Cheltuielile şi structura cererii

PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. În mod necesar, producţia totală a
unei ţări egalează în permanenţă venitul real total care revine factorilor de producţie angajaţi.
Aceasta este o egalitate permanentă, o identitate, între producţia totală şi suma veniturilor
reale.
În continuare, vom privi PIB sub aspectul celor care cumpără producţia şi nu al celor care
încasează venituri. Aşadar, ne interesează cererea existentă şi vorbim de componentele cererii
totale de bunuri economice.
Cererea pentru producţia internă este formată din patru componente: (1) cererea de
consum individual; (2) cheltuielile de investiţie ale firmelor şi persoanelor fizice; (3) cheltuielile
(achiziţiile) guvernamentale; (4) cererea externă.
PIB = C + I + G + EN;
Consumul cuprinde totalitatea sumelor cheltuite de gospodării pentru achiziţionarea de
bunuri economice. Cheltuielile pentru consum reprezintă cea mai importantă componentă în
structura cererii. Consumul include cheltuieli cu bunuri alimentare, îmbrăcăminte, servicii, cât şi
cu achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (cum ar fi automobilele) – cheltuieli ce ar
putea fi privite mai degrabă ca investiţii, decât consum.
Cheltuielile guvernamentale cuprind cheltuielile publice, cu apărarea naţională, cu
întreţinerea drumurilor, cu plata salariilor angajaţilor guvernamentali etc. Acestea desemnează
achiziţiile guvernamentale de bunuri economice care împreună cu transferurile desemnează
cheltuielile guvernamentale totale. Transferurile guvernamentale nu sunt incluse în calcului PIB.
Investiţiile desemnează, în sens larg, orice activitate curentă ce contribuie la creşterea
capacităţii viitoare de producţie a economiei, prin intermediul investiţiilor fizice şi celor
cunoscute sub denumirea de investiţii în capitalul uman. Clasificarea cheltuielilor în cheltuieli cu
achiziţionarea bunurilor de consum şi a celor de investiţii rămâne în mare măsură o problemă
de convenţie. În ciuda existenţei unor cazuri oarecum discutabile, investiţiile sunt asociate
adaosurilor aduse stocului de capital. Acestea sunt investiţiile nete. Dacă se adaugă acestora
investiţiile de înlocuire (amortizarea destinată menţinerii stocului de capital existent) se obţin
investiţiile brute.
Ib = In + A
Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri sau, altfel spus, soldul
balanţei comerciale, fiind o componentă a cererii totale pentru producţia indigenă. Exporturile
reprezintă o cerere externă faţă de producţia internă. Când un menaj, o întreprindere sau
guvernul cumpără un produs din străinătate, exportul net se reduce, însă aceasta nu înseamnă
reducerea PIB-ului ci doar modificarea structurii acestuia.

II. Cererea agregată şi oferta agregată

Să presupunem că utilizăm PIB-ul real pentru a reprezenta cantitatea totală de bunuri

(Q) şi deflatorul PIB pentru a reprezenta preţul mediu al acestor bunuri (P). Vom putea
reprezenta grafic o curbă a ofertei agregate şi una a cererii agregate. În realitate, economiştii nu
sunt preocupaţi în principal de nivelul absolut pe care îl au Q şi P, ci mai degrabă de modificările
procentuale ale acestora. Astfel, în figura următoare am reprezentat pe coordonatele graficului
dinamica procentuală a nivelului preţurilor (pe ordonată) şi dinamica procentuală a nivelului
PIB-ului real.
Figura 1. Cererea şi oferta agregată.
Curbele cererii şi ofertei
OFERTA agregate evidenţiază un
%∆ P
AGEGATĂ „echilibru” al economiei, pe
ansamblu, atunci când dinamica
4 nivelului preţurilor este zero iar
PIB-ul real creşte cu 3% anual.
3
Dacă un ritm de creştere de 3%
2 se obţine în condiţiile „ocupării
1 depline a forţei de muncă”,
CEREREA atunci suntem în cazul unei
0 AGEGATĂ
economii neinflaţioniste şi
-2 -1 1 2 3 4 5 6 %∆ PIB real caracterizată prin ocupare
-2 deplină.

Modificările ce pot apărea la nivelul cererii sau ofertei agregate evidenţiază evoluţiile
acestei economii. Astfel, manifestarea inflaţiei şi producerea recesiunii ar fi consecinţele unor
şocuri în oferta agregată: acestea se produc simultan atunci când curba ofertei agregate se
deplasează spre stânga. În condiţiile unei curbe a oferte agregate corespunzătoare ritmului
maxim de creştere a PIB-ului real de care este capabilă economia în condiţiile existente (de
exemplu, 3%), orice reducere a cererii agregate va cauza o recesiune şi orice creştere va
produce inflaţie. Aceste presupuneri sunt însă mult prea restrictive. Nu există o limită absolut
strictă în e priveşte ritmul potenţial de creştere a PIB. Numeroase abordări arată că o creştere
mai rapidă (sau apropiată) a producţiei reale faţă de dinamica aferentă ocupării depline
declanşează presiuni inflaţioniste. Caracteristicile de elasticitate ale ofertei şi cererii agregate
fac ca impactul modificării uneia dintre ele să se repercuteze cu intensităţi diferite asupra
dinamicii preţurilor sau output-ului real de echilibru.
În realitate, orice analiză de acest tip nu numai că este extrem de simplistă, însă este
expusă unor confuzii devastatoare. Analizele economice fundamentate pe un asemenea model
de abordare sunt predispuse la intensificarea legăturilor între economie şi guvernare: sarcina
factorilor politici s-ar traduce, astfel, în concilierea obiectivelor economice (stabilitate monetară
vs. ocupare deplină, spre exemplu) şi în orientarea economiei către acest mix prin diferite
politici de management al cererii sau ofertei agregate.
Unii economişti, puţini la număr faţă de curentul dominant, pun sub semnul întrebării
însăşi valabilitatea conceptului de cerere sau ofertă agregată.
Oferta agregată stabileşte manifestarea unei relaţii pozitive între nivelul preţurilor şi
producţia agregată. Pentru producţia unui anumit bun, conceptul de curbă a ofertei are sens:
producătorii de grâu vor furniza cantităţi mai mari atunci când anticipează preţuri mai mari.
Structura de producţie se modifică prin realocarea factorilor înspre producţia de grâu, întrucât
preţul acestuia creşte comparativ cu cele ale altor produse. Tocmai aici este problema: fermierii
vor dori să cultive mai mult grâu şi mai puţin porumb, deoarece preţul grâului a crescut
comparativ cu preţul porumbului. Dacă însă toate preţurile cresc, atunci nu există nici un motiv
evident să ne aşteptăm că evoluţiile vor urma acest exemplu.
De ce creşterea preţurilor, deci scăderea puterii de cumpărare a banilor, va antrena
producătorii să-şi extindă producţiile. Acest lucru nu are sens în condiţiile în care producătorii
ştiu ce se întâmplă de fapt. Situaţia în care producătorii consideră, în mod greşit, că doar
preţurile produselor lor s-au majorat, echivalează cu creşterea producţiilor, însă aceste evoluţii
vor fi inversate pe măsură ce întreprinzătorii îşi corectează anticipările. Conceptul cererii
agregate este la fel de problematic dacă este analizat cu atenţie. Din nou, nu este clar dacă ceea
ce este adevărat pentru bunurile luate individual va fi adevărat pentru totalitatea bunurilor.
Dacă preţurile majorităţii bunurilor se diminuează, ceea ce înseamnă creşterea valorii banilor,
care sunt factorii ce vor determina majorarea achiziţiilor. Agregarea maschează, indiscutabil,
ceea ce se întâmplă în realitate, în special în ceea ce priveşte modificările de structură, cel puţin
la fel de importante ca şi cele de volum.
Interdependenţa dintre oferta şi cererea agregată.
Oferta şi cererea agregată depind una de alta într-un mod care nu este valabil în cazul
curbelor individuale ale ofertei şi cererii. Dacă o tehnologie superioară reduce costul producerii
cărbunelui, curba ofertei pe piaţa cărbunelui se deplasează spre dreapta; acesta nu are nici un
efect semnificativ asupra cererii de cărbune. În mod similar, reducerea preţurilor ţiţeiului şi
gazelor naturale va scădea cererea de cărbune, dar nu va avea un impact notabil asupra curbei
ofertei. Factorii care influenţează oferta sunt în mare parte distincţi şi independenţi de factorii
care influenţează cererea. Această situaţie nu mai este valabilă în cazul ofertei şi cererii
agregate.
Venitul total disponibil pentru achiziţionarea de bunuri nou produse este întotdeauna şi
în mod necesar egal cu valoarea acestor bunuri. Venitul total se modifică exact în acelaşi ritm ca
al producţiei totale, pentru simplul motiv că acestea constituie faţete diferite ale aceluiaşi
fenomen. Aceasta reprezintă prima identitate importantă în analiza macroeconomică.
Un PIB real mai mare înseamnă un venit majorat şi, prin urmare, o cerere mărită. Nu
este oare, deci, profund greşit să evaluăm efectele modificărilor din cererea agregată asupra
unei curbe nemodificate a ofertei agregate, aşa cum tocmai am făcut? Majoritatea
economiştilor dinainte de anii `30 ar fi respins orice încercare de a explica inflaţia şi recesiunea
ca rezultate ale unei interacţiuni dintre cererea agregată şi oferta agregată, pe motiv că oferta
agregată creează întotdeauna o cerere agregată perfect egală. În această abordare, economiştii
clasici excludeau posibilitatea existenţei unei crize generale de supraproducţie acompaniată de
un şomaj generalizat.
Teoria economică clasică răspunde la această problemă prin ceea ce economiştii numesc
a fi „legea Say”. În formularea sa cea mai simplă, cunoscuta lege fundamentată de Jean Baptiste
Say spune că „oferta îşi creează propria cerere”. Problema se reduce la a stabili dacă egalitatea
permanentă sau identitatea dintre valoarea producţiei totale şi suma veniturilor reale a
factorilor de producţie determină, cu necesitate, dacă aceste venituri sunt cheltuite în
totalitate.