"Adela" este romanul omului aflat la mijlocul varstei, cutremurat de perspectiva de a nu

mai putea iubi, de a se resemna sa priveasca stoic lumea, din cauza schimbarilor psihice
si biologice intervenite cu trecerea timpului. Personajul principal este Emil Codreanu,
asemanator cu Dan, din romanul omonim al lui Vlahuta.

Adela
"Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat de propria
varsta, incapabil sa reziste avalansei biologice. Actiunea incepe in statiunea Baltatesti,
intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea, in care doctorul Emil Codrescu are
surpriza de a o redescoperi, dupa trei ani, pe Adela, o femeie frumoasa, plina de farmec,
pe care o cunostea inca de copila, cu toate manifestarile de ingenuitate si de candoare ale
varstei infantile. Barbatul are surpriza maturizarii bruste a tinerei fete, fiindca in cei trei
ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat de la inceput barbatul se comporta indecis,
extrem de precaut si de ezitant in exprimarea sentimentelor. Dragostea fata de Adela i se
aprinde in mod fulgerator, dar doctorul incearca sa se convinga ca este vorba doar de o
simpla amicitie, care continua scenele pline de farmec si de candoare petrecute in
copilaria fetei. O simpla plecare a Adelei la Manastirea Neamtu, la "Piatra", are insa un
efect teribil asupra barbatului, pentru ca timpul se dilata la nesfarsit in aceste ore ale
despartirii. Femeia nu intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste batranetea si
chiar se supara in acest moment: "Si eu am sa fiu batrana atunci", complicitatile dintre cei
doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre "Razboi si pace", de Lev Tolstoi,
prilejuiesc sentimente ciudate barbatului: "Ce simte ea? imi pare ca astazi mi-a vorbit din
nou despre noi cand imi raspundea la indigestele mele pedanterii, in care toate cuvintele
strigau: Te ador!". Barbatul se plimba si converseaza cu fosta fetita de altadata,
marturisindu-i in unul din aceste peripluri ca are pentru ea "un sentiment foarte curios", la
care fata ii replica: "- Adica bun de pus la muzeu?"
Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un decor
romantic, cu o anume vetustete, de sfarsit de secol XIX, prilej pentru scriitor de a
descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri ("Balta-Alba"), o statiune izolata,
"inconjurata de singuratati", Baltatesti: "O improvizare de balci, pe soseaua care vine de
la Piatra, trece prin mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se duce la Targu-
Neamtului...". Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au "jambiere si sepci
impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un "peisaj meschin", format dintr-o "colina
intinsa, trista, patata de cativa arbori schilozi". intr-un astfel de spatiu nu poate exista
decat o stare de plictis existential, in care lectura devine un mod de supravietuire.
Principala tema a romanului este a ezitarii, drama nehotararii personajului de a-si
stabili in mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica cea mai puternica este de a trai, de a
birui eshatologia individuala: "in strigatul de iubire - cugeta el, reluand o maxima din
«Privind viata» - barbatul cere femeii ajutor impotriva mortii. [...] De aceea posibilitatea
imaginilor voluptoase de a tine piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii."
Personajul are gustul voluptatii analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta
"rumena si frageda", "femeia incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata de
barbatul cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza intreaga dimensiune
psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre cei doi este minata de diferenta de
varsta: Adela este tanara, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind, dupa parerea barbatului
extrem de reflexiv, dar lipsit de inclinatii catre actiune, "varsta amintirilor si
recapitularilor". Pentru Codrescu, tineretea pare un vis indepartat, trecerea timpului fiind
nemiloasa: "Si dupa cativa ani, care trec ca fulger, alunecarea vertiginoasa, fara putinta de
oprire, intre maluri uniforme, intr-o lumina sura si rece de toamna, spre apropriata
prapastie."
in aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului. Emil Codrescu
este un ganditor boem, traind pentru carti, tragand din tigari ca un pictor flamand al
secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt suspendate de "hipertrofia [...] cerebrala"
proprie, actionand ca un anestezic al sentimentelor: "Cu mania de a analiza, care nu ma
paraseste un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment, am putut ramanea in atitudine
contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia batista de pe masa, geniul nemilos si-a
luat revansa." Chiar dictionarul de ocazie, in vacanta, reprezinta pentru Codreanu un
moment de reverie: "Si tot asa, in partea a doua, la numele proprii - un rege merovingian,
un promontoriu, o primadona italiana." La Baltatesti sunt recitite pagini de Diogen
Laertiu, versuri de Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre qui passe,
porte toujours le chatiment d avoir voulu changer de place...", incat aparitia Adelei,
atemporala, "aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru casatorie, ci
pentru discutii cat mai sofisticate, ocolitoare pentru atractia irepresibila dintre ei:
"Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in cerdac. [...] Femeia asta tanara si
curioasa de viata si de stari sufletesti ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul. Eu imi
ingros cat se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabila. Dar cu femeile jocul e
pierdut intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina." Dar Codrescu
este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii, inchipuindu-se, aproape obsesiv,
zdrobit de povara inexorabila a anilor trecuti, de povara biologica a varstei, semanand cu
un bolnav care isi marturiseste boala. Femeia nu poate suporta insa ideea batranetii,
arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si sufletesc total, si respinge aceasta boala:
"... Pentru ce s-a suparat cand ii spuneam ca sunt batran?" intr-o astfel de atmosfera,
barbatul refuza sa iubeasca femeia: "Nu iubesc si nu vreau sa iubesc pe Adela".
Constiinta fiintei imbatranite il apasa grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila
decadenta biologica. Femeia este observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a",
cu "coroana ei de par galben, scanteind in razele soarelui", "blanche comme lait...",
"douce comme un agnelet...", "fraiche comme rose...". Ritmul muzicii este eteric,
indemnand la plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie
intre imaginea femeii, tanara, aflata in pragul ascensiunii biologice, si cea a barbatului, cu
o imagine psihica mult diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand acesta a realizat ca
e femeie: "in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata mereu, inconstient, de fapte: de
aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei, de temperatura urcata a feminitatii ei si de cei
patruzeci de ani ai tai...". Femeia apare ca o madona, dimineata, cand scutura cuverturile,
avand "o polcuta albastra si cu o digrimea pe cap." Imaginea genuina a tinerei fiinte
aduce un suflu de prospetime pentru barbatul cuprins de toate spaimele varstei de mijloc,
pentru ca ea actioneaza ca o stavila impotriva imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu
trasura spre Baltatesti, senzatiile se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al
trecerii timpului, "supusa si vibranta", in timp ce el, atent la schimbarea vremii, ii pune un
pardesiu pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de astronomie sentimentala.
Sentimentele de obsesie a diferentei temporale se accentueaza: "Pana acum nu
imbatraneam, pentru ca imbatraneam fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus intaia
oara in viata cand am revazut-o pe Adela...".
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze ale acestuia
fiind descoperite in functie de peisajul arcadian in care cei doi protagonisti isi petrec
prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual stravechi, isi lipesc obrajii de pamant,
intr-un gest de comuninune, de transcendenta cosmica, dincolo de care verticala devine
orizontala, iar infinitul se apropie. Adela este fotografiata, de data aceasta, cu ochii
mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea secventei temporale in care se afla, ca o
ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu "rochia roz, cu capul gol, cu o mana pe san, cu linia
corpului onduland si accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un
bloc de frumuseti vii si calde...".
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape
involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si ca o
strange de talie. in poiana in care ajung nu se mai afla nimic decat singuratatea naturii:
"Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte
si cativa fluturi care se urmareau, se intalneau o clipa cu intentii de harjoana [...] Printr-o
deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite departe tare de dealurile
albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont." Indecizia alegerii ramane si dupa
aceasta plimbare romantica; in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare: "Mi-e
capul gol si sufletul greu...". Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand
sa-si domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din aceasta
sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere. Daca la
inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din aceasta stare
de marasm existential, sa recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust incerca, la
modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut". Atractia dintre Adela si Codrescu, extrem de
spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o conjugare a simturilor
superioare celor fizice, plutind intr-un mediu abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta iubita
e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind femeia unica, arhetipul in jurul caruia se
invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea indepartata, dar nici prea
apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei". Pentru exprimarea iubirii, pictura si
sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea de
elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare o alta forma de
manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se ca este doar un supraom spiritual, nu si
unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari: "- Luna se tine
mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic...". Sentimentul realitatii este pierdut, din
cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul ei, stare continuata
si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape
adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin explicabila, pentru ca si o
diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost inconvenienta. Pentru barbatul
infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru improbabil.
De aceea, identificarea sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al
pertractarilor: intrebat de Adela ce simte pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment
foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la infinit.
Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar
favoarea ceruta de barbat este de a o striga pe nume, "Adelina!".
Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis", sentiment
ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia, prin reveniri inopinate in casa
iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua "marunt si rece". Umbra Adelei
este zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia
de primire...". Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in
obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar natura ramane impasibila in marea cautare:
"Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind
peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile
tomnatice de pe inaltimi." Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu
aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil Codrescu este de
a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de
presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand lipsa
de hotarare a personajului, proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale
absolutului.