fost adoptat de Consiliul european la data
de 18 iunie 2004 la Bruxelles. Şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor
externe din Uniunea Europeană au semnat în cadrul Conferinţei
interguvernamentale, care s-a desfăşurat la Roma, un Tratat şi Actul final de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, la 29 octombrie 2004.

2. Procesul formării Uniunii Europene – de la Luxemburg şi Haga la Nisa


1) Actul Unic European – semnat în februarie 1986, prevede transformarea
relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană. Actul Unic European:
a) stabileşte, ca obiectiv al comunităţilor europene şi al cooperării politice
europene, contribuţia la realizarea unui progres concret al Uniunii Europene;
b) instituţionalizează Consiliul European – care există doar în baza
comunicatului summit-ului de la Paris din anul 1974;
c) modifică tratatele constitutive;
d) extinde votul Consiliului la majoritatea calificată;
e) consolidează consultarea Parlamentului European prin introducerea procedurii
de cooperare în anumite domenii;
f) înfiinţează o nouă jurisdicţie comunitară de primă instanţă pentru a facilita
activitatea Curţii de Justiţie;
g) stabileşte obiectivul ca piaţa internă să fie desăvârşită până la data de 31
decembrie 1992;
h) introduce principiul coeziunii economice şi sociale în scopul reducerii
decalajelor între diferitele regiuni ale statelor membre;
i) prevede dezvoltarea cooperării politice pentru punerea în practică a unei
politici externe europene;
j) extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în orice problemă de
politică externă de interes general;

12
k) introduce aspectele politice şi economice ale securităţii în sfera cooperării,
apărarea se exclude, menţionându-se doar cooperarea în cadrul NATO şi UEO;
l) elementul esenţial al cooperării politice este compus din directorii politici din
cadrul Comitetului politic;
m) înfiinţează un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.
Actul Unic European prezintă o importanţă deosebită în procesul construcţiei
europene, deoarece: a) a avut ca efect realizarea la 1 mai 1995 a celei mai mari
pieţe unificate din lume; b) pentru prima dată este menţionată într-un tratat
internaţional – Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
În contextul desăvârşirii Pieţei internaţionale a comunităţilor este şi Acordul
Schengen care a fost adoptat la data de 14 iunie 1985. Obiectivul unei Europe
fără controale la frontieră a fost realizat în cadrul legal al Uniunii Europene prin
acordul interguvernamental. De libertatea de mişcare beneficiază nu numai
cetăţenii Uniunii, ci şi cetăţenii din ţările membre, cu condiţia ca ei să aibă
dreptul de rezidenţă într-unul din statele Schengen.
Belgia, Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg au semnat un acord care
prevede că graniţele interne pot fi trecute prin orice punct fără a se face controlul
persoanelor. Danemarca, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Austria, Finlanda
şi Suedia s-au alăturat mai târziu celor cinci state semnatare.

2) Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat la data de 7


februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, instituie Uniunea
Europeană şi prevede:
a) modificări şi completări ale celor trei tratate originare – a modificat denumirea
Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, care se va numi de
acum înainte Tratatul instituind Comunitatea Europeană;
b) dispoziţii privind cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, în
special între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare;
c) dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună _de asemenea în
afara sferei celor trei tratate;
d) dispoziţii privind politica socială;
e) cetăţenia Uniunii Europene – fiecare cetăţean având următoarele drepturi:
- libertatea de circulaţie, să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în
mod liber pe teritoriul statelor membre;

13
- drepturi politice, să voteze şi să candideze la alegerile municipale şu
europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul;
- dreptul la protecţie diplomatică, să fie protejat de autorităţile diplomatice
sau consulare ale oricărui stat membru;
- dreptul de petiţionare, să se adreseze Parlamentului şi funcţionarului
însărcinat cu sondarea opiniei publice – mediatorul;
- stabileşte realizarea unei uniuni economice şi monetare, dar şi a unei
uniuni politice;
- Uniunea economică – direcţiile politicii economice ale statelor membre şi
ale comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de Miniştri, care
supraveghează şi evoluţia economiei în fiecare stat membru;
- Uniune monetară înseamnă adoptarea unei singure politici monetare în
spaţiul Uniunii Europene;
- Uniunea politică presupunând o politică externă şi de securitate comună,
inclusiv o politică de apărare; creşterea rolului Parlamentului European, sporirea
competenţelor comunităţilor, o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor
interne.
Tratatului asupra Uniunii Europene i s-au adăugat 17 protocoale, din care 16
sunt anexate Tratatului instituind Comunitatea Europeană, şi 33 de declaraţii.

3. Tratatul de la Amsterdam – semnat la 2 octombrie 1997 a intrat în vigoare la


data de 1 mai 1999. Acest Tratat se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive
şi vizează:
a) realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin extensia
construcţiei comunitare şi asupra unei părţi din cel de-al 3-lea pilon – cooperarea
poliţiei şi judiciară (Este vorba despre noul Titlu IV din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, intitulat Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire
la libera circulaţie a perosanelor);
b) integrarea acordului Schengen în cel de-al 3-lea pilon al Uniunii Europene;
c) stabilirea bazelor cooperării consolidate care se poate realiza între anumite
state care doresc să avanseze rapid pe calea integrării, dată fiind situaţia lor
economică;
d) extinderea dispoziţiilor sociale – Protocolul social anexat Tratatului asupra
Uniunii Europene este integrat Tratatului instituind Comunitatea Europeană;

14
e) introducerea majorităţii calificate în noi domenii;
f) competenţele Curţii de Justiţie sunt extinse ca urmare a introducerii celui de-al
3-lea pilon.

4. Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 a intrat în vigoare la date de 1


februarie 2003 şi modifică tratatele existente. Perspectiva aderării a noi state a
generat necesitatea unor schimbări pentru perfecţionarea şi adaptarea instituţiilor
comunitare la noile realităţi, fiind necesară o adaptare a structuri instituţionale
pentru o Uniune Europeană, care va avea 25 sau chiar 27 de state membre.

15
CURSUL 3
1. Acquis-ul comunitar
2. Pilonii comunitari

1. Acquis-ul comunitar
Termenul „acquis communautaire” este în egală măsură greu de tradus şi de
explicat. Termenul „acquis” este un cuvânt care provine din limba franceză şi
desemnează totalitatea reglementărilor comunitare, a drepturilor şi principiilor
care derivă din acestea. Aplicat Comunităţii, asta înseamnă ceea ce anumiţi
autori descriu ca fiind „patrimoniul legislativ” al Comunităţii, constând în:
– tratatele de bază şi instrumentele internaţionale ale Comunităţii;
– legislaţia care derivă din aceasta;
– decizii juridice (ale Curţii Europene de Justiţie) şi decizii cvasijuridice (de
ex. Decizii ale Comisiei referitoare la concurenţă) ale instituţiilor comunitare;
– instrumente care nu sunt obligatorii, adică opinii şi recomandări descrise în
art. 249 (189 T.C.E.) şi rezoluţiile adoptate de instituţii ca Parlamentul European
şi Consiliul de Miniştri.
Acquis-ul comunitar este mai mult decât un concept academic. Este un set de
reglementări şi principii care trebuie menţinute şi dezvoltate pe mai departe.
Acest aspect al acquis-ului a fost subliniat în T.U.E., mai precis în art. B şi C,
care cer Uniunii să „menţină în totalitate... şi să construiască pe acquis-ul
comunitar”. După cum am menţionat anterior, Tratatul de la Amsterdam i-a
conferit statutul de principiu fundamental care stă la baza Comunităţii. Oricum,
aşa cum este şi cazul altor concepte fundamentale ale Comunităţii, nici scopul şi
nici înţelesul deplin al acestui termen nu sunt descrise în instrumentele
legislative fundamentale ale Comunităţii.

16
2. Pilonii Comunitari
Tratatul de la Maastricht reprezintă temeiul juridic al trecerii la entitatea
denumită Uniunea Europeană. Conform acestui tratat, Uniunea Europeană este
concepută ca o construcţie fundamentată pe trei piloni:
I. Comunităţile europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui; Comunitatea
Economică Europeană; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Denumirea
de Uniunea Europeană nu implică o unificare formală, şi cu toate că există cele
trei comunităţi, a dus la schimbarea denumirii acesteia în Comunitate Europeană.
Aceste schimbări calitative sunt consacrate de noi denumiri ca: Consiliul Uniunii
Europene în loc de Consiliul Comunităţilor europene; Comisia Europeană în loc
de Comisia Comunităţilor europene; Curtea Europeană de Conturi în loc de
Curtea de Conturi.
Acest pilon reprezintă forma cea mai dezvoltată a comunitarismului,
instituţiile Comunităţii Europene pot adopta acte aplicabile direct în statele
membre, cu prioritate în faţa dreptului intern.
În spaţiul Uniunii Europene se află Piaţa internă unică, cu cele patru
libertăţi: libertatea de circulaţie a persoanelor; libertatea de circulaţie a
mărfurilor; libertatea de prestare a serviciilor; libertatea de circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor.
II. Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)
Şefii de state şi de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene au
convenit, în baza Tratatului de la Maastricht, să realizeze progresiv o politică
externă şi de securitate comună. Tratatul asupra Uniunii Europene stabileşte
următoarele obiective mai importante pentru realizarea unei politici externe şi de
securitate comună:
- apărarea intereselor comune fundamentale şi a independenţei Uniunii Europene;
- consolidarea securităţii membrilor Uniunii;
- menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale;
- promovarea cooperării internaţionale;
- promovarea democraţiei şi a statului de drept;
- apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
III. Justiţie şi afaceri interne
În cadrul acestui pilon se urmăreşte:

17
a) Cooperarea poliţiei şi cea judiciară prin realizarea unei acţiuni comune în
materia prevenirii şi a luptei împotriva criminalităţii, rasismului, xenofobiei;
b) asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pentru toţi cetăţenii.
În anul 1998 s-a deschis un Oficiu European de Poliţie – Europol privind
cooperarea în domeniul judiciar şi simplificarea procedurilor de extrădare între
ţările membre. Cooperarea în cadrul acestui pilon cât şi în materia politicii externe
şi de securitate comună se bazează pe cooperarea clasică între statele membre.

CURSUL 4
Izvoarele dreptului comunitar

Curtea Europeană de Justiţie a precizat că “sistemul juridic comunitar are calitatea de ordine
juridică, respectând un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice având propriile
sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să
constate şi să sancţioneze atunci când este cazul, încălcările”.
Curtea Europeană de Justiţie a evidenţiat trei caracteristici ale ordinii juridice comunitare:
1. Este o ordine juridică nouă, având în vedere că tratatul nu se mărgineşte să creeze
obligaţii reciproce între diferitele subiecte cărora el li se adresează, ci stabileşte o nouă ordine
juridică care reglementează puterile, drepturile şi obligaţiile acestor subiecte, ca şi procedurile
necesare constatării şi sancţionării oricăror eventuale încălcări.
2.Este o ordine juridică autonomă faţă de ordinea juridică internaţională, atât în ceea ce
priveşte izvoarele sale, cât şi în privinţa modului de soluţionare a litigiilor de către Curtea
Europeană de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă.
3. Este integrată în sistemele juridice ale statelor membre ceea ce înseamnă că tratatele
constitutive au instituit o ordine juridică în cadrul căreia sunt subiecte nu numai statele
membre, ci şi persoanele fizice şi juridice. În raport cu ordinea juridică proprie a statelor care
fac parte din Comunitate, dreptul comunitar este primordial, iar unele norme au efect direct.
Integrarea se evidenţiază şi în privinţa competenţelor instituţiilor judecătoreşti naţionale care
sunt obligate să aplice normele de drept comunitar.
Cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar sunt: Tratatele Comunitare (Tratate
Constituţionale) ale Comunităţii – tratatele fundamentale numite şi izvoare primare cu cea
mai mare forţă juridică în ordinea juridică comunitară, urmate de legislaţia derivată care
cuprinde în mod obişnuit actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării
tratatelor, dar şi actele care nu cad sub incidenţa tratatelor.

18
Tratatul de la Paris (1951) privind instituirea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, Tratatele
ce instituie Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (Tratatele de la Roma 1957), Actul Unic European (Luxemburg 1986), Tratatul de la
Maastricht (1992) privind instituirea Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam (1997) care
vizează adâncirea integrării în Uniunea Europeană, precum şi Tratatul de la Nisa (2001) sunt
izvoarele fundamentale ale dreptului comunitar.
Cele două tratate de bază, CECO şi Euratom, sunt tratate cu efect legislativ, politicile
fiind prezentate în detaliu. Chiar şi aceste tratate necesită legislaţie derivată pentru
implementarea unor politici. Deşi nu există nici o reglementare conform căreia legile
comunitare nu pot fi adoptate decât dacă sunt prezentate în cadrul tratatelor, este general
acceptat, ca rezultat al articolelor 5 (3) şi 249 (189) TCE, că orice reglementare comunitară
trebuie să se bazeze pe prevederi ale tratatelor. Din acest motiv, tratatele de bază mai sunt
numite şi “Constituţia Comunităţii”, ceea ce este adevărat numai până la un punct. În mod
normal, Constituţia prezintă instituţiile şi puterile în stat ale unei ţări, reglementează relaţiile
dintre acestea, stabilind drepturile fundamentale garantate ale cetăţenilor, într-o manieră care,
din punct de vedere ideologic, este neutră. Acest lucru nu se aplică însă tratatelor comunitare,
care evident stabilesc un set de valori care consacră liberalismul economic şi economia de
piaţă.

ACTELE JURIDICE ADOPTATE DE INSTITUŢIILE COMUNITARE


Legislaţia derivată este acea parte a legislaţiei comunitare adoptată conform tratatelor
de bază. Termenul de “legislaţie derivată” este preferat celui de “legislaţie secundară”
deoarece include adesea instrumente care, departe de a fi secundare, dau formă şi substanţă
anumitor politici comunitare (cum ar fi cazul politicii agricole). În esenţă sunt două tipuri de
legislaţie derivată: cea pentru care există prevederi în tratate (aşa-numitele “acte standard”)
şi cea care cade în afara sferei primelor (aşa-numitele “acte non-standard” sau “acte
nenominalizate”). Actele standard sunt prevăzute în articolul 249 (189 TCE) şi constau în
regulamente, directive şi decizii (acte obligatorii) şi recomandări (acte neobligatorii).
Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare au un caracter juridic obligatoriu, nu
sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.
Aceste acte pot fi:
a) regulamentele - care se aplică direct fără a fi nevoie de măsuri naţionale pentru a le
implementa; reprezintă echivalentul legii naţionale şi au forţă juridică obligatorie în toate
statele membre;

19
b) directivele – obligă statele membre în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor, lăsând
autorităţilor naţionale puterea de a alege forma şi măsurile de luat în atingerea obiectivului,
deci ele sunt obligatorii numai pentru statele cărora li se adresează;
c) deciziile- sunt obligatorii în toate aspectele lor pentru cei cărora li se adresează. O
decizie se poate adresa oricărui stat membru, sau tuturor statelor membre, persoanelor
juridice sau persoanelor fizice din Uniune.
d) recomandările nu sunt obligatorii, au un caracter general şi sunt destinate atât
statelor membre cât şi particularilor, dar nu pot rămâne neluate în considerare.
Actele non-standard numite şi acte atipice pot fi descrise în general ca acele acte care în
principiu nu au nici un efect juridic, putând fi totuşi considerate astfel în cazuri excepţionale.
Un exemplu a fost dat de Curtea Europeană de Justiţie, referitor la Hotărârea Consiliului de
Miniştri din 3 noiembrie 1976. Marea Britanie a luat unilateral anumite măsuri în domeniul
protecţiei peştelui peştelui, contrar cerinţelor procedurale prevăzute în Hotărâre. Acestea au
fost considerate de CEJ destul de importante pentru a constitui un argument valid, nu numai
pentru Franţa şi pentru Comisie, dar şi pentru o persoană fizică acuzată de încălcarea
legislaţiei britanice în domeniu.
Actele comunitare non-standard sunt:
acte care reglementează activitatea internă a instituţiilor. Ocazional, astfel de acte au produs
efect juridic; o directivă comunitară a fost anulată deoarece încălca astfel de reguli interne;
programe generale de armonizare, cum sunt cele pentru eliminarea barierelor comerţului cu
produse industriale (1969), abolirea restricţiilor la liberă stabilire şi libertatea de a presta
servicii;
declaraţii generale sau acorduri inter-instituţionale ale Parlamentului, Consiliului şi Comisiei.
De asemenea şi acestea pot avea efect juridic.

HOTĂRÂRILE CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE


Deciziile Curţii Europene de Justiţie constituie izvoare ale dreptului comunitar cu
privire la interpretarea şi aplicarea dreptului Comunitar.
Problema hotărârilor Curţii Europene de Justiţie ca izvor de drept comunitar va fi
tratată mai amănunţit la capitolul instituţiilor comunitare.

Jurisprudenţa Curţilor Comunitare de Justiţie


Deşi nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental, în dreptul comunitar
însă se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor de drept întrucât în numeroase
probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează unele dispoziţii ale Tratatului

20
concomitent cu asigurarea respectării lor. În alte cazuri Curtea face referire în mod expres la
propriile hotărâri anterioare pentru fundamentarea hotărârii.

Tratatele internaţionale încheiate de Comunitate cu alte state


Aceste tratate sunt încheiate de Comunitate în domeniile ce-i revin în competenţă şi constituie
izvor de drept comunitar prin consacrarea unor norme aplicabile pe teritoriul statelor membre.
Acordurile sau tratatele internaţionale încheiate de Comunităţi în numele lor propriu se
integrează ca orice act al acestora în ordinea juridică respectivă a Comunităţilor, dar fără să
fie supuse acesteia în ansamblul ei.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR


Sistemul juridic comunitar, aşa cum s-a statuat de către Curtea Europeană de Justiţie, are
calitatea de ordine juridică, reprezentând un ansamblu organizat şi structurat de norme
juridice având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită. Statele
membre prin instituirea Comunităţilor Europene (iniţial) şi a Uniunii Europene (ulterior), au
înţeles să încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, renunţând la sau
transferând o seamă de atribute naţionale specifice care nu mai pot fi redobândite oricum ci
doar în condiţii de excepţie.
Principiile generale ale dreptului comunitar sunt reguli nescrise ca de altfel şi cele pe care
Curtea Europeană de Justiţie le aplică şi care sunt astfel încorporate în dreptul comunitar. Aşa
după cum este cunoscut, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu constituie izvor de drept
comunitar, ea degajă totuşi principii generale de drept, care sunt o consecinţă a metodelor de
interpretare sistematică şi care se impun actelor de drept comunitar derivat şi statelor membre
pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Putem evidenţia patru grupe sau categorii de principii la care Curtea Europeană de Justiţie
stabileşte compatibilitatea normelor cu ordinea juridică comunitară:
principiile generale de drept comune ansamblului sistemelor juridice naţionale sau
internaţionale, ca de exemplu principiul contradictorialităţii judecăţii (încălcarea acestui
principiu însemnând violarea unui principiu elementar dar fundamental al dreptului care
permite părţilor să ia cunoştinţă de actele depuse la dosar şi cu privire la care îşi pot exprima
opinia), precum şi principiul general al securităţii juridice, respectul dreptului la apărare,
principiul legalităţii etc.;
principiile dreptului internaţional public nu sunt, ca reguli generale, aplicabile în dreptul
comunitar. Prin excepţie, Curtea Europeană de Justiţie a apelat la principii ale dreptului

21
internaţional care interzic, de exemplu, statelor să refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra
şi a se stabili pe teritoriul lor;
principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre, pe care Curtea
Europeană de Justiţie le-a identificat în reguli recunoscute de legislaţia, doctrina şi
jurisprudenţa ţărilor membre. Curtea Europeană de Justiţie face referire la principiile generale
admise în dreptul statelor membre, la principii comune sistemelor juridice ale statelor membre
ca de exemplu: egalitatea în faţa legii, ierarhia normelor juridice, îmbogăţirea fără justă cauză
etc.;
d) principii proprii sistemului comunitar rezultate din dispoziţiile tratatelor cum sunt:
cooperarea loială, echilibrul instituţional, libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe
naţionalitate, primordialitatea dreptului comunitar, efectul direct etc.
Principiile fundamentale sunt deci reguli de bază pe care Curtea Europeană de Justiţie le
stabileşte pe baza unor dispoziţii din tratat sau a interpretării globale ale acestuia, astfel că
aceste principii nu sunt independente în raport de tratate, ele fiind, în ultimă instanţă,
consecinţa interpretării tratatelor de către Curte (principiul primordialităţii, principiul
efectului direct etc.).
În acest sens ele constituie izvoare ale dreptului comunitar deoarece ele sunt comune
sistemelor de drept ale statelor membre şi sunt constatate de către Curtea Europeană de
Justiţie care a statuat că un principiu general se impune în ordinea juridică comunitară ca un
principiu comun dreptului statelor membre.

DREPTURILE FUNDAMENTALE
Drepturile fundamentale constituie o categorie specială a principiilor generale şi ele reprezintă
partea cea mai numeroasă a acestora.
Curtea Europeană de Justiţie a făcut anumite precizări cu privire la drepturile fundamentale şi
anume:
în materia drepturilor fundamentale, principiile generale au menirea să aplice la nivel
comunitar garanţiile naţionale cele mai ridicate;
prin intermediul principiilor generale, în ordinea juridică comunitară sunt integrate dispoziţiile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi libertăţile fundamentale ca standard minim;
acestor drepturi fundamentale care trebuie luate în considerare în raport de funcţia socială a
bunurilor sau a activităţilor protejate, li se pot aduce anumite limitări în scopul realizării
obiectivelor de interes general urmărite de comunitate, cu condiţia să nu se aducă atingere
substanţei acestor drepturi.

22
Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale garantate de Convenţia
Europeană pentru afirmarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pe cele care
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca şi principiile generale ale
dreptului comunitar.
Principiile generale de drept aplicate de Curtea Europeană de Justiţie, definitorii
pentru dreptul comunitar sunt următoarele:
1. Principiul proporţionalităţii, presupune potrivit Curţii Europene de Justiţie – respectarea
unor juste proporţii între scopurile urmărite de către instituţiile comunitare sau statele membre
şi mijloacele folosite pentru atingerea acestor scopuri. Tratatul de la Maastricht face referire
explicită la acest principiu, el aplicându-se atât actelor comunitare cât şi celor emise de statele
membre pentru punerea în aplicare a normelor de drept comunitar. Curtea Europeană de
Justiţie a apreciat că o obligaţie comunitară nu trebuie să depăşească limitele necesare
atingerii scopului propus. Când obligaţiile apar în sarcina agenţilor economici, acestea trebuie
să fie necesare realizării obiectivelor urmărite de reglementarea în cauză, iar când există
posibilitatea unei opţiuni, este necesar să se recurgă la măsura cea mai puţin coercitivă şi să se
urmărească ca sarcinile impuse să nu fie disproporţionate cu scopurile urmărite.
2. Principiul încrederii legitime are aplicabilitate frecventă în contenciosul economic, precum
şi al funcţiei publice comunitare şi are în vedere stabilirea unor reglementări. Curtea
Europeană de Justiţie a statuat că orice particular care se află într-o situaţie din care rezultă că
administraţia comunitară a dat naştere unor speranţe fondate se poate prevala de acest
principiu. Acest principiu nu se poate întemeia pe acte comunitare ca de pildă o rezoluţie a
Parlamentului European care nu are o forţă juridică.
3. Principiul securităţii juridice este apropiat de cel al încrederii legitime, el bazându-se pe
ideea certitudinii dreptului atât în ceea ce priveşte pe particulari cât şi statele membre şi
instituţiile comunitare. În acest sens reglementările trebuie să fie: clare şi precise, pentru a se
putea stabili cu uşurinţă drepturile şi obligaţiile; previzibile pentru justiţiabili, îndeosebi în
domeniul concurenţei; eficace şi să vizeze toate cazurile stabilite când are loc o concretizare a
unei directive; limitate în timp în privinţa efectelor, astfel că un text nu va putea fi aplicat
decât în mod excepţional la o perioadă anterioară publicării lor, iar interpretarea făcută în
concordanţă cu normele de drept în vigoare şi nu în raport cu modificările ulterioare.
4. Principiul drepturilor câştigate este legat de principiul încrederii legitime şi al securităţii
juridice şi el se manifestă îndeosebi în domeniul securităţii sociale, dar mai puţin în sectorul
economic.

23
Tratatele Comunitare au creat o nouă ordine juridică comunitară, care este fundamentul
Comunităţilor şi al Uniunii Europene. Aceasta va trebui să se impună pe lângă sau în cadrul
ordinii juridice naţionale ale fiecărui stat membru. Ordinea juridică comunitară are un
caracter supranaţional diferenţiată în raport cu ordinea juridică de drept intern, cât şi în raport
cu ordinea juridică internaţională.
Transferul de către state din sistemul lor juridic spre sistemul juridic comunitar a unor
drepturi şi obligaţii ce rezultă potrivit tratatului, poartă cu el o permanentă limitare a
drepturilor lor suverane, faţă de care un act unilateral ulterior, incompatibil cu conceptul de
Comunitate, nu poate să prevaleze.
Din această prezentare rezultă că trebuie să fie asigurată interpretarea uniformă a dreptului
comunitar în fiecare stat membru; în caz contrar el s-ar reduce la o pură construcţie teoretică
sau având caracter facultativ sau opţional, fiind subminate astfel înseşi bazele economice şi
juridice ale tratatului. De aici rezultă cu claritate primatul dreptului comunitar şi astfel a fost
acceptat şi principiul priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional.
Prioritatea dreptului comunitar este confirmată prin art. 189 care precizează că un regulament
“va fi obligatoriu” şi direct aplicabil în toate statele membre. Rezultă fără echivoc supremaţia
dreptului comunitar asupra dreptului naţional.

CARACTERUL DIRECT APLICABIL AL DREPTULUI COMUNITAR


Acest aspect presupune că, în vederea aplicării, nu mai este nevoie de o legislaţie naţională
suplimentară sau de modificare; aşadar potrivit acestui principiu normele de drept comunitar
vor putea fi invocate în mod direct în faţa instanţelor naţionale de către părţile aflate în litigiu.
Principiul aplicabilităţii directe presupune consecinţe atât în ceea ce priveşte statele şi
autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, cât şi în privinţa persoanelor. În ceea ce
priveşte aplicabilitatea directă a prevederilor comunitare, se remarcă faptul că statele sunt
lipsite de posibilitatea de intervenţie relativ la dispoziţiile respective; este cazul normelor ce
sunt prevăzute în tratatele comunitare şi care au implicit acest caracter direct aplicabil, ele
fiind suficient de clare şi precise încât nu se mai impune intervenţia autorităţilor naţionale.
Regulamentele adoptate de instituţiile comunitare au şi ele un regim direct aplicabil în toate
statele membre de o nouă manieră uniformă şi simultană, nefiind necesară adoptarea unor
legislaţii suplimentare sau de modificare.
După cum s-a arătat în jurisprudenţă, Uniunea Europeană constituie o nouă ordine juridică de
drept comunitar în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile lor suverane, deşi în
domenii limitate, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci de asemenea cetăţenii

24
lor. Astfel că independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu numai că
impune obligaţii persoanelor, dar conferă în acelaşi timp şi drepturi. Aceste drepturi sunt
considerate că se nasc nu numai când ele sunt expres acordate de tratat, dar şi în virtutea
obligaţiilor pe care tratatul le impune în mod clar definit statelor membre şi instituţiilor
comunitare.
Prevederile direct aplicabile sunt un izvor direct de drepturi şi obligaţii pentru toţi cei cărora li
se adresează, indiferent că sunt state sau persoane care sunt părţi în raportul juridic în
conformitate cu dreptul comunitar; această consecinţă priveşte orice instanţă judecătorească
naţională a cărei sarcină ca organ al unui stat membru este de a proteja, într-o cauză de
competenţa sa, drepturile conferite persoanelor prin dreptul comunitar.
Alături de problemele fundamentale prezentate, nu mai puţin importante sunt şi alte principii
care se regăsesc în sistemul juridic comunitar; protecţia drepturilor fundamentale ale omului,
respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept vizate
de Curtea de justiţie:
principiul respectării dreptului la apărare;
principiul autorităţii de lucru judecat;
principiul certitudinii juridice, potrivit căruia aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să
fie previzibilă;
principiul egalităţii, care urmăreşte în primul rând eliminarea discriminării, adică un tratament
egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile şi se aplică tuturor raporturilor juridice care
pot fi statornicite în cadrul sferei comunitare, în virtutea locului unde au fost convenite sau a
locului unde îşi produc efectele;
principiul loialităţii, denumit şi principiul solidarităţii, dispune că statele membre vor lua toate
măsurile corespunzătoare (generale sau speciale), de a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce
rezultă din tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile comunitare. Statele membre şi
instituţiile comunitare trebuie să se abţină de la orice măsură care ar periclita realizarea
obiectivelor tratatului; iar instituţiile Comunitare sunt ţinute de o obligaţie de cooperare loială
în temeiul prevederilor tratatului;
principiul proporţionalităţii reclamă ca mijloace folosite de autorităţi să fie în echilibru,
proporţionale cu scopul urmărit. Cel mai vizat domeniu în care acest principiu se impune este
cel al aplicării unor sancţiuni administrative sau penale.

25
CURSUL 5
Regulile dreptului comunitar

Dreptul comunitar, potrivit izvoarelor sale fundamentale constituite de tratatele şi


actele instituţiilor comunitare, cuprinde două categorii de reguli: reguli de drept instituţional şi
reguli de drept material.
Regulile de drept instituţional reglementează în principal următoarele aspecte: a)
domeniul de aplicare a tratatelor comunitare, revizuirea lor şi aderarea altor state; b) personalitatea
juridică; c) sediul; d) regimul limbii; e) problema imunităţilor; f) structura instituţiilor comunitare şi
a altor organisme, statutul juridic al membrilor lor; g) funcţiile şi atribuţiile acestor instituţii; h)
modul de realizare a acestor funcţii şi atribuţii, interelaţiile ce se stabilesc de natură intra sau
extracomunitară.
Regulile de drept material se referă în special la exercitarea atribuţiilor organelor de
elaborare a politicilor naţionale şi administrative prin intermediul interdicţiilor şi injoncţiunilor
comunitare, precm şi la stabilirea unor reguli de conduită pentru persoanele care intră în sfera
dreptului comunitar.

1. Regulile de drept instituţional


Domeniul de aplicare a tratatelor comunitare
Ratione loci. Din acest punct de vedere trebuie precizat că unele dispoziţii ale tratatelor au devenit
inaplicabile pe măsură ce unele state şi-au câştigat sau îşi vor câştiga independenţa (art. 227 CE,

26
aşa cum a fost modificat şi prin TMs., în prezent 299). S-a subliniat că, potrivit art. 227 (299) par. 2
din Tratat, regulile privind libera circulaţie a mărfurilor şi politica agricolă comună, cu excepţia art.
40 (34) par. 4 (3), sunt aplicabile departamentelor franceze de peste mări, care, în aceste scopuri,
constituie parte integrantă a Comunităţii. S-a considerat că art. 227 (299), care defineşte aplicarea
geografică a Tratatului şi a legislaţiei secundare, nu exclude faptul ca regulile comunitare să aibă
efect în afara teritoriului comunitar, în special relativ la relaţiile de muncă care, deşi privesc o
activitate prestată în afara acestui teritoriu, ţin o suficientă legătură cu Comunitatea. Această
concluzie este socotită ca extinzându-se şi în cazurile în care există o suficientă legătură între
relaţia de muncă, pe de o parte, şi dreptul unui stat membru şi în acest fel regulile pertinente de
drept comunitar, pe de altă parte.
Ratione personae. Tratatele CE, CECO şi Euratom au fost încheiate iniţial între şase state
europene. În prezent aderarea se face la Uniunea Europeană, textele din cele trei tratate fiind
abrogate prin modificările aduse de TMs. Conform art. 49 din TMs., orice stat european care
respectă principiile enunţate în art. 6 par. 1 poate cere să devină membru al Uniunii. Există o
limitare a statelor din punct de vedere geografic privind posibilitatea de admitere în Uniune,
singura restricţie legală în această privinţă. Înainte de luarea deciziei trebuie să fie negociate
condiţiile de admitere şi adaptările pe care această admitere le antrenează în ceea ce priveşte
tratatele pe care este întemeiată Uniunea şi care vor forma obiectul acordului între statele membre
şi statul solicitant.
Ratione temporis. Cu excepţia Tratatului CECO, care este încheiat pe o durată limitată de 50 de ani
(art.79), toate celelalte tratate comunitare fundamentale sunt încheiate pe o durată nelimitată (art.
312 CE; art. 208 Euratom; art. 51 TMs.; art. 13 TA; art. 11 din Tratatul de la Nisa).
Ratione materiae. Esenţa dreptului comunitar o constituie procesul integrării europene care a
început mai ales în plan economic prin constituirea celor trei Comunităţi şi continuă şi în planul
politic şi de securitate comună, potrivit TMs.- prin instituirea Uniunii Europene. Referitor la
domeniul economic, regulile comunitare sunt destinate reglementării conduitei statelor membre şi a
persoanelor, în principal cu privire la realizarea pieţei comune şi a uniunii economice şi monetare
care trebuie să se raporteze la misiunea Comunităţii europene de a promova o dezvoltare
armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, o creştere neinflaţionistă, un înalt grad
de competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice. De asemenea, va promova
dezvoltarea protecţiei sociale, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi
socială şi solidaritatea între statele membre (conform art. 2 CE, modificat prin TMs. şi TA).
Revizuirea tratatelor pe care este fondată Uniunea Europeană se face oricând, fără limitare,
dreptul de iniţiativă aparţinând oricărui stat membru sau Comisiei care poate prezenta Consiliului

27
un proiect de revizuire (art. 48 par. 1 TMs.). Dacă după ce a consultat Parlamentul European sau,
dacă este cazul, Comisia, Consiliul emite un aviz favorabil întrunirii unei conferinţe a
reprezentanţilor statelor membre, aceasta este convocată de preşedintele Consiliului pentru a hotărî
de comun acord modificările de adus tratatelor pe care este fondată Uniunea. Dacă această
posibilitate de revizuire este considerată o revizuire ordinară, prin TMs. a fost prevăzută şi o
revizuire obligatorie (fostul art. N, par.2). Astfel, o conferinţă a reprezentanţilor mai sus menţionaţi
a fost convocată în 1996 pentru a examina, conform obiectivelor enunţate la art. A şi B (în prezent
1 şi 2) ale prevederilor comune TMs., dispoziţiile din acest Tratat pentru care a fost prevăzută o
revizuire.
Tratatul CECO conţine în plus, la art. 95, o procedură simplificată de revizuire (în
sensul că nu se cere ratificarea modificărilor de către statele membre), în cazul special al constatării
necesităţii adaptării regulilor prevăzute pentru exercitarea atribuţiilor Înaltei Autorităţi, dacă apar
dificultăţi neprevăzute în aplicarea Tratatului sau dacă apar schimbări tehnice şi economice
fundamentale care ar afecta piaţa comună a cărbunelui şi oţelului.
Tratatele comunitare nu prevăd posibilitatea denunţării unilaterale (a retragerii) şi nici
pe cea a excluderii din Uniune, de unde putem concluziona că o asemenea eventualitate este
implicit înlăturată. O presupusă retragere a unui stat membru nu trebuie ignorată; ea însă nu ar
afecta fondul, eficacitatea tratatelor, urmând a fi făcute doar acele modificări legale ce decurg în
urma acestui fapt. Părţile contractante pot conveni încetarea însăşi a tratatelor în întregul lor, aşa
cum au convenit să le încheie. Se poate pune şi problema neratificării de către un stat membru a
unor modificări ulterioare, ceea ce ar pune în discuţie măsura în care statul membru respectiv
respectă principiul loialităţii (solidarităţii) comunitare.
Personalitatea juridică a Comunităţilor
Personalitatea juridică a Comunităţilor este prevăzută expres în tratatele de instituire a lor: art.
281 CE, art. 6 par. 1 CECO, art. 184 Euratom. Este reflectată intenţia părţilor contractante de a conferi
fiecărei Comunităţi europene capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Art. 282 CE, art. 185 Euratom
şi art. 6 alin. 3 CECO, detaliază dispoziţiile articolelor precedente, prevăzând că: “În fiecare stat
membru Comunitatea va beneficia de cea mai larg cunoscută capacitate juridică acordată persoanelor
juridice potrivit legilor lor; ea poate să dobândească şi să dispună de bunuri mobile şi poate să fie parte
într-o procedură legală. În acest scop Comunitatea va fi reprezentată de Comisie” , în cazul CECO –
de către instituţiile sale, în limitele puterilor lor, conform art. 6 alin. (4). Tratatul CECO prevede, la
art. 6 alin 2, că în relaţiile internaţionale Comunitatea va beneficia de capacitatea juridică necesară
pentru a-şi îndeplini funcţiunile sale şi a-şi atinge obiectivele.

28
În relaţiile ei externe Comunitatea beneficiază de capacitatea juridică de a stabili relaţii
contractuale cu terţe ţări asupra întregului domeniu al obiectivelor definite în Partea întâi a Tratatului,
la care se adaugă Partea a şasea; de asemenea, capacitatea de a încheia acorduri internaţionale derivă
nu numai dintr-o conferire expresă prin Tratat, ca în cazul art.113 (132)- 114, pentru acorduri de
asociere, ci decurge şi din alte prevederi ale Tratatului şi din măsurile adoptate, în cadrul acestor
prevederi, de către instituţiile comunitare. În această privinţă trebuie să se aibă în vedere întreaga
schemă a Tratatului, precum şi caracterul inseparabil al sistemului măsurilor interne comunitare şi
sistemului de relaţii externe.
Capacitatea de a încheia acorduri internaţionale, în afara prevederilor menţionate mai
sus, este stipulată prin art. 111 alin. 2 CE, privind negocierile de tarife cu ţările terţe relative la tarifele
vamale comune (text abrogat prin TMs.); art. 302 CE, privind stabilirea de relaţii corespunzătoare cu
organele Naţiunilor Unite, ale agenţiilor specializate, ca şi cu toate organizaţiile internaţionale; art.
304 CE, privind stabilirea unei strânse legături (cooperări) cu OCDE; art. 310 CE, privind posibilitatea
încheierii cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale de acorduri creând o asociere
caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri specifice. În cadrul
relaţiilor internaţionale pe care le promovează Uniunea este prevăzut şi dreptul de misiune diplomatică
în formă activă şi pasivă potrivit Protocolului din 8 aprilie 1965 privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor europene.
Privilegii şi imunităţi
Potrivit acestui Protocol beneficiază de privilegii şi imunităţi Comunităţile ca atare,
membrii instituţiilor lor, oficialii şi funcţionarii lor, reprezentanţii statelor membre care sunt atraşi în
funcţionarea instituţiilor şi misiunilor acreditate pe lângă Uniune, membrii Curţii de justiţie, ai Curţii
de conturi, ai BCE etc. Totuşi, Comunităţile nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie caracteristică
organizaţiilor internaţionale în general, ele nefiind excluse, afară de cazul când Curtea de justiţie este
competentă, de la jurisdicţia curţilor sau tribunalelor statelor membre în cazul litigiilor în care ele sunt
parte (art. 240 CE, art. 40 alin. ultim CECO, art. 155 Euratom).
Sediul Comunităţilor
Conform art. 289, Comunităţile îşi au sediul aşa cum este stabilit pentru instituţiile
comunitare, prin decizia luată la Consiliul european de la Edinburg din 1992, fiind fixate următoarele
sedii:
- Parlamentul îşi are sediul la Strasbourg, unde se desfăşoară 12 sesiuni plenare anuale. Sesiunile
plenare suplimentare au loc la Bruxelles. Comisiile sale au sediul la Bruxelles. Secretariatul general şi
serviciile sale se află la Luxemburg;

29
- Consiliul îşi are sediul la Bruxelles. Sesiunile sale din aprilie, iunie şi octombrie se desfăşoară la
Luxemburg; în împrejurări excepţionale şi pentru raţiuni dovedite corespunzător, Consiliul sau
Coreper, statuând în unanimitate, poate să decidă ca o întrunire a Consiliului să se ţină în alt loc;
- Comisia se află la Bruxelles, dar unele servicii ale sale sunt stabilite la Luxemburg;
- Curtea de justiţie şi Curtea de Primă instanţă sunt stabilite la Luxemburg, dar aceasta nu împiedică
desfăşurarea uneia sau mai multor şedinţe în alt loc, aşa cum s-a întâmplat în practică în cazul CECO;
- Comitetul economic şi social îşi are sediul la Bruxelles;
- Curtea de conturi şi Banca Europeană de Investiţii se află la Luxemburg;
- Europol se află la Haga.
Limba folosită
Potrivit art. 290 CE, regulile privind limbile folosite de instituţiile comunitare vor fi
determinate unanim de Consiliu, sub rezerva prevederilor cuprinse în Statutul Curţii de justiţie.
Determinarea limbilor de utilizat s-a făcut prin Regulamentul nr. 1 din 15 februarie 1958. În ce
priveşte CE şi Euratom, toate cele unsprezece limbi (plus irlandeza) sunt declarate autentic egale, iar
în ce priveşte CECO, numai franceza este cea autentică. Conform art. 3 din Regulamentul citat,
documentele trimise de o instituţie unui stat membru urmează să fie redactate în limba acelui stat.

2. Regulile de drept material


Această categorie de reguli de drept comunitar se referă în primul rând la exercitarea
atribuţiilor organelor de elaborare a politicilor naţionale şi administrative prin intermediul
interdicţiilor şi injoncţiunilor comunitare. În scopul aplicării dreptului comunitar, fie printr-o acţiune -
de a abroga, modifica ori adopta o nouă legislaţie, fie printr-o inacţiune - de a nu lua unele măsuri,
cum ar fi de exemplu de a nu modifica legislaţia existentă, întrucât ea este conformă cu legislaţia
comunitară. În al doilea rând, ele privesc stabilirea unor norme de conduită privind persoanele ce
acţionează în sfera dreptului comunitar. Domeniul concret în care aceste reguli se vor regăsi este cel al
concurenţei. Prin aceste reguli pot fi exprimate interdicţii, cum ar fi interdicţia de discriminare
formulată generic prin art. 12 CE, cu aplicare fie în sistemul Tratatului însuşi (art. 34 par. 2 sau art.
141), fie în legislaţia subsidiară (Regulamentul nr. 1612/68 în materia liberei circulaţii a lucrătorilor).
Aplicarea dreptului comunitar în această privinţă revine atât structurilor comunitare, cât
şi organelor naţionale, prin intermediul unor acte juridice, inclusiv decizii ale organelor
jurisdicţionale, într-o pondere mai mare sau mai mică, potrivit cu obiectivele comunitare prestabilite şi
ramura de activitate în cauză, în considerarea, în acelaşi timp, a principiului colaborării, în executarea
obligaţiilor. Dacă regulile procedurale sunt considerate a fi aplicabile tuturor procedurilor în curs la
momentul în care ele intră în vigoare, regulile materiale sunt, în mod obişnuit, interpretate ca

30
aplicându-se situaţiilor existente înaintea intrării lor în vigoare numai în măsura în care rezultă în mod
clar din dispoziţiile, din obiectivele sau din schema lor generală că trebuie să le fie dat un asemenea
efect.

CURSUL 6
Obiectivele Comunităţii Europene

Comunitatea europeană nu poate fi concepută în afara unor obiective stricte a căror


realizare constituie însăşi raţiunea existenţei sale. Obiectivele sunt formulate în art. 2 din Tratatul CE:
“Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi
monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune avute la art. 3 şi 4, să
promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad înalt de competitivitate şi convergenţă a
performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea
nivelului de trai şi a calităţii vieţii, un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului, coeziunea
economică şi socială, precum şi solidaritatea între statele membre.”
Art. 98 CE dispune că statele membre îşi vor dirija politicile lor economice în scopul de
a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa cum au fost definite la art. 2 şi în contextul
orientărilor avute în vedere la art. 98 par. 3 CE şi împreună cu Comunitatea acţionează în considerarea
principiului unei economii deschise de piaţă unde concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficace
a resurselor, conform principiilor fixate la art. 3. Îndeplinirea obiectivelor comunitare presupune atât o
acţiune convergentă a Comunităţii şi a statelor membre, cât şi o acţiune unilaterală a statelor în spiritul

31
obiectivelor şi orientărilor generale, ceea ce presupune că statele nu sunt “deposedate” de toate
competenţele şi responsabilităţile lor obişnuite care sunt circumscrise unor drepturi ale lor suverane, în
sensul că statele în cauză urmează a-şi dirija în aşa fel propriile acţiuni încât să fie conforme ţelurilor
comunitare. Acţiunea statelor şi a Comunităţii comportă, potrivit ritmurilor şi procedurilor prevăzute
în Tratat, fixarea unei rate de schimb ce a condus la instituirea unei monede unice- ECU (euro), ca şi
definirea şi aplicarea unei politici monetare şi a unei politici de schimb unice având ca obiectiv
principal menţinerea stabilităţii preţurilor, precum şi susţinerea politicii economice generale în
Comunitate.

Obiectivele fundamentale
Primul obiectiv este promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor
economice în ansamblul Comunităţii. Prin art. 158 alin 1 se precizează că acţiunea Comunităţii se va
dezvolta întărind coeziunea sa economică şi socială. În realizarea acestui obiectiv se are în vedere
dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a tuturor elementelor componente ale Comunităţii şi, în cadrul
acestora, a diferitelor regiuni, eliminându-se diferenţele între nivelurile de dezvoltare.
Al doilea obiectiv este creşterea durabilă şi neinflaţionistă, care se poate analiza prin
prisma celor patru libertăţi fundamentale privind circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului. Astfel se îndeplineşte principiul unei economii deschise unde concurenţa este liberă. Acest
obiectiv se circumscrie tuturor aspectelor comunitare, întrucât textul nu distinge în ce domeniu anume
este vorba de o creştere, accentul punându-se pe caracterul neinflaţionist care trebuie să aibă în vedere
activitatea general- economică.
Al treilea obiectiv este cel de promovare a unui grad înalt de competitivitate şi de
convergenţă a performanţelor economice, prin care se urmăreşte unitatea de acţiune a statelor,
individual şi la nivel comunitar, astfel încât să se asigure un nivel ridicat al standardelor producţiei,
productivităţii, comerţului şi serviciilor, care să facă posibilă o creştere permanentă a competitivităţii
produselor şi serviciilor nu numai pe plan comunitar, ci şi pe plan mondial. Coordonarea politicilor
statelor membre este un element decisiv în stabilirea căilor de realizare a obiectivului în cauză. Statele
vor considera politicile lor economice ca o problemă de interes comun, conform art. 99 par.1, ceea ce
nu poate fi conceput în afara unor atitudini şi proceduri convergente ale statelor, care trebuie să fie
observate în general în materie comunitară.
Al patrulea obiectiv - un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat -
este sub incidenţa celorlalte obiective, pentru că un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi de
protecţie socială, în special înlăturarea şomajului şi a efectelor sale, nu se poate garanta fără o
dezvoltare economică armonioasă şi echilibrată în ansamblul Comunităţii, fără o creştere durabilă şi
neinflaţionistă sau fără un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice. Instituirea prin art.

32
146 a Fondului Social European este numai o modalitate concretă prin care se dau efecte practice
acestui obiectiv, în cuprinsul Tratatului. Acest Fond are în vedere promovarea în interiorul
Comunităţii a facilităţilor de folosire a forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a
lucrătorilor, precum şi facilitatea adaptării la mutaţiile industriale şi la evoluţia sistemelor de
producţie, în special pregătirea şi reconversia profesională.
Al cincilea obiectiv - creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii - poate să fie
considerat un obiectiv precumpănitor, dominant faţă de celelalte obiective, deoarece toate acestea ar fi
lipsite de valoare, ca obiective în sine, dacă pur şi simplu s-ar ignora scopul performanţelor
comunitare – acela al ameliorării continue a standardelor de viaţă ale cetăţenilor statelor comunitare.
În Preambulul Tratatului CE este afirmată ideea că obiectivul esenţial al eforturilor statelor trebuie să
fie permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale popoarelor respective. Opţiunile
comunitare care fundamentează acest obiectiv sunt: înlăturarea obstacolelor, restricţiilor sau barierelor
de natură comercială sau financiară, aplicarea principiului nediscriminării şi promovarea liberei
iniţiative şi realizarea unei economii deschise de piaţă.
Al şaselea obiectiv – promovarea coeziunii economice şi sociale – trebuie să fie observat în
orice acţiune comunitară care include un reper economic şi social, adică sensul fiecărei activităţi
comunitare trebuie să fie cel al unităţii şi solidarităţii umane şi nu unul divergent, al intereselor contrare sau
care se abat de la idealul şi spiritul comunitar, de unire neîncetat mai strânsă a popoarelor statelor membre.
Al şaptelea obiectiv – promovarea solidarităţii între statele membre – înseamnă că orice
măsură luată la nivel comunitar care nu contravine literei şi spiritului actelor juridice fundamentale
comunitare nu poate să fie ignorată de către unele state membre în detrimentul altor state membre,
toate statele fiind considerate ab initio egale în privinţa drepturilor şi obligaţiilor pe care le exercită,
respectiv le asumă sau le incumbă prin dobândirea calităţii de membru. În acest sens statele membre
trebuie să-şi asume în comun riscurile sau efectele acţiunilor pe care ele le întreprind, în mod conştient
şi cu bună credinţă, ele neavând opţiunea de a nu accepta eventualele consecinţe negative. În afara
drepturilor pe care statele şi le-au concedat reciproc sau care au fost acordate expres cu titlul de
excepţie, nici un stat membru nu poate să fie socotit ca primus inter pares. Tot astfel, nici obligaţiile
nu trebuie să exceadă cadrul legal comunitar. Statele trebuie să acţioneze cu bună credinţă, ceea ce
presupune ca ele să nu întreprindă nimic de natură să afecteze interesele legitime ale statelor partenere sau
ale resortisanţilor lor ori să nu se abţină să acţioneze sau să nu acţioneze defectuos în împrejurările date.
Al optulea obiectiv – egalitatea între bărbaţi şi femei – este cu caracter de noutate, el
fiind formulat ca atare prin modificările aduse de TA. Reglementările în vigoare cuprind dispoziţii
care materializează acest obiectiv prin consacrarea principiului egalităţii, constând în excluderea
discriminării sau în asigurarea unui tratament egal în situaţii identice şi comparabile. Este cazul art. 3

33
par. 2 relativ la eliminarea inegalităţilor şi la promovarea prin care se interzice discriminarea între sexe
prin aplicarea regulii că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală.
Al nouălea obiectiv – un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului – este, de
asemenea, introdus prin TA ca un obiectiv de sine stătător. În fapt, în TMs. s-a evidenţiat pentru prima
dată necesitatea protecţiei mediului înconjurător, însă în contextul obiectivului relativ la creşterea
durabilă şi neinflaţionistă. O politică privind protecţia mediului făcuse obiectiv de reglementare prin
AUE. Consacrarea creşterii nivelului de protecţie şi de ameliorare a mediului şi ca un obiectiv distinct
nu face decât să confirme preocupările şi îngrijorările din ce în ce mai mari faţă de fenomenele şi
activităţile care au consecinţe nefavorabile asupra mediului, fiind ameninţată însăşi existenţa umană.
Aceste preocupări sunt accentuate şi prin dispoziţiile art. 6 introdus prin TA, având următorul
conţinut: “Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi punerea în aplicare a
politicilor şi acţiunilor avute în vedere de art. 3, în special în scopul promovării unei dezvoltări
durabile”.

CURSUL 7,8
Instituţiile comunitare (Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană,
Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi)

INSTITUŢIILE COMUNITARE I

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, la început, fie
Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.A.), fie Adunare (în Tratatele instituind C.E.E.,
Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în Adunarea
parlamentară europeană, numire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960.
Prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962 s-a stabilit
denumirea de Parlament European, denumire pe care o poartă şi în prezent. Această denumire este
recunoscută juridic prin Actul Unic European.
Parlamentul European constituie fundamentul democratic al comunităţii europene şi
este parte integrantă a sistemului instituţional comunitar. Calitatea sa de instituţie comunitară dă

34
expresia instituţionalizării puterii politice comunitare, el fiind unul dintre instrumentele politice
prin care se realizează suveranitatea comunitară.
Alegerile parlamentare au loc la fiecare cinci ani şi fiecare cetăţean cu drept
de vot în ţara lui are dreptul să-şi aleagă europarlamentarii.
Deputaţii Parlamentului European îşi exercită mandatul independent şi nu
pot primi instrucţiuni de la guvernele lor şi nici nu pot fi învestiţi cu un mandat
imperativ, se bucură de privilegii şi imunităţi prevăzute de Protocolul asupra
privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor europene, adoptat în anul 1965.
Sub aspectul componenţei, remarcăm faptul că numărul parlamentarilor a
evoluat în funcţie de numărul statelor membre ale Uniunii Europene; în mandatul
1999-2004 Parlamentul European era alcătuit din 626 de parlamentari; în
legislatura a 6-a, 2004-2009, va cuprinde 732 parlamentari în primii trei ani de
legislatură, ca urmare a extinderii Uniunii din mai 2004 (25 de state membre);
începând cu anul 2007, în urma aderării Bulgariei şi României, va cuprinde 786
de parlamentari.
Urmare a alegerilor din 2004 situaţia membrilor Parlamentului European, la 1
noiembrie 2004, pe ţări membre, este următoarea:
1) Belgia - 24
2) Cehia - 24
3) Danemarca - 14
4) Germania - 99
5) Estonia - 6
6) Grecia - 24
7) Spania - 54
8) Franţa - 78
9) Irlanda - 13
10) Italia - 78
11) Cipru - 6
12) Letonia - 9
13) Lituania - 13
14) Luxembourg - 6
15) Ungaria - 24
16) Malta - 24
17) Olanda - 27

35
18) Austria - 18
19) Polonia - 54
20) Portugalia - 24
21) Slovenia - 7
22) Slovacia - 14
23) Finlanda - 14
24) Suedia - 19
25) Marea Britanie - 78
TOTAL: 732
Începând cu anul 2007, ca urmare a lărgirii Uniunii Europene, Parlamentul
European va număra 786 deputaţi; Bulgaria va fi reprezentată de 18 membri şi
România de 36 membri.
Statutul membrilor Parlamentului European este reglementat atât de dispoziţiile comunitare,
cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile aplicabile la alegerile europene, care sunt înscrise în Act, sunt
foarte sumare. Ele trimit, în special, fie la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai
des, la legislaţiile naţionale, legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor europeni.
Parlamentarii europeni sunt aleşi pentru o perioadă de cinci ani, iar mandatul lor este reprezentativ.
Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă Parlamentului european. Cumulul
mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european, dar el este interzis pe
plan naţional.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul şase, paragraful
l incompatibilităţile cărora trebuie să li se supună membrii Parlamentului European. Astfel, un
membru al Parlamentului European, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:
membru al guvernului unui stat; membru al Comisiei; membru al Curţii de Justiţie sau grefier;
membru al Curţii de Conturi; membru al Consiliului consultativ C.E.C.A. sau Comitetului
economic şi social al CE ori al Euratom; membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul
sau în aplicarea Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei
sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă; membru al consiliului de administraţie, al
Comitetului de direcţie B.E.I.; funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.
Menţionăm că reglementările adoptate la nivel naţional pot completa aceste incompatibilităţi.
O legislatură se întinde pe o perioadă de cinci ani. Parlamentul European organizează
în medie o sesiune săptămânală, în fiecare luni, cu excepţia lunii august. Articolul 196 al Tratatului
C.E. (fostul art. 139, art. 109 al tratatului Euratom, art. 22 al Tratatului C.E.C.A.) prevede că

36
Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a doua zi de marţi din luna martie şi
organizează, uneori, şi sesiuni suplimentare mai scurte.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea
majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din
membrii săi. Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura instituţie
comunitară care se reuneşte şi îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile
Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Parlamentul este asistat de un
Secretar general, care se găseşte în fruntea Secretariatului general. În cadrul Secretariatului îşi
desfăşoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi personalul
grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului
presupun ca o treime din personalul Secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi
interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei
puncte de lucru, bugetul operaţional al parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii,
adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în trei oraşe diferite: secretariatul se găseşte la
Luxemburg; comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles; iar sesiunile parlamentare au loc la
Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
În ceea ce priveşte organizarea internă a Parlamentului European, observăm că acesta
dispune de competenţa stabilirii propriei sale structuri interne, propriul său regulament interior, iar
statele membre şi celelalte instituţii comunitare trebuie, în virtutea principiului cooperării loiale să
respecte regulile stabilite de Parlamentul European atâta timp cât acestea au drept obiectiv să-i
asigure buna funcţionare.
Sub aspect structural Parlamentul European se aseamănă cu parlamentul statelor
membre ale Comunităţii dar diferă de acestea, purtând amprenta naturii sale comunitare. Este un
parlament unicameral, având în structura sa:
- organele de conducere,
- comisiile parlamentare;
- grupurile politice (parlamentare);
- conferinţa preşedinţilor;
- comisii constitutive ad-hoc pentru anchetă şi investigaţii, secretariatul general şi aparatul
auxiliar necesar activităţii parlamentare.
Biroul Parlamentului European este compus dintr-un preşedinte şi 14 vicepreşedinţi, din
birou fac parte şi cinci membri numiţi de Parlament care nu au drept de vot şi se numesc chestori
însărcinaţi cu probleme administrative şi financiare.

37
Preşedintele Parlamentului European împreună cu vicepreşedinţii şi preşedinţii grupurilor
politice parlamentare formează biroul lărgit. Preşedintele este ales prin vot secret, cu o majoritate
absolută, pe o perioadă de doi ani şi jumătate, ca de altfel şi membrii biroului, Parlamentul fiind
ales pe o perioadă de cinci ani; rezultă că în fiecare legislatură Parlamentul alege doi preşedinţi.
Conducerea Parlamentului European este asigurată de către preşedintele acestuia, cei
14 vicepreşedinţi, colegiul chestorilor şi conferinţa preşedinţilor.
Preşedintele este cel care conduce lucrările Parlamentului şi reprezintă Parlamentul în
relaţiile cu celelalte instituţii comunitare, reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale.
Alegerea vicepreşedinţilor are loc după alegerea preşedintelui, prin scrutin uninominal
şi cu majoritate absolută a sufragiilor exprimate în primele două tururi de scrutin.
Rolul biroului Parlamentului European este acela de a regla chestiunile ce ţin de
desfăşurarea şedinţelor, organizarea administrativă şi financiară a Parlamentului şi pregătirea ante-
proiectului de cheltuieli.
Conferinţa preşedinţilor este formată din Preşedintele Parlamentului European şi
preşedinţii grupărilor politice parlamentare la care se adaugă doi reprezentanţi ai parlamentarilor
independenţi, aceştia din urmă neavând încă drept de vot.
Conferinţa preşedinţilor decide în toate problemele privind organizarea internă a
Parlamentului European (sesiuni, ordinea de zi, ante-proiect de cheltuieli etc) şi asupra relaţiilor cu
celelalte instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu alte organizaţii internaţionale, fiind practic
centrul de putere al Parlamentului European.
Comisiile parlamentare sunt constituite din membrii Parlamentului prin votul
majorităţii voturilor exprimate.
Parlamentul poate crea la cererea unui sfert din membrii săi, Comisii de anchetă, ca şi
Comisii temporare pentru o perioadă de cel mult 12 luni. Membrii titulari ai Comisiilor
parlamentare sunt numiţi de biroul Parlamentului, în baza unei repartizări prealabile între grupurile
politice şi ţin cont de reprezentarea echitabilă a ţărilor membre.
Comisiile parlamentare cu caracter permanent sunt o reflectare fidelă a compoziţiei
Parlamentului în ansamblul său, evitându-se astfel apariţia divergenţelor între poziţia unei comisii
şi a plenului Parlamentului European. Această remarcă este necesară pentru ca în cazul în care un
membru al Parlamentului schimbă grupul politic din care face parte deşi el rămâne membru al
Parlamentului European, Conferinţa Preşedinţilor trebuie să facă o altă propunere pentru comisia
din care acesta a făcut parte până în acel moment.
Membrii titulari ai comisiilor parlamentare sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi
jumătate.

38
Principalele atribuţii ale Parlamentului European sunt:
- asigurarea controlului politic general;
- participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare (legislativă);
- decizia, propriu-zisă, în materie bugetară (în sensul că adoptă bugetul Comunităţii);
- participarea la relaţiile externe.
Parlamentul European are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu şi asupra
Consiliului. Consiliul este subiectul controlului parlamentar numai în măsura în care fiecare
membru este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect al controlului parlamentului naţional.
Comisia este supervizată în sensul justificării activităţii desfăşurate în Parlament, prin prezentarea
anuală a unor rapoarte. Conducerea ei trebuie apărată în sesiuni deschise, dar poate să fie forţată,
atunci când este cazul, să demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere. Parlamentul nu
are nici o influenţă privind componenţa noii Comisii. Guvernele statelor membre pot, teoretic, să
repună în drepturi chiar vechea Comisie, propunând aceiaşi membri.
Parlamentului European i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor numai pentru
cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunităţi, precum şi asocierea cu unele
ţări membre. Istoria sistemului parlamentar evidenţiază faptul că parlamentele au fost învestite la
început cu puteri bugetare depline şi după aceea au devenit organe legislative.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene, la 1
noiembrie 1993, Parlamentului European i-au fost conferite puteri suplimentare, şi anume:
- în materie co-decizională, împreună cu Consiliul de miniştri în anumite domenii ale
legislaţiei referitoare la piaţa unică, având posibilitatea (Parlamentul) să respingă definitiv
unele propuneri; procedura codeciziei reprezintă în fapt o îmbinare a principiilor
concilierii şi a dreptului de veto, de care poate face uz Parlamentul în procesul elaborării
legislaţiei comunitare, atunci când instituţiile Comunitare cu atribuţii legislative încalcă
anumite proceduri ale tratatului: Tratatul de la Maastricht a sporit rolul Parlamentului
European în elaborarea legislaţiei comunitare;
- dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale politicii
comunitare;
- dreptul de a înfiinţa Comisii de anchetă temporare;
- dreptul la petiţie.
Parlamentul European este instituţia care reprezintă cetăţenii statelor membre. În multe
domenii, Parlamentul acţionează în calitate de co-legislator, îndeplinind atribuţii co-decizionale,
împreună cu instituţia Consiliului; ambele instituţii constituie şi autorităţi bugetare ale Uniunii
Europene.

39
Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând, în
acelaşi timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru partidele politice de
la nivelul european, în special în privinţa fondurilor acestora.
Constituţia europeană cu privire la Parlamentul European
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, următoarele funcţii:
a) funcţia legislativă; b) funcţia bugetară; c) funcţia de control politic; d)
funcţia consultativă.
Parlamentul este compus din cel mult 750 de deputaţi, reprezentanţi ai
cetăţenilor Uniunii, în mod proporţional cu populaţia statelor, dar nu mai puţin de
7 şi nu mai mult de 96 deputaţi pentru un stat membru.
Potrivit unei legi-cadru europene adoptată de Consiliu în unanimitate şi
aprobată de Parlament, ce va intra în vigoare după aprobarea de către statele
membre potrivit propriilor reguli constituţionale, membrii Parlamentului sunt aleşi
prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de 5 ani, printr-o
procedură uniformă în toate statele membre.
Statutul partidelor politice la nivel european va fi stabilit prin legea
europeană.
Parlamentul poate să ceară Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, să supună
acestuia toate propunerile asupra problemelor care sunt apreciate ca necesare
pentru adoptarea unui act de punere în aplicare a Constituţiei.
Parlamentul, la cererea unui sfert din membrii săi, în îndeplinirea funcţiilor
sale, poate să constituie o comisie temporară de anchetă pentru examinarea
acuzaţiilor de infracţiune sau de rea administrare în aplicarea dreptului Uniunii.
Orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul statutar într-un
stat membru are dreptul să adreseze petiţii Parlamentului, individual sau în
asociere cu alte persoane, cu privire la activitatea Uniunii şi în legătură cu
probleme care le privesc direct.
Parlamentul alege mediatorul european care este abilitat să primească
plângeri de la orice cetăţean european ori de la oricare persoană fizică sau juridică
rezidentă sau care are sediul statutar într-un stat membru, cu privire la cazurile de
rea administrare în activitatea instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii, cu
excepţia Curţii de Justiţie.

40
Parlamentul ţine o sesiune anuală, reunindu-se în a doua marţi din luna
martie; se poate reuni în sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor
săi, a Consiliului sau a Comisiei.
Deciziile Parlamentului sunt luate cu majoritatea voturilor exprimate, cu
excepţia cazurilor prevăzute expres de Constituţie. Cvorumul este stabilit prin
Regulamentul interior al Parlamentului.
Când este sesizat cu o moţiune de cenzură cu privire la gestiunea Comisiei,
Parlamentul nu se poate pronunţa decât după cel puţin trei zile de la depunerea sa
şi prin scrutin public. Dacă moţiunea este aprobată cu majoritatea de două treimi
din voturile exprimate, membrii Comisiei trebuie să demisioneze din funcţiile pe
care le exercită în cadrul Comisiei, precum şi toţi ceilalţi funcţionari ai Comisiei.

CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European îşi află originea în conferinţele la vârf ale şefilor de stat sau de guvern.
Prima reuniune a şefilor de state sau guvern a avut loc la Paris în 1961. Consiliul European nu a
fost reglementat prin Tratatul de la Roma, ci instituţionalizarea sa s-a realizat prin înţelegerea de la
Paris din 1974 cu ocazia întâlnirii şefilor de stat sau guvern (din 9-19 decembrie 1974) când s-a
decis crearea Consiliului European şi organizarea de alegeri pentru Parlamentul European prin
sufragiu universal direct începând cu scrutinul din 1978.
Existenţa Consiliului European ca entitate separată faţă de Consiliul Miniştrilor a fost
reglementată de Actul Unic European. Modalităţile concrete de funcţionare a Consiliului European
au fost stabilite progresiv, plecând de la cerinţele practice, iar conţinutul activităţii sale a fost
conturat la Stuttgart în 1983.
Consacrarea juridică a Consiliului European a avut loc prin Actul Unic European
(A.U.E.)
semnat în 1986 şi a intrat în vigoare la 1 noienbrie 1987, care însă nu îl înscrie în dispozitivul
Comunitar şi nici nu îl transformă într-o instituţie, fiind menţionat astfel: Consiliul European
reuneşte şefi de stat sau de guvern, ca şi pe preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia
sunt asistaţi de către miniştrii de externe şi de către un membru al Comisiei; se reunesc cel puţin de
două ori pe an, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană de la Maastricht la
1 noiembrie 1993, situaţia de fapt a fost codificată juridic.
Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) defineşte misiunea Consiliului
European astfel: Consiliul European dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi
defineşte orientările politice generale, dezbate asupra marilor orientări de politici economice ale

41
statelor membre şi defineşte principiile şi orientările generale de politică externă şi de securitate
comună, deliberează asupra chestiunilor ce ţin de competenţele Uniunii Europene în diferitele sale
aspecte şi veghează la coerenţa acestora, exprimă de o manieră solemnă poziţia comună în
chestiuni de relaţii externe.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a statuat ca unele decizii de maximă importanţă ce
urmau să fie luate de Consiliul Miniştrilor urmează să fie trecute în seama Consiliului European.
Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei instituţii. Acest fapt îşi
găseşte explicaţia în faptul că instituţia, după cum s-a văzut, nu a beneficiat de la început de o bază
juridică propriu-zisă. Articolul 103 din tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza
raportului Consiliului de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene), Consiliul European încearcă să
ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor statelor membre, pe de o parte, şi ale
Comunităţii, pe de altă parte. La rândul său, Consiliul Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii,
adoptă, cu majoritate calificată de voturi, o recomandare prin care stabileşte aceste orientări.
Rolul Consiliului European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei
comunitare. Astfel, Consiliul European:
- orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii
comunitare;
- impulsionează politicile comunitare generale;
- coordonează politicile comunitare;
- defineşte noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează comisii ad-hoc şi
comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată; pe
baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor
documente:
- Deciziile pentru problemele cele mai importante;
- Decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în
favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;
- Orientări şi directive;
- Declaraţii.
Preşedinţia Consiliului European este asigurată de către şeful de stat sau de guvern care
asigură şi preşedinţia Consiliului Miniştrilor Uniunii Europene, formulă care asigură o coerenţă
perfectă între lucrările Consiliului Uniunii Europene şi cele ale Consiliului European.

42
Colaborarea dintre Consiliul European şi Comisia Europeană se realizează prin
prezenţa la şedinţele Consiliului European a Preşedintelui Comisiei Europene.
Valorificarea principiului reprezentativităţii tuturor statelor membre ale Comunităţii în
Consiliul European cât şi accederea lor la preşedinţie prin rotaţie creează un sentiment de încredere
între statele membre, iar reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliul European pot constitui
o conferinţă interguvernamentală pentru revizuirea tratatelor aşa cum s-a întâmplat în anii 1996-
1997 când s-a negociat revizuirea Tratatului de la Maastricht, documentul rezultat în urma acestei
conferinţe interguvernamentale fiind Tratatul de la Amsterdam (1997).
Prin întreaga sa activitate Consiliul European a devenit astăzi un pion important al
construcţiei Europei Comunitare. Se poate concluziona că funcţiile îndeplinite de Consiliul
European sunt:
- Funcţia de arhitect al construcţiei europene, toate deciziile majore în acest sens fiind luate
sub impulsul său;
- Funcţia de stabilire a orientărilor generale în materia politicii economice şi sociale;
- Funcţia de decizie la cel mai înalt nivel a problemelor deosebite ce apar în domeniul
economic, social, financiar şi al politicii externe.

Constituţia europeană cu privire la Consiliul european


Proiectul Constituţiei pentru Europa stabileşte următoarele reguli cu privire
la Consiliul european, unele de o importanţă majoră pentru viitorul Uniunii
Europene:
a) reuniunile Consiliului european care sunt convocate în fiecare trimestru de
Preşedinte; în funcţie de ordinea de zi, membrii Consiliului european pot fi asistaţi
de un ministru şi, în ceea ce-l priveşte pe Preşedintele Comisiei Europene, de un
membru al Comisiei. Preşedintele Consiliului european poate provoca şi reuniuni
extraordinare; deciziile se iau prin consens, cu excepţia cazurilor exceptate de
Constituţia Europei;
b) Preşedintele Consiliului european – este ales de Consiliul european, cu
majoritatea calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea
realegerii o singură dată, cu precizarea că nu exercită un mandat naţional, ci unul
european. Principalele atribuţii ale Preşedintelui sunt următoarele: prezidează şi
stimulează lucrările Consiliului european; asigură pregătirea şi continuitatea
lucrărilor, în cooperare cu Preşedintele Comisiei Europene şi pe baza lucrărilor

43
Consiliului Afacerilor Generale; acţionează pentru facilitarea coeziunii şi
consensului membrilor Consiliului european; prezintă Parlamentului European un
raport la sfârşitul fiecărei reuniuni; asigură, la nivelul şi în calitatea sa,
reprezentarea externă a Uniunii Europene în materia politicii externe şi de
securitate comună, fără a prejudicia atribuţiile ministrului afacerilor externe ale
Uniunii.
Constituţia Europei face câteva precizări cu privire la procedura decizională a
Consiliului european, astfel fiecare membru poate fi delegat doar de unul dintre
ceilalţi membri pentru a vota în locul acestuia. Abţinerea membrilor prezenţi sau
reprezentaţi nu este un obstacol în adoptarea deliberărilor care presupun
unanimitatea. Consiliul european stabileşte majoritatea simplă pentru chestiuni de
procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului interior. Consiliul
European este asistat în activitatea sa de Secretarul General.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pentru o perioadă de câte 6


luni, de către fiecare stat membru al Uniunii Europene. În prezent şi pe termen
scurt, preşedinţia Consiliului este asigurată astfel:
- 2004 semestrul II – Olanda
- 2005 semestrul I – Luxemburg; semestrul II – Marea Britanie;
- 2006 semestrul I – Austria; semestrul II – Finlanda.
Preşedintele Consiliului este mediator între Consiliu şi celelalte instituţii ale
Uniunii Europene, mai ales cu Parlamentul European; pregăteşte şi conduce
lucrările Consiliului îndeplinind, facilitează deciziile legislative şi politice şi
încearcă realizarea compromisurilor între statele membre.
Preşedintele Consiliului are următoarele atribuţii: a) stabileşte calendarul
activităţilor Consiliului; b) convoacă reuniunile Consiliului; c) stabileşte
ordinea de zi provizorie.

CONSILIUL DE MINIŞTRI
(CONSILIUL UNIUNII EUROPENE)

Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, prin Tratatele institutive, având, la


început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) şi
Consiliul (Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi Euratom). După unificarea instituţiilor, prin
Tratatul de la Bruxelles (1965), cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un

44
Consiliu unic şi o Comisie unică, dobândeşte denumirea de Consiliu de Miniştri. Tratatul de
la Maastricht consacră pentru această instituţie, ce are un important rol decizional, terminologia de
Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul European a fost înfiinţat în anul 1974, prin voinţa şefilor de stat şi de
guvern, când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de
externe, cu preşedintele Comisiei şi cu un vice-preşedinte al acesteia. Consiliul European nu trebuie
confundat cu ceea ce numim Consiliul de miniştri, deoarece acestea sunt instituţii ale Uniunii
Europene, dar diferite. Criteriile de distincţie între cele două instituţii comunitare sunt următoarele:
criteriul apariţiei, criteriul componenţei celor două instituţii şi criteriul atribuţiilor îndeplinite.
În funcţie de primul criteriu se remarcă :
- Consiliul European a apărut pe cale neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale
şefilor de stat şi guvern, ulterior fiind reglementată existenţa acestuia;
- Consiliul de miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin Tratatele instituind
Comunităţile europene.
În conformitate cu cel de-al doilea criteriu observăm:
- Consiliul European are în componenţa sa şefii de stat şi de guvern din statele membre ale
Comunităţilor Europene;
- Consiliul de miniştri are în componenţa sa, pe de o parte, miniştrii afacerilor externe-
reuniţi în cadrul Consiliului general - şi, pe de altă parte, poate avea în componenţa sa, pe
lângă miniştrii afacerilor externe, şi miniştrii de resort (ai agriculturii, finanţelor etc.),
numindu-se Consilii specializate (sectoriale).
Având în vedere cel de-al treilea criteriu remarcăm:
- Consiliul European este o instituţie care îndeplineşte, cu precădere, atribuţii de natură
politică;
- Consiliul de Miniştri îndeplineşte atribuţii de natură legislativă, decizională, fiind
principalul organ legislativ al Comunităţii Europene. Acest consiliu asigură în primul
rând coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, el dispunând de o
putere de decizie în vederea realizării obiectivelor stabilite de tratat şi în condiţiile
precizate de acestea. În al doilea rând, Consiliul de Miniştri se preocupă de formularea şi
adoptarea legislaţiei comunitare, în sistemul comunitar consiliul fiind considerat ca
legislator de drept comun. În al treilea rând, Consiliul de miniştri ia deciziile cerute de
aducerea la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.
Pentru exercitarea competenţei sale decizionale el se manifestă ca un organ de luare a
deciziilor comunitare urmând astfel să impună obligaţii subiectelor cărora li se adresează, fiind

45
astfel principalul organ legislativ al comunităţii. În acelaşi timp se manifestă ca for al
reprezentanţilor statelor membre. În luarea deciziilor sale Consiliul acţionează în mod obişnuit pe
baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei Europene şi după caz după consultarea
Parlamentului European sau a altor instituţii ori organisme- Curtea de Conturi, Consiliul Economic
şi social şi Comitetul regiunilor sau numai a unuia dintre aceste Comitete.
În funcţie de subiectul abordat, Consiliul Miniştrilor poate lua decizii cu majoritate simplă
(adoptarea regulamentului interior sau a solicitării adresate Comisiei Europene de a prezenta o
propunere legislativă), majoritate calificată (luarea deciziilor în domeniile: educaţiei şi sănătăţii
publice, capitalurilor şi plăţilor, transporturilor, politicilor sociale, coeziunea economică şi socială,
cercetare – dezvoltare şi mediu) şi unanimitate (pentru probleme privind procedura de alegere a
Parlamentului European, modalităţi de delegare a competenţelor de execuţie, dispoziţii relative la
Curtea de justiţie şi la Curtea de conturi, regulamentul financiar, regimul lingvistic, acordurile de
asociere şi acordurile de aderare, resursele comunităţii, securitatea socială, armonizarea fiscalităţii
indirecte, cultura, industria, protecţia mediului).
În ceea ce priveşte Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se obţină votul
unanim, în situaţia în care vor fi aproape 30 de state membre, existând pericolul paralizării
activităţii în adoptarea deciziilor. Aşadar sarcina reformei este aceea de a reduce numărul cazurilor
în care statele membre pot folosi dreptul lor de veto. Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa va
permite ca în legătură cu 30 de articole din Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior
a fost necesară unanimitatea şi pentru acestea). Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai
fidel puterea economică şi ponderea demografică în numărul de voturi alocate. Astfel, un acord va
putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state preconizate a fi membre ale Uniunii
Europene. O decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în favoarea ei sau
reprezintă 62% din populaţia europeană.
Caracteristica fundamentală a Consiliului Miniştrilor este calitatea sa de for comunitar
însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor importante privind Comunitatea, dar acest monopol
tinde să cadă sub presiunea Parlamentului European. Actele oficiale şi deciziile Consiliului
Miniştrilor sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Consiliul de Miniştri are un rol esenţial în definirea şi realizarea politicii externe şi de
securitate comună, cât şi coordonarea problemelor interne şi ale justiţiei Uniunii.
Preşedinţia în exerciţiu este sprijinită de statul membru care a deţinut-o anterior cât şi
de statul membru care va urma să o deţină (aşa- numita troică europeană).
La reuniunile Consiliului de Miniştri participă preşedintele în exerciţiu, secretarul
general al consiliului şi eventual unul sau mai mulţi directori generali.

46
Activitatea deliberativă a Consiliului Uniunii Europene
1. Repartiţia voturilor în Consiliu
Deciziile Consiliului Uniunii Europene sunt luate prin vot, ţinând seama de
populaţia statelor. Ponderea voturilor este strict proporţională cu populaţia,
existând o reponderare în favoarea statelor cu populaţii mai mici.
Până la data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană cuprindea 15 state, iar
voturile în număr de 87 erau repartizate astfel:
- Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – câte 10 voturi;
- Spania – 8 voturi;
- Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – câte 5 voturi;
- Danemarca, Irlanda şi Finlanda – câte 3 voturi;
- Luxemburg – 2 voturi.
După data de 1 mai 2004, când Uniunea Europeană s-a extins cu 10 state,
începând cu data de 1 noiembrie 2004, repartiţia celor 321 de voturi în Consiliul
Uniunii Europene era următoarea:
- Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie – câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia – câte 12 voturi;
- Austria şi Suedia – câte 10 voturi;
- Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda – câte 7 voturi;
- Cipru, Estonia, Letonă, Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi;
- Malta – 3 voturi.
În cadrul Uniunii celor 27 de state, vor fi 345 de voturi în Consiliu, care vor fi
repartizate ca mai sus, în plus:
- România – 14 voturi;
- Bulgaria – câte 10 voturi.
2. Reguli şi metode de adoptare a deciziilor
Adoptarea deciziilor de către Consiliul Uniunii Europene are la bază câteva
reguli şi metode specifice de exercitare a dreptului de vot:
a) Majoritatea simplă
Este modalitatea de drept comun de adoptare a deciziilor, de către jumătate
plus unu din voturile membrilor Consiliului. Această modalitate este utilizată în
cazuri limitate, precum:

47
- adoptarea Regulamentului interior al Consiliului;
- solicitarea de studii şi propuneri, ori cererea de informaţii de la Comisia
Europeană;
- avizul favorabil la reuniunea în conferinţe ale reprezentanţilor guvernelor
statelor membre ale Uniunii.
b) Majoritatea calificată
Este modalitatea cerută pentru adoptarea deciziilor în domenii specificate
expres de tratatele comunitare, astfel:
- Actul unic european (1986): tarifele vamale comune; protecţia economiilor
(depunerilor); libera prestare a serviciilor; transporturi maritime şi aeriene; piaţa
internă, cu excepţia fiscalităţii, liberei circulaţii a persoanelor, drepturilor şi
intereselor muncitorilor, pentru care se cere unanimitatea, coeziune; cercetare;
mediu (cu unele excepţii).
- Tratatul asupra Uniunii Europene (1992): politica vizelor; educaţie; sănătate
publică; consumatori; reţelele transeuropene; cooperare în domeniul dezvoltării;
sancţiuni economice.
- Tratatul de la Amsterdam (1997): autorizarea cooperării consolidate; refugiaţi;
ocuparea locurilor de muncă; cooperare vamală; lupta împotriva excluderii
sociale; egalitatea între bărbaţi şi femei; sănătate publică; transparenţă; lupta
antifraudă; statistici; protecţia vămilor; regiunile ultraperiferice.
b) Majoritatea calificată impune adoptarea deciziilor cu 2/3 din voturile de care
dispun membrii Consiliului.
În cazul Uniunii cu 27 de membri, se urmăreşte scopul de a se reflecta în
capacitatea decizională atât puterea economică cât şi ponderea demografică a
statelor membre, urmărindu-se extinderea domeniilor în care deciziile se iau cu
majoritate calificată. Potrivit Tratatului de la Nisa, un acord nu poate fi încheiat
fără acceptarea de către cel puţin 14 state din cele 27, iar statele care votează
favorabil să reprezinte 62% din populaţia totală a Uniunii, procent care va creşte
în următorii ani la peste 70%.
Există şi alte formule ale majorităţii calificate, de exemplu, luarea deciziei cu
excluderea votului statului interesat în adoptarea acesteia, sau ponderea voturilor
pe criteriul demografic, politic şi economic, astfel încât un stat membru nu poate
dispune de o minoritate de blocare şi „statele mari” nu pot adopta o decizie
minorizând pe cei „mici”.

48
c) Unanimitatea Este modalitatea potrivit căreia fiecare stat are un drept de veto,
cu precizarea că abţinerea de la vot nu are valoarea unui veto. În prezent,
unanimitatea este rezervată în cazuri limitate, tendinţa fiind de reducere a
acestora: - uniune economică şi monetară, industrie, cultură (Tratatul
Comunităţii europene); - fiscalitate, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi
interesele muncitorilor (Actul unic european); - constatarea încălcării de către un
stat a principiilor Tratatului asupra Uniunii Europene, aplicarea acordurilor
încheiate de parteneri sociali, suspendarea dreptului de vot, politică externă şi de
securitate comună (Tratatul de la Amsterdam).

Constituţia euroepană cu privire la Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de


Miniştri)
Proiectul Constituţiei Europei conţine mai multe reglementări cu privire la
compunerea şi funcţionarea Consiliului pe care-l denumeşte Consiliul de Miniştri,
ceea ce înlătură de la bun început orice confuzie cu Consiliul european ori
Consiliul Europei. Nu trebuie confundat cu organele cu aceeaşi denumire ale
OSCE ori OCDE.
Consiliul este privit de Constituţie ca fiind alcătuit din câte un reprezentant al
fiecărui stat membru la nivel ministerial abilitat să angajeze guvernul statului
membru pe care-i reprezintă şi să exercite dreptul de vot.
Consiliul se poate reuni în mai multe configuraţii:
- Consiliul afacerilor generale – care asigură coerenţă activităţii diferitelor
formaţiuni ale Consiliului şi pregăteşte reuniunile Consiliului european asigurând
şi legătura cu preşedintele Consiliului european şi Comisia Europeană;
- Consiliul afacerilor externe – elaborează planul acţiunii externe a Uniunii în
conformitate cu strategiile fixate de Consiliul european.
Pregătirea lucrărilor Consiliului intră în responsabilitatea unui Comitet al
reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre.
Consiliul se reuneşte în public atunci când deliberează şi votează un proiect
de act legislativ, scop în care fiecare sesiune este divizată în două părţi: una pentru
deliberările cu privire la actele legislative ale Uniunii şi alta pentru actele
nonlegislative.
Preşedinţia formaţiunilor Consiliului este asigurată de reprezentanţii statelor
membre printr-un sistem de rotaţie egală, stabilit printr-o decizie a Consiliului

49
european, cu majoritate calificată. Excepţie face Consiliul afacerilor externe, a
cărui preşedinţie este asigurată permanent de către ministrul afacerilor externe,
funcţie nou creată de Constituţie ca o inovaţie importantă.
Deciziile Consiliului se iau cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în
care Constituţia dispune altfel. Constituţia defineşte majoritatea calificată ca
fiind egală cu cel puţin 55% din numărul membrilor Consiliului, adică cel puţin
15% dintre ei, cu condiţia ca aceştia să reprezinte statele care reunesc cel puţin
65% din populaţia Uniunii. O minoritate de blocaj trebuie să includă cel puţin
patru membri ai Consiliului dar în lipsa unei majorităţi calificate, considerate ca
realizată. Există o excepţie de la aceste reguli: atunci când Consiliul nu decide pe
baza propunerilor Comisiei sau ale ministrului afacerilor externe ale Uniunii,
majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din numărul
membrilor Consiliului, reprezentând statele membre care reunesc cel puţin 65%
din populaţia Uniunii.
Constituţia precizează că aceste reguli se aplică şi Consiliului european când
acesta decide cu majoritate calificată, dar preşedintele acestuia şi preşedintele
Comisiei nu participă la vot.
Când Consiliul decide prin majoritate simplă, aceasta va fi majoritatea
membrilor care-l compun; majoritatea simplă fiind cerută pentru chestiuni de
procedură sau adoptarea regulamentului interior, pentru a cere Comisiei să
realizeze studiile pe care le socoteşte oportune pentru realizarea obiectivelor
comune şi să-i facă propuneri.
Fiecare membru al Comisiei poate delega un alt membru pentru a vota în locul
lui, dar numai un singur membru.
În caz de unanimitate, abţinerea membrilor prezenţi sau a reprezentanţilor
acestora nu împiedică adoptarea deciziei.
Consiliul este asistat de un Secretar general, aflat sub conducerea unui
Secretar General numit de Consiliu.

INSTITUŢIILE COMUNITARE II

COMISIA EUROPEANĂ

50
Comisia Europeană reprezintă interesul general al Uniunii Europene; Comisia este
independentă faţă de statele membre ale Uniunii. Tratatul originar (Tratatul de la Roma 1957)
stipulează această independenţă în mod explicit “membrii Comisiei îşi exercită atribuţiile în deplină
independenţă în interesul general al Comunităţii”.
Comisia Europeană cu sediul la Bruxelles, are iniţiativă legislativă, păstrează
integritatea pieţei unice, susţine, administrează şi dezvoltă politicile agricole şi regionale;
impulsionează integrarea permanentă, Uniunea economică şi monetară, veghează la respectarea
tratatelor, administrează bugetul comunitar şi negociază acorduri de schimb şi cooperare cu alte ţări
sau grupe de ţări.
Membrii Comisiei Europene, denumiţi comisari, sunt personalităţi ale vieţii
politice a statelor membre, care acţionează numai în interesul Uniunii
Europene şi nu pot primi instrucţiuni de la guvernele lor naţionale.
Numirea Comisiei Europene se face pentru un mandat de 5 ani, având loc în
termen de şase luni de la alegerile Parlamentului European, după o procedură care
presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) guvernele statelor membre stabilesc de comun acord Preşedintele Comisiei; b)
Preşedintele Comisiei îşi alege ceilalţi membri ai Comisiei, în acord cu guvernele
statelor membre; c) Parlamentul îşi dă avizul pentru Comisie în ansamblul ei.
După aprobarea Comisiei de către Parlament, acesta îşi începe oficial
activitatea. La data de 31 octombrie 2004, s-a încheiat mandatul Comisiei al cărei
Preşedinte a fost Romano Prodi. Noul Preşedinte desemnat este Jose Manuel
Barroso.
Atunci când Uniunea Europeană număra 15 state, Comisia Europeană avea 20
de comisari, câte unul pentru fiecare stat, cu excepţia statelor mari, care desemnau
câte 2 – Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania.
După marea extindere, s-a decis ca fiecare stat să desemneze doar un comisar.
Începând cu mandatul Comisiei pentru 2004-2009, vor fi 25 de comisari. Când
Bulgaria şi România vor deveni membre ale Uniunii (27 de state membre),
Consiliul european va fixa, printr-o decizie maximă, numărul maxim de comisari,
care trebuie să fie mai mic de 27, stabilindu-se şi un sistem de rotaţie echitabil
pentru toţi. Dacă va intra în vigoare Constituţia Europeană, atunci se vor aplica
regulile prevăzute de aceasta.

Constituţia Europei cu privire la Comisia Europeană

51
Constituţia Europeană stabileşte reguli şi cu privire la Comisia Europeană,
prin care se modifică sau se completează configuraţia şi componenţa acesteia.
Atribuţiile constituţionale ale Comisiei sunt următoarele:
a) promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele potrivite acestui scop,
veghează la aplicarea Constituţiei şi la măsurile adoptate de instituţii în acest
scop;
b) supraveghează aplicarea dreptului Uniunii şi ia iniţiativele potrivite acestui
scop; veghează la aplicarea Constituţiei şi la măsurile adoptate de instituţii în
acest scop;
c) execută bugetul şi gestionează programele;
d) asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de
securitate comună şi a altor cazuri prevăzute expres de Constituţie.
Un act legislativ al Uniunii nu poate fi adoptat decât pe baza propunerii
Comisiei, cu excepţia cazurilor în care Constituţia dispune altfel.
Mandatul Comisiei este de 5 ani, membrii acesteia, potrivit competenţei lor
generale şi angajamentului lor european, sunt aleşi dintre personalităţi care oferă
toate garanţiile de independenţă.
Prima Comisie numită în aplicarea Constituţiei va fi compusă din câte un
resortisant al fiecărui stat membru, incluzând preşedintele şi ministrul afacerilor
externe al Uniunii, care este şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei.
După încetarea mandatului primei Comisii, următoarele comisii vor fi
compuse dintr-un număr de membri, care reprezintă două treimi din numărul
statelor membre, inclusiv preşedintele şi ministrul afacerilor externe; Consiliul
european poate schimba acest număr printr-o decizie aprobată în unanimitate.
Membrii Comisiei vor fi selecţionaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între
statele membre, care se bazează pe următoarele principii:
a) tratarea statelor strict pe picior de egalitate pentru a determina ordinea
resortisanţilor lor în Comisie: diferenţa între numărul total de mandate deţinut de
resortisanţii a două state membre nu poate fi niciodată mai mare de unu;
b) cu rezerva de mai sus, fiecare Comisie care va urma va fi constituită astfel încât
să reflecte într-o manieră satisfăcătoare evantaiul demografic şi geografic al
ansamblului statelor membre.
Exercitarea responsabilităţilor Comisiei se realizează în deplină
independenţă; prin urmare membrii Comisiei nu pot solicita şi nici accepta

52
instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţii, organ sau organism; abţinându-se
de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu executarea sarcinilor pe care le
au.
Sunt responsabile în faţa Parlamentului European atât Comisia, cât şi
colegiul; Parlamentul având competenţa să adopte o moţiune de cenzură, care,
dacă este adoptată, membrii Comisiei şi ministrul afacerilor externe al Uniunii
trebuie să demisioneze.
Preşedintele Comisiei Europene este propus Parlamentului de către Consiliul
European, ţinând cont de alegerile parlamentare europene şi după ce au loc
consultări cu privire la aceasta. Candidatul este ales de Parlamentul European cu
majoritatea membrilor care-l compun. Dacă nu obţine această majoritate,
Consiliul european propune un nou candidat, cu majoritate calificată, într-un
termen de o lună, care va fi ales de Parlament după aceeaşi procedură.
Preşedintele Comisiei îndeplineşte următoarele funcţii:
a) defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea sa;
b) decide organizarea internă a Comisiei în scopul asigurării coerenţei, eficacităţii
şi colegialităţii în acţiunea sa;
c) numeşte vicepreşedinţii dintre membrii Comisiei, alţii decât ministrul afacerilor
externe al Uniunii.
Preşedintele Comisiei este cel care structurează şi repartizează între membrii
Comisiei responsabilităţile acesteia, poate anula această repartiţie în cursul
mandatului său. Membrii Comisiei sunt obligaţi să exercite funcţiile care le-au
fost încredinţate de Preşedinte, sub majoritatea acestuia.
Membrii Comisiei Europene sunt numiţi pe baza unei liste cu personalităţi
adoptată de Consiliul de Miniştri, de comun acord cu Preşedintele ales al
Comisiei. Statele membre vor face propuneri în acest sens. Preşedintele, ministrul
afacerilor externe al Uniunii şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, ca şi
colegiu, votului de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestui vot,
Comisia este numită cu majoritate calificată de către Consiliul european.
Orice membru al Comisiei, inclusiv ministrul afacerilor externe al Uniunii va
demisiona la cererea Preşedintelui Comisiei.
Membrii Comisiei nu pot exercita pe timpul mandatului nici o activitate
profesională, remunerată sau nu îşi vor lua angajamentul să respecte toate
obligaţiile ce decurg din această însărcinare. În caz de nerespectare a acestor

53
obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizează de Consiliu cu votul majorităţii membrilor
săi sau de către Comisie, poate să pronunţe demisia din oficiu sau decăderea sin
dreptul la anumite avantaje pe care le are membrul respectiv.
Încetarea funcţiilor membrilor Comisiei se realizează prin: încetarea
mandatului Comisiei; deces; demisie voluntară sau demisie din oficiu. În ultimele
trei cazuri sunt înlocuiţi pentru restul mandatului, de noi membri de aceeaşi
naţionalitate, numiţi de Consiliu de comun acord cu Preşedintele Comisiei, după
consultarea acestora cu Parlamentul European.
În cazul demisiei voluntare, din oficiu sau în caz de deces al Preşedintelui
Comisiei sau ministrului afacerilor externe al Uniunii, procedura de înlocuire este
similară cu cea a numirii acestora. La fel se procedează şi în cazul demisiei
colective a membrilor Comisiei.
Deciziile Comisiei Europene sunt luate cu majoritatea membrilor săi,
cvorumul fiind stabilit de regulamentul interior.
Comisia publică în fiecare an, cu o lună sau mai puţin, înainte de deschiderea
sesiunii Parlamentului European, un raport general asupra activităţii Uniunii
Europene.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene
Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene este numit de Consiliul
european, care decide cu majoritate calificată, cu acordul Preşedintelui Comisiei.
Prin această procedură, mandatul acestuia poate să ia sfârşit.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii conduce politica externă şi de
securitate comună a Uniunii. El contribuie prin propunerile sale la elaborarea
acestei politici şi o execută ca mandatar al Consiliului, incluzând şi politica de
securitate şi de apărare comună.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii prezidează Consiliul afacerilor
externe şi este unul din vicepreşedinţii Comisiei Europene, veghează la coerenţa
acţiunii exterioare a Uniunii şi este însărcinat, ca membru al Comisiei, cu
responsabilităţile din domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea altor aspecte
ale acţiunii exterioare ale Uniunii.

Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene şi


are următoarele competenţe:

54
1. Are dreptul de iniţiativă legislativă cu privire la actele pe care le adoptă Consiliul Miniştrilor
şi Parlamentul European. Comisia formulează propuneri, pregăteşte deciziile acestora în cele mai
multe domenii cu precizarea că instituţia de decizie – Consiliul Miniştrilor – nu poate adopta acte
juridice decât pe baza propunerilor Comisiei Europene.
Comisia Europeană deţine monopolul iniţiativei legislative în cadrul Uniunii Europene. Spre
deosebire de situaţia dintr-un stat naţional unde dreptul de iniţiativă legislativă este exercitat de
Guvern şi Parlament, la nivel comunitar acest drept revine în principal Comisiei Europene, în unele
cazuri cu titlu de excepţie el revine şi Consiliului Miniştrilor şi Parlamentului.
Monopolul puterii de iniţiativă este una din caracteristicile principale ale Comisiei. Ea
dispune de posibilitatea alegerii momentului introducerii unei propuneri în faţa Consiliului de
Miniştri, jucând în acest fel un rol central în negocierile ce preced adoptarea deciziei. Dreptul de
legiferare al Comisiei este restrâns, el reducându-se la aspecte de mai mică importanţă.
2. Exercită o putere de decizie pe baza Tratatului şi a delegărilor pe care i le dă Consiliul
Miniştrilor. În limitele puterilor care-i sunt delegate de Consiliul Miniştrilor poate executa deciziile
acestuia, poate adopta chiar directive, regulamente şi hotărâri care sunt obligatorii pentru statele
membre. Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul Miniştrilor deţinea atât puterea
legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri executive decât în urma unei
abilitări date de Consiliu. Cerinţele legate de eficienţa acţiunilor comunitare au condus pe autorii
Actului Unic European la modificări pentru a putea conferi Comisiei puteri executive.
Comisia asigură respectarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin statelor membre şi instituţiilor
comunitare; asigură respectarea normelor legale comunitare referitoare la concurenţa comercială
dintre agenţii economici din piaţa comună; administrarea fondurilor băneşti ale Comunităţii, în
special a Fondului Social European. De asemeni, Comisia are dreptul de control asupra modului
cum sunt respectate normele de drept comunitar.
3. Formulează avize, care sunt luări de poziţie a acesteia (a Comisiei).
4. Veghează la execuţia tratatelor, controlează aplicarea ansamblului dreptului comunitar; în
acest sens poate depune plângere la Curtea Europeană de Justiţie împotriva statelor membre în caz
de nerespectarea tratatelor sau a dreptului comunitar. De asemenea, dacă un stat membru nu pune
în aplicare hotărârile Curţii Europene de Justiţie, Comisia Europeană este autorizată să stabilească
penalizările pecuniare, şi în cazul încălcării normelor comunitare de către o instituţie comunitară,
Comisia Europeană este abilitată să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie. Comisia Europeană a
fost abilitată prin tratatele originare să vegheze la aplicarea întocmai a prevederilor acestora,
având misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie contra statelor care nu aplică prevederile.

55
Comisia poate acţiona din oficiu sau în urma unei plângeri dezvoltând o întreagă
procedură destinată să corecteze inactivitatea unui stat membru, înainte de a se ajunge la
promovarea unei acţiuni în contencios.
5. Comisia Europeană este organul de execuţie a bugetului. Ca instituţie executivă, Comisia are
responsabilitatea implementării bugetului comunitar, dar şi administrarea clauzelor protectoare în
tratate şi în legislaţia secundară.
6. Dispune de putere de decizie proprie şi participă la adoptarea actelor de către Consiliul
Miniştrilor şi Parlamentul European.
7. Comisia are funcţii de reprezentare internă şi externă în domeniul politicii externe şi de
securitate. Comisia este asociată la lucrări şi poate sesiza şi face propuneri Consiliului Miniştrilor,
fiind abilitată potrivit prevederilor Tratatului de la Roma să reprezinte interesele Comunităţii pe
plan internaţional participând la negocierile cu alte state pentru încheierea de acorduri în domeniile
de competenţă.
Din analiza atribuţiilor, competenţelor şi puterilor Comisiei Europene se poate trage
concluzia că aceasta tinde spre un statut comparabil cu cel al unui executiv (Guvern) care dispune
de iniţiativă legislativă, organizează şi pune în executare actele normative şi veghează la
respectarea lor, sub controlul Parlamentului care a investit-o, însă deocamdată statele membre
refuză să recunoască Comisiei o putere executivă autonomă pentru a se evita o conducere totalitară.
Funcţionarea Comisiei Europene se bazează pe anumite reguli stabilite în tratatele institutive
şi în regulamentul intern al acesteia:
a) Principiul colegialităţii care presupune că hotărârile Comisiei sunt adoptate cu
majoritatea membrilor, Comisia nu poate hotărî valabil, numai dacă numărul de membri stabilit în
regulamentul său interior este întrunit. Deşi fiecare membru al Comisiei are responsabilităţi precise,
pregătind lucrările Comisiei şi apoi asigurând executarea deciziilor acesteia, acesta nu înseamnă că
fiecare are putere de decizie proprie, hotărârea fiind atributul Comisiei. Toţi comisarii sunt
responsabili în mod colectiv din punct de vedere politic pentru hotărârile luate.
b) Principiul repartizării atribuţiilor către fiecare membru al Comisiei în domeniul comunitar. În
domeniile încredinţate, comisarii europeni întocmesc proiecte pe care le prezintă Comisiei, iar
odată adoptate le susţin în faţa Consiliului Miniştrilor şi apoi urmează să fie aplicate.
Preşedintele Comisiei Europene are responsabilităţi importante în aplicarea şi conducerea
activităţii acesteia:
- conducerea activităţii comisarilor asupra cărora îşi exercită autoritatea;
- prezidează şedinţele Comisiei;
- participă la şedinţele Consiliului Miniştrilor;

56
- prezintă intervenţii în faţa Parlamentului,
- reprezintă Comisia Europeană pe plan internaţional;
- are în subordinea sa directă, secretariatul general al Comisiei şi serviciile juridice.
c) Delegarea atribuţiilor se poate realiza prin două modalităţi:
- delegarea atribuţiilor către membrii sau funcţionarii Comisiei, are loc atunci când
problemele sunt numeroase, Comisia putând abilita membrii săi sau funcţionarii săi, să ia în
numele şi sub controlul lor măsuri clar definite de gestiune sau de administrare;
- crearea unor organe subsidiare specializate, pentru a îndeplini anumite sarcini cu condiţia
ca acestea să nu aibă decât “puteri de execuţie precis stabilite”.
d) În activitatea sa, Comisia Europeană apelează la comitete care sunt constituite pe baza
prevederilor tratatelor, ale hotărârilor Consiliului Miniştrilor sau chiar al Comisiei.
În ceea ce priveşte Comisia Europeană, prin Tratatul de la Nisa din anul 2001 s-au corelat
două aspecte: noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor şi buna funcţionare a
Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puţin fără o creştere proporţională cu numărul
noilor state membre. Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor
la 27. Cetăţenia comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotaţiei. Un pas important în
accentuarea caracterului supranaţional şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la
majoritate calificată, în acelaşi timp acordându-se atribuţii sporite preşedintelui, în sensul că acesta
va decide distribuirea sarcinilor şi a responsabilităţlor. De asemenea, preşedintele va numi (după
aprobarea colegiului) vice-preşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui membru (tot cu
aprobarea colegiului).

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

În urma instituirii celor trei Comunităţi Europene şi a Uniunii Europene, statele membre au
convenit ca obiectivele acestora să fie realizate prin instituţiile comunitare, în limita competenţelor
atribuite, şi să fie deservite de aceeaşi Curte – Curtea Europeană de Justiţie. Astfel Curţii Europene
de Justiţie i-a revenit misiunea de a garanta că în interpretarea şi aplicarea Tratatului este
respectată legea.
Curtea Europeană de Justiţie are un rol deosebit deoarece pe de o parte asigură respectarea
de către statele membre, instituţiile comunitare şi persoanele fizice şi juridice din comunitate a
normelor juridice comunitare, iar pe de altă parte hotărârile Curţii Europene de justiţie sunt norme
de drept comunitar, ceea ce face ca acest for juridic comunitar să aibă un specific, o particularitate a

57
sa care o distinge atât de jurisdicţia naţională cât şi de cea internaţională. Curtea Europeană de
justiţie îşi are sediul la Luxemburg.

Rolul, componenţa şi organizarea Curţii Europene de Justiţie


Rolul Curţii este acela de a garanta interpretarea şi aplicarea uniformă a
dreptului Uniunii Europene, a dreptului comunitar.
Componenţa Curţii cuprinde 25 de judecători, câte unul de fiecare stat
membru, şi 8 avocaţi generali, numărul acestora putând creşte la cererea Curţii şi
prin decizie unanimă a Consiliului.
Judecătorii sunt desemnaţi de guvernele statelor membre, pentru un mandat
de 6 ani, care poate fi reînoit, şi sunt fie membrii cu mare experienţă ai înaltelor
instanţe jurisdicţionale naţionale, fie jurişti deosebit de competenţi, dar care să
ofere toate garanţiile de imparţialitate.
Preşedintele Curţii de Justiţie este ales de judecători pentru un mandat de 3
ani şi are rolul de a conduce lucrările şi serviciile Curţii, precum şi de a prezida
audierile şi deliberările în cele mai înalte formaţiuni de judecată.
Avocaţii generali sunt desemnaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii, asistă
Curtea şi o ajută în îndeplinirea misiunii sale, fiind însărcinaţi să prezinte
concluziile în orice cauză, public, independent şi imparţial, cu excepţia cazului în
care Curtea decide că nu sunt aspecte de drept, noi.
Curtea lucrează în: a) Adunarea plenară – şedinţe plenare, cu un cvorum de
15 judecători, dar numai în situaţii excepţionale, limitativ prevăzute de tratate, de
exemplu, când trebuie să declare demisia din oficiu a unui comisar, a ministrului
afacerilor externa al Uniunii sau a mediatorului, ori dacă se apreciază de către
Curte că este o cauză excepţională; b) Marea Cameră se reuneşte la cererea unui
stat sau a unei instituţii parte la un proces, precum şi atunci când cauzele sunt
complexe sau importante; c) Camera de 5 judecători, al cărei preşedinte este ales
pentru un mandat de 3 ani; d) Camera de 3 judecători, al cărei preşedinte este ales
pentru un mandat de 1 an, în care sunt examinate celelalte cauze.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene este structurată pe şase camere de
5 şi 3 judecători, un judecător putând să facă parte din mai multe camere.
Grefa Curţii de Justiţie – grefierul este desemnat de Curte, cu un mandat de 6
ani, Curtea poate să-l revoce. Asistat de un grefier adjunct şi sub controlul
Preşedintelui Curţii.

58
Grefierul îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) procedurale - asistând la şedinţele de audiere ale Curţii, sau îndeplineşte
obligaţii precum: primirea, arhivarea sau transmiterea documentelor,
gestionarea arhivelor şi publicaţiilor Curţii;
b) administrative, asistat de un administrator, precum: actele de gestiune şi
contabilitate ale Curţii.
Serviciul administrativ al Curţii reprezintă o altă infrastructură decât grefa şi
îndeplineşte, în primul rând, serviciile lingvistice de traducere şi interpretare,
având în vedere utilizarea de către Curte a tuturor limbilor oficiale ale Uniunii
Europene – limbile oficiale ale tuturor statelor membre.
Competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene:
a) asigură respectarea şi interpretarea tratatelor comunitare şi a celorlalte dispoziţii
ale dreptului comunitar adoptate de instituţiile Uniunii Europene. Curtea are largi
competenţe jurisdicţionale pe care le exercită în cadrul diferitelor forme de
recurs.
b) este competentă, mai ales, să se pronunţe asupra:
- recursurilor în anulare sau a recursurilor în carenţă, introduse de un stat sau
de o instituţie;
- recursurilor pentru nerespectarea dreptului comunitar de către state,
îndreptate contra statelor membre;
- recursurilor prejudiciare , în interpretare;
- recursurilor în reparaţie.

Organizarea Curţii Europene de Justiţie


Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii Europene de Justiţie pentru o perioadă de teri
ani, la expirarea perioadei mandatului poate fi reînnoit.
Preşedintele Curţii conduce activitatea juridică şi administraţia Curţii; fixează termenele de
şedinţă şi prezidează dezbaterile cauzei şi deliberările; desemnează judecătorul raportor pentru
fiecare cauză atribuind fiecărei camere, cauzele de rezolvat, prezidează audierile şi deliberările în
camera de consiliu. Preşedintele este cel care dispune suspendarea executării măsuri care este
contestată în faţa Curţii şi totodată el dispune măsurile de conservare şi asiguratorii necesare pe
durata soluţionării cazului.

59
Pe lângă Curtea de Justiţie funcţionează grefa, condusă de un grefier şi de doi grefieri
asistenţi care trebuie să fie jurişti cu o vastă experienţă. Sunt numiţi de Curte pe o perioadă de 6 ani
şi îşi desfăşoară activitatea sub conducerea nemijlocită a Preşedintelui Curţii, exercitând în
general atribuţiile obişnuite a acestor funcţii, funcţii de administrare inclusiv financiar contabilă.
Secretariatul juridic cuprinde secretarii care sunt jurişti competenţi în număr de trei pe lângă
fiecare judecător şi avocat general care desfăşoară activitatea de secretariat, cercetare şi întocmire a
proiectelor pentru cele mai importante documente cerute de procedură.
Departamentul de cercetare şi documentare (format din 20 de avocaţi din toate statele
comunitare) are rolul de a pune la dispoziţia membrilor Curţii de Justiţie şi avocaţilor generali toate
informaţiile necesare privind dreptul comunitar şi legislaţiile naţionale, precum şi pe cel de a
furniza studii comparative ale dispoziţiilor legale naţionale.
De asemenea, în structura Curţii de Justiţie se află departamentul de traduceri, de interpretare,
administrativ şi oficiul de informare.

Jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie


Rolul Curţii Europene de Justiţie este de a oferi garanţiile juridice necesare pentru a asigura
că legea este respectată la nivelul standardelor de interpretare şi aplicarea Tratatelor şi este
judecătorul suprem al Uniunii Europene. Supremaţia legii este condiţionată de recunoaşterea de
către statele membre, instituţii şi indivizi a naturii obligatorii a rolului său.
Având în vedere acordarea de jure a acestei competenţe, ea se va raporta nu numai la
prevederile ca atare din tratatele comunitare care au aplicabilitatea directă ci şi la acele dispoziţii în
baza cărora sunt adoptate acte comunitare de aplicare a acestora. Competenţa ce revine Curţii
Europene de Justiţie, potrivit Tratatelor Comunitare nu este o competenţă de drept comun ci de
“atribuţie” iar litigiile în care Comunitatea este parte nu sunt pe acest motiv excluse din competenţa
tribunalelor sau curţilor statelor membre.
Jurisdicţia Curţii Europene de justiţie îmbracă forme complexe şi poate să acţioneze ca o
curte administrativă, constituţională, precum şi de orice alt domeniu, când Curtea este solicitată de
către curţile naţionale să confere o interpretare a normelor de drept comunitar. Atunci Curtea
Europeană de Justiţie acţionează ca o curte administrativă în sensul dreptului continental – pentru
Comunităţi, are scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre precum şi persoanele.
În categoria acţiunilor care au această finalitate sunt incluse acţiunile care se referă la:
legalitatea actelor adoptate de Parlamentul European şi de Consiliul Miniştrilor împreună, a actelor
Consiliului de Miniştri, ale Comisiei Europene şi ale Băncii Centrale Europene precum şi actele
Parlamentului European destinate să producă efecte faţă de terţi.

60
Curtea Europeană de Justiţie se va mai putea pronunţa asupra validităţii actelor instituţiilor
comunitare sau privind interpretarea Tratatelor Comunitare. Aşadar în cadrul jurisdicţiei sale
administrative, Curtea Europeană de Justiţie va acţiona pentru asigurarea drepturilor statelor
membre precum şi a persoanelor fizice împotriva actelor ilegale emise de instituţiile comunitare.
Atunci când acţionează în domeniul constituţional Curtea Europeană de Justiţie
soluţionează litigii dintre instituţiile comunitare şi statele membre şi respectiv în acţiunile intentate
de Comisia Europeană împotriva unui stat membru când acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i
revin pe baza tratatelor comunitare.
O funcţie importantă a Curţii Europene de Justiţie este aceea de interpretare a
legislaţiei comunitare, funcţie care se realizează în cadrul “procedurii” a hotărârilor preliminare. În
cadrul acestei proceduri, are loc o colaborare între curţile naţionale ale statelor membre şi Curtea
Europeană de Justiţie, colaborare care vizează interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului
comunitar. În acest sens în ipoteza în care o normă de drept comunitar este invocată de părţi în faţa
unei instanţe dintr-un stat membru, aceasta poate opri desfăşurarea procesului şi să se adreseze
Curţii Europene de Justiţie întrebări referitoare la interpretarea normei în discuţie.
Curtea Europeană de Justiţie după ce interpretează norma juridică comunitară în
discuţie va emite decizia de interpretare sub forma hotărârii preliminare, pe care o va transmite
Curţii naţionale, care pe baza ei va pronunţa hotărârea în speţa respectivă.
Curtea Europeană de Justiţie mai funcţionează şi ca instanţă de apel unde sunt atacate
hotărârile date de Curtea de primă instanţă.

Organizare şi funcţionare
Curtea, în mod obişnuit, îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare, dar pentru
celeritate s-a prevăzut şi posibilitatea creării unor camere în cadrul Curţii, compuse din 3 sau 5
judecători.
Curtea Europeană de Justiţie a creat două asemenea Camere, fiecare cuprinzând trei
sau cinci judecători, unul dintre aceştia fiind ales pentru un an ca preşedinte şi având în cadrul
Camerei respective, puteri similare în desfăşurarea procedurii cu cele ale Preşedintelui Curţii.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători; deliberările Curţii
sunt valabile în caz de şedinţă plenară, dacă sunt prezenţi 7 judecători, iar în caz de şedinţe
ale Camerelor dacă sunt prezenţi 3 judecători.
Deliberările Curţii şi a Camerelor au loc sub forma aşa- numită Cameră de Consiliu
(care de altfel o regăsim şi în jurisdicţia instanţelor noastre) desfăşurându-se numai în prezenţa
judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale (avocatul general care a pus concluziile în

61
cauza respectivă şi grefierul nefiind admişi). Votul începe cu judecătorul având cea mai mică
vechime, şi pentru ca o hotărâre să fie adoptată este suficient întrunirea majorităţii. Deliberările
fiind secrete şi “opinia separată” nefiind admisă – din hotărâre nu apare niciodată dacă a întrunit
unanimitatea sau numai majoritatea. Lucrările Curţii se desfăşoară în limba franceză ca limbă de
lucru, deşi se prevede că pot fi folosite cele 6 limbi vorbite în Comunitate.
Curtea Europeană de Justiţie este singurul organ de jurisdicţie comunitar, având o funcţionare
permanentă şi emite hotărâri ce nu pot fi recurate în faţa altei instanţe. În conformitate cu
prevederile actelor constitutive, Curtea Europeană de Justiţie asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor, sarcina exclusivă pe care o realizează pe calea multiplelor şi
variatelor recursuri care pot fi deduse în faţa ei. Curtea Europeană de Justiţie are, în îndeplinirea
misiunii sale de “gardian al tratatelor” mai ales o competenţă contencioasă.

Principala competenţă atribuită Curţii Europene de Justiţie este controlul legalităţii


actelor instituţiilor comunitare- obligatorii din unghiul de vedere al compatibilităţii lor cu
dispoziţiile tratatelor, atribuţie realizată pe calea recursului şi a excepţiei de ilegalitate, ca şi pe
calea recursului în carenţă.

Curtea Europeană de Justiţie este abilitată să realizeze interpretarea unitară a tratatelor


şi actelor comunitare, mai ales pe calea recursului în interpretare soluţionând problemele ridicate în
acest sens în faţa instanţelor naţionale. Instanţa comunitară controlează legalitatea acţiunilor sau
omisiunilor statelor membre în raport de dispoziţiile Tratatelor, rezolvând litigiile dintre aceste state
ivite în legătură cu aplicarea şi interpretarea actelor statutare.

Curtea Europeană de Justiţie poate acţiona în soluţionarea litigiilor privind raporturile


funcţionarilor comunitari, cu organele de care depind. Curtea de la Luxemburg apare ca jurisdicţia
permanentă şi obligatorie a ordinii juridice instaurate prin crearea Comunităţii Europene, ordine
definită chiar de Curte ca fiind, o nouă ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt
nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg este abilitată să soluţioneze litigii între


statele membre, între acestea şi organele comunitare - Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri -

precum şi între organele comunitare, respectiv Comisia Europeană, Consiliul Miniştrilor,


Parlament.

Constituţia Europeană cu privire la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene


Constituţia schimbă denumirea Curţii în Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi precizează că prin aceasta trebuie să se înţeleagă: Curtea de Justiţie,

62
Tribunalul şi Tribunalele specializate şi asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea Constituţiei.
Statele membre stabilesc căile de recurs necesare pentru asigurarea protecţiei
jurisdicţionale efective în domeniile acoperite de dreptul Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie este alcătuită din câte un judecător pentru fiecare stat
membru şi este asistată de avocaţi generali, iar Tribunalul este alcătuit din cel
puţin câte un judecător de fiecare stat membru. Atât judecătorii şi avocaţii Curţii
de Justiţie, cât şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţi care oferă
toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de
Constituţie. Ei sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînoit.
Curtea de Justiţie, potrivit Constituţiei , are competenţa să hotărască: a)
asupra recursurilor formulate de un stat membru, o instituţie sau o persoană fizică
sau morală; b) cu titlu prejudiciar, la cererea jurisdicţiilor naţionale, asupra
interpretării dreptului Uniunii Europene sau asupra validităţii actelor adoptate de
instituţii; c) în alte cazuri prevăzute de Constituţie.
Între dispoziţiile de actualitate ale Constituţiei, denumită Legea europeană,
reţinem:
a) instituirea unui Comitet în scopul de a da aviz asupra candidaţilor la funcţia de
judecător sau avocat general, înainte ca statele să procedeze la numirea lor; acest
comitet va fi alcătuit din şapte personalităţi alese dintre membrii vechii Curţi de
Justiţie şi ai Tribunalului, ai jurisdicţiilor naţionale supreme şi jurişti cu o
competenţă notorie. Consiliul va decide regulile de funcţionare a Comitetului şi
numirea membrilor săi;
b) deciziile luate de Tribunal pot face obiectul reexaminării de către Curtea de
Justiţie în cazul unui risc major de a aduce atingere unităţii şi coerenţei dreptului
Uniunii, mai mult, Tribunalul însuşi, dacă apreciază că o cauză cere o decizie de
principiu susceptibilă să afecteze unitatea şi coerenţa dreptului Uniunii, el poate să
o trimită în faţa Curţii de Justiţie;
c) Legea europeană poate crea tribunale specializate anexate Tribunalului;
d) Legea europeană poate atribui Curţii competenţa de a decide în litigiile legate
de aplicarea actelor care creează titluri europene de proprietate intelectuală;
e) controlează legalitatea legilor şi legilor-cadru europene; actele Consiliului, ale
Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, precum şi actele Parlamentului

63
European şi ale Consiliului European care pot produce efecte cu privire la terţi;
dacă recursul este temeinic fundamentat, actul contestat este declarat nul şi
neavenit;
f) Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice validitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor desfăşurate de poliţie sau alte servicii represive
într-un stat membru, nici să statueze asupra exerciţiului responsabilităţilor care
incumbă apărarea securităţii interioare;
g) recursurile formulate în faţa Curţii de Justiţie nu au automat efect suspensiv,
dar Curtea poate să ordone amânarea executării actului atacat, în funcţie de
circumstanţele specifice cauzei;
h) deciziile Curţii de Justiţie au forţă executorie.

CURTEA DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Pe măsura extinderii Uniunii Europene, a crescut şi numărul acţiunilor introduse


la Curtea Europeană de Justiţie care a început să fie depăşită de volumul mare de lucrări, cu efecte
negative asupra celerităţii rezolvării solicitărilor statelor membre pentru interpretarea uniformă a
normelor dreptului comunitar şi în clarificarea acţiunilor şi poziţiilor justiţiabile.

Necesitatea perfecţionării protecţiei juridice, a intereselor părţilor şi a menţinerii


calităţii supravegherii judecătoreşti în ordinea juridică stabilită în domeniul dreptului comunitar
astfel încât să se permită Curţii de Justiţie să-şi exercite cu responsabilitate şi exigenţă sporită
sarcina sa fundamentală de interpretare a normelor dreptului comunitar au determinat necesitatea
creeri a unei noi instanţe comunitare- Curtea de Primă Instanţă. Ca şi Curtea Europeană de Justiţie,
Curtea de Primă Instanţă este situată la Luxemburg şi este compusă din 15 judecători, desemnaţi de
statele membre (câte un judecător din partea fiecărui stat) pentru un mandat de 6 ani care vor
exercita în mod obişnuit aceste funcţii potrivit regulilor procedurale.

Curtea de Primă Instanţă nu are în alcătuire avocaţi generali, dar conform regulilor
sale de procedură, fiecărui membru (judecător) cu excepţia preşedintelui, i se poate încredinţa un
asemenea rol în câte un caz; în acel caz membrul Curţii (judecătorul) nu va putea participa la
deliberări.

Curtea de Primă Instanţă este subordonată Curţii Europene de Justiţie, judecătorii ei


putând fi destituiţi prin decizia adoptată de aceasta. Preşedintele Curţii de Primă Instanţă este ales
din rândul judecătorilor pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit, şi are aceleaşi atribuţii ca
şi preşedintele Curţii Europene de Justiţie.

64
Curtea de Primă Instanţă fiind asociată şi în acelaşi timp subordonată Curţii Europene
de Justiţie, jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă este mai restrânsă şi aceasta vizează desemnarea
avocaţilor generali, iar pe de altă parte raporturile dintre cele două instanţe comunitare; aceste
raporturi se referă la cazurile de declinare a competenţei Curţii de Primă Instanţă în favoarea Curţii
Europene de Justiţie, la situaţiile de suspendare a procedurii în aşteptarea unei decizii a Curţii
Europene de Justiţie cât şi la cauzele rejudecate de Curtea de Primă Instanţă după desfiinţarea
hotărârii sale în apel de către Curtea Europeană de Justiţie.

Hotărârile Curţii de Primă Instanţă – adoptate cu majoritate de voturi, la fel ca şi


hotărârile Curţii Europene de Justiţie vor putea fi atacate cu apel în termen de două luni de către
părţile interesate, la Curtea Europeană de Justiţie. În cazul în care Curtea Europeană de Justiţie
consideră apelul fondat va casa hotărârea Curţii de Primă Instanţă şi va putea adopta următoarea
soluţie: fie va reţine cauza spre rejudecare; fie o va trimite spre rejudecare la Curtea de Primă
Instanţă cu recomandările de rigoare, recomandări de care Curtea de Primă Instanţă va trebui să ţină
seama în soluţia pe care o va da.

Curtea de Primă Instanţă nu poate soluţiona acţiuni introduse de statele membre ale
Comunităţii, de instituţiile comunitare şi nici nu este abilitată să răspundă întrebărilor adresate de
curţile naţionale ale statelor membre. Consiliul Miniştrilor a decis că ea are competenţa de a judeca
diferendele intervenite între funcţionarii Comunităţii şi instituţiile comunitare precum şi acţiunile
intentate de persoane fizice şi juridice împotriva instituţiilor comunitare în legătură cu aplicarea
regulilor referitoare la concurenţa comercială neloială.

Tratatul de la Nisa prevede faptul că extinderea Uniunii Europene va afecta


capacitatea Curţii Europene de Justiţie de a soluţiona viitoarele cazuri, considerându-se că, deja,
aceasta este supraaglomerată. Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curtea
Europeană de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea,
Tratatul permite crearea unor Camere specializate pentru anumite domenii. Curtea va continua să
fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru, însă ea se va putea întruni şi într-o Mare
Cameră formată din 13 judecători (în loc să se întrunească într-o sesiune plenară, alcătuită din toţi
judecătorii). În acelaşi timp, se va institui o procedură de urgenţă în cazul recursurilor prejudiciale
mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi transferate Curţii de Primă
Instanţă.

CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ

65
Curtea de Conturi este alcătuită din 25 membri, câte unul pentru fiecare stat
membru al Uniunii Europene, desemnaţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un
mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Membrii Curţii de Conturi îşi desemnează un preşedinte pentru un mandat
de 3 ani. Toţi membrii Curţii de Conturi trebuie să fi lucrat în instituţii similare în
ţările ai căror cetăţeni sunt sau să fie calificaţi pentru o asemenea funcţie. Ei sunt
pentru competenţele lor şi pentru independenţa lor şi vor lucra numai pentru
Curtea de Conturi.
Curtea de Conturi Europeană este organizată pe următoarele structuri:
1) Preşedinţia, care are misiunea de a superviza realizarea misiunii Curţii de
Conturi şi de a întreţine relaţiile cu instituţiile europene şi cu altele, îndeplinind şi
funcţii de audit intern;
2) Grupe de audit, pe domenii, alcătuite din 5-6 membri conduşi de un decan;
3) Grupa coordonare, evaluare, asigurare, dezvoltare (CEAD), care are ca
misiune elaborarea metodologiei de audit şi formare, asigurare a calităţii,
coordonarea procedurilor de întocmire a rapoartelor, alte servicii profesionale de
asistenţă.
Curtea de Conturi dispune şi de structuri administrative şi de secretariat, după
cum urmează:
a) Comitetul administrativ , alcătuit din 5 membri conduşi de un preşedinte şi
cinci membri supleanţi, este competent să pregătească dosarele de natură
administrativă care necesită o decizie a Curţii de Conturi;
b) Secretariatul general, condus de Secretarul General – are responsabilităţi în
domeniul resurselor umane, informatică şi telecomunicaţii, finanţele şi
administraţia Curţii, serviciul de traduceri.

Curtea îndeplineşte o funcţie de jurisdicţie şi control în ceea ce priveşte activitatea financiară


comunitară. Membrii Curţii de Conturi se bucură de acelaşi statut ca şi membrii Curţii Europene de
Justiţie şi desemnează dintre ei un preşedinte pentru o perioadă de trei ani. Membrii Curţii îşi
exercită funcţiile lor în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor – ea este competentă să verifice conturile
totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de
Comunitate, în măsura în care tratatul nu exclude această verificare. Curtea de Conturi furnizează
Parlamentului European şi Consiliului Miniştrilor o declaraţie de asigurare privind fiabilitatea

66
conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor auxiliare. Această declaraţie este
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene. În îndeplinirea atribuţiilor sale Curtea
verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi certifică buna gestionare financiară.
Curtea de Conturi este un instrument important în activitatea Parlamentului European, atunci
când aceasta realizează funcţia de control asupra Comisiei Europene şi când este chemată să dea
aprobare Comisiei Europene în ceea ce priveşte execuţia bugetului comunitar.
Curtea de Conturi întocmeşte în fiecare an, un raport, după încheierea exerciţiului bugetar
care se transmite celorlalte instituţii Comunitare şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor,
însoţit de răspunsurile date de instituţiile comunitare la observaţiile Curţii de Conturi. Curtea de
Conturi este abilitată să introducă acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea asigurării
respectării exercitării atribuţiilor ce-i revin. Curtea de Conturi asistă Parlamentul European şi
Consiliul în exercitarea funcţiilor lor de control al execuţiei bugetare.

Constituţia Europei cu privire la Curtea de Conturi Europeană


Proiectul Constituţiei pentru Europa precizează: Curtea de Conturi este o
instituţie care asigură controlul conturilor Uniunii, prin examinarea acestora în
totalitatea încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară.
Curtea de Conturi Europeană este compusă din câte un resortisant pentru
fiecare stat membru, care îşi exercită funcţiile în deplină independenţă şi în
interesul general al Uniunii.

67
CURSUL 9
Instrumentele juridice comunitare

Parlamentul European împreună cu Consiliul şi Comisia au competenţa de a adopta o serie de acte


juridice în îndeplinirea atribuţiilor lor şi în condiţii prestabilite; ele hotărăsc regulamente şi directive,
iau decizii şi formulează avize şi recomandări, conform art. 149 CE şi art. 161 Euratom.
Regulamentele, directivele şi deciziile au forţă obligatorie, ceea ce nu este cazul în privinţa
recomandărilor şi avizelor. În cazul Tratatului CECO principalele acte ce se pot adopta sunt deciziile,
recomandările şi avizele, competenţa revenind în acest scop Comisiei (Înalta Autoritate) – art. 14.
Prevederile generale ale Tratatelor menţionate cuprind numai definiţia legală a diferitelor
categorii de acte, iar instituţiile comunitare menţionate le pot adopta numai potrivit scopurilor şi în
condiţiile stabilite în Tratate. Numai acolo unde în Tratate sunt acordate puteri specifice de
reglementare, instituţiile comunitare pot să intervină pe cale decizională. În sprijinul acestei afirmaţii
poate fi invocat art. 7 CE, care precizează că “fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiunilor ce
le sunt încredinţate prin prezentul Tratat”. Actele adoptate de instituţiile comunitare sunt, astfel,

68
supuse principiului legalităţii. Textele legale – art.7, art. 202, art. 211 şi art. 249 CE – nu disting între
instituţiile comunitare în sensul posibilităţii de a se acorda unora dintre ele competenţa de a adopta
exclusiv unul, mai multe sau toate categoriile de acte menţionate, în timp ce alte instituţii să fie
îndreptăţite să adopte numai o categorie sau alta de acte.
Astfel, a arătat Curtea de Justiţie, nu există nici un temei în prevederile Tratatului care
reglementează instituţiile, în sensul opiniei că, în virtutea chiar a principiilor care cârmuiesc puterile şi
responsabilităţile între instituţiile comunitare, toată puterea legislativă originară este încredinţată
Consiliului, în timp ce Comisia are numai puterea de supraveghere şi de implementare. Alte acte
comunitare specifice sau nenumite sunt cele adoptate de Comisie- sub forma unor declaraţii politice
prin care se aduc la cunoştinţă criteriile pentru examinarea cazurilor individuale în cadrul conduitei
concurenţiale şi a ajutoarelor de stat, cele adoptate de Parlament- sub forma de rezoluţii, sau cele
adoptate de Consiliu sub formă de concluzii prin care se prezintă o situaţie sau se solicită organelor
abilitate să adopte măsuri ori să contribuie la luarea lor.
Actele juridice ale instituţiilor comunitare
Regulamentele, conform art. 249 alin. (2) CE şi art. 161 Euratom, au următoarele caracteristici:
să fie de aplicabilitate generală; să fie obligatorii în toate elementele lor (obligă nu numai statele ci şi
particularii) şi să fie direct aplicabile în fiecare stat membru. Regulamentele se pot clasifica în
regulamente de bază şi regulamente de executare. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către
Consiliu sau de către Comisie, cu abilitatea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punctul de
vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Regulamentele se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial. Data intrării lor în vigoare este menţionată în
chiar textul lor. În absenţa acestei precizări, ele intră în vigoare în a douăzecea zi de la data acestei
publicări.
Directivele au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează numai în
ce priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor posibilitatea alegerii formelor şi mijloacelor de
aplicare a lor, potrivit art. 249 alin (3), CE, art. 161 alin. (3) Euratom şi art. 14 alin (3) CECO.
Directivele în cazuri dese nu cuprind prevederi care pot fi aplicate imediat şi nu au o sferă mai largă
decât în cazul regulamentelor şi deciziilor, dar, în ce priveşte rezultatul de atins, ele au un caracter
obligatoriu similar. Posibilitatea de a invoca o obligaţie impusă prin directivă nu poate fi exclusă în ce
priveşte persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. Directivele nu pot fi
invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele
neputând să impună obligaţii persoanelor. Directivele sunt destinate să promoveze armonizarea sau
coordonarea legislaţiilor naţionale, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în

69
materie de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligaţii de a face, a unor restricţii
sau a unor interdicţii.
Curtea a statuat că obligaţia statelor membre, decurgând dintr-o directivă, de a atinge
rezultatul prevăzut de ea, precum şi datoria, în virtutea art. 5 (10) CE, de a lua toate măsurile generale
sau particulare destinate să asigure executarea acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor
membre, inclusiv autorităţilor jurisdicţionale în cadrul competenţelor lor. Aplicând dreptul naţional,
indiferent că este vorba de dispoziţii anterioare sau posterioare directivei, jurisdicţia naţională,
chemată să îl interpreteze este ţinută să o facă în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii
directivei, pentru a atinge rezultatul avut în vedere de aceasta şi de a se conforma astfel art. 189 (249)
alin (3) din Tratat. Simplele practici administrative, care prin natura lor sunt modificabile, după
dorinţă, de către autorităţile naţionale şi cărora nu li se dă publicitatea adecvată, nu pot fi considerate
ca o îndeplinire corespunzătoare a obligaţiei ce incumbă statelor membre, conform art. 189 (249) alin.
(3) CE.
În cazul în care o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat
membru, persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor, statul în
cauză având obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în care
sunt întrunite trei condiţii: a) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în
beneficiul persoanelor; b) conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;
c) existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de
persoana lezată. Dispoziţiile de drept intern menţionate, aplicabile în această materie a reparării
daunelor, nu vor putea fi mai puţin favorabile decât cele care ar privi reclamaţii de drept intern şi nu
vor putea fi stabilite într-un mod în care să facă practic imposibilă ori excesiv de dificilă obţinerea
reparaţiunii.
Deciziile – sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează pe care îi
indică art. 249 alin (4) CE, art. 161 alin. (4) Euratom şi art. 14 alin. (2) CECO. Deciziile nu cuprind
reguli generale care să fie valabile erga omnes, nu au caracteristicile legilor. Ele sunt numai acte
administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat. Deciziile diferă de regulamente
prin caracterul lor individual, fiind menţionaţi în chiar cuprinsul lor cei cărora li se adresează.
Deciziile pot fi declarative, când se acordă negative clearance, conform art. 2 din Regulamentul nr. 17
din 6 februarie 1962 al Consiliului pentru implementarea art. 85 (81) şi 86 (82) din Tratat. Comisia, la
cererea întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi, va putea certifica faptul că, pe baza elementelor
aflate în posesia ei, nu există motiv, conform acestor texte legale, pentru acţiune.
Recomandările şi avizele – aceste categorii de acte nu au forţă obligatorie, potrivit art.
249 alin. ultim CE, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Ele nu conţin reguli susceptibile de

70
a fi aplicate obligatoriu, neputând fi contestate în justiţie. Aceste acte sunt instrumente de orientare,
invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată. Între recomandări putem menţiona
Recomandarea nr. 87/598 din 22 decembrie 1986 a Consiliului privind un Cod european referitor la
plata electronică sau Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a Consiliului privind al doilea
sub-paragraf al art. 25 alin 1 al Directivei nr. 85/612 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi
prevederilor administrative în legătură cu întreprinderile pentru investiţii în documente transferabile,
ori Recomandarea nr. 95/198 din 12 mai 1995 a Comisiei, adresată statelor membre, privind termenele
de plată în tranzacţiile comerciale (Jurnalul Oficial- Legea 127/19 din 10 mai 1995).
Actele atipice (non-standard)- sub această denumire sunt cunoscute în doctrina italiană şi
engleză anumite categorii de acte; ele pot fi descrise ca instrumente care nu au în principiu efecte
juridice, deşi în împrejurări excepţionale, ele ar putea fi considerate într-un asemenea sens.
Calificarea actelor juridice comunitare
Dreptul de a introduce o acţiune contra actelor cu caracter mai general este mai restrâns
faţă de cele cu caracter individual, astfel că a trebuit să se impună unele criterii de calificare a naturii
acestora. Curtea de Justiţie a decis că natura unui act nu depinde de forma sa, ci de conţinutul său,
titlul nefiind hotărâtor. Între aceste criterii menţionăm: stabilirea unor principii normative, stabilirea
sau specificarea într-un mod abstract a condiţiilor aplicării, stabilirea unor reguli de organizare
generale care reglementează în mod identic un număr nedeterminat de cazuri, regulile fixate sunt
aplicabile oricărei situaţii care se încadrează ori se va încadra în condiţiile specificate pentru aplicarea
lor.
Actele Consiliului European
Prin AUE, art. 2, a fost instituit Consiliul European care reuneşte şefii de stat sau de
guvern din statele membre, precum şi pe preşedintele Comisiei, asistaţi de miniştrii de externe şi de un
membru al Comisiei. El se întruneşte de cel puţin două ori pe an sub preşedinţia şefului de stat sau de
guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului. Aceste dispoziţii sunt reluate aproape
identic în TMs., în art. D (4). Consiliul European nu a fost evidenţiat în contextul sistemului
instituţional al Comunităţilor ca un organism cu atribuţii specifice, decizionale. Prin TMs. Consiliului
European i s-a încredinţat misiunea – pe care o exercita în fapt şi înainte – de a da Uniunii Europene
impulsurile dezvoltării sale şi de a-i defini orientările politice generale. El nu participă la procesul
formal de luare a deciziilor stabilite prin tratatele comunitare, ci doar se pronunţă din punct de vedere
politic şi stabileşte liniile generale ale politicii comunitare, sarcina punerii ei în aplicare revenind
organismelor comunitare, în special Consiliului. Tratatul de la Amsterdam a confirmat statutul
Consiliului European ca principala sursă a impulsului pentru integrarea Europei. Acest Consiliu are

71
cel mai înalt statut politic, astfel că, în măsura în care este relevant pentru politica comunitară, nimic
nu poate fi exclus de pe agenda întrunirilor sale.
Motivarea actelor juridice comunitare
Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate împreună de Parlamentul European şi de
Consiliu, ca şi actele adoptate de Consiliu sau de Comisie, trebuie să fie motivate în conformitate cu
art. 253. În preambulul sau în expunerea de motive a actului în cauză se impune o prezentare a
raţiunilor de fapt şi de drept care îl întemeiază în funcţie de natura măsurilor ce sunt preconizate şi de
împrejurările în care hotărârile vor fi luate. Argumentele respective trebuie să aibă un caracter decisiv
şi să fie clar formulate. În ce priveşte motivarea legală, un act poate fi anulat atunci când instituţia care
a adoptat actul în discuţie nu a ales temeiul juridic corespunzător, fapt ce a generat încălcarea unor
prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de luare a deciziilor. Comisia nu este însă
obligată să includă în deciziile sale toate argumentele pe care le-ar putea folosi mai târziu ca răspuns
la afirmaţiile de nelegalitate care ar putea fi invocate împotriva măsurilor sale, iar faptul dacă nu este
inclus nici un enunţ care să arate de ce Comisia are competenţa, nu se opune controlului legalităţii
deciziei.
Publicitatea şi intrarea în vigoare a actelor comunitare
Art. 254 CE face unele distincţii în ce priveşte publicarea în funcţie de natura actului de
publicat sau de procedura sa de adoptare, astfel:
- regulamentele, directivele şi deciziile adoptate conform procedurii prevăzute la art. 251,
semnate de preşedintele Parlamentului şi de preşedintele Consiliului, sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene (aşa cum se intitulează acesta prin modificarea adusă de Tratatul de
la Nisa), intrând în vigoare din a douăzecea zi următoare acestei publicări, dacă nu s-a prevăzut
un termen expres în chiar cuprinsul actului. Nu este exclus ca data intrării în vigoare să coincidă
cu data publicării, potrivit unei dispoziţii specifice;
- regulamentele Consiliului şi ale Comisiei precum şi directivele acestor instituţii care sunt
adresate tuturor statelor membre sunt publicate şi intră în vigoare în aceleaşi condiţii menţionate
mai sus.
În ceea ce priveşte validitatea notificării nu există nici o prevedere în dreptul comunitar care să
se opună notificării unei decizii de modificare, astfel că o copie a unei decizii ce aplică regulile
comunitare privind concurenţa, menţionând numele comisarului responsabil cu politica relativă şi
cuvintele “copie certificată”, care este de asemenea semnată de secretarul general al Comisiei, este
legală şi are aceeaşi forţă juridică precum instrumentul original adoptat de colegiul comisarilor şi
autentificat conform cu procedura stabilită de regulile de procedură ale Comisiei. Deciziile

72
Consiliului sau ale Comisiei, prin care se impun obligaţii pecuniare altor persoane decât statele vor fi
executorii, conform art. 256 CE şi art. 92 CECO.
Actele comunitare sunt intangibile în sensul că nu sunt admisibile modificări care să fie
efectuate ulterior adoptării şi care depăşesc limita de toleranţă a corecţiilor de ordin ortografic sau
gramatical. Principiul intangibilităţii este absolut, el constituind, în opinia Curţii, un factor esenţial de
securitate juridică şi de stabilitate a situaţiilor juridice în ordinea comunitară, astfel că, în consecinţă,
nu trebuie să se distingă între diferitele părţi ale actului, motivarea urmând să fie protejată cu acelaşi
titlu ca şi dispozitivul.
În privinţa posibilităţii de retragere a unui act comunitar, este recunoscut că, sub rezerva
principiilor legitimei aşteptări şi certitudinii juridice, instituţiile comunitare sunt îndreptăţite să
retragă, pe motiv că este nelegală, o decizie care acordă un beneficiu celui căruia i se adresează şi, a
fortiori, ele sunt îndreptăţite în situaţiile când decizia în cauză numai îi impune obligaţii sau sancţiuni.

CURSUL 10
Cele patru libertăţi fundamentale statuate de dreptul comunitar

l. Libera circulaţie a mărfurilor


Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate
categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra
importurilor şi exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în
relaţiile cu ţările terţe şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între
statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiţii egale de concurenţă
între participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producţiei şi a
varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai competitive produse, ţinându-se
seama şi de costul lor de producţie, concentrarea şi specializarea producţiei şi a întreprinderilor, ca şi
implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv. Regulile esenţiale privind

73
această libertate sunt prevăzute la art. 23-24 CE din Tratat, fiind dezvoltate, detaliate, în dispoziţiile
următoare - art. 25-31 CE.
2. Libera circulaţie a persoanelor
Prin art. 48 par. 1 CE (în numerotarea şi conţinutul precedente TA – în prezent art. 39), s-a
prevăzut ca libera circulaţie a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunităţii până cel mai târziu la
sfârşitul perioadei de tranziţie. Ea a fost deja înfăptuită prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului
din 5 octombrie 1968 privind libertatea de circulaţie pentru lucrători în cadrul Comunităţii şi prin
Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricţiilor asupra
circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor,
ambele fiind precedate de Regulamentele nr. 15/1961 şi 38/64, respectiv de Directiva Consiliului din
25 martie 1964, care au fot abrogate. Conform art. 39 libera circulaţie a lucrătorilor este asigurată în
interiorul Comunităţii.
Libertatea de circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate
între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de
angajare (art. 39, par. 2). Abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a persoanelor
ar fi compromisă dacă abolirea barierelor statale ar putea fi neutralizată de obstacole ce rezultă din
exercitarea autonomiei lor juridice de către asociaţii sau organizaţii necârmuite de dreptul public; în
plus, dacă domeniul art. 48 (39) ar fi limitat la acte ale unei autorităţi publice, ar exista un risc de
creare a inegalităţii în aplicare, în măsura în care condiţiile de muncă din diferite state sunt
reglementate uneori de prevederi stabilite prin lege sau regulament şi alteori prin acorduri şi alte acte
încheiate sau adoptate pe persoane private. Dispoziţiile art. 39 par. 1 şi 2 impun statelor membre o
obligaţie precisă privind libera circulaţie a lucrătorilor, care nu necesită intervenţia vreunui act al
instituţiilor comunitare şi nici al statelor membre şi care nu lasă acestora pentru executarea ei nici o
facultate de apreciere.
Beneficiul dreptului la liberă circulaţie este subordonat posesiei naţionalităţii unuia dintre
statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat membru determină
suveran condiţiile în care el acordă naţionalitatea (cetăţenia-n.n.).
Principiul nediscriminării (al egalităţii de tratament) cu o clauză de salvgardare pentru
piaţa naţională a forţei de muncă a fost consacrat irevocabil odată cu adoptarea Regulamentului nr.
1612/68. Această clauză poate fi utilizată, conform art. 20 din Regulament, atunci când un stat
membru este supus ori prevede perturbări pe piaţa sa în ceea ce priveşte forţa de muncă, care ar putea
ameninţa serios standardul de viaţă ori nivelul de utilizare al ei într-o regiune ori profesie dată. Fără a
prejudicia aplicarea dispoziţiilor Tratatului, statul respectiv poate să ceară Comisiei să declare că
scopul de a readuce la normal situaţia în acea regiune sau profesie, funcţionarea mecanismului de

74
certificare a posturilor vacante (art. 15-17) să fie suspendată total sau parţial. Comisia va decide
asupra suspendării ca atare şi asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate să ceară
Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii.
Dacă se produce suspendarea, oficiile de muncă dintr-un alt stat membru care au indicat că au
lucrători disponibili nu vor acţiona spre a se ocupa posturile vacante care le-au fost notificate direct
de patronul din statele membre în cauză. O regula de raţiune nu împiedică angajarea de negocieri
directe între patroni şi lucrători care pot fi concretizate chiar în încadrări în timpul acestei suspendări,
ceea ce face ca principiul liberei circulaţii a persoanelor să fie activ.
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine
publică, securitate publică ori sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 39 par. 3 şi anume:
acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr făcute; deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor
membre pentru acest scop; şederea într-un stat membru pentru scop de angajarea naţionalilor acelui
stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă; rămânerea pe teritoriul unui stat
membru a persoanei după ce a fost angajată în acest stat, sub rezerva condiţiilor care sunt cuprinse în
regulamentele de implementare care sunt elaborate de Comisie.
Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990 a Consiliului s-a reglementat dreptul de şedere al
resortisanţilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziţii de drept
comunitar, precum şi al familiilor lor – soţ, descendenţi în întreţinere, ascendenţi ai titularilor sau ai
soţului, care sunt în întreţinere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de naţionalitate. Dreptul de
şedere, potrivit Directivei, este condiţionat de o garanţie socială şi de mijloacele de trai, respectiv
asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire şi resurse suficiente pentru ca să se
evite ca acei resortisanţi să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistenţa socială din acel stat.
Exercitarea dreptului de şedere este subordonată eliberării unui document – carte de şedere de
resortisant al unui stat membru, valabilă pentru cinci ani, putând fi reînnoită. Statele membre pot să
ceară revalidarea cărţii după doi ani de şedere. Eliberarea cărţii este condiţionată de prezentarea unei
cărţi de identitate sau a unui paşaport şi dacă se face proba că solicitantul întruneşte condiţiile cerute,
mai sus menţionate. Beneficiarii dreptului de şedere sunt supuşi aceloraşi dispoziţii ca în cazul
Directivei nr. 68/360 (art. 2 şi 3). Soţii şi copii în întreţinere au dreptul de acces la o activitate salariată
în statul de primire.
Libera circulaţie este îngrădită numai în două situaţii strict delimitate, care pot constitui excepţii.
Conform art. 39 nu se va aplica angajărilor în serviciul public (par. 4), eliminându-se din domeniul de
aplicare o serie de locuri de muncă care implică direct sau indirect participarea la exercitarea puterilor
conferite de dreptul public şi obligaţiile destinate să salvgardeze interesele statului ori a altor

75
autorităţi. De asemenea, libera circulaţie poate fi limitată pentru motive de ordine publică, de
securitate publică ori de sănătate publică.
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor trebuie să fie însoţită de măsuri de securitate socială
întrucât mijloacele de aplicare a legislaţiilor naţionale în materie ar putea constitui un obstacol pentru
obiectivele pieţei comune. Prin art. 42 se instituie un sistem de coordonare a modelelor naţionale de
securitate socială, Consiliul elaborând, cu procedura prevăzută la art. 249, reglementări spre a se
asigura pentru lucrători şi dependenţii lor cumularea, în scopul dobândirii şi menţinerii dreptului la
beneficiu social şi al cumulării cuantumului acestuia, a tuturor perioadelor luate în considerare potrivit
legilor din diferite state membre, precum şi plata de drepturi sociale persoanelor rezidente pe teritoriile
statelor membre.
Regulamentele nr. 3 şi 4 din 1958, modificate şi înlocuite cu Regulamentele nr. 1408/71 şi
574/72, modificate şi ele ulterior, Regulamentul 2001/83, nr.1390/81, dispoziţiile Regulamentului nr.
1408/71 au fost extinse şi la persoanele care activează independent (nesalariate) şi membrilor lor de
familie, iar prin Regulamentul nr. 118/96 din 2 decembrie 1996 al Consiliului s-au modificat şi
actualizat Regulamentele nr. 1408/71 şi nr. 574/72, în legătură cu aplicarea regimurilor de securitate
socială. Directiva nr. 98/49 din 29 iunie 1998 a Consiliului priveşte salvgardarea dreptului de pensie
suplimentară al persoanelor angajate şi independente care se deplasează în interiorul Comunităţii. Prin
Regulamentul nr. 574/72 se reglementează aspectele legate de specificarea instituţiilor competente în
domeniul protecţiei sociale în statele membre, documentele care trebuie produse, formalităţile,
procedurile şi verificările administrative, rambursările. Prin Decizia nr. 86/378 din 24 iulie 1986 a
Consiliului s-a pus în aplicare principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile
profesionale de securitate socială.
Prin Rezoluţia 1999/C 125/01 din 22 aprilie 1999 a Consiliului şi reprezentanţilor guvernelor
statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului, s-a avut în vedere un Cod de conduită pentru o mai
bună cooperare între autorităţile statelor membre în materie de luptă contra fraudei transnaţionale la
prestaţiile şi cotizaţiile de securitate socială şi a muncii nedeclarate şi privind punerea la dispoziţie
transnaţională a lucrătorilor.
3. Libera circulaţie a capitalului şi plăţilor
Libertatea plăţilor ar putea fi considerată cea de-a cincea libertate în cadrul comunitar, derivată
din celelalte patru libertăţi (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului), dar
ea nu poate avea o existenţă de sine stătătoare. Numai dacă sunt înfăptuite cele patru libertăţi se poate
realiza libera circulaţie a plăţilor. Pe de altă parte, nici acele libertăţi nu pot fi considerate pe deplin
asigurate, dacă mărfurile şi serviciile nu pot fi plătite decât cu restricţii sau interdicţii ori dacă nu

76
există posibilităţi de transfer al sumelor dobândite într-o altă ţară printr-o activitate desfăşurată potrivit
legislaţiei comunitare.
Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe
piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării
dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere
durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat
de folosire a forţei de muncă, conform art. 2 din Tratat. Prin art.56 CE par. 1 se interzic, în cadrul
dispoziţiilor Cap. 4, orice restricţii la circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între
statele membre şi ţările terţe. Acest text comportă două aspecte: în primul rând interdicţia restricţiilor
priveşte circulaţia capitalurilor între statele membre, dispoziţia fiind direct aplicabilă aşa cum rezultă
din vechea reglementare (art. 67 CEE), care instituia obligaţia de înlăturare a restricţiilor şi
discriminărilor existente. Dar noua reglementare nu a mai lăsat deschisă posibilitatea de a se introduce
noi restricţii, aşa cum era prevăzut în art. 71 (CEE), care nu era direct aplicabil.
De-a lungul perioadei de tranziţie au fost emise două Directive ale Consiliului pentru
implementarea progresivă a fostului art. 67: Prima Directiva din 11 mai 1960, modificată prin
Directiva nr. 85/566 şi Directiva nr. 63/21 ale Consiliului, prevăd categoriile ce pot face obiectul
liberei circulaţii – investiţii directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferuri de capital de interes
personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite comerciale pe termen lung,
tranzacţiile privind titluri de valoare etc. Prin Directiva nr. 72/156 sunt reglementate fluxul
internaţional de capital şi neutralizarea efectelor nedorite asupra lichidităţilor interne.
Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 a Consiliului a adus o nouă contribuţie la implementarea
art. 67, înlăturându-se restricţiile privind circulaţia capitalului între persoane rezidente în statele
membre, fără să fie afectate prevederile altor directive, transferurile de capital urmau să fie efectuate
în aceleaşi condiţii ale ratei de schimb precum cele aplicate plăţilor privind tranzacţii curente.
Prin art. 249 din Tratat s-a impus directa aplicare a regulii prin care se acordă tratament naţional
resortisanţilor altor state în ce priveşte participarea la capitalul companiilor ori firmelor în înţelesul art.
48 CE, fără prejudicierea aplicării altor prevederi ale Tratatului. Întrucât unele state au beneficiat de
regim special prin care l s-a admis posibilitatea de a menţine temporar unele restricţii la libera
circulaţie a capitalurilor, statele membre care benficiau la 31 decembrie 1993 de un asemenea regim în
virtutea dreptului comunitar au fost autorizate conform art. 73 E (abrogat prin TA), prin derogare de
la art. 73 B (56) CE, să menţină cel mai târziu până la 31 decembrie 1995, restricţiile la deplasările de
capital autorizate prin dispensele existente la acea dată.
Interdicţia restricţiilor prevăzută la art. 73 B (56) CE are în vedere circulaţia capitalurilor între
statele membre şi ţările terţe, neaparţinând Comunităţii, dar conform art. 73 C (57) par. 1 CE, prin

77
această dispoziţie nu este afectată aplicarea faţă de aceste ţări a restricţiilor existente la 31 decembrie
1993 în virtutea dreptului naţional sau a dreptului comunitar în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor
cu destinaţie sau provenind din ţările terţe implicând investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare,
autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri. Consiliul,
statuând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, va putea adopta măsuri cu privire la circulaţia
capitalurilor, aşa cum este prevăzut la art. 57 par. 2 CE, cu privire la domeniile strict precizate la par. 1.
Atunci când sunt în cauză deplasări de capitaluri provenind din sau destinate ţărilor terţe,
indiferent de domeniul capitalurilor, dacă în împrejurări excepţionale aceste deplasări de capitaluri
cauzează sau ameninţă să cauzeze dificultăţi grave funcţionării Uniunii economice şi monetare,
Consiliul poate să utilizeze clauza de salvgardare stabilită la art. 59 CE, luând măsuri în consecinţă
pentru o perioadă nedepăşind şase luni, în măsura în care ele ar fi necesare.
4. Libera circulaţie a serviciilor
Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau a unei profesii poate fi considerată ca
o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor. Art. 43 alin. 1 dispune că
restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat
membru sunt interzise. Această interdicţie se extinde şi asupra restricţiilor de creare de agenţii,
sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire include, conform art. 43 alin. 2, dreptul de a începe şi continua activităţi
ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi şi
dreptul de a înfiinţa şi administra întreprinderi, în special companii şi firme, în înţelesul art. 48 CE,
adică acelea care au sediul lor statutar, administraţia lor centrală sau principalul lor stabiliment pe
teritoriul comunitar şi care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea aducătoare
de profit. Dreptul de stabilire – a arătat Curtea – comportă facultatea de a crea şi de a menţine, cu
respectarea regulilor profesionale, mai multe centre de activitate în Comunitate.
Libertatea de stabilire implică faptul ca statul de origine să nu împiedice stabilirea într-un stat
membru a unuia dintre resortisanţii săi ori a unei societăţi comerciale constituite în conformitate cu
legislaţia sa. Beneficiile rezultate din exercitarea dreptului de stabilire în alt stat nu pot să fie refuzate
în statul propriu dacă sunt recunoscute de dreptul comunitar, chiar dacă ar fi vorba de o discriminare
inversă. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie s-a subliniat că posibilitatea pentru un naţional al unui stat
membru de a exercita dreptul său de stabilire şi condiţiile pentru exercitarea lui trebuie să fie
determinate în lumina activităţilor pe care el intenţionează să le desfăşoare pe teritoriul statului-gazdă.
Atunci când desfăşurarea unei activităţi specifice nu este supusă unor reguli în acest stat, un naţional
al oricărui alt stat membru va fi îndreptăţit să se stabilească şi să continue acele activităţi acolo.

78
În cele două programe de liberalizare au fost prevăzute nelimitativ măsurile pe care Consiliul şi
Comisia trebuie să le ia în realizarea obligaţiilor ce le incumbă:
a) acordarea unui tratament prioritar activităţilor în care libertatea de stabilire aduce în special o
contribuţie apreciabilă la dezvoltarea producţiei şi comerţului;
b) înlăturarea acelor proceduri şi practici, indiferent că rezultă din legislaţia naţională ori din
acorduri încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar constitui un obstacol la
libertatea de stabilire;
c) să se asigure că lucrătorii dintr-un stat membru care au lucrat pe teritoriul altui stat membru
pot să rămână în acel teritoriu în scopul de a întreprinde activităţi ca persoane nesalariate;
d) să dea posibilitatea unui resortisant al unui stat membru să dobândească proprietate funciară
şi clădiri situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu contravine art. 39
(33) par. 2;
e) să se înlăture progresiv restricţiile privind condiţiile de înfiinţare de agenţii, sucursale sau
filiale pe teritoriul altui stat membru şi condiţiile de intrare a personalului stabilimentului
principal în posturi de gestiune ori de supraveghere, din aceste agenţii, filiale sau sucursale;
f) să se coordoneze, în măsura necesară, garanţiile care, pentru protecţia intereselor membrilor
şi a altora (creditori şi angajaţi), sunt cerute de statele membre companiilor şi firmelor, cu scopul
de a face aceste garanţii echivalente în întreaga Comunitate;
g) să se asigure că nu sunt denaturate condiţiile de stabilire prin ajutoarele acordate de statele
membre.
CURSUL 11
Justiţia comunitară

Controlul judecătoresc al actelor juridice comunitare


În sistemul Tratatului CE confuziile legate de denumirea şi natura actelor adoptate sunt mai
puţin posibile. Se impun clarificări numai cu privire la caracterul general sau individual al actelor
adoptate. Spre a se stabili dacă un act este general sau individual trebuie să se examineze
conţinutul său, dacă prevederile respective urmează probabil să afecteze direct şi individual situaţia
persoanelor cărora li se aplică. Dreptul de a introduce o acţiune împotriva unui act general este mai
restrâns decât în privinţa unui act individual. Chiar dacă un act, de exemplu un regulament, este
aplicabil numai într-un stat membru, acest fapt nu-i afectează caracterul general, de vreme ce el se
adresează unui grup abstract de persoane. Dacă, însă, într-un act cu caracter general se întâlnesc şi
prevederi cu caracter individual, atunci aceste din urmă dispoziţii pot fi contestate de cei cărora li
se adresează, întrunind caracterul unei decizii, spre exemplu. Dar acest lucru este posibil numai

79
atunci când aceste dispoziţii pot fi disjunse, deoarece nu formează împreună cu celelalte o unitate
indivizibilă. Totuşi, o singură prevedere nu poate să aibă, concomitent, caracterul unei măsuri de
generală aplicare şi al unei măsuri individuale.
Nu pot fi supuse controlului judecătoresc aşa-numitele “acte inexistente”. În această categorie
au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care
emană de la persoane care nu deţin competenţa necesară, precum şi actele care sunt lipsite de orice
temei legal, categorie în care sunt incluse acte care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu
trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în termenul prevăzut. Dacă un act este adoptat
şi publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. În cazul în care este stabilită inexistenţa
actului, acţiunea introdusă urmează să fie declarată inadmisibilă, întrucât nu se poate contesta ceva
ce nu există, cu consecinţa suportării cheltuielilor de către reclamant.
În unele cazuri s-a acceptat ca să se supună procedurii Curţii de Justiţie acte care nu sunt
avute în vedere de tratatele comunitare. Aceste tratate prevăd expres că o acţiune poate fi introdusă
numai contra deciziilor generale, deciziilor individuale şi recomandărilor (art. 33, în cazul CECO)
şi contra actelor adoptate împreună de către Parlament şi Consiliu, actelor Consiliului şi BCE,
altele decât recomandările şi avizele, şi actelor Parlamentului destinate să producă efecte juridice
faţă de terţi (art. 230 par. 1, în cazul CE), de unde concluzia că numai actele obligatorii pot fi
contestate. Deşi sunt specificate categoriile de acte ce pot fi adoptate de către fiecare instituţie,
totuşi, au putut fi supuse procedurilor Curţii şi alte categorii de acte în scopul salvgardării dreptului
de a se putea efectua proceduri contra actelor comunitare care au efecte juridice. Astfel, Curtea a
constatat că, potrivit art. 173 (230) CE, ea are obligaţia de a controla legalitatea actelor
Consiliului, altele decât recomandările şi avizele.
Alte acte neprevăzute de tratatele comunitare sunt deciziile şi acordurile adoptate de
reprezentanţii guvernelor statelor membre ce se întrunesc în Consiliu. Asemenea decizii şi acorduri
au fost considerate ca făcând parte din dreptul comunitar prin referirea expresă la ele menţionată în
Actele de aderare ale altor state la Tratele comunitare. Astfel, se prevede că un nou stat membru
urmează să adere şi la aceste decizii şi acorduri şi, întrucât competenţa organelor comunitare de
jurisdicţie se extinde şi asupra actelor de aderare (ca acte juridice comunitare), este evident că,
deoarece deciziile şi acordurile sunt aplicabile noilor state membre, controlul jurisdicţional nu
poate fi evitat.
Actele preliminare unei decizii comunitare (consultări, adunare de date) nu au fost
considerate ca putând fi contestate în justiţia comunitară. Au fost incluse în această categorie actele
prin care se notifică o decizie în proiect sau intenţia de a se adopta o linie de conduită în viitor sau

80
prin care Comisia respinge o propunere de reglementare de către o parte, fără a se fi luat încă o
decizie definitivă în materie.

Cauze de nelegalitate
Art. 230 par. 2 CE şi, în mod identic, art. 146 Euratom, enunţă cinci cauze de nelegalitate în
contextul referitor la posibilitatea introducerii acţiunii directe contra actelor comunitare (acţiune în
anulare). Dar aceasta nu înseamnă că aceste cauze ar putea fi excluse atunci când este vorba de alte
proceduri legale (excepţia de nelegalitate şi acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de
a acţiona). Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt următoarele:
- necompetenţa;
- încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale;
- încălcarea tratatului;
- încălcarea oricărei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;
- abuzul de putere.

Căi de contestare a actelor comunitare


Din ansamblul dispoziţiilor legale comunitare rezultă că pot fi utilizate modalităţi de
contestare a actelor instituţiilor comunitare, potrivit cu împrejurările şi natura cauzelor. Acestea
sunt:
- acţiunea în anulare – o acţiune directă privind actul respectiv, destinată anulării totale a
acestuia;
- acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona, urmărind sancţionarea
inacţiunii acestor instituţii pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuţiilor lor;
- excepţia de nelegalitate, care este menită să împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi
folosit ca temei pentru acţiunea viitoare;
- cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar,
care poate fi introdusă de tribunalele naţionale (la cererea unei părţi), când ele urmează să
aplice un act comunitar a cărui valabilitate este îndoielnică;
- stabilirea validităţii unui act într-o cauză privind daunele provocate de un act ilegal.

Controlul judecătoresc al actelor statelor membre


În general, organizaţiile internaţionale nu au posibilităţi prea largi pentru a influenţa
conduita statelor membre, inclusiv sub aspect jurisdicţional. Absenţa unei autorităţi politice
superioare ori a unui organ legislativ de la care să emane normele de drept internaţional,

81
eterogenitatea statelor, precum şi rolul limitat al jurisdicţiei internaţionale în interpretarea şi
aplicarea dreptului determină, deseori, precaritatea intervenţiilor acestor organizaţii în
reglementarea comportamentelor statelor.
În cazul Uniunii Europene normele adoptate de instituţiile comunitare, care deţin
competenţe specifice încredinţate de statele membre, sunt cu mai mare uşurinţă puse în aplicare,
întrucât statele respective au înţeles să-şi supună comportamentul lor acestor norme, într-un mod
strict, în sensul în care se face menţiune la art. 10 CE, de a se obliga la un anumit comportament, şi,
în caz contrar, să fie constrânse, după caz, la săvârşirea unui act pozitiv sau la o abţinere,
compatibilă cu obiectivele stabilite. Această situaţie este favorizată de caracterul de omogenitate a
statelor membre, care a făcut ca, în acţiunea lor, să pornească de pe poziţii sensibil egale, cu
excluderea eventualelor tendinţe de tutelare sau hegemonice, astfel că, aflate în faţa dreptului
comunitar, să nu poată recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. În acelaşi
timp, structura instituţională înlătură, într-o măsură decisivă, posibilităţile statelor membre de a
evita sau de a se sustrage de la aplicabilitatea regulilor comunitare, indiferent că ele sunt de o
generalitate extremă ori de o adresabilitate directă, restrânsă.
Rolul organelor comunitare de jurisdicţie conferit de legislaţia comunitară este de un
deosebit interes. Odată ce un stat a devenit membru al Uniunii, justiţiabilii nu se vor supune, cât
priveşte materiile comunitare, decât jurisdicţiei expres desemnate, competenţa Curţii de Justiţie
fiind o competenţă de atribuţie. Astfel, în limitele acestei competenţe, Curtea va exercita o
autoritate exclusivă pentru a impune statelor membre respectarea Tratatelor comunitare, aceasta
presupunând realizarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat. Statele membre se vor supune, ca atare,
numai jurisdicţiei comunitare, ea fiind exclusivă, nediscriminatorie şi nelimitată în timp.
Obligativitatea ei rezultă din dispoziţiile specifice ale art. 292 CE: ”Statele membre se angajează să
nu supună un diferend relativ la interpretarea şi aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de
reglementare decât celor prevăzute de acesta”.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor lor


conform tratatelor comunitare
Curtea de Justiţie are competenţa (exclusivă) de a judeca statele membre în legătură
cu neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Tratate şi de dreptul comunitar în general. Sediul materiei
se află la art. 226 - art. 228 CE, art. 141 – art. 143 Euratom (în mod identic cu art. 226- art. 228
CE), şi art. 88 CECO. Procedurile ce se declanşează în această privinţă urmează să ducă la
constatarea neîndeplinirii unora dintre aceste obligaţii de către un stat membru şi la determinarea
acestuia să satisfacă cerinţele dreptului comunitar (în cauză sunt, de regulă, directivele). În acest

82
proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie să se concretizeze
fie în acţiuni, fie în inacţiuni. În executarea obligaţiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmează
să garanteze că prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţiile comunitare vor fi aplicate.
Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanentă a
comportamentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o înfăptui constă în
strângerea oricăror informaţii şi realizarea oricăror verificări pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt
încredinţate.

Procedura de control iniţiată de Comisie


1. Supravegherea exercitată de Comisie
În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, va proceda
la consultări cu statul respectiv. Dacă aceste consultări vor avea un rezultat pozitiv, în sensul
încetării neîndeplirii obligaţiilor, procedura nu va mai fi declanşată. În situaţia în care consultările
nu sunt eficiente, Comisia va organiza procedura legală prevăzută în tratate. Astfel, potrivit
Tratatului CECO, art. 88 alin. 1, Comisia va constata neîndeplinirea obligaţiei printr-o decizie
motivată, acordând statului membru un termen pentru îndeplinirea acesteia. Decizia este
executorie, fără posibilitatea de suspendare, chiar dacă statul incriminat utilizează dreptul de a
introduce acţiune la Curtea de Justiţie contra deciziei Comisiei, în termenul de două luni de la
notificare, prevăzut de art. 88 alin.1.
Conform art. 88 alin. 2 din Tratatul CECO, Curtea de Justiţie are competenţa
nelimitată în soluţionarea acţiunilor introduse de statul membru, ceea ce înseamnă că nu există vreo
prezumţie de validitate a deciziei. Ea are opţiunea de a se pronunţa asupra validităţii, putând să
înlocuiască decizia Comisiei prin propria sa decizie, după ce, evident, a analizat toate argumentele
părţilor şi a luat în considerare toate faptele relevante.
Dacă un stat membru nu-şi îndeplineşte obligaţia în termenul fixat de Comisie ori
dacă el introduce o acţiune care este respinsă, Comisia poate, cu acordul Consiliului, acţionând cu
o majoritate de două treimi: a) să suspende plata oricărei sume de bani pentru care este
răspunzătoare Comunitatea faţă de statul respectiv; b) să ia măsuri sau să autorizeze celelalte state
membre să ia măsuri obligatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar (art. 4
CECO) în scopul corectării efectelor neîndeplinirii obligaţiilor. Împotriva deciziilor de suspendare
sau de luare a măsurilor sau de autorizare se pot introduce acţiuni în termen de două luni de la
notificare, Curtea având, de asemenea, competenţa nelimitată în această privinţă.
2. Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii Comisiei (faza procedurală administrativă)

83
a) Existenţa unei neîndepliniri (sau încălcări, nerespectări) de către statele membre a
obligaţiilor lor, prevăzute în Tratatele comunitare sau în legislaţia subsidiară.
b) Discuţiile formale care se circumscriu prevederilor art. 266 alin. 1 ce statuează: Comisia
trebuie să dea posibilitate statului membru considerat în culpă să-şi prezinte observaţiile sale într-o
procedură formală, invitându-l, în acest sens, printr-o scrisoare în care trebuie să prezinte
problemele în litigiu şi toate elementele necesare statului pentru a-şi pregăti apărarea, inclusiv
pentru eventualitatea în care el nu-şi însuşeşte în final punctul de vedere al Comisiei şi va continua,
prin urmare, procedura. Comisia va putea, de exemplu, să adreseze statelor scrisori de punere în
întârziere privind necomunicarea măsurilor naţionale de executare a directivelor. Deşi avizul
motivat trebuie să conţină o expunere coerentă şi detaliată a motivelor care determină Comisia să
conchidă că statul în cauză nu şi-a îndeplinit una din obligaţiile sale potrivit tratatului, scrisoarea de
preaviz formal nu poate fi supusă unor astfel de cerinţe de precizie, întrucât ea cuprinde doar un
scurt rezumat al nemulţumirilor Comisiei.
Durata discuţiilor formale nu este precizată în Tratate. Ea poate fi, de aceea, la dispoziţia
negociatorilor.
c) Avizul motivat încheie faza procedurală administrativă, atunci când Comisia consideră, cu titlu
definitiv, că statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Tratatului. Comisia evaluează
acţiunea statului, concretizată în adoptarea uneia sau mai multor reglementări prin care nu s-au
respectat obligaţiile comunitare, sau inacţiunea sa, constând în neadoptarea unor dispoziţii legale.
Avizul adresat de către Comisie statului membru reprezintă elementul de referinţă pentru acţiunea
viitoare a Comisiei în faţa Curţii şi pentru dezbaterile acesteia.
În aviz vor fi indicate motivele de fapt şi de drept care duc la aprecierea Comisiei în legătură
cu neîndeplinirea obligaţiilor. În plus, trebuie să fie precizate şi măsurile posibile pe care statul ar
trebui să le ia pentru a se înlătura aceste stări negative sau de incertitudine.
Comisia va stabili un termen pentru ca statul membru să se conformeze avizului. Dacă
statul în cauză nu se conformează avizului în termenul fixat, Comisia poate să sesizeze Curtea de
Justiţie cu problema litigioasă, potrivit art. 226 alin. 2. Comisia nu este ţinută să sesizeze Curtea
dacă statul membru nu dă curs avizului în termenul stabilit, prevederile textului menţionat nefiind
imperative (“Comisia poate să sesizeze …”).
Aşa cum a precizat Curtea de Justiţie, avizul motivat nu are vreun efect juridic
obligatoriu pentru destinatarul lui, el constituind doar o fază a unei proceduri care duce la acţiune
la Curte şi având efecte numai privind iniţierea procedurilor, astfel că atunci când un stat membru
nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit, Comisia are dreptul, nu şi obligaţia, de a
introduce acţiunea la Curte.

84
Scopul procedurii administrative prealabile, precontencioase, este, pe de o parte, de a
da statului membru prilejul de a-şi îndeplini obligaţiile sale conform Tratatului şi, pe de altă parte,
de a beneficia el însuşi de dreptul de a se apăra contra obiecţiilor ridicate de Comisie, acest dublu
scop impunând un termen rezonabil în care să răspundă la scrisoarea formală şi să dea curs avizului
motivat sau, dacă este cazul, să-şi pregătească apărarea.
3. Faza jurisdicţională
Această nouă fază începe prin sesizarea Curţii de Justiţie de către Comisie, care va avea,
astfel, legitimare procesuală activă, care nu poate fi extinsă şi la persoanele fizice şi juridice; art.
169 (226) alin. 2, nu prevede nici un termen de introducere a acţiunii, astfel că aceasta este la
dispoziţia Comisiei, consideraţiile care determină opţiunea acesteia în materie nu pot să afecteze
admisibilitatea acţiunii, care se supune regulilor obiective.
Decizia de iniţiere a fazei jurisdicţionale – sesizarea Curţii, deşi este o măsură
indispensabilă în scopul de a se da Curţii posibilitatea de a hotărî asupra pretinsei îndepliniri a
obligaţiilor prin intermediul unei decizii obligatorii, totuşi ea nu modifică per se poziţia juridică în
cauză şi, în consecinţă, decizia respectivă de introducere a acţiunii pentru declararea acestei
neîndepliniri trebuie să fie supusă unei deliberări (ca şi decizia de a emite avizul motivat) din partea
Colegiului comisarilor, impunându-se ca aceştia să aibă la dispoziţie informaţiile necesare care
întemeiază deciziile. Nu este, totuşi, necesar ca însuşi colegiul să decidă în mod formal asupra
redactării actelor care dau efect acestor decizii şi le prezintă într-o formă finală. În sesizare trebuie
să fie precizate în mod necesar obiectul litigiului, concluziile şi expunerea sumară a motivelor
invocate, care trebuie să fie identice cu cele evocate.
În exercitarea puterilor sale conferite de art. 155 (211) şi 169 (226) din Tratat,
Comisia, când introduce o acţiune privind neîndeplinirea obligaţiilor conform Tratatului, nu
trebuie să dovedească faptul că există un interes specific în introducerea acţiunii, art.169 (226)
nefiind destinat să protejeze drepturile proprii ale Comisiei. Funcţia Comisiei, în interesul general
al Comunităţii, este de a asigura că statele membre aduc la îndeplinire Tratatul şi prevederile
adoptate de instituţiile prevăzute şi de a obţine declaraţiile privind neîndeplinirea obligaţiilor ce
decurg din reglementările respective în scopul de a-i pune capăt acesteia. Dat fiind rolul ei de
gardian al Tratatului, numai Comisia este competentă să decidă dacă este oportun să introducă
acţiune contra unui stat membru pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale şi să determine conduita ori
omisiunea ce poate fi atribuită statului în cauză pe baza căreia această acţiune trebuie să fie
introdusă.
Pentru a reuşi în îndeplinirea sarcinilor sale conform art. 155 (211) pentru asigurarea
aplicării Tratatului şi, în consecinţă, în scopul aplicării tratatelor internaţionale care conform art.

85
228 (300) CE sunt obligatorii atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru state, Comisia nu
trebuie să fie împiedicată în exercitarea competenţelor sale conform art. 169 (226) de a iniţia
proceduri la Curtea de Justiţie când un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile potrivit unui acord
de acest fel. Introducerea unei acţiuni la Curte nu poate să depindă de realizarea consultărilor în
cadrul Comitetului special prevăzut la art. 113 (133) CE şi, a fortiori, ea nu poate să depindă de
faptul dacă s-a constatat a fi existat mai întâi un consens în cadrul acestui Comitet cu privire la
interpretarea angajamentelor comunitare potrivit unui acord internaţional. Într-o acţiune introdusă
conform art. 169 (226) CE, îi incumbă Comisiei obligaţia de a dovedi neîndeplinirea obligaţiei
invocate.
4. Cauze justificative ale neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre
Statele membre pot să justifice conduita lor invocând diverse cauze, atunci când se desfăşoară o
procedură jurisdicţională în materia de faţă:
- declararea unei rezerve atunci când au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat că
rezerva este inadmisibilă, ea fiind posibilă doar în tratatele multilaterale;
- autonomia statelor, în cazul în care statele rămân suverane în anumite domenii;
- absenţa interesului, când, de exemplu, nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state;
- absenţa culpei; s-a respins această justificare pentru motivul că art. 226 priveşte doar
clarificarea dreptului şi nu doar vinovăţia sau moralitatea;
- circumstanţe excepţionale prevăzute în Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de
la Amsterdam); nu s-a acceptat această justificare, deoarece o cerere a statului pentru
autorizare a unor măsuri de protecţie, derogatorii de la obligaţiile din Tratat, nu poate
justifica măsuri unilaterale ilegale;
- nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis excepţia de nelegalitate când se
contestă validitatea dreptului într-o procedură conform art. 226, precum în cazul
deciziilor individuale care ar fi putut să fie contestate în termenul prevăzut pentru
acţiunea în anulare. Chiar atunci când o acţiune este încă posibilă, statele sunt obligate să
aplice dreptul comunitar;
- existenţa unor mijloace locale de soluţionare; s-a statuat că existenţa sau inexistenţa unor
căi de soluţionare de către tribunalele locale (mai ales în cazul regulilor comunitare cu
efect direct) nu poate să aibă vreo influenţă asupra exercitării posibilităţilor de soluţionare
prevăzute la art. 226, deoarece cele două căi au obiective diferite şi efecte distincte, ele
fiind independente una faţă de cealaltă;
- fapta altuia: nu poate fi invocată când cel în cauză nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii,
dar, când datorită neglijenţei altuia, s-a creat o stare de incertitudine şi neclaritate privind

86
obligaţiile de îndeplinit, ea va putea fi calificată ca susceptibilă de a justifica propria
acţiune sau inacţiune;
- efectul direct al directivelor: nu exonerează statele membre de obligaţia de implementare a
lor prin adoptarea de măsuri naţionale în termenul cuvenit pentru a se satisface scopul
directivelor;
- organizarea constituţională sau administrativă a fiecărui stat: s-a statuat că un stat este
răspunzător pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema
identificării agenţiei naţionale care este real răspunzătoare pentru acea neexecutare, chiar
dacă agenţia respectivă este dependentă potrivit dreptului intern. Principiul că statele
membre sunt obligate să repare pierderea sau dauna cauzată persoanelor prin încălcările
dreptului comunitar pentru care ele pot fi considerate răspunzătoare este aplicabil când
organele naţionale legislative sunt responsabile pentru aceste încălcări;
- prevederi, împrejurări sau practici existente în sistemul juridic al unui stat membru care
sunt modificabile după dorinţă de către autorităţi şi cărora nu li se dă o publicitate
corespunzătoare; s-a reţinut că ele nu pot fi considerate a constitui o îndeplinire
corespunzătoare a obligaţiilor conform Tratatului, deoarece ele menţin, pentru persoanele
în cauză, o stare de incertitudine în ce priveşte întinderea drepturilor lor aşa cum sunt
garantate de Tratat;
- faptul că statele membre sunt în curs de transpunere sau implementare a reglementărilor
comunitare sau că legislaţia este în stadiu de proiect, de discuţii sau de adoptare;
- dificultăţile transpunerii reglementărilor comunitare sau complexitatea subiectului ori
întâmpinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi reţinute;
- s-a respins argumentul că întârzierea în transpunerea directivei nu stânjeneşte comerţul
intracomunitar, precum şi cererea pentru oprirea procedurilor până la adoptarea
reglementărilor de implementare;
- obiecţiile sindicatelor privitoare la o directivă determinată nu pot constitui o apărare
valabilă pentru netranspunerea ei.
5. Hotărârea Curţii de Justiţie. Executarea ei
Dacă statul membru a adoptat acte în legătură cu care Comisia a solicitat intervenţia Curţii,
conform art. 226, Curtea nu va putea să anuleze actele respective, întrucât aceasta ar constitui o
ingerinţă în activitatea jurisdicţională internă, incompatibilă cu dispoziţiile Tratatelor.
Ea poate numai să constate o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul respectiv, cu
consecinţa că acesta trebuie să ia măsurile pe care le comportă, conform art. 228 alin. 1 CE,
executarea hotărârii Curţii, spre a se înlătura această abatere (hotărârea Curţii având un caracter

87
declarativ). Problema dacă un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, trebuie să fie determinată
prin referire la situaţia care există la sfârşitul perioadei stabilite în avizul motivat şi schimbările
ulterioare nu pot fi luate în considerare. Totuşi, când o acţiune introdusă conform art. 169 (226)
din Tratat a fost considerată ca inadmisibilă pe temeiul că plângerea Comisiei a fost bazată pe o
obiecţie care era diferită de aceea care fusese stabilită în avizul motivat, Comisia poate să
remedieze deficienţele găsite de Curte introducând o nouă cerere privind aceleaşi fapte bazate pe
aceleaşi obiecţii, motive în drept şi argumente din avizul motivat iniţial emis, fără a reîncepe
întreaga procedură precontencioasă sau fără emiterea unui aviz motivat suplimentar.
Textul legal nu prevede un termen în care hotărârea Curţii trebuie să fie executată.
Totuşi, în practică s-a stabilit că, avându-se în vedere interesul în imediata şi uniforma aplicare a
dreptului comunitar, este de domeniul evidenţei că procesul de aducere la îndeplinire a unei
hotărâri trebuie să fie iniţiat de îndată şi terminat cât mai curând posibil. În caz contrar, se va
deschide procedura prevăzută la art. 228 alin. 2.
În cazul când Comisia consideră că statul membru nu a luat măsurile necesare (art.
228 alin. 2), ea va elabora, după ce a dat posibilitatea statului să prezinte observaţiile sale, un aviz
motivat precizând chestiunile în legătură cu care statul membru nu s-a conformat hotărârii Curţii.
Procedura este asemănătoare cu procedura administrativă prealabilă, folosită de Comisie în vederea
introducerii posibile a acţiunii urmare căreia se va fi dat hotărârea ce trebuie să fie executată.
Dacă statul membru nu a luat măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curţii
în termenul fixat de Comisie, aceasta poate să sesizeze Curtea, indicând, totodată, cuantumul sumei
forfetare sau al unei sume cu caracter cominatoriu de plătit de către statul membru respectiv, pe
care ea o consideră potrivită cu împrejurările (art. 228 par. 2 partea a doua). Odată cu sesizarea
începe faza jurisdicţională a noii cauze. Dar spre deosebire de procedura administrativă evocată în
legătură cu litigiul ce a făcut obiectul acţiunii precedente, soluţionată de Curte, Comisia va trebui să
indice şi sancţiunile pecuniare menţionate.
Pentru sesizarea Curţii nu este precizat un termen, dar el trebuie să fie cât mai scurt,
pentru a nu se prelungi starea de incertitudine privind executarea hotărârii iniţiale a Curţii. Pe de
altă parte, considerăm faptul de a se indica de către Comisie sancţiunile pecuniare ca având un rol
mobilizator pentru statul respectiv, spre a-l determina să execute hotărârea.
În cazul în care Curtea admite că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii
sale, ea poate să-i aplice sancţiunile plăţii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter
cominatoriu (art. 228 par. 2 partea a treia). Aşadar, Curtea nu este obligată să aplice sancţiunile ce
i-au fost înfăţişate de Comisie sau în cuantumul propus de aceasta. Această situaţie se explică
printr-o eventuală reacţie pozitivă a statului membru în sensul că, între timp, până la darea unei noi

88
hotărâri de către Curte, el a procedat la executarea hotărârii iniţiale ori sunt suficiente indicii că el
va proceda imediat la executare. Dar, chiar şi în această ipoteză extremă, credem că nu există
posibilitatea pentru Curte de a se desesiza, întrucât, dacă s-ar proceda astfel, statele membre,
virtual culpabile pentru abateri asemănătoare ce s-ar putea constata, vor încerca să amâne cât mai
mult executarea. Curtea va trebui, prin urmare, să dea o hotărâre în toate cazurile, chiar şi atunci
când statul membru a procedat la executarea în faza jurisdicţională şi chiar dacă acesta nu ar urma
să fie sancţionat pecuniar.

CURSUL 12
Politica economică şi monetară a Comunităţii Europene

I. Politica economică şi monetară până la Tratatul de la Maastricht

În Titlul II al Părţii a treia, intitulat “ Politica economică”- din Tratatul de la Roma, erau avute
în vedere atât problemele economice, cât şi probleme monetare legate de stabilirea uniunii
economice şi monetare, precum şi problemele politicii comerciale comune. Politica economică a
Comunităţii comporta potrivit acestor prevederi cinci elemente esenţiale şi anume:
- politica pe termen scurt sau conjuncturală;
- politica pe termen mediu;
- politica financiară şi monetară,

89
- politica balanţei de plăţi;
- supravegherea multilaterală.
l. Politica pe termen scurt care trebuia coordonată potrivit art. 103 (CEE) privea în general
domeniul politicii cheltuielilor, politica fiscală, politica împrumuturilor, politica bugetară a
autorităţilor publice, politica de credit, politica pieţei construcţiilor, politica preţurilor şi veniturilor,
formarea de stocuri pentru reducerea riscurilor fluctuaţiilor pe termen scurt în aprovizionarea cu
materii prime esenţiale. Până în anul 1974 Consiliul a făcut doar recomandări privind politica pe
termen scurt. În acel an Consiliul a adoptat Directiva Nr. 74/120 din 18 februarie privind atingerea
unui grad înalt de convergenţă a politicilor naţionale şi, mai ales, un sistem de examinări periodice
(trimestrial)-din partea Consiliului- a situaţiei economice, precum şi Directiva Nr. 74/ 121 din 28
februarie 1974. Această directivă obliga statele să implementeze politicile pe termen scurt şi mediu
conform Directivei Nr. 74/ 12o, cerea statelor să adopte prevederile necesare care să dea
posibilitatea autorităţilor publice, dacă este necesar şi pe o perioadă limitată, să încetinească sau să
accelereze rata cheltuielilor publice şi să modifice direct sau indirect taxele pentru 90 de zile şi
solicita statelor să ia măsurile necesare prin care să poată acţiona prompt privind diferitele elemente
aflate sub incidenţa politicilor autorităţilor monetare, în special aprovizionarea cu monedă,
lichidităţile bancare, creditul şi rata dobânzii. Astfel, s-a impus un anumit grad de armonizare a
instrumentelor politicii economice pe termen scurt ale Comunităţii potrivit unei scheme generale.
2. Politica economică pe termen mediu s-a întemeiat pe adoptarea unor programe în acest
sens. Asemenea programe au fost elaborate în anii 1967, 1969, 1971, 1977 şi 1982, care au fost
abandonate începând cu anul 1984. Ele au cuprins prognoze, principii călăuzitoare neobligatorii şi
o declaraţie de intenţii ale Consiliului şi statelor membre de a acţiona conform acestor principii.
Directiva Nr.74 /121 a Consiliului obliga statele membre să formuleze prognoze pentru politicile
economice pe termen mediu însoţite de informaţiile necesare privind mijloacele corespunzătoare
destinate promovării unui model de dezvoltare prin care să se realizeze obiectivele stabilităţii
preţurilor, creşterea balanţei externe, folosirea deplină a forţei de muncă în Comunitate.
3. Politica monetară şi financiară a presupus câteva direcţii de acţiune. În primul rând, prin
fostul art. 105 par. 2 CEE (înlocuit prin TMs.), a fost înfiinţat un Comitet cu statut consultativ,
având obiectivul de a observa permanent situaţia monetară şi financiară şi sistemul general de plăţi
şi de a raporta regulat Consiliului şi Comisiei în aceste privinţe, precum şi de a emite avize la
cererea acestor instituţii sau din proprie iniţiativă. În al doilea rând, prin art. 107 CEE (înlocuit prin
TMs.) statele membre urmau să considere politica lor cu privire la rata de schimb ca pe o materie
de preocupare comună, permiţându-se modificări unilaterale. Acest fapt nu putea fi în concordanţă
cu obiectivele instituirii unei pieţe comune, chiar dacă s-au introdus proceduri prealabile de

90
consultare obligatorie. Aplicarea acestui articol a depins de dezvoltarea procedurilor de coordonare
a politicilor economice, în perspectiva unei uniuni economice şi monetare.
Problema unei Uniuni economice şi monetare a fost în atenţia Comunităţii începând
cu anul 1962, când Comisia a argumentat că era obligatoriu ca uniunea vamală să conducă la o
uniune economică şi monetară, dacă realizările de până atunci nu urmau să fie periclitate. La 6
martie 1970 Consiliul a hotărât să stabilească un grup de lucru care urma să elaboreze un raport
privind principalele opţiuni pentru realizarea în etape a Uniunii economice şi monetare. La 22
martie 1971 a fost adoptată rezoluţia în cauză în cadrul întrunirii Consiliului şi a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre. Rezoluţia se referea la o uniune economică şi monetară de înfăptuită în
anii ’70, definită în sensul că “ principalele decizii privind politica economică vor fi luate la nivel
comunitar şi competenţele cerute pentru aceasta sunt deci transferate de la nivel naţional la nivel
comunitar”. Aceste principii urmau să fie aplicate în următoarele domenii: politica internă
monetară şi de credit, politica monetară cu privire la restul lumii, politica privind piaţa unificată de
capital şi circulaţia de capital cu terţele ţări, politica bugetară şi fiscală în contextul politicii
îndreptate spre stabilitate şi creştere şi politica structurală şi regională. Unele măsuri urmau să
atragă modificarea Tratatului CEE. Prin rezoluţie s-au stabilit pentru prima etapă o serie de măsuri
printre care:
- o întărire a coordonării politicilor economice pe termen scurt, luându-se în considerare
principiile călăuzitoare pentru politica economică pe termen mediu; măsuri pentru a armoniza în
mod gradual politica economică şi, în special, pentru apropierea reciprocă a programelor
procedurilor bugetare naţionale;
- măsuri noi de armonizare în domeniul taxei pe cifra de afaceri, accizelor, taxelor asupra
dobânzilor obligaţiilor comerciale şi dividendelor, structura taxelor asupra societăţilor, şi exceptări
de taxe pentru persoane ce trec frontiera;
- promovarea liberei circulaţii a capitalului;
- o politică structurală şi regională;
- coordonarea politicilor de credit monetare;
- politica monetară faţă de ţările terţe;
- o limitare a marjei de fluctuaţie reciprocă a ratelor de schimb;
- pregătirea unui Fond european de cooperare monetară.
La 21 martie 1972 Consiliul a adoptat o nouă rezoluţie privind Uniunea economică şi
monetară, urmând propunerile Comisiei. Această instituţie a fost invitată să propună o directivă
obligatorie pentru promovarea stabilităţii, creşterii şi deplinei folosiri a forţei de muncă în
Comunitate. Prin regulamentul Nr. 907/ 73 din 3 aprilie 1973 al Consiliului a fost creat Fondul

91
european de cooperare monetară, preconizat prin Rezoluţia din 22 martie 1971. Consiliul a adoptat
Directiva Nr. 72/ 156 din 23 iunie 1973 pentru reglementarea fluxului internaţional de capital şi
neutralizarea efectelor nedorite asupra lichidităţilor interne (abrogată din Directiva Nr.88/ 361 din
iulie 1990).
Fondul european de cooperare monetară trebuie să contribuie la instituirea progresivă a
Uniunii economice şi monetare între statele membre care, în etapa finală, va avea următoarele
caracteristici în ce priveşte aspectele monetare: fie totala şi ireversibila convertibilitate, la parităţi
irevocabile, a monedelor comunitare unele faţă de altele; fie introducerea unei monede comune.
Fondul are sarcina de a asigura buna funcţionare a reducerii marjelor de fluctuaţie între monedele
comunitare (naţionale), intervenţiile în monedele comunitare (naţionale) pe piaţa de schimb,
promovarea reglementărilor între băncile centrale în vederea unei politici concentrate privind
rezervele.
Regulamentul nr. 907/ 73 cuprinde în anexă statutele privind organizarea şi funcţionarea sa,
în special cu privire la Consiliul guvernatorilor compus din membrii comitetelor guvernatorilor
băncilor centrale. Consiliul guvernatorilor trebuie să acţioneze potrivit orientărilor economice
generale şi directivelor stabilite de Consiliu, stabilindu-şi regulile interne de procedură. Consiliul
european de la Bremen din 7 iulie 1978, a adoptat un proiect franco-german, în urma căruia
negocierile au dus la adoptarea la Consiliul european de la Bruxelles, din 5 decembrie 1978, a unui
“Sistem monetar european” /SME), la care în anul 1990 s-a asociat Marea Britanie. Grecia,
Portugalia şi Spania nu au participat. La 13 martie 1979 au fost publicate textele de aplicare a
acestui sistem, după ce au fost depăşite dificultăţile legate de încercările Franţei de a-l reforma în
privinţa valorilor compensatorii agricole. Sistemul în cauză a fost adoptat pentru o perioadă
tranzitorie care trebuie să pregătească stabilirea sa definitivă. Acest lucru nu s-a produs de sine
stătător, intervenind noile proiecte ale Uniunii economice şi monetare, care urmează să fie puse în
practică după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Cu privire la stabilirea unui instrument de măsură comun s-a decis crearea ECU, al cărui rol
şi statut sunt definite prin Rezoluţia Consiliului European din 5 decembrie 1978 şi prin
Regulamentele Nr. 3180 şi Nr. 3181/ 78 (modificate ulterior). Prin modificările intervenite în
Tratatul CE ca urmare a adoptării AUE nu s-a stabilit vreun termen final în legătură cu înfăptuirea
unei complete uniuni economice şi monetare, orice dezvoltare suplimentară în domeniul politicii
economice şi monetare care ar necesita o schimbare instituţională putând să facă, totuşi, pe calea
modificărilor aduse Tratatului, conform art. 236. Aceste modificări s-au produs odată cu adoptarea
la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht, care a introdus prevederi importante cu
remarcabile consecinţe.

92
4. Politica balanţei de plăţi a fost reglementată potrivit art. 102 A, art. 104, art. 105 par. 1, art.
108 şi art. 109 CEE, toate având numerotarea aşa cum erau formulate anterior modificărilor prin
TMs. În principal ea s-a circumscris dispoziţiilor de ordin procedural ale art. 108, care prevedea trei
faze de reglementare a situaţiilor dificile în care se aflau statele membre sau când erau ameninţate
cu dificultăţi în privinţa balanţei lor de plăţi. Comisia investiga poziţia statului în cauză şi acţiunea
pe care statul respectiv a întreprins-o, potrivit art. 104 CEE. Comisia stabilea măsurile compatibile
cu Tratatul pe care le recomanda statului respectiv. Comisia, după consultarea Comitetului
monetar, recomanda Consiliului să acorde asistenţă mutuală şi să ia măsuri corespunzătoare
compatibile cu prevederile Tratatului. Astfel se asigura trecerea la cea de-a doua fază în care
Consiliul acorda asistenţă adoptând directive sau decizii care formulau condiţiile şi detaliile acestei
asistenţe în mai multe modalităţi: a) abordarea concertată în cadrul altei organizaţii internaţionale
(GATT, FMI); b) măsurile necesare spre a se evita abaterile comerciale când statul aflat în
dificultate menţinea ori introducea restricţii cantitative contra ţărilor terţe; c) acordarea de credite
limitate de către alte state membre, sub condiţia acordului lor.
5. Politica economică generală a fost reorganizată prin Decizia Nr. 90/ 141 din 12 martie 1990,
a Consiliului, privind realizarea performanţelor economice în timpul primei faze a Uniunii
economice şi monetare. Domeniul general al Directivei este adecvat necesităţii unei creşteri
susţinute, neinflaţioniste, a unui grad de convergenţă economică necesară primei etape a Uniunii
economice şi sociale. Aceste obiective trebuie să fie realizate prin acţiunea următoarelor principii:
preţuri stabile, finanţe publice şi monede sănătoase, piaţă competitivă, deschisă. Aceste obiective şi
principii sunt reluate în mare măsură în versiunea actuală a Tratatului de la Roma în art. 2 şi art. 4,
ca urmare a modificărilor intervenite prin TMs. şi TA.
Decizia instituie un sistem de supraveghere multilaterală care trebuie să se exprime progresiv prin
politicile compatibile cu angajamentele corespunzătoare din partea statelor membre ce ar putea să
rezulte din recomandările ce pot fi făcute de Consiliu (art. 2 alin 2). Cel puţin de două ori pe an
Consiliul trebuie, potrivit Deciziei menţionate, să examineze condiţiile, perspectivele şi politicile
economice în Comunitate şi în statele membre, compatibilitatea politicilor în interiorul statelor
membre şi în Comunitate. Examinarea politicilor bugetare va fi raportată la amploarea şi finanţarea
deficitelor bugetare, obiectivele ei fiind reducerea deficitelor excesive şi evitarea finanţării
monetare (art. 3 alin 2 din Decizie).
Pentru lucrările sale Consiliul are la dispoziţie rapoarte şi analize prezentate de
Comisie şi care trebuie să cuprindă: indicatori ai performanţelor şi politicilor economice (de
exemplu, tendinţa cererii şi ofertei, evoluţia preţurilor şi a costurilor, rata dobânzii, rata de schimb,
dezechilibrele externe); raportate periodice privind condiţiile, perspectivele şi politicile economice

93
naţionale; evaluări periodice ale situaţiei economice a Comunităţii; un raport anual privind situaţia
economică globală, orientările subsidiare ale politicii economice pe termen mediu, interacţiunile
lor. Consiliul va adopta un raport anual propus de Comisie şi avizat de Parlament şi de Comitetul
economic şi social. Raportul periodic al preşedintelui Consiliului şi al Comisiei este comunicat
Consiliului European şi Parlamentului, preşedintele Consiliului poate fi invitat în faţa unei comisii
competente a Parlamentului când Consiliul a făcut recomandări politice, iar guvernele statelor
membre vor aduce în atenţia parlamentelor lor naţionale rezultatele supravegherii în scopul luării
lor în considerare în elaborarea politicilor lor naţionale (art. 8 din Decizie). Consiliul trebuie să
examineze periodic rapoartele Comisiei şi, după consultarea Comitetului monetar, progresele
supravegherii multilaterale, urmând ca aceste rapoarte să fie transmise Parlamentului (art. 9 din
Decizie).

II. Politica economică şi monetară actuală conform modificărilor aduse prin Tratatul de la
Maastricht

Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul politicii economice şi


monetare care constituie instrumentul principal al acţiunii statelor membre destinate înfăptuirii
uniunii economice şi monetare, în cadrul general al obiectivelor Uniunii Europene stabilite la art. B
(2), respectiv la art. 2 din Tratatul de la Roma, modificat. În Tratatul de la Maastricht este introdusă
o separare netă între politica economică şi cea monetară, fiind totuşi presupusă o convergenţă a lor,
legată de obiectivele de îndeplinit. Aceasta având în vedere faptul că uniunea monetară trebuie să
se întemeieze pe o coerenţă în dezvoltarea economică şi pe un anumit grad de coordonare a
politicilor economice aferente uniunii economice, fără a ignora marile orientări ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Comunităţii. Politica economică şi politica monetară se
condiţionează reciproc, ca factori ce contribuie la progresul comunitar. Nefuncţionarea sau
funcţionarea neordonată a componentelor ansamblului comunitar ar putea duce la compromiterea
aproape decisivă sau iremediabilă a obiectivelor Uniunii Europene.
Politica economică a Comunităţii europene se fundamentează pe mai multe texte ale
Tratatului CE, aşa cum este modificat prin TMs. şi, în foarte mică măsură, prin TA şi prin Tratatul
de la Nisa. Art. 98 cuprinde reguli obligatorii, specifice, de acţiune a statelor membre şi a
Comunităţii, astfel că statele în cauză nu pot să se sustragă sau să ignore obiectivele pe care s-au
angajat să le îndeplinească în cadrul comunitar. În art. 2 şi art. 99 par. 2 se stipulează că statele
membre trebuie să-şi conducă principiile lor economice în scopul de a realiza obiectivele
Comunităţii. Statele membre şi Comunitatea trebuie să respecte principiul unei economii deschise

94
de piaţă, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor, conform
principiilor fixate la art. 4. Aceste reguli trebuie să orienteze statele membre şi Comunitatea atunci
când ele îşi formulează politicile economice şi le pun în aplicare.
Ca un principiu general, art. 99 par. 1 evocă imperativul pentru statele membre de a
considera politicile lor economice ca o chestiune de interes comun şi de a le coordona în cadrul
Consiliului, conform art. 98. Coordonarea la nivelul Consiliului va putea sesiza elementele de
apropiere, până la confuziune, a componentelor politicii economice.
Din dispoziţiile Tratatului rezultă că în materie de politică economică există o serie de
obligaţii, printre care obligaţia generală de coordonare (cu referire la art. 99 par. 1), în cadrul unor
mari orientări, care iau forma unor recomandări. Acestea sunt lipsite de orice forţă juridică, potrivit
art. 99 par. 4. Consiliul este îndrituit să elaboreze marile orientări ale politicilor economice ale
statelor membre, formulând în acest scop- conform art. 99 par. 2- un proiect pe baza recomandării
Comisiei. După adoptare, acesta va fi înaintat Consiliului European, care va discuta pe baza
raportului asupra unei concluzii privind orientările. În urma concluziei, Consiliul va hotărî cu
majoritate calificată adoptarea unei recomandări care fixează orientările şi va informa Parlamentul
despre această recomandare.
Pentru a asigura o coordonare a politicilor economice, Consiliul va supraveghea atât
evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Comunitate, cât şi conformitatea
politicilor economice cu marile orientări, procedând în mod regulat la o evaluare de ansamblu (art.
99 par. 3, fraza 1). Supravegherea evoluţiei economice a fiecărui stat constituie un element
component al sistemului de supraveghere multilaterală. Potrivit art. 99 par. 3, fraza a doua, statele
membre urmează să transmită Comisiei informaţiile privind măsurile importante pe care le-au luat
în domeniul politicilor lor economice, cât şi alte informaţii pe care le consideră necesare.
Preşedintele Consiliului şi Comisia vor raporta Parlamentului European rezultatele obţinute în urma
supravegherii multilaterale (art. 99 par. 4).
Alte dispoziţii din Tratat reglementează aspecte financiare şi bugetare ale politicii
economice comunitare. Potrivit art. 102 se interzice BCE şi băncilor centrale ale statelor membre să
pună la dispoziţie facilităţi de credit fără acoperire şi orice alt tip de facilităţi de credit instituţiilor
sau organelor Comunităţii, administraţiilor centrale, autorităţilor locale, altor autorităţi publice,
altor organisme sau întreprinderilor publice ale statelor membre, precum şi achiziţionarea,
cumpărarea de la ele, de către BCE sau băncile centrale naţionale a instrumentelor datoriei lor.
Această dispoziţie nu se aplică instituţiilor publice de credit, care beneficiază din partea băncilor
centrale naţionale şi a BCE de acelaşi tratament ca instituţiile private de credit.

95
Statele trebuie să evite deficitele publice excesive, în acest scop prin art. 104 fiind
instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluţiei situaţiei bugetare şi a datoriei
publice în statele membre. Comisia va examina în special dacă disciplina bugetară a fost respectată
pe baza următoarelor criterii:
a) dacă raportul dintre deficitul public prevăzut sau efectiv şi produsul intern brut depăşeşte o
valoare de referinţă, afară de cazul când raportul nu a scăzut într-un mod substanţial şi constant şi
atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă sau dacă depăşirea valorii de referinţă nu este
decât excepţională şi dacă acel raport nu rămâne apropiat de valoarea de referinţă;
b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă,
afară de cazul când acest raport nu scade suficient şi nu se apropie de valoarea de referinţă într-un
ritm suficient.
Dacă, urmare aplicării acestui sistem de supraveghere, se constată că un stat membru nu
satisface exigenţele acestor criterii sau ale unuia dintre ele, Comisia va elabora un raport care va
mai examina faptul dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de investiţie şi va ţine seama
de toţi ceilalţi factori pertinenţi, inclusiv poziţia economică şi bugetară pe termen mediu a statului
membru. Acest raport poate fi elaborat şi dacă, în pofida respectării exigenţelor decurgând din
criterii, ea socoteşte că există un risc de deficit excesiv într-un stat membru.
Conform art. 104 par. 4-8, Consiliul adresează recomandări statului membru în cauză pentru
ca acesta să pună capăt acestei situaţii într-un termen dat, ele putând fi făcute publice dacă statul nu
a acţionat ca răspuns la acele recomandări prescrise. Dacă statul nu urmează recomandările
Consiliului, acesta poate să decidă să pună în întârziere statul membru respectiv spre a lua, într-un
termen determinat, măsuri pentru reducerea deficitului, considerată necesară de către Consiliu
pentru remedierea situaţiei. Consiliul poate să ceară statului membru să prezinte rapoarte după un
calendar precis, în scopul de a putea să examineze eforturile de adaptare consimţite de acel stat
(art. 104 par. 9). Cât timp un stat membru nu se conformează unei decizii luate în baza par. 9,
Consiliul poate decide să aplice sau nu, dacă este cazul, să intensifice una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
- să ceară statului membru respectiv să publice informaţii suplimentare, de precizat de către
Consiliu, înainte de a emite obligaţii şi titluri;
- să invite Banca europeană de investiţii să-şi revadă politica sa de împrumuturi în privinţa
statului în cauză;
- să ceară statului membru respectiv să facă, pe lângă Comunitate, un depozit nepurtător de
dobândă, de o mărime corespunzătoare, până ce, în opinia Consiliului, deficitul excesiv va
fi ameliorat;

96
- să impună amenzi de o mărime corespunzătoare.
În situaţiile menţionate la par. 1-9, drepturile la acţiune prevăzute la art. 226 şi 227 din Tratat
nu pot fi exercitate. Consiliul va abroga una sau mai multe dintre deciziile sale în măsura în care
deficitul a fost ameliorat, iar dacă a făcut publice recomandările sale, va declara public, din
momentul abrogării, că nu există deficit excesiv în acel stat. Dispoziţii complementare relative la
punerea în aplicare a procedurii de la art. 104 figurează în protocolul privind procedura aplicabilă
în caz de deficit excesiv, anexat la Tratat.
Obiectivul realizării Uniunii economice şi monetare implică definirea şi punerea în practică a
politicii monetare a Comunităţii, această atribuţie fundamentală revenind Sistemului european al
băncilor centrale – SEBC, potrivit art. 105 par. 2 din Tratat. SEBC va conduce operaţiunile de
schimb ale statelor membre şi va promova buna funcţionare a sistemelor de plăţi. Obiectivul
principal al SEBC (art. 105 par. 1) este menţinerea stabilităţii preţurilor şi fără a se prejudicia acest
obiectiv, va aduce sprijinul său politicilor generale economice în Comunitate, aşa cum sunt definite
la art. 2 din Tratat. SEBC va acţiona conform principiului unei economii deschise de piaţă unde
concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor şi respectând principiile fixate la
art. 4. SEBC este compus din Banca centrală europeană (BCE), care are personalitate juridică şi din
băncile centrale naţionale. Este condus de organele de decizie ale BCE, care sunt consiliul
guvernatorilor şi consiliul director. Statutele sale sunt definite în protocolul anexă la Tratat.
Art. 108 din Tratat impune o obligaţie deplină de imparţialitate sau de neutralitate în sensul
că în exercitarea puterilor şi în îndeplinirea misiunilor şi obligaţiilor ce le-au fost încredinţate prin
Tratat şi statutele SEBC, nici BCE, nici o bancă centrală naţională, nici un membru oarecare al
organului lor de decizie nu pot să solicite ori să accepte instrucţiuni ale instituţiilor şi organelor
comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale oricărui organism. O obligaţie de armonizare a
legislaţiilor naţionale, inclusiv statutele băncilor centrale naţionale, cu prevederile Tratatului şi
statutele SEBC se poate deduce din dispoziţiile art. 109 în sensul că statele trebuie să supravegheze
compatibilitatea acelor legislaţii cu prevederile în cauză până la constituirea SEBC.
Tratatul CE cuprinde o serie de dispoziţii instituţionale privind organizarea şi desfăşurarea
activităţii BCE, art. 112 şi art. 113. În scopul promovării politicilor statelor membre în întreaga
măsură necesară funcţionării pieţei interne este instituit un comitet monetar cu caracter consultativ.
Acest comitet are în conformitate cu art. 114, următoarele atribuţii:
- urmărirea situaţiei monetare şi financiare a statelor membre şi a Comunităţii, precum şi a
regimului general de plăţi din statele membre şi efectuarea în mod regulat de rapoarte pe această
temă către Consiliul şi Comisie;

97
- formularea de avize, fie la cererea Consiliului, fie din proprie iniţiativă pentru aceste
instituţii;
- fără să afecteze atribuţiile Coreper, contribuţia la pregătirea lucrărilor Consiliului în
situaţiile specificate în care, desigur, sunt în discuţie probleme de natură financiară şi monetară;
- examinarea, cel puţin o dată pe an, a situaţiei în materie de circulaţie a capitalurilor şi de
libertate a plăţilor, aşa cum rezultă din prevederile Tratatului şi din măsurile luate de Consiliu;
această examinare poartă asupra tuturor măsurilor relative la circulaţia capitalurilor şi plăţilor şi,
asupra rezultatelor ei, se va raporta Consiliului şi Comisiei.
Comitetul monetar va fiinţa până la sfârşitul celei de-a doua faze a uniunii economice şi
monetare, când va fi dizolvat şi înlocuit, la începerea celei de-a treia faze, cu un comitet economic
şi financiar ale cărui atribuţii diferă faţă de cele ale comitetului monetar numai cu privire la
pregătirea lucrărilor Consiliului şi în alte situaţii specifice şi (sau) cu excluderea unor cazuri pentru
care era activ comitetul monetar, precum şi cu privire la urmărirea situaţiei economice şi financiare
a statelor membre şi Comunităţii, când trebuie avute în vedere, în special, relaţiile financiare cu ţări
terţe şi cu instituţiile internaţionale.
Cea de-a doua fază a realizării uniunii economice şi monetare urma să înceapă,
potrivit art. 116 din Tratat, la 1 ianuarie 1994. Fiecare stat membru trebuia să adopte măsurile
corespunzătoare pentru a se conforma interdicţiilor prevăzute la art. 56, la art. 101 şi la art. 102 par.
1, hotărând dacă este necesar a permite evaluarea unor programe multianuale care să asigure
convergenţa durabilă necesară realizării uniunii, în special în privinţa preţurilor şi situaţia finanţelor
publice. În cursul acestei faze statele membre au obligaţia de a acţiona pentru evitarea deficitelor
excesive şi de a începe procesul care duce la independenţa băncilor lor centrale, conform art. 109 al
Tratatului.
Încă de la începutul acestei faze s-a stabilit înfiinţarea şi obligaţiile unui Institut
monetar european – IME, potrivit art. 117. Principalele sale atribuţii, conform par. 3, se referă la
următoarele aspecte:
- întărirea cooperării între băncile centrale naţionale;
- întărirea coordonării politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor;
- supervizarea funcţionării sistemului monetar european;
- convenirea unor consultaţii asupra chestiunilor care privesc competenţa băncilor centrale
naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
- reluarea funcţiunilor până atunci asumate de Fondul european de cooperare monetară, care
se dizolvă (modalităţile de dizolvare fiind fixate prin statutele IME);

98
- facilitarea utilizării ECU şi supravegherea dezvoltării sale inclusiv buna funcţionare a
sistemului de compensare ECU;
Atribuţiile enunţate mai sus au un caracter general, pentru pregătirea celei de-a treia faze fiind
prevăzute atribuţii speciale, precum:
- încurajarea armonizării, dacă este nevoie, a regulilor şi practicilor cârmuind colectarea,
stabilirea şi difuzarea statisticilor în domeniul de competenţa sa;
- elaborarea de reguli ale operaţiunilor de întreprins de către băncile centrale naţionale în
cadrul SEBC;
- încurajarea eficacităţii plăţilor transfrontieră;
- supravegherea pregătirii tehnice a biletelor de bancă denumite în ECU (euro).
Până la 31 decembrie 1996, IME a trebuit să precizeze cadrul regulamentar, organizaţional şi
logistic de care SEBC are nevoie pentru îndeplinirea atribuţiunilor sale în timpul celei de-a treia
faze şi care a fost prezentat BCE, pentru decizie, la data punerii sale la punct. IME are personalitate
juridică şi este condus şi administrat de un consiliu compus dintr-un preşedinte şi din guvernatorii
băncilor centrale naţionale, dintre care unul este vicepreşedinte.
Potrivit art. 121, în perspectiva trecerii la cea de-a treia fază, s-a prevăzut luarea unor măsuri
decisive. Comisia şi IME întocmesc rapoarte pentru Consiliu în legătură cu progresele făcute în
statele membre în îndeplinirea obligaţiilor lor pentru realizarea acestei Uniuni. Rapoartele trebuie
să examineze în special dacă legislaţia naţională a fiecărui stat membru, inclusiv statutele băncii
sale centrale naţionale, este compatibilă cu art. 108 şi art. 109 ale Tratatului şi cu statutele SEBC şi
dacă a fost realizat un grad ridicat de convergenţă, analizându-se măsura în care fiecare dintre
statele membre a îndeplinit următoarele criterii:
- realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor, care va rezulta dintr-o rată a inflaţiei
apropiată de aceea existentă în trei state membre, în plus prezentând cele mai bune rezultate în
materie de stabilitate a preţurilor;
- caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice, care va reieşi dintr-o situaţie bugetară
care nu prezintă deficit public excesiv în sensul art. 104 par. 6;
- respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul de schimb al
sistemului monetar european timp de doi ani cel puţin, fără devalorizarea monedei în raport de
aceea a unui alt stat membru;
- caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru şi al participării sale la
mecanismul de schimb al sistemului monetar european, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii
pe termen lung.

99
Consiliul evaluează pentru fiecare stat membru, dacă îndeplineşte condiţiile necesare pentru
adoptarea unei monede unice şi transmite, sub formă de recomandare concluziile sale Consiliului
reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern. Parlamentul european este consultat în acest scop,
transmiţând avizul său Consiliului astfel întrunit. Acest Consiliu, statuând cu majoritate calificată,
luând în considerare rapoartele şi avizul avute în vedere, decide: a) pe baza recomandării
Consiliului, dacă o majoritate a statelor membre îndeplineşte condiţiile necesare pentru adoptarea
unei monede unice; b) dacă se impune intrarea Comunităţii în cea de-a treia fază, în caz afirmativ;
c) fixarea datei de intrarea în vigoare a celei de-a treia faze (la 1 ianuarie 1999, aşa cum s-a
întâmplat).
La data intrării în vigoare a celei de-a treia faze, Consiliul ia, potrivit art. 123, par. 4,
măsurile decisive pentru înfăptuirea uniunii economice şi monetare. Astfel, statuând cu
unanimitatea statelor membre ce nu fac obiectul unei derogări, pe baza propunerii Comisiei şi după
consultarea BCE, el hotărăşte rata de conversie la care monedele sunt irevocabil fixate şi rata
irevocabil fixată la care euro înlocuieşte aceste monede şi la care euro va fi monedă deplină.
Conform aceleiaşi proceduri, Consiliul ia şi celelalte măsuri necesare introducerii rapide a euro ca
monedă unică a acestor state membre (anul 2002).

CURSUL 13
Relaţiile externe comunitare

Comunităţile Europene nu au fost constituite ca entităţi închise. Pentru a-şi realiza


obiectivele ele au trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaţionale prin promovarea
unor relaţii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a
relaţiilor externe.
Prin Tratatul de la Maastricht, Titlul V, s-au statuat regulile fundamentale pentru
instituirea şi orientarea politicii externe comune a Uniunii Europene, la care se adaugă politica de
securitate comună. Sunt definite obiectivele acestei politici ca fiind îndreptate spre salvgardarea

100
valorilor comune, a integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite,
întărirea securităţii Uniunii sub toate formele, menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale
conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, precum şi principiilor Actului final de la Helsinki şi
obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele exterioare, promovarea cooperării
internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi a respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 11 par. 1).
Prin Tratatul de la Amsterdam au fost extinse obiectivele stabilite în Tratatul de la
Maastricht, prin includerea prevederilor privind salvgardarea integrităţii Uniunii în conformitate cu
Carta Naţiunilor Unite şi prin introducerea obiectivelor securităţii internaţionale în legătură cu
frontierele exterioare.
Prin Tratatul de la Nisa s-au adus unele modificări în Titlul V în discuţie cu privire
îndeosebi la apărarea comună şi s-a prevăzut instituirea cooperării întărite în domeniile avute în
vedere în acest Titlu, aşa cum va rezulta din cele ce urmează. Totuşi, prin Declaraţia privind
politica europeană de securitate şi de apărare, adoptată de Conferinţa reprezentanţilor guvernelor
statelor membre convocată la Bruxelles pentru a hotărî de comun acord modificările Tratatelor
(TMs., CE, Euratom şi CECO) şi ale unor acte conexe (ce au dus la adoptarea Tratatului de la Nisa
şi a altor documente), s-a precizat că, în conformitate cu textele aprobate de Consiliul european de
la Nisa privind politica europeană de securitate şi de apărare (raportul preşedinţiei şi anexele lui),
obiectivul Uniunii Europene este în sensul că această politică să fie rapid operaţională, o decizie în
acest scop urmând să fie luată de către Consiliul European cât mai curând posibil şi nu mai târziu
decât la întrunirea acestuia de la Laeken/ Bruxelles pe baza dispoziţiilor existente ale Tratatului
privind Uniunea Europeană (intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa nefiind o condiţie
prealabilă).
Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a
Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă. Ele acţionează împreună pentru întărirea
şi dezvoltarea solidarităţii lor politice reciproce şi se abţin de la orice acţiune contrară intereselor
Uniunii ori susceptibilă de a afecta eficacitatea ei ca forţă coerentă în relaţiile internaţionale.
Consiliul veghează la respectarea acestor principii (art. 11 par. 2 TMs.). În cadrul acestor dispoziţii
a fost introdusă o clauză de “solidaritate politică” în sensul angajării statelor membre în mod activ
şi fără rezerve pentru a sprijini politica în discuţie şi al abţinerii de la vreo acţiune dăunătoare
eficacităţii Uniunii pe plan internaţional.
În articolele 12 – 15 din Titlul V, restructurat prin TA, sunt detaliate cinci instrumente
ale politicii externe de securitate comună, pentru urmărirea obiectivelor, trei dintre ele – definirea
principiilor şi orientărilor, adoptarea unor poziţii comune şi adoptarea unor acţiuni comune – au

101
existat şi anterior TA (fostul art. J2 din TMs.), iar celelalte două – decizii privind strategii comune
şi întărirea cooperării sistematice între statele membre în conducerea politicii – au caracter de
noutate.
Primele dintre cele două instrumente – definirea principiilor şi orientărilor şi deciziile
asupra strategiilor comune – sunt la dispoziţia Consiliului European conform art. 13. În cazul
primului instrument, definirea va include şi domeniile având implicaţii privind apărarea, iar în
cazul celui de-al doilea instrument, deciziile respective vor privi domeniile în care statele membre
au interese comune importante, strategiile precizând obiectivele şi durata pe care ele le au şi
mijloacele care vor fi puse la dispoziţie de Uniune şi de statele membre. În aceste privinţe,
Consiliului îi revine fie rolul de a decide în concret asupra definirii şi punerii în aplicare a politicii
externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale adoptate de Consiliul European –
pentru cea dintâi ipoteză, fie rolul de a recomanda Consiliului European strategii comune şi de a le
pune în practică, adoptând acţiuni comune şi poziţii comune, în cea dea doua ipoteză, el având
sarcina de a veghea la unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii întreprinse de Uniune.
Acţiunile comune pe care le adoptă Consiliul, potrivit art. 14 din TMs., privesc
situaţii specifice când este necesară acţiunea operaţională din partea Uniunii. Ele îşi fixează
obiectivele, domeniul, mijloacele care se pun la dispoziţia Uniunii, dacă este necesar, durata lor, şi
condiţiile privind punerea lor în practică. Dacă există o schimbare în împrejurări care are un efect
important asupra unei probleme ce face obiectul unei acţiuni comune, Consiliul revizuieşte
principiile şi obiectivele acestei acţiuni şi adoptă deciziile necesare. În măsura în care Consiliul nu
a acţionat, acţiunea comună se menţine. Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe
care ele o adoptă şi în conducerea activităţii lor.
Consiliul poate să ceară Comisiei să-i prezinte orice propunere privind politica
externă şi de securitate comună pentru asigurarea punerii în aplicare a acţiunii comune. Ori de câte
ori există un plan de adoptare a unei poziţii naţionale sau de întreprindere a unei acţiuni naţionale
potrivit unei acţiuni comune, vor fi furnizate informaţii în timp util spre a se permite, dacă este
necesar, consultări prealabile în cadrul Consiliului. Obligaţia de furnizare a informaţiilor prealabile
nu se aplică măsurilor care sunt doar o transpunere naţională a deciziei Consiliului. În cazul unei
necesităţi imperioase care rezultă din schimbări de situaţie şi în absenţa unei decizii a Consiliului,
statele membre pot să ia de urgenţă măsurile necesare avându-se în vedere obiectivele generale ale
acţiunii comune. Statele membre în cauză informează imediat Consiliul despre oricare asemenea
măsuri.
În cazul în care există unele dificultăţi majore în punerea în aplicare a unei acţiuni
comune, un stat membru poate să sesizeze acest lucru Consiliului care le discută şi caută soluţiile

102
corespunzătoare, care nu pot fi contrare obiectivelor acţiunii comune ori să afecteze eficacitatea
acesteia. Poziţiile comune sunt adoptate de către Consiliu în temeiul art. 15 TMs. Ele definesc
modul de abordare de către Uniune a unei probleme particulare de natură geografică sau tematică,
statele membre urmând să asigure conformarea politicilor naţionale cu poziţiile comune.
Pornind de la aceste obiective, prin alte dispoziţii ale Tratatului de la Maastricht,
precum şi prin celelalte dispoziţii cuprinse în cele trei tratate fundamentale constitutive ale
Comunităţilor Europene, se asigură cadrul juridic adecvat desfăşurării unor relaţii externe care să
contribuie la promovarea intereselor comunitare şi ale fiecărui stat membru în parte, cunoscut fiind
faptul că reglementarea relaţiilor externe nu se reduce la domeniul economic.
Când poziţia sau acţiunea comună adoptată pe aceste temeiuri prevede o acţiune a
Comunităţii Europene în scopul de a se întrerupe ori a se reduce, total sau parţial, relaţiile
economice cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul, statuând cu majoritate calificată asupra
propunerii Comisiei, va lua măsurile urgente necesare, conform art. 301 (CE). Consiliul este,
aşadar, organul de decizie care va fi garantul aducerii la îndeplinire a orientărilor fundamentale, el
iniţiind acţiunile concrete sau însuşindu-şi, dacă este cazul, orice alte propuneri pe care fiecare stat
membru sau Comisia le poate prezenta, conform art. 22 TMs. Statele membre se informează şi se
consultă reciproc în cadrul Consiliului în legătură cu orice problemă de politică externă şi de
securitate care prezintă interes general în scopul de a asigura că influenţa Uniunii este exercitată cât
mai eficace posibil prin intermediul acţiunii concertate şi convergente.
Politica externă şi de securitate comună include, de asemenea, pe lângă ansamblul
problemelor relative la securitatea Uniunii Europene, şi definirea unei politici de apărare comună,
care ar putea să ducă, la momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul
European decide în acest sens, în această ipoteză el recomandând statelor membre adoptarea unei
decizii în această privinţă conform cerinţelor lor constituţionale respective (art. 17 par. 1 partea
întâi). Politica Uniunii în sensul art. 17 nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi
de apărare a unor state membre, ea respectă obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord
pentru unele state membre care consideră că apărarea lor comună este realizată în cadrul NATO şi
ea va fi compatibilă cu politica comună de securitate şi de apărare hotărâtă în acest cadru (art. 17
par. 1 partea a doua). Definirea progresivă a politicii comune de apărare va fi sprijinită, dacă statele
membre consideră oportun, prin cooperarea între ele în domeniul armamentului (art. 17 par. 1
partea a treia).
Paragraful 2 din art. 17 TMs, circumscrie domeniile avute în vedere în acest articol
misiunilor umanitare şi de salvare a păcii şi misiunilor forţelor combatante în gestionarea crizelor,
inclusiv stabilirea păcii. Deciziile care au implicaţii privind apărarea avute în vedere în art. 17 sunt

103
luate sub rezerva politicilor şi obligaţiilor avute în vedere în par. 1 partea a doua susmenţionat.
Dispoziţiile din art. 17 în discuţie nu împiedică dezvoltarea unei mai strânse cooperări între două
sau mai multe state membre la nivel bilateral în cadrul UEO şi al NATO, în măsura în care această
cooperare nu contravine sau nu o afectează pe aceea prevăzută în Titlul V în discuţie. În scopul
promovării obiectivelor definite în art. 17, prevederile acestuia vor fi revizuite potrivit art. 48 TMs.
Conform art. 18 par. 1 şi 2 TMs., preşedinţia Consiliului reprezintă Uniunea în
problemele de domeniul politicii externe şi de securitate comune şi este răspunzătoare de punerea
în aplicare a deciziilor luate în temeiul Titlului V şi în această calitate ea exprimă, în principiu,
poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale şi în conferinţele internaţionale. Rolul preşedinţiei
este considerat, totuşi, ca fiind acela de a urmări realizarea consensului şi în nici un fel nu poate fi
văzut ca definind în mod independent politica externă a Uniunii. Preşedinţia este asistată de
secretarul general al Consiliului care exercită funcţia de Înalt reprezentant pentru politica externă şi
de securitate comună (art. 18 par. 3). El este asistat, la rândul său, de o nouă unitate de planificare
şi de o avertizare timpurie care îl va ajuta să formuleze, să pregătească şi să pună în aplicare
deciziile privind politica externă şi de securitate comună.
Comisia este asociată pe deplin la sarcinile încredinţate preşedinţiei. În realizarea
acestora preşedinţia este asistată, dacă este necesar, de statul următor care va deţine preşedinţia (art.
17 par. 4). Această participare a Comisiei subliniază că nu este plauzibil şi că este imposibil să se
limiteze politica externă şi de securitate comună la un proces interguvernamental. Comisia este
reprezentată la întrunirile Uniunii, unele instrumente ale politicii în discuţie, precum sancţiunile,
reclamă autoritatea nivelului comunitar (pilonul 1), ea are un drept de iniţiativă partajat în această
politică, mai multe directorate generale sunt implicate şi, în sfârşit, art. 20 TMs. recunoaşte
delegaţiilor Comunităţii Europene în ţările terţe un rol central şi pune la dispoziţie o bază legală
pentru implicarea Comisiei în aspectele diplomatice şi operaţionale ale politicii externe şi de
securitate comună.
În politica în discuţie mai este implicat şi Parlamentul, mai ales după intrarea în
vigoare a TMs., în sensul că preşedinţia îl consultă în legătură cu principalele aspecte şi opţiunile
fundamentale privind această politică şi asigură ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate
în considerare în mod corespunzător. El este informat în mod regulat de către preşedinţie şi
Comisie despre evoluţia politicii respective. În mod distinct, Consiliul poate, ori de câte ori
consideră necesar, să desemneze un reprezentat special cu un mandat în legătură cu chestiuni
politice specifice (art. 18 par. 5).
În virtutea art. 23 par. 1 din TMs., toate deciziile de domeniul Titlului V în discuţie
sunt luate de Consiliu care statuează în unanimitate, însă abţinerile membrilor prezenţi sau

104
reprezentaţi nu împiedică adoptarea lor. În ipoteza în care un membru al Consiliului se abţine, el
poate să-şi însoţească abţinerea de o declaraţie formală, nefiind obligat să aplice decizia, însă
acceptă că decizia angajează Uniunea. În spirit de solidaritate reciprocă, statul membru respectiv se
abţine de la orice acţiune susceptibilă de a intra în conflict cu acţiunea Uniunii întemeiată pe
această decizie sau de a o împiedica, iar celelalte state membre îi respectă poziţia. Dacă membrii
Consiliului, care îşi însoţesc abţinerea de o asemenea declaraţie, în acest mod reprezintă peste o
treime din voturile ponderate conform art. 205 par. 2 CE, decizia nu este adoptată.
Prin derogare de la paragraful 1 menţionat, Consiliul, potrivit par. 2 al aceluiaşi
articol, acţionează cu majoritate calificată în trei ipoteze: a) când adoptă acţiuni comune, poziţii
comune sau ia orice alte decizii pe baza unei strategii comune; b) când adoptă orice decizie care
pune în practică o acţiune comună sau o poziţie comună; c) când numeşte un reprezentant special
conform art. 18 par. 5 sus-menţionat. Este instituită, însă, o atenuare în sensul că dacă un membru
al Consiliului precizează că, pentru raţiuni de politică naţională importante şi declarate,
intenţionează să se opună adoptării unei decizii care urmează a fi luată cu majoritate calificată, nu
se procedează la vot. Consiliul va putea, statuând cu majoritate calificată, să ceară ca problema
respectivă să fie deferită Consiliului European pentru a adopta o decizie în unanimitate.
Voturile membrilor Consiliului astfel prevăzute sunt ponderate conform art. 205 par. 2
CE. Pentru adoptarea lor deciziile trebuie să primească cel puţin 62 de voturi ”pentru”, acordate de
cel puţin 10 membri. Par. 2 avut în vedere nu se aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în
domeniul apărării.
Dispoziţii specifice sunt prevăzute în art. 24 TMs. din acelaşi Titlu V. Astfel, când
este necesar să se încheie un acord cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale în
aplicarea acestui Titlu, Consiliul, statuând în unanimitate, poate să autorizeze preşedinţia, asistată
de Comisie, după caz, să angajeze negocieri în acest sens. Asemenea acorduri sunt încheiate de
Consiliu pe baza unei recomandări din partea presedinţiei. El hotărăşte în unanimitate dacă acordul
priveşte o problemă pentru care unanimitatea este cerută pentru adoptarea de decizii interne, şi cu
majoritate calificată conform art. 23 par. 2 când acordul este preconizat pentru a pune în aplicare o
acţiune sau o poziţie comună. Nici un acord nu obligă un stat membru al cărui reprezentant în
Consiliu declară că acordul respectiv trebuie să fie conform cerinţelor propriei sale proceduri
constituţionale; celelalte state membre ale Consiliului pot să convină ca acordul să li se aplice
provizoriu. Acordurile încheiate conform art. 24 obligă instituţiile Uniunii.
Prin TMs. (art. J. 8 par. 5, în prezent art. 25 aşa cum a fost înlocuit prin Tratatul de la
Nisa) a fost înfiinţat un Comitet politic care, sub denumirea de “comitet politic şi de securitate”,
potrivit acestui din urmă Tratat şi sub rezerva art. 207 CE (care se referă la Coreper, la Secretariatul

105
general al Consiliului şi la Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună),
urmăreşte situaţia internaţională, în domenii relevante ale politicii externe şi de securitate comună
şi contribuie la definirea politicii prin punerea la dispoziţia Consiliului a unor avize la cererea
acestuia sau din proprie iniţiativă. Comitetul respectiv supraveghează, de asemenea, punerea în
aplicare a politicilor convenite, sub rezerva competenţelor preşedinţiei şi Comisiei. În cadrul
Titlului în discuţie (V), Comitetul exercită, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi
direcţia strategică a operaţiunilor de gestionare a cauzelor, Consiliul putând să autorizeze Comitetul
în scopul şi pe durata unei operaţii de gestionare a crizei, aşa cum stabilite de către Consiliu, să ia
deciziile corespunzătoare privind controlul politic şi direcţia strategică a operaţiunii, sub rezerva
art. 47 din TMs.
În cadrul punerii în aplicare a cooperării întărite un anumit rol este încredinţat
secretarului general al Consiliului, Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună, fără a fi însă asociat direct. Sub rezerva competenţelor preşedinţiei şi a Comisiei, el se va
îngriji de faptul că Parlamentul şi toţi membrii Consiliului sunt pe deplin informaţi despre acea
punere în aplicare a cooperării respective (art. 27 D). Menţionăm că, potrivit art. 26 TMs.,
secretarul general al Consiliului, Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună
la care ne-am referit mai sus, asistă Consiliul în problemele de domeniul politicii externe şi de
securitate comună, în special contribuind la formularea, pregătirea şi punerea în practică a
deciziilor de politică şi, dacă este cazul şi acţionând în numele Consiliului la cererea preşedinţiei,
conducând dialogul politic cu terţii.
În virtutea art. 27 TMs., Comisia este deplin asociată la activitatea realizată în
domeniul politicii externe şi de securitate comune. Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în
TMs. noi dispoziţii (art. 27 A – art. 27 E) privind cooperarea întărită în domeniile avute în vedere
în Titlul V în discuţie, constituind un progres în această materie, faţă de TA. Astfel, în par. 1 din
art. 27 A, după ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie să fie urmărite prin instituirea unei
cooperări întărite în unul dintre domeniile Titlului V – adică salvgardarea valorilor şi susţinerea
intereselor Uniunii în ansamblul ei prin afirmarea identităţii acesteia ca forţă coerentă pe scena
internaţională – sunt formulate trei condiţii pentru această instituire, în sensul că respectiva
cooperare trebuie să respecte:
- principiile, obiectivele, orientările generale şi coerenţa politicii externe şi de
securitate comune, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici;
- competenţele Comunităţii europene ;
- coerenţa între politicile Uniunii şi activităţile ei externe.

106
Articolele 11 – 27 sus- menţionate şi articolele 27 B- 28, care sunt evidenţiate în cele ce
urmează, se aplică acestei cooperări întărite, cu excepţia dispoziţiilor contrare ale art. 27 C TMs. şi
ale articolelor 43-45 TMs., acestea din urmă cuprinzând prevederi generale privind cooperarea
întărită. Această cooperare întărită de domeniul Titlului V priveşte punerea în aplicare a unei
acţiuni comune sau a unei poziţii comune, cu observaţia că ea nu se poate raporta la probleme care
au implicaţii militare sau în domeniul apărării (art. 27 B). Prin urmare sunt avute în vedere
strategiile comune decise de Consiliul European aşa cum se prevede în art. 13 TMs., pe de o parte,
şi sunt excluse expres problemele care au implicaţii militare sau în domeniul apărării. Această
excludere fiind de ordin politic a constituit o revendicare a Marii Britanii, compensată de
dispoziţiile art. 43 lit. g, privind condiţia generală cerută pentru existenţa unei cooperări întărite în
sensul implicării a minimum opt state membre, pe de altă parte.
Procedura care trebuie să fie urmată pentru instituirea cooperării întărite în virtutea art. 27 B,
este declanşată printr-o solicitare în acest sens adresată Consiliului de către statele membre care îşi
propun această cooperare între ele (art. 27 C). Solicitarea este transmisă Comisiei şi, pentru
informare, Parlamentului. Comisia îşi va da avizul său în special cu privire la coerenţa cu politicile
Uniunii a cooperării întărite propuse. Autorizarea acestei cooperări este dată de Consiliul care
decide conform art. 23 par. 2 părţile a doua şi a treia şi cu respectarea articolelor 43 – 45 TMs.
Participarea la cooperarea întărită a oricărui alt stat membru care nu a solicitat iniţial
instituirea acestei cooperări, se poate decide conform art. 27 E, aşa cum au procedat alte state. Prin
urmare, acest stat membru notifică moţiunea sa Consiliului şi informează Comisia. În termen de
trei luni de la data primirii acestei notificări, Comisia îşi va da avizul (pentru ipoteza instituirii
iniţiale a cooperării întărite nu se cere vreun termen în care Comisia urmează să prezinte avizul
său). În termen de patru luni de la data primirii notificării, Consiliul hotărăşte asupra solicitării,
precum şi asupra unor dispoziţii specifice pe care el le poate considera necesare. Decizia este
considerată ca fiind aprobată dacă, hotărând cu majoritate calificată înăuntrul aceluiaşi termen,
Consiliul nu decide să o ţină în aşteptare, indicând în acest caz motivele deciziei sale şi fixând un
termen pentru examinarea ei.
Când este urmată procedura prevăzută de art. 27 E, Consiliul, în luarea deciziilor sale,
hotărăşte cu majoritate calificată, care este definită ca aceeaşi proporţie a voturilor ponderate şi
aceeaşi proporţie a numărului membrilor respectivi ai Consiliului aşa cum sunt prevăzute în art. 23
part. 2, partea a treia.
Articolele 189, 190, 196-199, 203, 204, 206-209, 213-219, 255 şi 290 CE se aplică
dispoziţiilor privind domeniile avute în vedere în Titlul V.

107
Statele membre urmează să-şi coordoneze acţiunea lor în cadrul organizaţiilor internaţionale
şi pe durata conferinţelor internaţionale şi să-şi apere cu aceste ocazii poziţiile comune, iar în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi în timpul conferinţelor internaţionale la care nu participă
toate statele membre, acele state care participă vor apăra poziţiile comune, potrivit art. 19 par. 1
TMs.

Relaţiile externe ale celor trei Comunităţi Europene; încheierea de acorduri


Celelalte trei tratate comunitare fundamentale – CE, CECO, Euratom – prevăd competenţa
specifică pentru Comunităţile respective în vederea desfăşurării relaţiilor externe, în virtutea
personalităţii lor juridice proprii. Atribuţiile lor în acest sens sunt aproape identice. Numai în
tratatul Euratom se prevede expres că această Comunitate poate, în limita atribuţiilor şi jurisdicţiei
sale, să-şi asume obligaţii prin încheierea de acorduri sau de contacte cu un stat terţ, o organizaţie
internaţională sau o organizaţie naţională dintr-un stat terţ (art. 101). Textul nu precizează dacă este
vorba de limita competenţelor sale interne şi externe.
Însă, Tratatul CE, prin dispoziţii exprese, conferă competenţa Comunităţii în relaţiile externe
(spre exemplu, art. 131, art. 301 – art. 303 şi art. 310). În pofida acestor dispoziţii, spre a se
determina într-un anumit caz competenţa Comunităţii de a încheia acorduri internaţionale trebuie să
se aibă în vedere întregul sistem al Tratatului, nu numai prevederile de sine stătătoare, specifice.
Consiliul, într-una dintre cauzele de soluţionat de către Curtea de Justiţie, a contestat competenţa
Comunităţii de a încheia acorduri cu statele terţe în absenţa unei prevederi exprese în Tratat,
Comunitatea având o atare competenţă numai aşa cum i s-a atribuit. Dar, Curtea a observat că o
astfel de competenţă poate să rezulte atât din prevederile exprese ale Tratatului sau chiar, implicit,
din alte dispoziţii ale acestuia şi, nu mai puţin, din măsurile adoptate, în cadrul acestor prevederi,
de instituţiile comunitare. În această apreciere s-a invocat art. 210 (281) (Comunitatea va avea
personalitate juridică), a cărui prevedere, plasată la începutul celei de a şasea părţi a Tratatului,
consacrată pentru “Dispoziţii finale şi generale” înseamnă că în relaţiile sale externe Comunitatea
beneficiază de capacitatea de a stabili legături contractuale cu ţările terţe privind întreg domeniul
obiectivelor definite în Partea I a Tratatului, la care se adaugă Partea a şasea. Această competenţă
trebuie să fie derivată, folosindu-se principiul efectului util al unei dispoziţii, din interpretarea
prevederilor specifice ale Tratatului sau, după caz, din aplicarea lor la nivel comunitar, chiar dacă
sunt în cauză numai competenţele interne ale Comunităţii.
În cauză a fost în discuţie problema obiectivelor Tratatului privind transporturile. Ele trebuie
urmărite de către statele membre, potrivit art. 74 (70), în cadrul unei politici comune a
transporturilor şi, în acest scop, art. 74 (70) stabileşte la par. 1, obligaţia pentru Consiliu de a

108
adopta reguli comune aplicabile transportului internaţional şi orice prevederi corespunzătoare. Din
redactarea art. 74 (70) par. 1 lit. a rezultă că formularea “ transportul internaţional spre sau dinspre
teritoriul unui stat membru sau trecând prin teritoriul unuia sau mai multor state membre” cuprinde
şi ipoteza transportului dinspre sau către terţele ţări, în ceea ce priveşte partea din rută care se află
pe teritoriul comunitar. Curtea a mai subliniat că, astfel, se admite extinderea competenţelor
Comunităţii la relaţiile care rezultă din dreptul internaţional şi, deci, este implicată necesitatea, în
domeniul respectiv, a unor acorduri cu ţările terţe în cauză.
Este posibil ca, prin legislaţia subsidiară, Comunitatea să fie împuternicită să încheie
acorduri cu ţările terţe într-un domeniu determinat, cu toate că nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din
Tratat nu conferă expres Comunităţii autoritatea de a încheia acorduri internaţionale. Aşa fiind, “de
fiecare dată când Comunitatea, în scopul implementării unei politici comune, preconizată de Tratat,
adoptă reguli comune, indiferent de forma pe care le-ar lua, statele membre nu mai au dreptul,
acţionând individual şi chiar colectiv, de a-şi asuma obligaţii faţă de ţările terţe care ar afecta acele
reguli”. Competenţele Comunităţii exclud, astfel, posibilitatea unor competenţe concurente din
partea statelor membre; orice comportament contrar ar fi incompatibil cu unitatea pieţei comune şi
cu aplicarea dreptului comunitar.
Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituţiile Comunităţii competenţe în
sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – în opinia Curţii – are autoritatea de
a intra în angajamente internaţionale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absenţa unei
prevederi exprese în acea conexiune. Termenul de “conexiune” semnifică faptul că acele
competenţe nu sunt limitate la încheierea de acorduri, ci se referă, de asemenea, şi la competenţa de
a participa la înfiinţarea de organizaţii internaţionale, la aderarea la ele, la cooperarea în elaborarea
de decizii ale acestora, în conformitate cu Tratatul.
Competenţa Comunităţii în materie externă nu decurge din art. 300, hoc sensu. Acest text nu
conferă dreptul Comunităţii de a-şi asuma angajamentele internaţionale, ci cuprinde numai regulile
necesare care se aplică atunci când în Tratat este prevăzută posibilitatea încheierii de acorduri
internaţionale între Comunitate şi unul sau mai multe state sau o organizaţie internaţională. Textul
respectiv va întregi reglementarea specifică a dreptului de a încheia aceste acorduri numai dacă
această reglementare nu conţine elemente derogatorii – de exemplu art. 111. În caz contrar, el poate
deveni inaplicabil. În realitate, prin art. 300 este pus la dispoziţie doar cadrul procedural pentru
încheierea acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificărilor intervenite
prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, ca şi prin Tratatul de la Amsterdam.
Pornind de la regula că, în principiu, acordurile sunt încheiate de Consiliu, procedura se
desfăşoară potrivit următoarelor faze (art. 300):

109
1. Conform par. 1 Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă
negocierile necesare. Acestea sunt conduse de Comisie, în consultare cu comitete speciale
desemnate de Consiliu pentru a asista în această activitate şi în cadrul directivelor pe care Consiliul
i le poate adresa. În exercitarea competenţelor care îi sunt astfel atribuite Consiliul hotărăşte cu
majoritate calificată, în afara cazului când acordurile poartă asupra domeniului pentru care
unanimitatea este cerută în vederea adoptării de reguli interne, ca şi pentru acordurile avute în
vedere la art. 310 CE, în cazul cărora el statuează în unanimitate.
2. Înainte de încheierea acordurilor, în virtutea par. 3, Consiliul va consulta Parlamentul
European, cu excepţia acordurilor avute în vedere la art. 133 par. 3 CE (privind politica comercială
comună), inclusiv când acordul poartă asupra unui domeniu pentru care procedura prevăzută la art.
251 CE sau cea avută în vedere la art. 252 CE este cerută pentru adoptarea de reguli interne,
precum şi pentru acordurile prevăzute la art. 310 CE. Parlamentul emite avizul său într-un termen
pe care Consiliul îl fixează în funcţie de urgenţă. Consiliul poate să hotărască în lipsa avizului care
nu este dat în termen.
Dacă în această primă ipoteză, cu caracter general, avizul Parlamentului este consultativ, într-o a
doua ipoteză, cu regim derogatoriu, avizul acestuia trebuie să fie conform în cazul acordurilor
prevăzute la art. 310, ca şi în cazul celorlalte acorduri care creează un cadru instituţional specific
organizând proceduri de cooperare, al acordurilor având implicaţii bugetare însemnate pentru
Comunitate şi al acordurilor implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii prevăzute
la art. 251. Consiliul şi Parlamentul pot să convină asupra unui termen pentru avizul conform, în
caz de urgenţă.
3. Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un stat membru pot să ceară avizul Curţii
de Justiţie privind compatibilitatea cu dispoziţiile Tratatului a unui acord proiectat. Acordul care a
făcut obiectul unui aviz negativ al Curţii nu poate să intre în vigoare decât în condiţiile fixate la art.
48 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
4. Potrivit par. 2, sub rezerva competenţelor recunoscute Comisiei în acest domeniu,
semnarea, care poate fi însoţită de o decizie privind aplicarea provizorie înaintea intrării în vigoare,
şi încheierea acordurilor sunt decise de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei. Consiliul va decide în unanimitate când acordul poartă asupra unui domeniu
pentru care este cerută unanimitatea pentru adoptarea de reguli interne, ca şi pentru acordurile
prevăzute la art. 310. Prin derogare de la regulile stabilite în par. 3 sus-menţionat, aceleaşi
proceduri se vor aplica în cazul unei decizii de suspendare a aplicării unui acord, precum şi în
scopul stabilirii poziţiilor de adoptat în numele Comunităţii într-un organism înfiinţat printr-un
acord, atunci când acest organism este chemat să adopte decizii care au efecte juridice, cu excepţia

110
deciziilor care completează sau modifică cadrul instituţional al acordului. Parlamentul va fi imediat
şi pe deplin informat în legătură cu orice decizie luată în temeiul par. 2 privind aplicarea provizorie
ori suspendarea acordurilor, sau cu stabilirea poziţiei comunitare într-un organism înfiinţat printr-
un acord.
În timpul încheierii unui acord, Consiliul poate, prin derogare de la dispoziţiile par. 2 sus-
menţionat, să abiliteze Comisia să aprobe modificările în numele Comunităţii când acordul prevede
că aceste modificări trebuie să fie adoptate potrivit unei proceduri simplificate sau de către o
instituţie creată prin acel acord; Consiliul poate să însoţească această abilitare cu anumite condiţii
specifice. Atunci când Consiliul intenţionează să încheie un acord care să modifice Tratatul CE,
modificările trebuie să fie mai întâi adoptate potrivit procedurii prevăzute în art. 48 TMs.
Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 obligă instituţiile Comunităţii şi statele membre.

111