Leonida Neamţu

Capcană pentru Lupul Imperial

sau

Fascinaţia eternităţii

Cluj-Napoca
2010
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial

Digitally signed by DAN

DAN VALENTIN SEBASTIAN
DN: CN = DAN

VALENTI VALENTIN SEBASTIAN,

C = RO, L = CLUJ-
NAPOCA, O = DAN
N VALENTIN SEBASTIAN
Reason: I attest to the
SEBASTI accuracy and integrity of
this document
Date: 2010.10.27
AN 16:19:50 +03'00'

2
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial

”Teoria relativităţii s-a născut în mintea lui

Einstein cât ai pocni din degete. Intuiţia este
unul din marile mistere ale minţii omeneşti.
[…] Acest moment efemer, în care
acţionează intuiţia, apare după o lungă
perioadă de confuzie în timpul căreia sufletul
este cuprins de durere.”
John Steinbeck

Avertisment unu. În această naraţiune este

vorba de o întâmplare bizară prin care trece un om.
Prin care e posibil să treacă orice fiinţă omenească.
Avertisment doi. Întrucât o parte din dialoguri
se vor purta în limbi străine, autorul va scuti eventualul
cititor de aşa numitele subsoluri, conversaţiile fiind
redate, cu mici excepţii, în româneşte.

Când Lupul Imperial cade obosit după o istovitoare

goană şi, răpus de osteneală şi poate chiar de spaimă, adoarme
pe laba dreaptă, împotriva firii, pentru a se trezi aproape
imediat în coşmaruri, înseamnă că neapărat, s-a întâmplat ceva.
Poate chiar ceva deosebit, dacă nu [de-a dreptul] grav.
Eventualul cititor urmează să stabilească...

3
Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial

4
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial

Se povesteşte că Gheorghe ar fi fost

UNU
cel dintâi paznic, sus, la cabana veche
de vânătoare, aşa se zice – însă cine
poate cerceta uitatele sau pierdutele arhive, care poate
nici n-au existat, cu privire la acea perioadă peste care
vremea a trecut cu tăvălugul ei necruţător?
Pe acest Gheorghe se zice că l-au încolţit şi
sfâşiat lupii, deşi, parcă, fusese prieten cu ei. Cine
poate fi de acord că poţi fi prieten cu lupii? Însă nu stă
în căderea noastră să dezlegăm acest mister. Mai ştii?
Poate Kipling…
Posibil că Gheorghe, cel dintâi paznic al primei
cabane, personagiu ale cărui trăsături nici nu încercăm
a le desluşi, nu câştigase suficientă înţelepciune – sau
clarviziune – pentru a se împrieteni chiar cu toţi lupii.
Poate că scăpase din vedere unele haiticuri, iar acestea
i-au pus gând rău – vor fi având şi lupii ambiţie,
vanitate – aşa că i-au pus gând rău, l-au tot pândit. L-
au pândit mai ales pe vreme viforoasă, când nu vezi
nici la doi paşi, mai ales prin cotloanele întunecoase
din munţi, l-au încercuit şi, apropiindu-se pas cu pas, i-
au sărit la beregată, ronţăindu-l apoi fără sfială – de
unde sfială la nişte lupi? – aşa că n-a mai rămas nimic
din el, numai nişte stropi de sânge şi unele rămăşiţe ale
armei lui de vânătoare. Şi alea purtând în metal
semnele colţilor de fiară. De ce vor fi încercat lupii să
roadă şi metalul?
5
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
Ceilalţi lupi, sălbăticiunile cenuşii şi nu atât de
rele ce rămăseseră din motive greu de explicat – în
orice caz motive pur lupeşti – prieteni ai primului
cabanier Gheorghe, aflând prin iscoadele lor, lupii-
cercetaşi, câinii pribegiţi, căprioarele şi chiar unele
veveriţe, cum s-a întâmplat istoria cu Gheorghe
primul, au pornit un mare şi îndelungat război
împotriva lupilor răi ce l-au dat gata pe cabanier,
halindu-l cu neostoită poftă, ba i-au mâncat şi vechea
flintă aproape în întregime.
Zadarnic acest război între fiare de pradă! Dar de
ce zadarnic? Numai oamenii au voie? În orice caz, a
fost un război de care au hăulit toţi munţii, de la
Creasta Cocoşului şi până jos, la primul pod peste Iza,
şi la prima strâmtoare, de partea cealaltă, către băile
aurifere.
Au învins, pesemne, lupii cei răi. Nu totdeauna
bine[le] are câştig de cauză, cum ne spun cele mai
multe dintre poveşti. Din nefericire, chiar şi unele
poveşti foarte bine intnţionate pornesc de la un punct
de vedere eronat. Să nu condamnăm deci aceste
povestiri. Dar în acest caz, pe cine să condamnăm?
Din bătrânul Gheorghe n-au rămas decât nişte pete
mici de sânge ca nişte garofiţe. Probabil nici nu era
prea bătrân acel Gheorghe, dar aşa vine povestea. În
orice caz, de mirare că un om al muntelui n-a ştiut să-
şi ia cuvenitele măsuri de precauţie, să se ferească de
locurile tainice, pline de urlete, să aprindă la nevoie,
dintr-o singură scânteie de amnar, un foc mare de
cetini, ramuri pline de răşină, un foc de care să se
înspăimânte orice lup, râs şi chiar jder. Însă chiar orice
6
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
foc sparie orice fiară cu gânduri nu bune? O fi un
adevăr adevărat sau numai jumătate de adevăr?
Nevasta primului Gheorghe, o muiare al cărei
nume ne scapă – fiindcă, după cum prea bine ştiţi, nu
rămâne în memorie sau pe hârtii chiar totul, destule
sau chiar prea multe amănunte sunt îngropate de
cenuşa uitării, ca să ne exprimăm uşor melodamatic,
sunt uitate definitiv, cu totul definitiv, uitate pentru
totdeauna: ce jalnică şi tristă exprimare! – deci nevasta
asta fără nume, fără profil bine conturat, porni să-şi
caute bărbatul, soţiorul mult adorat.
Se călăuzea şi ea după urme, semne şi atâtea
altele, ştia şi ea câte ceva, nu prea multe, bineînţeles,
fiind probabil nu prea ageră la minte – e tot numai o
presupunere.
A găsit ce căutase, după un nesfârşit colind. N-a
găsit cine ştie ce. Ciudat e că lupii ăia răi au lăsat-o în
pace! Vor fi fost ocupaţi de războiul cu lupii cei buni...
A găsit vagi oseminte, stropii de sânge de pe
zăpadă, nu mai mari decât nişte garofiţe sau nişte ochi
de „nu-mă-uita”, n-a fost foarte greu, osemintele şi
stropii de sânge luminau încă, precum şi rămăşiţele
armei de vânătoare ce le-a recunoscut negreşit.
A îngenunchiat, şi îngânând o rugăciune tristă, a
cules şi a pus în straiţă zăpada cu sângele, osemintele,
resturile armei.
A făcut încet cale înapoi. Purta [o] maramă
neagră din care izvorau şuviţele părului albit. Se târa cu
deznădăjduită oboseală, o biată muiare costelivă, îmbă-
trânită înainte de vreme. Probabil din pricina înfăţişării

7
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
ei nu deosebit de atrăgătoare, sau din alte pricini, lupii
cei răi şi celelalte fiare de pradă au lăsat-o în pace.
Ajunsă în preajma vechii cabane, muiarea primului
Gheorghe ardică un foc mare, şi-l întreţinu seara toată,
întreaga noapte, până se crăpă de ziuă. Ziua era ceţoasă,
fără soare, dar zăpada se topi, pământul se înmuie, şi
sărmana muiere luă hârleţul şi trudi amarnic până ce se
făcu amiază, şi pentru scurtă vreme se ivi soarele, nu
mai fierbinte dcât un gălbenuş rece.
Fiind gata acest mormânt provizoriu, femeia
aruncă în el zăpada cu picăturile de sânge, şi acele
rămăşiţe ale armei de vânătoare.
Apoi, întreţinând mereu focul, se luptă să aruce
pământul deasupra, încropi cu greu o cruce – două
ramuri legate cu vreji, încercă să combine pe cruce o
insripţie indescifrabilă, ea fiind total analfabetă; apoi se
rugă, petrecând astfel încă o noapte în frig, iar apoi se
închise în cabană. Cum n-avea orologiu, şi desigur nici
noţiunea timpului, rămase singură zăvorâtă, şi trecură
poate ani, dacă nu chiar zeci, sute de ani grei ca
plumbul proaspăt turnat.

Până ce, dinspre direcţia Poienii

DOI
Tătarului, se auziră hăulituri pline de
voie bună, lătrat de câine, zvon de
corn de vânătoare. Mereu mai aproape şi mai desluşit.
Muiarea celui dintâi paznic al cabanei vechi zdreli cu
ghiarele ghiaţa groasă de pe geamuri, suflă şi scrijeli iar
cu unghiile crescute mari, trudi oftând şi gemând, până
ce văzu vreo cinci, poate şase bărbaţi călări, falnici,
mândri de ei, mândri de hainele lor scumpe, de armele
8
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
lor deosebite, de caii lor cu scări strălucitoare, în care
se sprijineau cizmele lucioase cu pinteni de argint.
Culorile hainelor celor porniţi pe vânătoare şi
zaiafet alternau între roşu cardinal, purpuriu de sânge şi
albastru. Ciucuri şi zorzoane bogate vorbeau despre
bogăţia, seninătatea, şi buna dispoziţia acelor seniori.
Poate şi despre singurătatea lor... Cizmele galbene, înalte
până peste genunchi, [erau] de o croială, ca să zicem aşa,
medievală. Nu păreau noii veniţi trişti sau plictisiţi, ci
mai ales porniţi pe nesfârşite chiolhanuri. Nu păreau
dispuşi să ia nimic în serios pe lumea asta sau pe altă
lume. Păreau ceea ce şi erau, nişte nobili petrecăreţi.
Cărora nimeni şi nimic nu le poate sta în cale.
Bocăniră cu cizmele în uşa groasă a cabanei
vechi. Nevasta lui Gheorghe înaintă către uşă, se opri,
se întoarse la geam. Privi. Falcii seniori tropăiau
plimbând nişte ploşti de la unul la altul şi încecând cu
schimbul, cu cizma, uşa cabanei vechi. Nu păreau
dispuşi să renunţe la ceva, şi nici nu renunţau. Nu
renunţau la nimic, cu veselie.
Speriată, nehotărâtă, văduva le deschise în cele
din urmă uşa. Ăia continuau zaiafetul şi o examinară
cu deosebită mirare.
- Ce poftiţi? abia le şopti femeia.
- Ne laşi să intrăm? întrebă cel ce părea a fi
starostele.
- Poftiţi... rogu-vă, poftiţi...
O cercetau cu uimire. În locul cabanierului
Gheorghe, pe care-l cunoşteau din alte prilejuri, îi
întâmpină o femeie mohorâtă. În locul cabanierului
Gheorghe, om vesel, atât de primitor, acestă femeie
9
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
jalnică, singură, în haine de doliu, negre, dar şi negre
de murdărie. Bătrână, scofâlcită. Nu arăta ca o femie.
- Da’ bărbatul, unde-ţi este? întrebă cel mai
împopoţonat şi desigur, cel mai înalt în rang.
Femeia încercă să-l preţuiască dintr-o privire
lungă şi grea. Nu reuşi să-l preţuiască, n-avea destulă
minte. Nici privirea nu-i reuşi, nu e prea simplu să
arunci din ochi o căutătură lungă şi grea. Cu această
neizbândă în sufletul ei ofilit, rămase mltă vreme cu
ochii aţintiţi pe câinii ce-i însoţeau pe gălăgioşii
vânători. Spre deosebire de stăpânii lor, câinii aşteptau
potoliţi, adulmecând. [Teama] bine tăinuită s-ar fi
putut ceti în ochii muierii. Câinii, sau o parte din ei,
aduceau a nişte lupi uriaşi. Oare nu lupacii îl dăduseră
gata pe Gheorghe al ei?
- No, dară! se plictisi uriaşul în caftan roşu şi
pataloni galbeni, bufanţi. Unde-i Gheorghe? Unde ţi-i
bărbatul şi stăpânul? Ori eşti mută?
Femeia arătă crucea şleampătă pe care vântul o şi
încovoiase. Pe acea cruce se oprise o pasăre care prin
colorit părea surioara foarte mică şi desigur bună a
cetei de vânătoare. Unul din câini, pesemne şeful
întregii haite – căci se vede că şi câinii, şi lupii, şi
oamenii trebuie să aibă neapărat şefi – se apropie de
cruce şi examină iscoditor pasărea mică, foarte
colorată şi aproape sigur, fermecată – şi fermecătoare.
Abia atunci păsărica dispăru.
- Ce vorbeşti, muiere? se miră conducătorul
haitei de vânători. Gheorghe a murit? Un om atât de
vesel! Chiar aşa să fie? Vorbeşte!

10
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
- Nu mai vorbesc! spuse ea, cu neaşteptată tărie
în glas. Nu mai vorbesc cu nime’!
- Dar eu te întreb! Ştii cine sunt eu?
Caftanul roşu, uriaş, se apropie de mărunţica
vietate [care era] nevasta cabanierului Gheo[rghe].
- Nici nu vreau a şti cine eşti!
- Haide, haide, vorbi caftanul roşu, punând în
glas câtă blândeţe putea, şi nu dispunea de prea multe
rezerve de blândeţe, dacă Gheorghe e mort, trebuie că
ai mare nevoie de bani şi merinde. Bani avm, merinde
ţi-om aduce, [numai] lasă-ne să ne culcuşim o ţâră.
Adică lupii l-or dat gata pe Gheorghe? Cum de s-a
întâmplat una ca asta? Nu cumva glumeşti?
- Apoi... Cum să glumesc eu? Ce înseamnă
glumă? Acolo sub zăpadă îs numa’ câţiva stropi din
sângele lui Gheorghe, şi ce-a mai rămas din puşca lui...
- Lupii, care va să zică! Şi ai făcut mormânt
pentru câteva picături de sânge şi pentru armă! hohoti
bărbatul, tropotind în grelele sale cizmoace. Lupii! şi
râse iar, mai zgomotos. Râseră şi ceilalţi, fie din
slugărnicie, fie fiindcă băuseră, fie din ambele motive.
Pentru ei, lupii, moartea, femeia asta jalnică, nu
însemnau nimic, absolut nimic. Numai câinii aşteptau
tăcuţi, liniştiţi. Păsărica mică şi îndrăzneaţă flutură de
câteva ori deasupra lor. Lupii! repetă zdrahonul. Le
venim noi de hac lupilor, să ni-i arăţi numa’, că văd ei
– lupii pe dracu!
Nevasta lui Gheorghe îi adăposti cum putu în
cabana cea veche. Trebuiră să se cam strâmtorească
vânătorii care ziua umblau pe coclauri, presărând

11
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
munţii cu detunături, seara mâncau lacomi şi se
îmbătau zdravăn, apoi sforăiau îngrozitor.
Tupilată pe lângă vatră, muierea lui Gheorghe
tremura de frig şi teamă, fără a îndrăzni să adoarmă.
Când aţipea, scurtă vreme, îl visa pe Gheorghe al ei,
sfâşiat de lupi. Setea o trezea, mergea până la vadra cu
apă printre matahalele sforăitoare, lua canceul [şi]
sorbea cutremurându-se. Petrecăreţii ăia îi aruncau în
fiece seară o îmbucătură din vânatul lor, când şi când îi
zvârleau şi câte un pumn de monede, fără a-i cere
nimic. Poate că muierea tocmai de asta se temea să nu-i
ceară, dar tinerii aceia frumoşi erau desigur obişnuiţi
cu alte profiluri şi siluete, obişnuiţi cu femei frumoase,
gingaşe, sau durdulii şi ochioase foarte, după gustul
fieştecăruia, nu cu aschimodii cum era biata nevastă a
răposatului Gheorghe, aşa că nu pohtiră la ea, nici nu
le trecu prin cap una ca asta, deşi muierea, al cărei
nume ne scapă, la o adică poate că n-ar fi zis nu.

TREI Ceata de vânători pururi urmată de

Schimbătoarea haita de câini, fojgăind prin munţi şi
iarnă păduri peste zi, veselindu-se seara şi
câteodată tot timpul nesfârşitelor nopţi, vână de toate.
Aveau arme bune şi vreo doi-trei dintre ei ştiau să-şi
stăpânească tremuriciul tendoanelor.
Culeseră de pe zăpezile pe cale a se topi iepuri,
căprioare, mistreţi furioşi, păsări uriaşe cu aripi aprinse
şi pliscuri de oţel, ulii ce se roteau lăsând cârlige pe cer;
vânară şi un urs ce suferea de insomnie ori se trezise
prea devreme şi ieşise să se plimbe, sperând să
găsească fragi şi mure, ca un nătărău ce era. Nu simţise
12
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
că iarna e schimbătoare şi ieşise la preumblet,
întipărindu-şi în zăpadă amprentele, numai aşa ca să i
se ia urma mai uşor. O fi fost un urs tare prostănac.
Trăgătorii, conduşi cu multă iscusinţă de uriaşul
în caftan roşu îl răpuseră uşor, cheltuind mai mulţi
plumbi decât trebuiau. Totuşi nu i-au venit de hac
chiar atât de lesne. Au răsunat nu mai uţin de patruzeci
şi două de împuşcături, în blană s-au încâlcit patru
plumbi, doi au ricoşat de ţeasta groasă a ursului, în
carne s-au înfipt vreo douăzeci de gloanţe. Trei dintre
cei şase vânători şi-au rupt câte un dinte seara,
mestecând cu prea mult sârg friptura proaspătă,
împănată cu usturoi şi plumb. Dar în lăcomia lor, au
înghiţit şi gloanţele şi măselele.
Sărmanul urs păgubaş şi prost fusese târât de doi
cai până la cabană, acolo jupuit după indicaţiile
staostelui, apoi preparat în chipuri meşteşugite. Deşi
mare, ursul era slab, nu avusese timp să se îngraşe cu
fructele primăverii, aşa că mâncarea nu se dovedi prea
gustoasă. O bucăţică friptă din laba bietului omnivor
fu oferită fostei neveste a celui dintâi cabanier de acolo
sus atestat de istorie, dacă istoria se ocupă şi de astfel
de fleacuri, dar muierea duă ce refuză şi refuză şi un
pocal cu vin, care să-i facă poftă, ea fiind mereu
spărietă, se răzgândi, bău di ploscă şi ciuguli rar câte
ceva, mai mult aruncând carnea către cele două mâţe,
pisoi şi pisică. Cele două mărunte feline ţinuseră
oarecîndva de cabană, dar acum se sălbăticiseră, luând
mai ales viaţa pe cont propriu, amănunt ce nu le
împiedica – această relativă libertate – să revină la
cabană atunci când de-acolo venea sfară de fripturi.
13
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
În ultima după-amiază a popasului pe-acele
meleaguri, căzu o înserare de vis feciorelnic, cum ar
zice poetul, când resturile zăpezilor (de altă dată) se
învineţiseră şi prinseseră viaţă de parcă prin straturile
reci ar fi început să curgă sânge albastru, pinii
dimprejur crescuseră şi mai mult, ploştile se goliseră şi
se umpuseră iar şi iar, vânătorii bine încălziţi luară
hotărârea că e musai să-i facă lui Gheorghe, cel dintâi
cabanier atestat în dinastia cabanierilor, un mormânt
ca lumea – aşa că, după un sfat între ei, se adresară
muierii. Ea ridică din umerii costelivi, [şi] nu protestă.
Şi mai încălziţi, după alte ploşti golite, cei mai
harnici scormoniră ghiaţa şi pământul, cântând mereu
rugăciuni felurite amestecate cu tot felul de sudălmi, în
vreme ce pinii cei supli se înclinau către soarele ce
apunea (soarele apune, dar pinii, după câte ştim, nu se
apleacă în faţa nimănuia); aşa că, tot căutând, nu găsiră
nici urmă de sânge, însă rămăşiţele vechii flinte, da.
Mai ruginise, altă schimbare, nu. Dar ce altă schimbare
poate fi mai esenţială decât rugina? Oricum, chiar şi la
acea oră a amurgului, se mirară cât de veche fusese
flinta aia, se mirară şi de crestăturile făcute pe ţeavă de
colţii lupilor.
Deci făcură mormânt – bodogănind, cântând,
suduind – numai pentru ce mai rămăsese din flintă.
Puseră ţărână, şi unul ce se pretindea a fi sculptor
ciopli cu securea o cruce, pe care altul desenă numele lui
Gheorghe. Doi inşi nu puseră mâna pe unelte:
starostele – uriaşul în caftan roşu – şi un altul, cel mai
palid, cel mai trist, cel mai nebăutor, care umbla mereu
cu peana după ureche, cu o călimară în care pusese
14
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
ceva roşu în loc de cerneală, poate sânge, că i se gătase
cerneala – că orice se gată mintenaş. Sub braţ, palidul
acela purta un catastif.
O fi găsit autorul acestor prezente şi... contimpo-
rane rânduri resturile acelui pomenit catastif ţinut de
singurul om faţă palidă care nu ştia – ce ruşine! – să
mânuiască decât numai condeiul, neavând habar cum
se încarcă puşca şi pistoletul? Probabil nu. Un catastif
trece, alte urme rămân. Nu chiar pentru totdeauna.
Dar sigur, p. t. Adică, tot pentru totdeauna...

PATRU Veni o dimineaţă plină de

Prima dimineaţă curcubee. Ieşiseră din gogoşile
de primăvară lor cei dintâi fluturi, cei ce
trăiesc, vai, numai până ce dă
amurgul. Aveau aripi aprinse şi largi şi nu bănuiau
bineînţeles că odată cu înserarea, aţipind pe un ram
umed şi cald încă, vor aţipi pentru totdeauna.
Obosiţi de atâta trudă, prea bine dispuşii vânători
ieşiră pe rând din cabană, căscând, morocănind,
borăind, întinzându-şi braţele [ca] să le dezmorţească.
Când se pomeniră cu toţii în şa, starostele aruncă în
direcţia nevestei primului Gheo[rghe] încă un pumn de
monede. Nu erau chiar din aur, însă, oricum... Ceilalţi
se simţiră obligaţi să procedeze exact la fel. Ne imităm
şefii, aşa-i obiceiul. Apoi scoaseră ultima dată ploştile,
ultima dată în acel loc, pentru a închina în cinstea celor
duşi şi a celor care vor mai veni. Şi se duseră, iarăşi
hăulind, urmaţi e câini. Se duseră cu trofeeledestule, cu
amintirile de primejdie – nu foarte multe, cu amintirea
răsăriturilor de lună, fră a mai arunca vreo privire
15
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
femeii care rămânea iar singură. Care femeie şi care
răsărituri de lună? Nimic, însă chiar şi acei petrecăreţi
aveau un pic de imaginaţie.
Caii, răbdători, îi duseră până în vale, unde
starostele dădu de ştire că sus, la cabana veche, nu mai
exisă cabanier, un om înputere, care să grijească de
toate aşa cum se cere şi să facă faţă în orice situaţie.
Din pragul putrezit, nevasta lui Gheorghe îi tot
urmări cum se îndepărtează, întristându-se fără a şti de
ce anume. Poate căzuse pe ea ca o umbră gândul că
rămâne iar singură. Poate se obişnuise cu acei
petrecăreţi zgomotoşi, lăudăroşi şi palavragii, care de
fapt nu-i acordaseră nici o atenţie. Plimbându-şi
lăcrămoasa privire de la drumul îngust ca un intestin
delup flămând până la crucea bărbatului ei, observă
niscaiva fiare. Păreau cenuşii – acele fiare. Nu păreau
umile, dar nici batjocoritoare. Se scăldau şi ele, acele
fiare,-n soare.
Însă muierea se spărie aşa de rău că mai întâi
ţâpuri. Şi mai ţâpuri iar. Apoi puse palma scorojită pe
zăvor, şi se mai odihni oarecum, respirând greu, ca
după o dragoste.
Câtva timp trăi aşa şi aşa, din somn lung iar în
somn, din amintiri despre fostul ei bărbat, despre cum l-a
înşelat cândva, dar şi el o înşelase, fie vorba între noi –
care noi? – şi după aia zăvorî uşa grea de gorun, hrănindu-
se uneori din proviziile ce le mai păstra, alinându-şi
tristeţea şi cercând să facă timpul să se scurgă mai iute cu
ajutorul licorilor rămase pe ici, pe colo.

16
 Leonida Neamţu – Capcană pentru lupul imperial
Dormea mult. Nu s-ar fi putut măsura somnul ei.
Fără numa’ poate că în haite de lupi, trecătoare sau
eterne. Eterne haite de lupi...
Pe urmă un bubuit vânjos făcu uşa să se
cutremure. Un bubuit ca un tunet într-o noapte de
iulie. Venise noul cabanier, şi acesta moştni, cu hârtii
în regulă, foncţia lui Gheorghe şi o moşteni şi pe
nevastă-sa, de care, hm, nu fu mulţumit. Nici n-avea
cum să fie. Păi deh, deh, bătrâna lui Gheorghe dispăru.
Dispăru pur şi simplu, deh!
Venise, da domnilor, şi mai ales doamnelor, un
nou cabanier, pe nume tot Gheorghe. Iar după venirea
lui, dispăru bătrâna nevastă a lui Gheo[rghe], deh, deh,
farmecele ghiabolului! Gheorghe Ţârlea, pe numele
său întreg.

17