Pârghii legislative de manipulare şi alterare a voinţei şi opţiunilor

maselor de cetăţeni în sistemul electoral românesc

Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

Motto
Acolo unde sistemul electoral este
viciat orice discuţie despre democraţie şi
statul de drept este lipsită de sens

A. Guvernământul reprezentativ
ca scop şi finalitate ale sistemului electoral

Pentru a trata problema sistemului electoral este nevoie să stabilim, mai întâi,
câteva repere ale guvernământului reprezentativ, deoarece tocmai această modalitate de
exercitare a puterii într-un stat constituie temeiul organizării de alegeri prin care cetăţenii
îi desemnează pe cei care vor administra, pentru o anumită perioadă de timp, afacerile
publice.
Din timpurile imemorabile ale istoriei şi până în zilele noastre omenirea a dovedit
o preocupare constantă faţă de organizarea şi conducerea politică a structurilor ei
comunitare. Chiar dacă această preocupare a fost, datorită caracteristicilor variabile ale
raporturilor de putere, a factorilor de conjunctură şi a nivelului de maturitate pe care
societatea l-a atins la un moment dat, mai intensă sau mai slabă, ea s-a înscris totuşi pe
linia unei evoluţiei ascendente.
Gândirea şi practica politică, stimulată de precaritatea actului de guvernare, n-a
încetat practic niciodată să caute şi să propună noi şi noi formule prin care afacerile
publice să fie mai bine administrate în beneficiul maselor largi de cetăţeni. Aspiraţiile
către un guvernământ mai bun pot fi considerate ca o constantă socială, iar ca mod de
concretizare tendinţa a fost, în esenţă, cam aceeaşi în toate timpurile, respectiv
promovarea unor structuri şi raporturi de putere în care să prevaleze voinţa celor mulţi,
considerată ca o garanţie pentru binele comun şi echilibrul social1.
Această teză cred că reprezintă şi fundamentul democraţiei. Tocmai de aceea
orice analiză ce are ca obiect organizarea politică a societăţii n-ar trebui să ignore un
asemenea criteriu. Ar fi chiar neştiinţific ca, în tratarea, cel puţin conceptuală, a statului
de drept, să se omită faptul că la acest mod de organizare instituţională a statului s-a ajuns
într-o lungă perioadă de evoluţie democratică a societăţii.2
Există două forme de guvernare democratică, respectiv directă şi reprezentativă.3
Democraţia directă reprezintă un sistem de guvernare în care deciziile de interes public
sunt luate direct de populaţie.4 Pentru a fi, însă, posibilă participarea întregii populaţii la
1
M. Cernencu, C. Ciurea, E. Negru, O. Serebrian, Alegerile într-o societate democratică, Chişinău, 2001,
p. 26
2
Jeffrey C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia, Editura Polirom, Iaşi,
2000, p. 29.
3
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 88
4
Montesquieu spunea că poporul, care deţine puterea supremă, trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate
îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciţii săi, pe care să-i
desemneze el însuşi. ( Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1784, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, vol

1
procesul decizional ar fi necesare, în primul rând, o logistică şi un anumit sistem de
organizare, care să permită consultarea fiecărui individ în orice problemă de interes
public. Apoi s-ar cere, din partea lor, şi un anumit spirit civic şi un minim de cultură
politică, fără de care nu s-ar putea delibera în cunoştinţă de cauză, în aşa fel încât decizia
care se adoptă să fie cea mai potrivită pentru satisfacerea interesului public urmărit.
Având în vedere aceste cerinţe, s-ar putea practica anumite forme de democraţie
directă doar la nivelul unor comunităţi reduse ca număr şi situate pe spaţii geografice de
dimensiuni mici.
La nivel naţional forma tipică de democraţie directă este referendumul, prin care
puterea politică se adresează direct poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în
probleme majore care îi angajează propriul destin cum ar fi adoptarea Constituţiei,
alegerea formei de guvernământ, autodeterminarea ca stat sau naţiune etc. Dat fiind, însă,
faptul că un referendum necesită mari eforturi organizatorice şi logistice (materiale şi
financiare), la o asemenea procedură ar fi contraproductiv să se recurgă pentru fiecare
decizie ce priveşte afacerile publice.
Apoi, este de subliniat că dacă liniile directoare privind politica internă şi externă
a ţării ar putea fi hotărâte prin referendum, în schimb, actele decizionale în vederea
înfăptuirii acestor obiective nu pot fi duse la îndeplinire decât de autorităţile statului,
situaţie în care democraţia directă încetează să mai funcţioneze, locul ei fiind luat de
cealaltă formă şi anume democraţia reprezentativă.
Democraţia reprezentativă, spre deosebire de cea directă, presupune o formă de
organizare politică în care poporul îşi manifestă voinţa prin intermediul unor
reprezentanţi aleşi. Exponenţii acestei forme de guvernământ atrag atenţia că populaţia
unei ţări poate avea o idee clară asupra scopurilor ce o antrenează în viaţa publică, în
schimb, în ceea ce priveşte mijloacele necesare pentru a le realiza, ideile sale ar fi
imprecise. Prin urmare, s-ar justifica încredinţarea acestor sarcini unor reprezentanţi
dintre „cei mai luminaţi” cetăţeni5.
Ca formă de guvernământ specifică epocii moderne, democraţia reprezentativă
este totuşi rezultatul dezvoltării unor instituţii medievale, putând fi citate cu titlu de
exemplu adunările conduse de monarh sau diferitele forme asociative create pentru
apărarea unor interese de grup sau categoriale2. Ea a evoluat spre forme naţionale de
organizare şi conducere politică, creând instituţii care să facă posibilă o reprezentare cât
mai fidelă în actul de guvernământ a intereselor şi scopurilor urmărite de cetăţeni. Pentru
aceasta s-a remarcat necesitatea unui sistem electoral în care vocaţia electivă şi eligibilă a
fiecărui individ să nu fie decât raţional îngrădită, a unei adunări a reprezentanţilor
poporului şi a unui număr de funcţionari oficiali aleşi şi responsabili în faţa acestei
adunări.
Pe această linie de gândire s-au situat şi cei mai de seamă politologi6 ai epocii
moderne. De exemplu, Montesquieu remarcă în „Spiritul legilor” că într-un stat mare,
poporul nu se poate aduna într-un corp legislativ, dar poate alege reprezentanţi care să
facă ceea ce el nu reuşeşte. În 1820 J.S.Mill proclamă sistemul reprezentării ca o mare
descoperire a timpurilor moderne7. Comentând consecinţele adoptării acestui sistem,

I, p. 19)
5
Thomas Hobbes, Leviathan(1651) în Dicţionar Politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p.310
6
Montesquieu, op. cit. p. 341.

2
politologul R. Dahl subliniază că, în acest proces, guvernarea poporului se extinde de la
statele mici, la statele mari8.
În noul cadru democratic apar concepţii noi despre drepturile şi libertăţile
individului. Problemele ce nu se puteau rezolva în limitele unui oraş sau cetate pot fi
acum abordate de un guvern ce elaborează legi şi reglementări pentru un teritoriu mare.
Se trece la un sistem politic pluralist, capabil să reprezinte diversitatea de interese a
cetăţenilor.
În altă ordine de idei, este de subliniat şi faptul că orice societate tinde, în mod
obiectiv, spre forme democratice de organizare şi conducere. Chiar în regimurile
dictatoriale de guvernământ, sunt prezente, într-o formă sau alta şi elemente
democratice. Toate sistemele politice şi formele de guvernământ pe care omenirea le-a
cunoscut până în prezent au fost şi sunt, în mai mică sau mai mare măsură, marcate de
democraţie, adică de ideea că guvernarea, indiferent de originile şi determinările ei, este
obligată să ţină seama de interesele şi voinţa maselor, din partea cărora presiunile,
practic, nu încetează niciodată.
În condiţiile vieţii politice contemporane credibilitatea puterii se întemeiază tot
mai mult pe legitimarea ei democratică. Esenţa democraţiei, aşa după cum s-a arătat,
constă în reprezentarea cât mai fidelă a voinţei electoratului în actul de guvernare a
societăţii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce întreprinde puterea politică ar trebui să aibă
consimţământul maselor. Pentru aceasta este necesar, în primul rând, ca puterea politică
(parlament, guvern, toate celelalte structuri administrative) să aibă o compoziţie
legitimată de electorat şi, în al doilea rând, guvernarea efectivă a ţării să se facă în
conformitate cu programul politic pentru care cetăţenii şi-au dat votul.
Pentru a se ajunge aici este necesar, în primul rând, ca alegerile să fie libere.
Aceasta presupune ca gestionarea întregului proces electoral să se facă în aşa fel încât
alegatorul să fie corect informat în legătură cu toate ofertele politice concurente în lupta
pentru putere, iar opţiunea sa să se întemeieze pe convingerea că partidul sau candidatul
pentru care-şi dă el votul prezintă suficientă garanţie pentru a-şi îndeplini programul
politic şi promisiunile făcute. Numai pe această cale între alegător şi ales se creează o
relaţie de responsabilitate, în cadrul căreia angajamentele şi proiectele politice ar avea
mai multe şanse să fie duse la îndeplinire.
Dar, pe cât de simplu în enunţ, pe atât de complexă şi de dificilă este, în realitate,
guvernarea democratică a unei societăţi, având în vedere structura ei eterogenă, ce dă
naştere la o diversitate de interese contradictorii şi ireconciliabile. Sunt de luat, de
asemenea, în consideraţie şi interferenţele şi conexiunile inter şi intra societare, la care se
adaugă, în acest început de secol şi mileniu, tulburările pe care le produce, mai ales prin
agresivitatea sa, fenomenul globalizării.
În concluzie, ideea de democraţie, chiar dacă este destul de controversată şi
prezintă o serie întreagă de deficienţe, dovedindu-se de multe ori incapabilă să ofere
soluţii eficiente, mai ales în privinţa stăpânirii unor fenomene sociale ce tind să scape de
sub control, cum ar fi, de exemplu, cel al infracţionalităţii, totuşi ea este de preferat
oricărei alte forme de guvernământ, cel puţin pentru faptul că, oricum, garantează
7
J.S.Mill(1806-1873), Consideraţii despre guvernământul reprezentativ, în Enciclopedia Gândirii Politice
de Blackwell, coordonator David Miller, traducere din engleză de Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, p. 503.
8
Robert Dahl, L’analyse politique contemporaine, Edition Robert Laffont, Paris 1973, p. 85.

3
individului mai multă libertate. Pentru mulţi ea pare a fi incomodă, pierzându-se, însă,
din vedere că, în ultimă instanţă, şi libertatea are un preţ. Preţul ei, într-un sistem
democratic, constă tocmai în necesitatea ca individul să se descurce singur, într-un
cadru, desigur, normat, în care prevalează interesul şi voinţa generală. Deficienţele
sistemului de guvernare şi nemulţumirile populaţiei nu se datorează, în ultimă instanţă,
democraţiei ca formă de organizare politică a societăţii, ci diverşilor factorilor
perturbatori, prezenţi, de alt fel, în orice societate şi care nu ţin neapărat de democraţie.

B. Exerciţiul dreptului de vot sau delegarea de putere

După cum s-a arătat, în timpurile moderne, democraţiile funcţionează, în general,

pe baza guvernământului reprezentativ. Aceasta înseamnă că voinţa socială este
transpusă în actul de guvernare de către anumite persoane, cărora li s-a încredinţat
mandatul de a acţiona şi de a exercita puterea în numele şi interesul poporului.
Ideea reprezentativităţii este una esenţială pentru un guvernământ democratic.
Guvernanţii, în exercitarea actului public de autoritate, nu dispun de o putere originară ci
de una delegată. Prin urmare, ei ar trebui, în primul rând, să conştientizeze acest fapt şi
apoi, în aceeaşi măsură, să devină şi răspunzători faţă de titularii de drept ai puterii, adică
alegătorii. „Tuturor oamenilor care deţin măcar o parte din putere – arăta Edmund Burke
în Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa - ar trebui să li se întipărească cu tărie şi
străşnicie în minte ideea că acţionează doar prin împuternicirea dată de altcineva şi că
trebuie să dea seama pentru comportarea avută în temeiul acelei împuterniciri singurului
mare Stăpân, Autor şi Întemeietor al societăţii.9 O asemenea teză ar trebui să fie invocată
în orice discuţie referitoare la actul public de autoritate. Ea ne arată în ce măsură decizia
administrativă de autoritate este legitimată de cetăţeni şi dacă scopul ei constă în
satisfacerea unui interes public. Practic, măsura unei guvernări democratice este dată de
binele social pe care aceasta îl produce, în consonanţă cu orizontul de aşteptare al
maselor de cetăţeni, acesta reprezentând, de fapt, mandatul politic al celor investiţi cu
putere şi autoritate publică.
Deci desemnarea guvernanţilor reprezintă temeiul democraţiei reprezentative. În
măsura în care cei care ajung să-şi adjudece prerogativele guvernării sunt legitimaţi
printr-un vot popular neviciat, ei vor avea şi responsabilitatea angajamentelor asumate şi,
prin urmare, sunt mai mari şanse ca guvernarea să producă satisfacţia socială dorită. Dar,
organizarea alegerilor, în aşa fel încât opţiunea fiecărui individ să ajungă şi să se
regăsească neviciată în rezultatul final, este o activitate extrem de dificilă. Aceasta pentru
că o diversitate de factori, după cum se dovedeşte aproape cu fiecare scrutin, ajung să
vicieze voinţa poporului şi, dacă acest lucru se întâmplă, înseamnă că puterea care se
constituie nu mai este reprezentativă. Guvernământul în aceste condiţii are doar o
aparenţă democratică.
Din aceste considerente, garanţia unui guvernământ democratic se bazează,
înainte de toate, pe un sistem electoral astfel construit încât să permită exprimarea
nealterată a opţiunii politice a fiecărui cetăţean.

9
A. P. Iliescu, M. R. Solcan, Limitele puterii (filozofie politică, texte fundamentale), Editura ALL,
Bucureşti, 1994, p. 74

4
 Calitatea guvernării ţine de o diversitate de factori, însă lucrul cel mai important,
pe care nimeni nu-l poate nega, îl reprezintă condiţia umană a celor care ajung în funcţii
publice de autoritate, precum şi măsura în care o asemenea investiţie este rezultatul
opţiunii electorale.10 Desigur că electoratul poate fi înşelat în aşteptările sale de cel căruia
ia încredinţat mandatul şi există, din acest punct de vedere, o experienţă extrem de
bogată, însă atunci când mandatul se dobândeşte împotriva voinţei poporului, prin
manopere frauduloase, pericolul unui comportament abuziv şi discreţionar din partea
demnitarului este şi mai accentuat, pentru că în acest caz răspunderea lui se mută din
zona interesului public înspre un grup minuscul de indivizi participanţi la ilicitul electoral
respectiv.
Iată de ce desemnarea guvernanţilor devine o problemă fundamentală a
democraţiei şi, cu toată practica şi experienţa îndelungată pe care omenirea a înregistrat-o
în decursul timpului, nici astăzi nu s-a ajuns încă la un sistem electoral care să permită şi
să garanteze cu certitudine că orice funcţie publică nu poate fi ocupată decât pe baza
voinţei nealterate a electoratului.11 Şi nu că realizarea unui asemenea sistem ar fi o
fatalitate ci tot voinţa umană împiedică, cu bună ştiinţă, crearea lui. Indivizi din zona
puterii, preocupaţi să-şi conserve şi să-şi apere privilegiile, ajung, prin fel de fel de
metode, să pervertească voinţa poporului şi să se legitimeze cu ea în mod fals în actele
politice pe care le întreprind.
Din păcate şi experienţa, în materie electorală, a societăţii româneşti post
decembriste nu evidenţiază vreo preocupare serioasă de a se crea un sistem viabil, care să
permită democratizarea vieţii publice şi nici măcar vreo tendinţă de ameliorare şi
îmbunătăţire a acestuia de la o etapă la alta. În schimb s-au diversificat şi s-au
perfecţionat, de la un scrutin la altul, mecanismele de înşelare a maselor de alegători, de
fraudare a alegerilor. Efectul nemijlocit şi cel mai grav al acestor practici constă în
compromiterea valorilor democraţiei şi îndepărtarea electoratului de exerciţiul puterii
publice. De la o participare masivă la vot din primii ani de după 1990 s-a ajuns ca, la
ultimele alegeri generale şi prezidenţiale, procentul de participare să se situeze undeva în
jur de 50%, procent discutabil şi el având în vedere tehnicile de alterare a datelor şi
statisticile electorale.
B. Dispoziţii ale legii 35/2008 contrare
principiilor şi regulilor unui scrutin democratic

Practica electorală a României de după 1990 a devenit, cu fiecare scrutin, tot mai
bogată în metode şi „inginerii” de înşelare a maselor de alegători şi oficializarea unor
rezultate contrare voinţei şi opţiunilor reale ale acestora. Secretul votului, introdus în
sistemele electorale moderne, cu scopul de a permită alegătorului să-şi exprime opţiunea
cu sinceritate, fără teama unor eventuale consecinţe, se dovedeşte a fi, pentru
organizatorii unor alegeri trucate, şi un excelent camuflaj al manoperelor ce le întreprind
în acest scop. După încheierea scrutinului nimeni nu va mai putea să facă o cercetare
asupra modului real în care s-a votat pentru a se stabili dacă rezultatul oficializat reflectă
adevărata opţiune a cetăţenilor. Dacă votul ar fi deschis fiecare alegător şi-ar putea

10
Gheorghe Iancu, Unele aspecte referitoare la condiţiile de eligibilitate şi răspunderea penală, în
Răspunderea în dreptul constituţional, coord. Elena Simina Tănăsescu, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
pp. 11 şi urm.
11
Claudia Gilia, Sisteme şi proceduri electorale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 6.

5
controla oricând buletinul pentru a constata dacă votul său se regăseşte sau nu în
rezultatul final aşa cum a fost opţiunea lui la momentul respectiv.12
În general, manoperele de denaturare a rezultatelor alegerilor s-au aflat în opoziţie
cu cadrul legislativ. Unele dintre ele, prin gradul de pericol social produs, au devenit
delicte foarte grave. Din păcate, nici legea şi nici practica judiciară n-au ajuns încă la o
evaluare corectă a gradului de pericol social al faptelor de fraudare a unor alegeri. Cel
puţin experienţa nefastă a României din ultimii 21 de ani ne arată că o persoană ajunsă,
prin fraudă, într-o funcţie publică, este capabilă de acte de autoritate nu numai contrare
interesului public dar şi extrem de periculoase pentru întreaga societate sau comunitate.
Indiferenţa autorităţilor statului faţă de această realitate juridică se explică prin faptul că
şi ele, având în vedere pigmentarea lor politică, devin tot mai mult un produs al acestor
fraude.
Dar nu numai practicile electorale s-au îndepărtat de principiile şi valorile
democraţiei, ci chiar şi cadrul legislativ a fost creat de aşa natură încât să permită
folosirea unor tehnici de denaturare a votului popular şi favorizarea anumitor competitori
electorali. Deşi, nici până în prezent legislaţia în domeniu n-a excelat în rigurozitate,
consecvenţă şi claritate13, creând, prin textele ei confuze şi contradictorii, un climat
prielnic pentru a pune în scenă metodele de alterare a rezultatului alegerilor, totuşi, actele
normative adoptate în ultimii ani şi aflate încă în vigoare arată o tendinţă din ce în ce mai
agresivă din partea factorilor de putere de a-şi rezerva avantaje substanţiale în orice
competiţie electorală, indiferent dacă sunt sau nu acceptaţi de masa largă a cetăţenilor.
Cu adoptarea Legii 35/2008, în baza căreia s-au desfăşurat alegerile generale
pentru Senat şi Camera Deputaţilor, am putea spune că s-a atins apogeul în materie de
legiferare discreţionară, exclusiv în interesul grupului politic aflat atunci la putere. S-a
mizat probabil pe faptul că România devenise ţară membră a Uniunii Europene şi nu mai
exista riscul neîndeplinirii unor criterii de aderare. Însă ne putem întreba dacă aceste
criterii au fost ele îndeplinite în momentul aderării, de vreme ce în conduita clasei
politice persistă asemenea mentalităţi şi practici.14 Avem noi instituţii stabile care să
garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor, aşa cum cere unul dintre criteriile de la Copenhaga, dacă inclusiv atributul
legislativ este acaparat de minuscule grupuri de interese şi nici măcar formal nu răspunde
interesului public?
Dar, ca ţară membră a Consiliului Europei şi a Uniunii Europene, România ar
trebui să-şi alinieze legislaţia la principiile şi valorile democratice pe care le promovează
aceste organisme şi pe care le consideră factori de progres şi civilizaţie.15
Desigur, potrivit reglementărilor comunitare, fiecare ţară are dreptul să decidă
asupra propriului sistem electoral. Însă atunci când acesta se îndepărtează de valorile care
stau la baza Uniunii, atunci comunitatea n-ar mai trebui să rămână indiferentă. Ori
această indiferenţă ridică serioase semne de întrebare, mai ales dacă avem în vedere că

12
În Atena antică votul se practica prin ridicarea mâinilor. Montesquieu, referindu-se la acest precedent
democratic, recomanda ca, atunci când întregul popor votează, aceasta să se facă pe faţă. El a văzut în acest
procedeu de vot un principiu fundamental al democraţiei. Atunci când s-a introdus votul secret în
Republica Romană - relatează marele gânditor - totul s-a năruit. (Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu,
op. cit., p. 91).
13
Ioan Alexandru, Politică, administraţie, justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 134-135.
14
Ioan Alexandru, Criza administraţiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 202
15

6
Legea 35/2008, amintită mai sus şi care reprezintă fundamentul sistemului nostru
electoral, încalcă flagrant Ghidul bunelor practici electorale elaborat de Comisia pentru
democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia şi adoptat de Consiliul Europei prin
Rezoluţia 1320/2003.16
Legea, în întregul ei se prezintă ca un stufăriş, cu texte confuze ce nu permit
cunoaşterea conduitei pretinse de legiuitor, indiferent ce tehnici de interpretare juridică s-
ar folosi, dintre cele experimentate în decursul timpului şi dezvoltate de ştiinţa dreptului.
Aproape toate dispoziţiile sale dau naştere la astfel de discuţii. Însă lucrul cel mai grav
care se întrevede de aici este faptul că, în organizarea şi desfăşurarea alegerilor,
autorităţile nu sunt deloc îngrădite în privinţa măsurilor pe care le pot întreprinde. Este la
îndemâna oricui să constate că acest act normativ este rezultatul unui grav compromis
legislativ intervenit între forţele politice aflate atunci la putere. Am putea crede că cei
care au conceput proiectul şi apoi l-au trecut prin procedura de adoptare, până a devenit
lege, au fost animaţi de gândul de a face o lege bună în consens cu valorile democratice,
asumându-şi chiar riscul ca într-o eventuală confruntare corectă cu electoratul ei să nu
mai aibă şanse de a accede la putere? Precaritatea moralităţii lor şi derapajele
democratice ale guvernărilor în care s-au aflat sunt de ajuns să ne ferească de ipostaza
unei asemenea credulităţi, iar conţinutul legii reprezintă argumentul de necontestat că
sistemul a fost creat pentru a avantaja forţele politice aflate la putere, precum şi pentru a
învinge opoziţia pe care electoratul o manifestă, în mod firesc, cu prilejul alegerilor, faţă
de guvernările care nu şi-au onorat promisiunile.
Analiza unora dintre prevederile acestei legi, prin raportare la dispoziţiile
Ghidului de bune practici electorale, ne arată şi mai evident că miza acestui cadru
legislativ a fost atât de importantă pentru respectivele forţe politice încât n-au mai ţinut
seama că demersul lor constituie un grav atentat asupra statului de drept şi compromite,
în percepţia publică, până şi ideea de democraţie.
În primul rând, aşa după cum se ştie chiar din practica electorală, exercitarea
votului în bune condiţii, exprimarea cât mai clară şi nealterată a voinţei electoratului şi
transformarea corectă a rezultatelor în mandate parlamentare necesită şi o bună
cunoaştere a procedurii electorale. În această idee Ghidul precizează că elementele
fundamentale ale legii electorale şi trasarea circumscripţiilor nu trebuie supuse vreunui
amendament cu mai puţin de un an înainte de alegeri. Orice reguli şi proceduri s-ar
introduce în acest timp n-ar permite ca ele să fie cunoscute şi să se întreprindă măsurile
organizatorice pentru punerea lor în aplicare. Adică se consideră că în această perioadă
competitorii electorali îşi adoptă strategia şi tactica de acţiune, raportându-se la cadrul
legislativ existent. Modificarea acestuia îi pune în situaţii confuze şi îi dezavantajează
faţă de cei care introduc noi reguli potrivit propriilor interese.
Însă Legea electorala nr. 35/2008 promulgată de Preşedintele României în martie
2008, a fost amendată prin OUG nr. 97 din 29 august 2008 care operează 92 de
modificări de natură să creeze o şi mai mare confuzie, iar harta colegiilor uninominale a
fost finalizată în cursul lunii septembrie. Alegerile generale au avut loc în 30 noiembrie
2008, aşadar cu mai puţin de trei luni după adoptarea actelor normative necesare.
Schimbarea radicală a sistemului de vot cu doar 8 luni înainte de alegeri şi, mai
ales, modificarea lui în ultimele 3 luni a generat o precară înţelegere a acestuia din partea
publicului, presei şi autorităţilor ceea ce a afectat grav procesul electoral. Prezenţa la vot
16
http://www.venice.coe.int/docs/2002/CDL-AD%282002%29023rev-rom.pdf

7
a fost cea mai mică din ultimii 20 de ani. Publicul s-a resemnat cu ideea ca procesul
electoral a fost rodul unui aranjament între „marile partide” pentru ca acestea să-şi
consolideze, printr-o fraudă de proporţii, puterea şi să elimine orice fel de competiţie
electorală corectă.
Deşi asupra acestei legi s-au formulat numeroase critici, inclusiv de către cei care
şi-au adus, în vreun fel, contribuţia la adoptarea ei, totuşi, până în prezent, nici o iniţiativă
de modificare sau amendare n-a fost lansată în mod serios cu scopul de a se elimina acele
grave deficienţe din conţinutul ei. Tăcerea, în primul rând a Parlamentului, ne face să
intuim că se doreşte menţinerea acestui sistem. Cei care actualmente sunt membri ai
Parlamentului nu cred că sunt dispuşi să înlăture sistemul care le-a permis să acceadă în
forul legislativ al ţării, deşi pe mulţi nimic nu-i recomanda pentru asemenea funcţii de
demnitate publică. Dat fiind faptul că până la alegerile la termen din 2012 a mai rămas
aproximativ un an, fără ca în legislaţia electorală să intervină amendamentele reclamate
cu atâta stringenţă, este de aşteptat ca anumite modificări să se facă tot cu puţin timp
înainte de data scrutinelor, punându-i şi de această dată pe competitorii de alternativă
într-o situaţie dezavantajoasă.
În al doilea rând, pentru respectarea unuia dintre cele mai importante trăsături ale
votului democratic, respectiv egalitatea sau puterea echivalentă a voturilor, Ghidul
stabileşte că nu trebuie să fie diferenţe mai mari de 10%, ca număr de alegători, între
colegiile uninominale. Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială.
În trecutul vieţii politice din România s-au practicat diferite tehnici electorale
având ca scop să dea o valoare mai mare unor voturi comparativ cu altele. Aşa au fost, de
exemplu, geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. 17 Din
păcate, astăzi asemenea „inginerii electorale” au fost reactivate şi subtil au fost introduse
chiar în legea electorală. Astfel, la delimitarea colegiilor sunt acceptate, potrivit legii,
diferenţe de 30% şi nu de 10% cum prevede Ghidul. Dar textul legii n-a rămas nici măcar în
această formă, fiind completat, prin O.U.G. 97/29.08.2008, cu sintagma „de regulă” 30%.
Aceasta a permis ca la delimitarea colegiilor să se ajungă la diferenţe de 40%-50%
sau chiar de 100%. De exemplu, colegiile pentru Camera Deputaţilor nr. 16 şi nr. 17 din
Bucureşti au avut fiecare sub 47.000 de alegatori, în timp ce alte colegii au inclus peste
90.000 de alegatori. În judeţul Constanţa cel mai mic colegiu pentru Camera Deputaţilor
a avut cca 39.000 de alegatori iar cel mai mare peste 80.000. În judeţul Neamţ, cel mai
mic colegiu pentru Senat a avut 136.934 alegatori, iar cel mai mare 222.134 alegatori.
Această manieră de trasare a colegiilor, permisă de lege, se adaugă celorlalte
înlesniri de natură să favorizeze partidele politice care au creat, în propriul interes, un
asemenea cadru legislativ. În mod concret, în bazinele lor electorale, fiind constituite mai
multe colegii, au putut dobândi un număr mai mare de mandate. Adică aceluiaşi număr de
alegători, comparativ cu alte zone geografice, i-au revenit mai multe mandate, ceea ce
face ca acest principiu al egalităţii votului să fie grav încălcat. Mai mult decât atât,
inclusiv desenarea colegiilor s-a făcut pe criterii politice, fiind şi acesta un abuz
incalificabil. De exemplu, în judeţul Iaşi delimitarea colegiilor s-a făcut după culoarea
politică a primarilor, aceştia devenind cei mai activi agenţi electorali. Procedura,

17
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a 12-a, vol. II,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 91-92.

8
cunoscută sub denumirea de „salamandrizare”, a mai fost practicată în perioada
interbelică.
În altă ordine de idei, egalitatea votului trebuie să permită o reprezentare
proporţională a poporului în Parlament, principiu, de asemenea, fundamental, al
democraţiei.18 El asigură un raport just între procentul voturilor obţinute şi al mandatelor
parlamentare atribuite.19 Totodată, el permite reprezentarea în Parlament a tuturor
opiniilor şi intereselor în raport direct proporţional cu opţiunile electoratului, asigură
reprezentarea minorităţilor şi instituţionalizarea unei reguli a pluralismului şi democraţiei
minoritare. Minoritatea are posibilitatea reală de a se exprima, iar majoritatea de a
decide.20 După cum s-a demonstrat mai sus, la alegerile din 30 noiembrie s-a practicat,
nu un raport just ci o formulă în care voinţa reală a electoratului a contat foarte puţin.
În al treilea rând, Ghidul precizează, printre altele, că dacă este cerută
constituirea unui depozit bancar la înregistrarea candidaturilor, suma respectivă nu
trebuie să fie excesivă şi să fie rambursabilă în funcţie de un rezultat rezonabil.
Legea română prevede că pentru fiecare candidat să fie constituit un depozit în
cuantum de 5 salarii minime pe economie. La nivelul anului 2008 această sumă s-a
ridicat la 2500 lei, adică aproximativ 1000 de USD sau 700 de euro. După cum se ştie
sunt 315 mandate pentru Camera Deputaţilor şi 137 mandate pentru Senat, aşadar 452 de
mandate (plus 19 mandate acordate minorităţilor naţionale, în total 471 de parlamentari).
Deci, ca un partid să poată depune candidaturi în toate colegiile uninominale ar fi trebuit
să dispună de o sumă de cca 453.000 USD sau cca 316.400 Euro. Această restricţie a
făcut ca multe formaţiuni politice, chiar parlamentare fiind, să nu poată depune
candidaturi în toate colegiile. Pe de altă parte, în multe situaţii, acest criteriu a pus în
umbră calitatea candidaţilor şi a stimulat compromisuri cu lumea afacerilor, fapt care este
extrem de vizibil în calitatea umană a actualului parlament, precum şi în deficitul
profesional şi moral al instituţiilor pe care acesta le-a creat.
Intenţia vădită de a elimina din cursa electorală anumite candidaturi incomode o
putem sesiza şi din modul cum este reglementat un asemenea criteriu în alte state. Astfel
în ţări precum Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg,
Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria nu este cerută
candidaţilor şi partidelor constituirea unui astfel de depozit. În ţările în care este impusă
constituirea depozitului, sumele sunt mult mai mici decât cele cerute de legea română.
Singura ţară cu care ne putem compara, din acest punct de vedere, este Marea Britanie,
unde cuantumul sumei este de 500 de lire sterline, adică cca 700 de euro. Din păcate nu
ne putem compara şi la alte criterii.
În al patrulea rând, Legea 35/2008 este în contradicţie cu Ghidul şi în ceea ce
priveşte candidaturile independente. În condiţiile în care cota de încredere a partidelor
este grav compromisă, candidaturile independente ar putea să atragă un procent
semnificativ de voturi, lucru pe care autorii acestui cadru legislativ, după cum se vede, nu
l-au omis. Astfel şi în cazul lor s-a impus constituirea unui depozit bancar de 2500 de lei,
acesta putând fi rambursat cu condiţia obţinerii de către candidat a cel puţin 20% din
18
Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 278.
19
Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională. Studii constituţionale, Editura
Actami, Bucureşti, 1995, p. 141.
20
Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.
75.

9
totalul voturilor valabil exprimate în colegiul respectiv. Apoi, o altă condiţie constă în
depunerea unor liste cu semnături de susţinere reprezentând minim 4% din numărul total
al alegătorilor din colegiul respectiv, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru
Camera Deputaţilor şi 4000 pentru Senat. În nici o ţară membră a Uniunii Europene nu se
cere un număr atât de mare de semnături.21 Ghidul stabileşte un procent de 1%. Deşi
contradicţia este flagrantă, nici în această privinţă nu s-au remarcat măcar atitudini critice
din partea organismelor europene.
În al cincilea rând, printr-o altă dispoziţie, respectiv cea prevăzută la art. 8,
potrivit căreia alegatorul îşi exercită dreptul de vot în secţia de votare în a cărei listă
electorală este înscris, cetăţenii, aflaţi în ziua votării în alte localităţi, sunt practic
împiedicaţi să voteze. Deoarece pentru astfel de situaţii legea nu prevede vreo alternativă,
ea devine, cel puţin în privinţa acestei dispoziţii, neconstituţională, pentru că impune
restrângerea exercitării unor drepturi şi nu există, potrivit art. 53 din Constituţie, vreo
justificare pentru aceasta.
La alegerile care s-au desfăşurat în temeiul acestei legi, respectiv cele din 30
noiembrie 2008, mulţi cetăţeni nu au putut fi prezenţi din motive obiective în ziua votului
la domiciliul sau reşedinţa care figurează în buletin. Din raţiuni ce ţin de afaceri, sănătate,
studii, turism sau alte probleme aceştia nu au fost prezenţi în localităţile de domiciliu sau
reşedinţă, astfel ca au fost excluşi în mod arbitrar din categoria celor care îşi pot exercita
dreptul de vot.
În majoritatea ţărilor democratice, dreptul la vot poate fi exercitat oriunde pe
teritoriul lor. Acolo unde sistemul electoral este de aşa natură încât cetăţenii votează în
colegii sau circumscripţii electorale uninominale, sunt prevăzute căi alternative (vot prin
poştă, vot anticipat, vot electronic, urne mobile etc.) care să permită totuşi exercitarea
dreptului la vot pentru oricine doreşte să voteze, dar care, din diferite motive, nu este în
măsură să se prezinte la secţia de vot la care este arondat.
Am supus atenţiei doar câteva aspecte mai evidente ale actualului sistem electoral,
care ne permit să-l caracterizăm ca instrument în mâna forţelor politice care s-au succedat
la guvernarea ţării în ultimii 21 de ani şi care, culpabile fiind de starea de degradare şi
înapoiere în care a ajuns ţara, îl folosesc pentru a se menţine cât mai mult timp la putere,
împotriva declinului lor de credibilitate, urmărind, prin aceasta, pe de o parte să-şi
conserve privilegiile, iar pe de altă parte să facă inoperantă procedura prin care ar putea fi
traşi la răspundere. Nu cred c-ar putea exista o altă explicaţie pentru înverşunarea cu care
exponenţii acestor grupuri clientelare se opun procesului de democratizare reală a
sistemului electoral şi, ca o consecinţă a acestuia, reformarea întregului edificiu statal.
„Reforma statului”, atât de des invocată de exponenţii actualei puteri, a devenit un
concept desuet, tocmai pentru că este lipsit de fundament democratic şi, după cum se
vede, este folosit, exclusiv, în limbajul politic pentru justificarea unor decizii care, în
realitate, şubrezesc şi mai mult autoritatea statului.
Faptul că prevederile legii 35/2008, analizate mai sus, sunt gândite tocmai prin
prisma acestui interes, ne-o confirmă însăşi procedura de constatare a rezultatelor
21
În ţările membre UE, numărul de semnături variază, de regulă, de la doar câteva (Malta 4, Regatul Unit al
Marii Britanii 10, Grecia 12, Irlanda 30, Slovenia 50) până la câteva sute (Finlanda 100, Danemarca 150,
Germania 200, Luxemburg 250, Austria şi Belgia între 200 şi 500 - pentru Camera inferioara a
Parlamentului). Limita superioară a numărului de semnături este stabilită de Cehia 1000, Lituania 1000,
Polonia 1000, Spania 1% dintre alegatorii unei circumscripâii. Cel mai mare număr de semnături este cerut
de Bulgaria: între 1100 şi 2000, în funcţie de mărimea circumscripţiei.

10
alegerilor şi atribuirea mandatelor, concepută ca o ultimă soluţie în situaţia în care
celelalte metode eşuează. Capitolele X şi XI ale legii, ce reglementează această
procedură, prin confuzie şi lipsa de claritate, prin utilizarea unor formulări elucubrante,
alambicate, nu conduc la înţelegerea şi cunoaşterea operaţiunilor care trebuiesc
întreprinse pentru finalizarea scrutinului, respectiv atribuirea mandatelor. Însă, acest mod
confuz de reglementare le permite celor care gestionează procedura electorală să atribuie
mandate de parlamentar în mod discreţionar. Experienţa scrutinului din 30 noiembrie
2008 este cea mai elocventă dovadă în privinţa acestui mod de operare. După ce printr-o
campanie agresivă pentru susţinerea votului uninominal, ca fiind cel mai democratic
sistem, întrucât cetăţenii au posibilitatea să-şi desemneze direct reprezentantul în forul
legislativ al ţării, fără să se interpună partidele politice, electoratului din numeroase
colegii i-a fost dat să constate că opţiunea lui n-a avut nici o importanţă în atribuirea
mandatelor. Câştigători au fost declaraţi, în multe situaţii, ocupanţii locurilor doi, trei şi
chiar patru. În faţă acestor triste realităţi, când însăşi ideea de democraţie a fost
compromisă, cred că pentru nimeni n-ar mai trebui să constituie o curiozitate faptul că
cetăţenii îşi abandonează cel mai important drept politic şi anume dreptul la vot. De ce să
mai voteze dacă opţiunea lor nu-i luată în seamă?
Fără a mai supune atenţiei şi alte detalii, putem constata că România este departe
de a avea alegeri libere şi corecte aşa cum cere Constituţia şi practica democratică
europeană transpusă în Ghidul de care am făcut vorbire mai sus. Orice analiză atentă a
legilor şi practicilor electorale din România va confirma acest lucru. Consecinţa tuturor
acestor prevederi este deteriorarea gravă a democraţiei şi mistificarea voinţei politice a
cetăţenilor. Fără o intervenţie energică din partea instituţiilor europene abilitate, procesul
electoral va rămâne unul construit în acelaşi mod injust şi discriminatoriu, ce contrastează
izbitor cu sistemele electorale din ţările democratice. Este nevoie de o reformă profundă a
sistemului electoral românesc care nu se va putea face decât cu o asistenţă din partea unor
experţi europeni. Fără o astfel de expertiză, interesele de partid şi ignorarea standardelor
democratice minim necesare procesului electoral vor continua să se impună.

11