Sunteți pe pagina 1din 6

TEORII ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE

Asist. Drd. Hurjui Marcela Cristina


Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

Abstract
This annotated bibliography gives an overview of the theoretical literature on regional economic
growth and examines its conceptual foundations, major competing paradigms, and recent developments. The
overview concludes with a discussion of the policy implications suggested by this body of theory. Throughout the
review, three themes are emphasized: the theoretical predictions regarding the convergence or divergence of
per capita incomes across regions over time, the assumptions regarding the importance of internal and external
scale economies to regional economic growth, and ( the role of space in shaping regional labor market
outcomes.

Domeniul de cercetare al dezvoltării regionale îsi are rădăcinile în secolul al 19-lea,


când analizele economice au luat în calcul factorii cu influenţă asupra cheltuielior de transport
şi asupra costului de producţie şi anume problema distanţei şi a situării geografice. Primele
abordări şiinţifice de sorginte regională au fost consacrate problemei situării geografice a
activităţilor economice şi a localităţilor, de unde şi denumirea noii orientări din ştiinţa
economică - teoria localizării.
Fondatorul teoriei localizării activităţilor este considerat Johan Henrich von Thünen
care prin lucrarea sa, editată în anul 1826, studiază amplasarea culturilor agricole în funcţie de
costurile de producţie şi de distanţa faţă de piaţă.
Teoria lui von Thünen analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări
concurente, ştiind că produsul agricol trebuie transportat de la locul producţiei la cel al
consumului.
Punctele de plecare ale teoriei sunt:

62
- se presupune existenţa unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleaşi costuri
pentru obţinerea unei recolte date pentru toate localizările;
- produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraş care, pentru
simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective;
- în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferenţele între rentele
funciare (de poziţie) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenţi ai diverselor
produse.
Dacă problema este transpusă în spaţiul bidimensional, suprafeţele alocate diferitelor
culturi se prezintă sub forma unor inele concentrice.
Continuatori ai teoriei lui von Thünen au fost Wilhelm Launhardt, considerat şi un
pionier al economiei matematice şi Alfred Weber care fundamentează teoria localizării
publicând în anul 1909 lucrarea „Teoria localizării ramurilor”. Domeniul principal de interes
al lui Weber a fost alegerea localizării industriale.
Domenii în care a fost aplicat modelul lui Weber sunt:
- localizarea industriei încălţămintei şi pielăriei, a industriei metalurgice;
- optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor de Coca-Cola, a unităţilor de
producţie ale unor companii multinaţionale (sucursale în ţările cu forţă de muncă ieftină);
- localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, staţiilor de pompieri, a altor obiective de
interes public.
Lucrarea lui Weber reprezintă un moment important în teoria localizării, deoarece
încearcă să optimizeze pe baze matematice localizarea întreprinderilor indifernt de profilul lor
de activitate, trecând de la cadrul microeconomic limitat la o singură întreprindere la un cadru
mezoeconomic care oferea indicii privind localizările unor domenii de activitate (reamuri
economice).
Teoria localizării a fost îmbunătaţită, în acea perioadă, şi de alte contribuţii importante
aduse de germanul Wilhelm Roscher, englezul Ernest Ross şi italianul Achile Loria. Aceşti
teoreticieni s-au axat în special pe rolul naturii câştigului asupra procesului productiv în
determinarea localizării unei uzine industriale cu costul cel mai mic.
W. Cristaller prin lucrarea „Locurile centrale din Germania de sud” a pus bazele
analizei complete a organizării teritoriului, identificând modul de cristalizare a structurilor
urbane şi relaţiile dintre acestea. Teoria lui Cristaller a fost extinsă de A. Lösch care prin
cartea sa “Organizarea spaţială a sistemului economic“, încearcă pentru prima dată să
introducă elementele de ordin spaţial în teoria echilibrului general al pieţelor.
Mark Blaug, a arătat că teoria localizării nu a reuşit să se impună în curentul principal
al ştiinţei economice şi „a fost absorbită de aşa-numita ştiinţă regională”.

63
În prezent un loc aparte îl ocupă studiul comportamentului în domeniul localizării
activităţii industriale, care a demonstrat tendinţa acestora de a se grupa în spaţiu sub forma
clustrelorde tipul parcurilor industriale, micilor sau marilor oraşe etc.
François Perroux prin lucrarea „La notion de pole de croissance” , a dezvoltat teoria
creşterii dezechilibrate a sectoarelor sau a regiunilor, denumită şi teoria dezvoltării
polarizate sau teoria polilor de creştere. Teoria porneşte de la faptul că dezvoltarea reprezintă
un proces dezechilibat şi ierarhizat în acelaşi timp şi că doar anumite unităţi economice joacă
rolul de motor al dezvoltării. Aceste unităţi au rolul de poli ai creşterii economice. Poli de
creştere pot deveni şi anumite zone din teritoriu, ori elemente de infrastructură.
O primă concepţie mizează pe o atenuare spontană a decalajelor ca urmare a undei de
progres generate de polii de creştere, pe când cealaltă opusă, susţine că difuziunea poate duce
chiar la creşterea decalajelor, întrucât capacitatea de asimilare a undei de progres este mai
mare în centrele-poli de creştere, dând naştere la alte inovaţii, care le va întări poziţia de poli
de creştere. În plus, pot să apară anumite procese de filtraj a activităţilor din procesul de
difuzare a dezvoltării, prin aceea că regiunile dezvoltate reţin elementele pozitive ale
procesului şi au tendinţa de a împinge spre periferie inconvenientele.
John Friedmann, Stuart Holland şi Gunar Myrdala au evidenţiat teoriile dezvoltării
inegale de genul relaţiei centru-periferie. Se consideră că dezechilibrele regionale au la bază
decalajele cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă
mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Mecanismele care guvernează relaţia centru-
periferie depind, în principal de dotarea cu factori. Activităţile avansate sunt concentrate în
centru, mediul cultural este mai favorabil în centru, randamentele descrescătoare apar mai
târziu în zonele centrale, ocaziile de profit sunt mai puţin percepute la periferie, exporturile
din zonele centrale fac obiectul unei creşteri, periferia pierde forţa de muncă calificată şi
capitalurile, adaptându-se foarte greu.
În aceste condiţii, chiar o convergenţă parţială între centru şi periferie nu poate masca
existenţa unor inegalităţi fundamentale. Regiunile ca şi ţările, sunt specializate în funcţie de
potenţialul natural şi de tradiţie.
J. Fridmann şi W.Stohr continuă cercetările în domeniul dezvoltării regionale ca şi
replică la teoriile clasice emiţând teoria dezvoltării endogene. Teoria dezvoltării endogene,
este oarecum opusă teoriei polilor de creştere, punând acentul pe aşa-numita dezvoltare de la
nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt autarhia
regională selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional strategic. Meritul unei astfel
de teorii constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potenţialului local. Această
teorie a inspirat numeroase studii de dezvoltare regională.

64
Elementele componente ale teoriei dezvoltării endogene sunt legate de critica teoriei
bazate pe piaţa liberă şi pe rentabilitatea agenţilor independenţi.
Pentru J. Friedmann, dezvoltarea endgenă are trei caracteristici esenţiale:
- teritorială - spaţiul devine o valoare importantă care facilitează operaţiuni specifice,
sinergice pe care o întreprindere le poate folosi. În concluzie, speţiul devine o resursă a
dezvoltării
- comunitară – dezvoltarea nu poate fi creată în afara comunităţii locale. Dezvoltarea
este rezultatul participării active a ansamblului populaţiei. Nu este posibilă o dezvoltare
endogenă fără structuri suficiente democratice pentru a permite fiecăruia să-şi exprimesingur
opţiunea şi necesităţile.
- culturală – valorizarea resurselor locale- dezvoltarea endogenă se bazează în primul
rând pe resursele localesau pe tradiţiile industriale locale.
P.Nijkamp şi J. Paelinick au pus accent pe teoria ciclurilor lungi ale dezvoltării
regionale în anii ’80. Ei au propus un model de fluctuaţii interregionale, prin care, spaţiul se
repartizează între poli de creştere, poli de atracţie şi regiuni intermediare. Atractivitatea unei
regiuni depinde de capitalul ei, de infrastructură, de stocul de informaţii. Capitalul depinde de
investiţii şi de starea factorilor din regiune. La rândul ei, migraţia depinde de nivelul salariilor,
de piaţa muncii şi atractivitatea regiunii. Sub restricţia unor ipoteze, se poate determina
evoluţia unui sistem spaţial şi cum se repartizează în spaţiu efectele de difuziune şi retenţie.
În România preocupările pentru studierea problemelor regionale datează din prima
parte a secolului XX. În acest sens trebuie amintit eminentul sociolog român Dimitrie Gusti
care începând cu anul 1925 coordonează întocmirea unor monografi rurale, iar după anul
1945 începe întocmirea unor monografii urbane (prima este a oraşului Reşiţa). Din
perspectiva regională meritul acestor lucrări constă în faptul că „la nivelul comenzii sociale,
monografiile devin o necesitate pragmatică, rezultatele obţinute în urma acestor investigaţii
fiind chemate să fundamenteze elaborarea unor programe de dezvoltare viabile a
comunităţilor rurale studiate. Ele devin, totodată, puncte de sprijin pentru atragerea de fonduri
de la organisme naţionale şi internaţionale implicate în susţinerea “dezvoltării durabile” .
Victor Jinga prin lucrarea „Probleme fundamentale ale Transilvaniei” 1945 realizează
o imagine completă, economică, socială, politică şi istorică a Transilvaniei şi reprezintă un
referenţial al studiilor consacrate problemelor regionale.
L., Ţigănescu prin lucrarea „Balanţa legăturilor dintre ramuri” a pus bazele utilizării
metodei input-output în analiza economică regională.
O altă contribuţie importantă în domeniul analizei economice regionale aparţine
regretatului profesor Ion Blaga „Repartizarea teritorială a forţelor de producţie în România. În

65
lucrare se subliniază faptul că repartizarea teritorială raţională a forţelor de producţie este
chemată să rezolve concomitent două tipuri de probleme: de eficienţă economică şi de
creştere a populaţiei şi repartizare judicioasă a acesteia în teritoriu. Autorul susţine ideea
dezvoltării echilibrate a judeţelor în vederea stopării migraţiei din judeţele mai puţin
dezvoltate spre celelalte judeţe, cu deosebire spre oraşele mari, îngreunând rezolvarea în viitor
a problemei ridicării economice şi sociale a zonelor rămase în urmă.
„Sistemele spaţiului amenajat. Modelare - optimizare – previziune”, a profesorilor
Botez, M., Celac, M. reprezintă o importantă contribuţie la domeniul fundamentării
amenajării teritoriului şi a dezvoltării economice regionale .
După 1990, din perspectiva integrării României în structurile U.E., au existat
preocupări în intocmirea unor studii care au stat la baza programelor de dezvoltare regională.
Menţionăm mai întâi studiile profesorilor Nicolae Valentin, Luminiţa Daniela Constantin,
Cornelia Pârlog ş.a. de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
În cadrul unui program Phare consilieri externi desemnaţi de Uniunea Europeană
împreună cu reprezentanţi ai ministerelor au pregătit în anul 1997 un set de principii
fundamentale pentru dezvoltarea regională în Romania prezentat în Carta Verde.
De asemenea menţionăm studiile întocmite la Institutul de Prognoză Economică al
Academiei Române de către specialişti recunoscuţi în domeniu (dr. Dorin Jula, Dr. Gabriela
Frenz, dr. Carmen Păuna ş.a.) care au avut un impact deosebit în elaborarea primelor
documente privind dezvoltarea regională din România. După anii ́90 au fost elaborate
valoroase teze de doctorat pe teme regionale cum ar fi tezele prof. univ Luminiţa Constantin,
prof.univ. Dorin Jula, prof. univ. Dorel Ailenei, conf.univ. dr. Mariana Voineagu, cercetator
Daniela Antonescu ş.a.
Un rol deosebit în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană au avut-o
studiile elaborate de Institutul European din România în perioada 2001-2004, parte din ele
referindu-se la dezvoltarea regională.
O etapă foarte importantă în evoluţia cercetărilor privind dezvoltarea regională în
România a fost constituirea în anul 2000 a Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale (ARSR),
asociaţie membră a European Regional Science Association (ERSA) şi crearea unor poli de
cercetare ştiinţifică pentru dezvoltare regională la Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Galţi, Suceava,
Alba Iulia ş.a. În cele patru simpozioane naţionale (2001-2004) A.R.S.R. a reuşit să reunească
specialişti din domeniul teoriei şi practicii dezvoltării regionale din ţara noastră şi din
străinătate (fiecare simpozion naţional s-a bucurat de prezenţa unor înalţi reprezentanţi ai
RSAI sau ERSA).

66
Bibliografie

1. Daniela Antonescu, Dezvoltarea regională în România, Concept, mecanisme, instituţii, Ed.


Oscar Print, Bucureşti, 2003
2. M. Blaug,, , Teoria Econnomică în retrospectivă, Ed.Pedagogică, Bucureşti, 1992
3. J. Fridmann apud L. Needleman, Regional analysis - selected readings, Ed. Penguin
Books, , 1968
4. Valentin Nicolae, D. L. Constantin, Bazele economiei regionale şi urbane, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, , 1998
5. Elisabeta Roşca – coordonator, Teorie şi practică în dezvoltarea regională, Ed. Economică,
Bucureşti, 2005
6. F. Stăvărache,,Monografia sociologică şi dezvoltarea durabilă, Academia Română, Filiala
Cluj-Napoca Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003

67