UNIUNEA ECONOMICÃ ŞI MONETARÃ ŞI MONEDA EURO

1.Istorie – adoptarea monedei Euro

Uniunea Europeanã Economicã şi Monetarã (EMU) este o înţelegere între naţiunile

europene participante în vederea împartãşi o monedã unicã, euro, şi o politicã economicã unicã
cu un set de condiţii de responsabilitate fiscalã. Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de
integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi
Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat
în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia,
Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite
ale adoptãrii monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în urmãtorii zece ani.
Evoluția spre Uniunea Monetară a cerut eforturi deosebite din partea țărilor membre. A
fost o problemă dificilă, care a necesitat și impune în continuare intense negocieri legate de
armonizarea politicilor economice, unificarea reglementărilor fiscale, schimbarea legislațiilor în
domeniu, crearea Sistemului Monetar European și a unitații de cont europene într-o prima etapă
și, în final, a unei monede unice. Aceasta a impus anumite faze intermediare în procesul de
integrare economică și monetară și, legat de aceasta, un transfer de competențe de la instituțiile
naționale către cele comunitare.
Tratatul de la Roma, care a înfiintat CEE, stabilise ca obiectiv construirea unei Piețe
Interne Unice, însotită de politici comune sau, cel putin, armonizate. La finele anilor ‘60,
Comunitatea realizase „în linii generale” uniunea vamală și lansase, cu bune rezultate, Politica
Agricolă Comunitară, creând fundamente temeinice pentru adâncirea procesului de integrare.
Totuși, evenimentele de natură politică și economică de la sfârșitul acelui deceniu au arătat că
economiile statelor membre ale Comunitaților europene sunt semnificativ divergente. Pe acest
fond, Consiliul European din 1969 de la Haga a afirmat dorința de a se avansa în direcția
realizării Uniunii Economice și Monetare (UEM).
Prima tentativă de realizare a unei UEM este planul Werner. Astfel, în octombrie 1970, grupul de
reflecție prezidat de Pierre Werner, a realizat un raport detaliat cu privire la modul în care va
functiona UEM care trebuia finalizată până în 1980. Planul Wemer a fost deosebit de concret cu
privire la obiectivele finale ale UEM care urmau a fi realizate în două etape. Uniunea monetară
urma să genereze „convertibilitatea deplină si ireversibilă a monedelor țărilor membre,
eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităților și cursurilor valutare
și completa liberalizare a fluxurilor de capital”. Acest proces trebuia însoțit de menținerea
monedelor naționale la început, și pregătirea lansării unei monede unice comunitare.
În legatură cu cadrul instituțional necesar pentru a gestiona procesul, Raportul conține
doar succinte referiri. În centrul acestui sistem instituțional era plasat un sistem comunitar al
băncilor centrale europene, conceput prin analogie cu Sistemul Federal de Rezerve al SUA, care
urma a fi conturat în scopul de a elabora și monitoriza elementele de fond ale politicii monetare
comune și ale politicii cursurilor de schimb în raport cu monedele terțe.
Planul de mai sus nu a fost niciodată implementat.
La începutul anilor `70 apare așa-numitul „șarpe monetar european”, care va fi urmat de crearea
unui Sistem Monetar European și crearea ECU la sfârșitul deceniului.
La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din ţãrile
industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în
sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizãrile câtorva monede
europene au condus politicienii europeni la cãutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans
printr-o integrare economicã între naţiunile europene.
Planuri pentru o monedã unicã europeanã au început sã fie conturate încã din 1969 cu
Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunitãţii Economice
Europene (EEC). Aceasta a fost urmatã mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de
guvern în Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost
întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 dupã decizia unilateralã a
Preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi dupã criza petrolului din 1972.

La începutul anilor `90 două evenimente majore au influențat evoluțiile europene: venirea
lui Jacques Delors la președinția Comisiei Europene și căderea zidului Berlinului în 1989 urmată
de prabușirea regimurilor comuniste din Europa de Est. De la mijlocul anilor `80, Europa de Vest
parcurgea cea mai lungă perioadă de expansiune economică dupa 1945. Mișcările la vârful
politic european au avut un impact important asupra marilor inițiative europene ce au urmat.
În 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde pentru crearea unui
Comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus guvernatorii băncilor
centrale din țările membre și numeroși experti. Delors a devenit primul presedinte al Comitetului
respectiv.
Raportul Delors, denumit oficial Raportul asupra Uniunii Monetare în Comunitatea
Europeană, a fost publicat pe 17 aprilie 1989.

Raportul Delors schița trei etape spre Uniunea Economică și Monetară:

a) prima etapă: începând cu 1 iulie 1990, înlaturarea controalelor de schimburi pentru a asigura
libera circulație a capitalurilor în Comunitatea Europeană;
b) a doua etapă: o mai buna coordonare a politicilor economice și începutul creării Sistemului
European al Băncilor Centrale, care înlocuiește Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale;
c) a treia etapă: SEBC înlocuiește băncile centrale naționale. Această etapă implică și stabilirea
irevocabilă a paritaților și introducerea monedei unice.
La reuniunea de la Madrid din 1989, liderii europeni au decis lansarea primei etape:
liberalizarea mișcărilor de capital. În mai puțin de doi ani după aceea, la Maastricht, liderii
europeni au semnat un Tratat, care a constituit baza trecerii la UEM, și au fixat termenul de
lansare a monedei unice în 1999.
Tratatul de la Maastricht nu a specificat cum și când să fie introdusă noua monedă, și era destul
de vag în privința disciplinei bugetare.
 Între timp, EEC a crescut încluzând nouã state, multe dintre ele fiind exitante sã renunţe la
propriile monede naţionale. Actualmente, ţãrile europene participante pot fi integrate în trei faze
economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii EMU.

Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legãturã între
monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul
European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecãrui Stat
Membru trebuiau sã fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a
valorii de referinţã. Aceastã valoare de referinţã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor
monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a
fost apreciatã în acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre. În anii 1980 piaţa fiecãrui Stat
Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a
devenit Piaţa Unicã Europeanã. Comerţul internaţional în Piaţa Unicã Europeanã ar fi putut fi
pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãţii relative introduse de ERM – şi de
costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piaţa
Unicã a însemnat o soluţie logicã, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusã din nou în
atenţia forului.
Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în
februarie 1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor instituţionale şi economice între
statele membre ale UE şi sã stabileascã scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate
planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu EMS în 1979,
prima fazã a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate,
dând astfel liberã mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute de
Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând
criteriile de convergenţã economicã pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a
transformat EEC în Uniunea Europeanã. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii
Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la
Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al
doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor
Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este
contractul cadru negociat cu fiecare ţarã candidatã mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost
de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a
lungul anilor.
Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei ţãri candidate care înainte
de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.

Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea
numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadã
tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedã lichidã.
În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al
Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de
acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economicã şi a stabilit ERM II, care ar succeda
Sistemului Monetar European şi ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul
European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţãri care sã adopte moneda euro în 1999 şi astfel
Banca Centralã Europeanã a luat fiinţã, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii
Europene şi supravegherea activitãţilor Sistemului European al Bãncilor Centrale – bãnci
naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii Centrale Europene, de a emite
monedã şi de a asista ţãrile euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţã.
A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care tocmai a aderat
intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.

Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de schimb ale monezilor
pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European
al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu
originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã a
început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Bãncilor Centrale ale fiecãrui
Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilitã la Madrid a început, ţinând pânã în 1
ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a anunţat cã Grecia putea în mod formal sã
adere la cea de-a treia fazã a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
 Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A
fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut sã conducã tranzacţii euro-denominate sigure
cunoscând cã ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în
conturile bancare alãturi de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.
Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã întruneascã „Criteriile de
Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru cerinţe:
 Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani
 Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai
bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei
 Inflaţia trebuie sã fie sub valoarea de referinţã (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai
mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)
 Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie apropiat acestei
ţinte) şi deficitele bugetare sã fie sub 3%.

În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de

bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost
bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au
câştigat, promovând teamã şi confuzie. În ştirile apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel
de schimbare masivã de monedã nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate.
Automatele bancare au furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopţii şi cetãţenii
au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru, care dupã ce a aderat
la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţã pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost
la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a crescut în valoare, scãzând sub
paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând sã scadã pânã în 26 octombrie 2000,
când noua monedã a atins cel mai jos punct al sãu cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul
anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu şi-a revenit pânã la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut
de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24
dolari. În noiembrie 2004 a depãşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai
înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scãzut din nou la 1, 1813 între 2
ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag dupã ce
a depãşit pragul de 1,30 şi se pare cã acesta este nivelul la care a rãmas.

2.Ce a adus moneda Euro?

1 ianuarie 2007 a marcat a cincea aniversare a monedei euro, în forma sa ca monedã
fizicã. Introducerea sa a fost vãzutã în mare parte ca o poveste de succes. Moneda euro puternicã
şi stabilã a devenit una dintre monedele internaţionale care conduc în economia globalã.
Statele membre ale zonei Euro beneficiazã de faptul cã sunt parte a unui bloc mult mai mare de
monedã. Este mult mai dificil, de exemplu, pentru cei care speculeazã sã facã profit rapid din
schimbarea de monedã şi astfel sã înlãture mare parte din presiunea care afecteazã valoarea. Cei
care speculeazã au produs haos în ceea ce priveşte ERM la începutul anului 1990 şi au cauzat
cãderea lirei sterline şi apoi a lirei italiene, dar nu au determinat – cel puţin pânã acum – pagube
majore monedei euro. Ca o consecinţã, zona Euro este mult mai capabilã sã absoarbã creşterile
de preţuri decât statele membre în mod individual. De asemenea, influenţa monedei euro este
mult mai extinsã. Comerţul în afara zonei Euro reprezintã doar o treime din produsul intern brut
al zonei Euro, şi totuşi ratele de schimb au un efect asupra acestuia. Un euro puternic afecteazã
în mod negativ exportatorii şi descurajeazã investiţiile în zona Euro, dar de asemenea ajutã
importatorii şi investiţiile din zona Euro oriunde în lume.
Pentru cetãţenii UE, cãlãtoria în zona Euro este mult mai facilã, fãrã a necesita schimburi
împovãrãtoare de valutã. De asemenea, comparaţia preţurilor bunurilor şi a serviciilor este mult
mai uşoarã, ceea ce contribuie la îmbunãtãţirea funcţionãrii pieţei interne şi la sprijinirea
concurenţei sãnãtoase, aducând beneficii consumatorilor. Stabilitatea economicã şi a preţurilor
pe ansamblu adusã de euro este favorabilã pentru întreg climatul economic, de la familii la agenţi
economici. Datele recente estimeazã cã introducerea monedei euro a determinat o creştere a ariei
de comerţ intra-euro cu 5-15%.
 În timp ce beneficiile practice ale monedei euro sunt pe deplin recunoscute, mediul
schimbat al modului de realizare a politicii economice ce a fost anunţat a cauzat probleme pentru
politicieni. Nu numai cã guvernele au gãsit dificil sã lucreze cu constrângeri ale politicii
economice cauzate de euro, dar alţii au ajuns sã blameze moneda euro pentru faptul cã le-a
diminuat eforturile. Poate cã cea mai frecventã plângere este cea a inabilitãţii Statelor Membre
de a-şi stabili propriile rate ale dobânzii. Recent, un numãr de politicieni, în mod notabil din
Germania, Franţa şi Italia, au solicitat rate pentru dobânzi mult mai mici astfel încât creşterea
economicã sã fie stimulatã. Dar datoritã faptului cã BCE şi-a stabilit rata principalã la 2% din
iunie 2003 şi pânã în decembrie 2005, aceşti politicieni par a nu fi ştiut cã ţãrile din zona Euro
aveau rate ale dobânzii mult mai mici decât au avut de-a lungul deceniilor. Incapacitatea statelor
membre de a modifica ratele dobânzii înseamnã de asemenea cã ele nu pot scãdea în mod
unilateral ratele dobânzii spre a încuraja investiţia sau sã le creascã spre a încuraja economiile. O
monedã unicã europeanã înseamnã o politicã monetarã unicã europeanã. Chiar dacã nu existã
nici o politicã economicã europeanã, toate Statele Membre din zona Euro trebuie sã îşi conducã
propriile politici economice în limitele stabilite de UE.

Scepticismul faţã de zona Euro

Multe persoane, şi în special cele în vârstã, tind sã facã conversia monedei euro în fosta lor
monedã, în special când e vorba de sume mari. În noiembrie 2006, Banca Centralã Germanã a
publicat un sondaj sugerând cã 77% dintre cetãţenii germani încã fãceau calcule în mãrci
germane. 94% dintre aceştia nu ştiau cã bancnotele de 500 euro au culoarea purpurie şi 74%
detestau sã-şi vadã bancnotele de 100 euro scanate. Chiar şi astãzi mai mult de 14,4 miliarde
mãrci germane (aproape 7,2 miliarde euro) sunt încã economisite în dulapuri sau în şosete. Se
pare cã mulţi cetãţeni germani nu au încredere în moneda lor curentã, mai ales cã vechea marcã
germanã poate fi schimbatã oricând şi pe gratis la bãncile federale, astfel cã nu e nici o grabã în
acest sens. Aceasta este probabil indicativul unui nivel general de precauţie din partea
europenilor, dar este de asemenea un simptom al neîncrederii pe care multe dintre statele
membre o afişeazã faţã de UE.
Principala teamã faţã de euro este inflaţia preţurilor – care este în mod semnificativ
antrenatã de raportarea schimbãrii din 2002 a monedei euro. Cetãţeanul mediu s-ar putea
descurca cu conversia din vechea monedã în euro. Dar doar cei care noteazã în mod sistematic
preţurile au o viziune clarã asupra schimbãrii preţurilor unei largi canţitãţi de bunuri. În practicã,
deci, indivizii au avut impresia schimbãrii preţurilor dintr-un numãr mic de valori scãzute ale
produselor zilnice – o ceaşcã cu cafea sau o bere, o franzelã, un ziar – ale cãror preţuri şi le-au
adus aminte. Obiecte cu valoare micã ce erau achiziţionate zilnic şi preţurile unor servicii au
cunoscut o creştere a preţului mult mai mare decât bunurile şi serviciile cunoscute deja ca având
o valoare ridicatã. Obiectele cu valoare micã au apãrut ca mult schimbate ca urmare a rotunjirii
preţurilor, aşa cum este cazul majoritãţii ţãrilor din zona Euro.
Preţurile rotunjite fac viaţa mai uşoarã deopotrivã pentru cumpãrãtor şi pentru vânzãtor
(monedele de 1 şi 2 eurocenţi nu mai sunt fabricate în Olanda şi Finlanda, deşi ele rãmâne în
vigoare din punct de vedere legal), dar acestea tind sã dea impresia greşitã în ceea ce priveşte
valoarea relativã a monedei euro.
În acest context existã un alt fenomen: cu cât folosirea vechii monede dateazã mai de
demult, cu atât mai puternic e sentimentul cã preţurile au crescut. Motivul pentru acest lucru este
acela cã preţurile în moneda euro de astãzi sunt comparate cu preţuri din trecut. Adesea neglijat,
totuşi, este faptul cã vechea monedã ar fi creat preţuri mult mai mari datoritã inflaţiei. Falsificând
impresia generalã, sondaje realizate pentru Comisia Europeanã au arãtat cã, pe ansamblu,
schimbarea cãtre moneda euro nu a adus creşteri de preţuri semnificante. Efectul schimbãrii
preţurilor pe ansamblu a fost în medie mai micã decât 0,3%. Unele dintre Statele Membre iau în
considerare posibilitatea organizãrii de referendum-uri cu privire la decizia de a adera sau nu la
zona Euro odatã ce au îndeplinit criteriile de convergenţã. Danemarca şi Suedia au organizat
amândouã referendum-uri cu privire la aderarea la euro în 1999, obţinând rezultate negative de
fiecare datã.
În iunie 2005, revista Stern a raportat cã 56% dintre intervievaţii germani au spus cã
încurajeazã revenirea la marca germanã. Câţiva politicieni italieni au solicitat Italiei sã se retragã
din zona Euro, cel mai celebru fiind Silvio Berlusconi. „Liga Nordului” separatistã din Italia a
propus sã se ţinã un referendum cu privire la revenirea Italiei la lira italieneascã, şi multe dintre
partidele de extremã dreapta din întreaga Europã au solicitat o revenire la monedele naţionale,
deşi acestea promovau mai mult naţionalismul decât EMU şi succesul monedei euro. Comisia
Europeanã, pe de altã parte, a interzis posibilitatea ca o ţarã odatã intratã în zona Euro sã
abandoneze noua monedã. Euro este aici ca sã rãmânã, întrucât avantajele cântãresc mult mai
greu decât orice problemã, deopotrivã la nivel naţional cât şi european.
 Viitorul EMU
Problema majorã pentru EMU în anii care urmeazã, în ceea ce priveşte Uniunea pe
ansamblu, va fi reprezentatã de interesele europene versus cele naţionale. În ianuarie 2007,
Financial Times a raportat cã o mare parte din cetãţenii Franţei, Italiei şi Germaniei credeau cã
moneda euro a adus prejudicii economiilor lor în timp ce a avut un efect pozitiv asupra
economiei per ansamblu a UE. Dimpotrivã, un sondaj diferit condus de International Herald
Tribune a arãtat încrederea în moneda euro. Sondajul din martie 2007 aratã cã 89% din populaţia
Franţei şi a Italiei, 93% din cea a Spaniei şi 83% din cea a Germaniei cred cã moneda euro va fi
moneda standard în Europa în anul 2057.
Dacã percepţiile scepticilor faţã de zona Euro sunt sau nu întemeiate când vine vorba de
economiile naţionale, acest aspect este încã supus dezbaterii, aşa cum ar putea fi argumentat cã
ţãrile mult mai mari şi mult mai stabile trebuie sã experimenteze scãderi economice pentru a
putea aduce noile State Membre la acelaşi nivel economic. În fapt, aria Euro în 2006 a înregistrat
cea mai mare creştere economicã din 2000 şi perspective de creştere au fost anunţate. De
asemenea, economia germanã a început sã-şi revinã la începutul anului 2007. Astfel, economia
zonei Euro rãmâne cea mai puternicã, cu fluctuaţii recente în privinţa ratei dobânzii mai mici
pentru euro decât pentru dolar.
Moneda euro a înlãturat dolarul ca monedã predominantã în tranzacţiile de pe pieţele
internaţionale, iar acum este cea care însumeazã deja 25% din rezervele internaţionale, câştigând
teren faţã de dolar.
Bibliografie:

 Andrew Brociner, Europa monetara. SME, UEM, moneda unica, Institutul European,
Iasi, 1999;
 Christian N. Chabot, Euro, moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000;
 Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune.
Dezvoltare, Editura MATRIX ROM, Bucuresti, 2001;
 Mirela Diaconescu, Economie europeana, Editura Uranus, Bucuresti, 2004;
 Gilles Ferréol, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 2001;
 Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeana, Editura C.N.I., „Coresi” S.A.,
Bucuresti, 2002;
 Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica,
Bucuresti, 2002;
 Dumitru Miron, Laura paun, Alina Dima, Violeta Bajenaru, Ovidiu Savoiu, Economia
integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001;
 John Pinder, Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC ALL, Bucuresti,
2005;
 André Száz, Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviste, 2002;
 http://ec.europa.eu
 http://www.eu4journalists.eu