Proiectul strada Lapusneanu

AUTOR: VAL CONDURACHE

DATA PUBLICARII: 11/09/2006

E sansa noastra de-a conserva un fragment din Iasul de altadata, un soi de oaza in timp. Dar cum stim sa
distrugem, ca orice cultura adamica, urmele civilizatiilor cu insemn de noblete, ma tem ca si acest proiect va
esua, daca nu din indiferenta, atunci cel putin din dorinta de a nu si-l adjudeca cineva.
Proiectul "Strada Lapusneanu" e o utopie frumoasa, cu mult mai mici dimensiuni decit refacerea, dupa al doilea
razboi mondial, a Pietii Vechi din Varsovia, complet distrusa de bombardamente si reconstruita dupa planse si
fotografii de epoca. Si daca Piata Veche din Varsovia a fost reconstituita in intregime, din strada Lapusneanu,
altadata un Corso al Iasului evocat de Alexandru Paleologu, nu mai poate fi refacut decit un colt, acela dinspre
Astoria, pornind de la cinematograful Tineretului, Muzeul Unirii si terminind cu cinematograful Republica si Atelierele
UAP. Sint multe restituiri de facut. Cinematograful Tineretului a "ucis" un restaurant de epoca, dar acesta din urma
mai poate fi adus la fosta lui nobila conditie, pentru ca exista toata documentatia necesara. Cladirea Muzeului Unirii
este aproape finalizata. Cinematograful Republica a fost modernizat, din pacate, in anii '60-'70 cu un stralucit elan al
distrugerii. Inainte de razboi, sala se numea Trianon si, probabil din rusinea de a evoca consfintirea unui mare
moment al istoriei Romaniei, dupa 23 august 1944 numele i-a fost schimbat cu Maxim Gorki. Dupa 1965, cind politica
lui Ceausescu fata de URSS a fost una de relativa independenta (in fapt una de inchidere si izolare), Maxim Gorki s-a
transformat intr-un ostas al Armatei Rosii in transee ideologice (ceea ce, intr-o masura, a si fost de fapt) si
cinematograful a fost botezat Republica. In cazul acesta sint de facut doua restituiri dintre care prima e foarte usor de
facut: sala se poate intoarce oricind la numele ei de botez, Trianon, si nu vad ce sau cine ne-ar putea impiedica sa o
facem. A doua e de durata si presupune o investitie de anvergura: restaurarea macar a exteriorului, pentru ca, in
interior, o data cu modernizarea, au disparut lojile, arhitectura interioara nu mai poate fi refacuta decit daca distrugi
cu totul cladirea si o ridici de la zero dupa vechile planuri.

Orasul nostru traieste azi prin citeva cladiri emblematice, monumentale: Palatul Culturii, Teatrul National, Fundatia
Regele Ferdinand (actuala Biblioteca Centrala Universitara), biserica Trei Ierarhi, Manastirea Golia, Catedrala
Mitropolitana. Doar acestea mai amintesc de Iasul vechi, dar nicaieri nu mai exista macar un colt al orasului ramas
intreg (ma refer, fireste, la centrul orasului). Din nefericire, cele doua centre civice ale urbei, ridicate, primul in anii '60
in Piata Unirii, al doilea in anii '80 in zona Halei Centrale sint amindoua ratate. In locul unor spatii cu identitate si
personalitate s-au ridicat cladiri impersonale si peste toate, urite.

Deschid o paranteza. In anii '80, hala de peste, construita si ea dupa planurile arhitectului Jean Eiffel, a fost
demontata. S-a promis atunci ca va avea un alt amplasament. Stie cineva unde se afla depozitate piesele ei
componente?

Proiectul strada Lapusneanu e sansa noastra de-a conserva un fragment din Iasul de altadata, un soi de oaza in
timp. Dar cum stim sa distrugem, ca orice cultura adamica, urmele civilizatiilor cu insemn de noblete, ma tem ca si
acest proiect va esua, daca nu din indiferenta, atunci cel putin din dorinta de a nu si-l adjudeca cineva.

Strada Lapusneanu.  Veche strada de promenada a elitei Iasilor, corespondenta Caii

Victoriei din Bucuresti. Porneste din Piata Unirii si se termina in "Piata Mihai
Eminescu". A fost imortalizata de Mihail Sadoveanu in romanul ce-i poarta numele.
Iaşi, oraşul amintirilor
Strada Lăpuşneanu, văzută prin tunelul timpului

Există în Iaşi un spaţiu privilegiat, făcut parcă dinadins să păstreze intactă memoria neuitatelor
amintiri şi legende ale locului.

În oraşul cu cele mai multe biserici şi muzee, există strada Lăpuşneanu. Considerată a fi cea mai
veche stradă din Iaşi, Uliţa Sîrbească, "strada Veseliei" sau "strada Muzicii", cum i s-a mai spus
în vremuri demult apuse, era calea cea mai preumblată şi simandicoasă din Tîrgul Ieşilor.
Lăpuşneanu era strada promenadelor. Ce mai aminteşte astăzi de locul care odinioară era
paradisul dulciurilor, împărăţia cărţilor vechi, raiul lustragiilor şi al flaşnetarilor? Dar de boemele
grădini de vară unde nu doar junii vremii îşi petreceau serile?

Galeriile Anticariat -– o istorie palpabilă

O firmă cu iz medieval, ce se leagănă uşor în bătaia vîntului, aşezată deasupra "Galeriilor

Anticariat", ale neobositului colecţionar Dumitru Grumăzescu, încearcă să dea o notă de istorie
palpabilă locului numit cîndva "Uliţa Sîrbească". Intrăm în "casa" anticarului Grumăzescu. Un
clinchet zglobiu de clopoţel, ca un rîs de "fragedă copilă", ne întîmpină cînd deschidem uşa să
pătrundem în împărăţia vechilor cărţi, dar şi a obiectelor despre care se poate spune că au "văzut"
multe la viaţa lor. Pentru că a fi anticar nu înseamnă a vinde numai cărţi vechi, ci şi obiecte
antice. Aşa a hotărît, în urmă cu mai bine de un deceniu Dumitru Grumăzescu, omul pentru care
marile universităţi au fost oamenii cu părul argintiu, dar şi lecturile din Mircea Eliade care l-au
dus într-o lume trecută şi totodată prezentă. În timp, la "Galeriile Anticariat" s-au adunat cărţi
valoroase care păstrează în paginile lor scrieri alese, dar şi un miros tainic de slovă veche ce nu
poate fi descris în cuvinte. Tablourile, icoanele vechi, sfeşnicele, obiectele şi bijuteriile antice din
diferite materiale, un patefon la care bunicii ascultau şlagărele vremii, pendule vechi, diferite
instrumente muzicale, toate amintesc de o lume trecută în veşnicia istoriei.

La porţile unei lumi dispărute

Să ne imaginăm că, prin tunelul timpului, pătrundem în furnicarul vieţii de pe la 1900 a străzii
Lăpuşneanu.

Intrăm pisiceşte printre oamenii vremii, ca să nu-i deranjăm şi ne pierdem în coloanele de fete
din oraş, dar şi din satele învecinate Iaşului, care, într-o frumoasă duminică de vară participă la
Sărbătoarea Tinereţii. În cîntecul fanfarelor şi sub privirile fascinate ale trecătorilor frumos
îmbrăcaţi şi înşiraţi pe trotuare, tinerii aşteaptă să primească o floare de la fata căreia "prinţul" i-a
căzut cu tronc. Prin mulţimea de oameni se zăresc siluetele trase prin inel ale ofiţerilor cu
barbişon şi monoclu, oameni chipeşi şi eleganţi, cu mustăţi stufoase şi mănuşi în mîna dreaptă.
Unii părinţi, mai şugubeţi sau disperaţi şi-au urcat fetele în care trase de boi, pline de zestre şi
covoare peste care tronează o pancartă unde este scrisă dota şi numărul de hectare de pămînt pe
care le are viitoarea mireasă. Jupînii prăvăliilor de veşminte, fiind Sărbătoarea Tinereţii, scot la
defilare orchestre şi cîrduri de manechine, miri şi mirese, nuntaşi îmbrăcaţi în cele mai frumoase
costume ale firmei. Mesele din faţa magazinelor sînt pline cu tot soiul de pachete şi pacheţele,
frumos ambalate, cadouri pregătite pentru nuntă, cumetrie, mirese, naşi, prietene şi logodnice.
Spre seară, petrecerea se încheie cu o bătaie veselă cu flori între fete şi băieţi. Cînd lucrurile se
liniştesc, toţi cei veniţi la spectacol se pierd prin cofetăriile şi grădinile străzii, anume pregătite
cu muzici, ringuri de dans şi butoaie de bere ieftină, pentru a ciocni halbele şi pentru a urmări
bogatul joc de artificii care va lumina văzduhul.

A doua zi se revine la viaţa obişnuită. Flaşnetarii îşi instalează flaşneta în locurile lor cunoscute,
lustragii, aşezaţi sub ziduri umbroase şi înconjuraţi de scăunele, îşi deschid cutiile cu perii şi
felurite creme de văcsuit pantofii. Gălăgioşi, nu lasă pe nimeni să intre pe strada Lăpuşneanu fără
să aibă papucii lună.

Un hotel pentru feţe subţiri

Pentru că sîntem în alte vremuri şi trebuie să găsim o gazdă şi mergem la hotelul din
Lăpuşneanu, unde trag feţele subţiri ale timpului. La uşă tragem de mînerul unei sonerii primitive
ce acţionează o talangă în cabina portarului. Acesta, îmbrăcat în costumul lui de mareşal de
operetă, îşi face apariţia şi ne invită pe un coridor cu duşumeaua de scînduri, ce scîrţîie precum
clapele unui clavecin dezacordat. În hol, un fel de lampadar luminează anemic scările ce duc spre
camere. Odăile miros a levănţică, iar ferestrele sînt căptuşite cu cîrnaţi de pîslă şi smocuri de vată
pentru ca iarna să nu intre gerul. Cînd viscolul mătură nervos zăpada de pe stradă, iar crivăţul
vuieşte pe la ferestre, muşterii aciuaţi prin hotel se încălzesc cu un ceai fierbinte, iar paturile din
camere sînt înzestrate cu cîte două plapume.

Cofetăriile de pe strada Lăpuşneanu îşi aşteaptă clienţii cu cele mai gustoase delicatese. Şi,
iubitorii datului pe gheaţă cu patinele, la patinoarul înfiinţat iarna undeva în zona Gării, îngheţaţi
bocnă, dau năvală în cofetăriile bine garnisite cu băuturi fine, cu ceaiuri fierbinţi, dar şi cu
delicioasele preparate din ciocolată, frişcă, zahăr, mirodenii şi făină, la care se adaugă şi vestitele
dulceţuri.

Din nou cu picioarele pe pămînt

Nu că ne-am fi plictisit în acele vremuri, dar prin acelaşi tunel al timpului a trebuit să revenim în
zilele noastre.

Orice s-ar spune, strada Lăpuşneanu a rămas strada Lăpuşneanu. Cu legendele şi amintirile ei. S-
a auzit că edilii Iaşului vor să-i dea acestei străzi strălucirea şi aspectul de altădată. Ceva, ceva s-
a început. Au reapărut un grup de dughene-anticariat, s-au reînfiinţat vechile grădini de vară şi o
cofetărie celebră şi-a făcut apariţia. Dar sînt convins că ieşenii doresc ca în oraşul lor să existe
măcar o stradă care să readucă în actualitate parfumul unor timpuri pierdute în ceţurile
vremurilor.

Petru Iosipescu

Strălucirea pierdută a Străzii Lăpuşneanu

de Ioana Cioflâncă |  5 mai 2008

1  0  0  0 

Strada Lăpuşneanu, iniţial denumită Uliţa Sârbească, a fost una dintre cele mai circulate artere ale Iaşului. Acest fapt se datora, în mare
măsură, magazinelor şi localurilor elegante care, prin mărfurile lor de calitate atrăgeau permanent clienţii şi ofereau bună dispoziţie. FOTO:
DJAN Iasi
Strada Lăpuşneanu, iniţial denumită Uliţa Sârbească, a fost una dintre cele mai circulate artere ale Iaşu-
lui. Acest fapt se datora, în mare măsură, magazinelor şi localurilor elegante care, prin mărfurile lor de
calitate atrăgeau permanent clienţii şi ofereau bună dispoziţie.

Uliţa Sârbească
Uliţa Sârbească începea de la intersecţia uliţei Golia cu ulicioara ce ducea spre Sfântul Spiridon şi se
termina în apropierea bisericii Sfântul Neculai cel Sărac (aflată în zona actualei Case de Cultură a
Studenţilor).
În secolul al XVII-lea, Uliţa Sârbească se contura ca „un drum bătătorit prin purtarea oamenilor şi a vitelor
trăgătoare”, pentru ca, la mijlocul secolului următor, strada să devină o locaţie importantă pentru meşte-
şugari, negustori şi mici boieri.
Într-un catastif din 1755, pe această stradă erau consemnaţi  44 de proprietari, iar în 1774 pe Uliţa
Sârbească se găseau 27 de case, nouă dughene şi trei cârciumi. Fiind foarte circulată, uliţa a început să
fie podită cu traverse de lemn încă din anul 1763. Strada a început să-şi schimbe radical înfăţişarea abia
în veacul al XIX-lea, când vechile case au fost înlocuite de clădiri maiestuoase, cu două sau chiar trei eta-
je, care stârneau mirarea şi admiraţia trecătorilor.
Tot în acest secol, mai precis în 1873, Uliţa Sârbească şi-a schimbat denumirea în Strada Lăpuşneanu.

O stradă ca un mall
Strada Lăpuşneanu făcea, cu două secole în urmă, deliciul  împătimiţilor de cumpărături. Ca un veritabil
mall, oferea celor interesaţi cele mai tentante mărfuri. Aici îşi aveau sediul bijutierul Guillaume Natansohn,
care în fiecare dimineaţă obişnuia să meargă acasă la clienţii fideli cu ultimele noutăţi şi pietre preţioase
primite.
Wilhelm Gruchol patrona un magazin de croitorie şi articole vestimentare de lux. Alte magazine de
croitorie erau deţinute de francezii Martin şi M-me Gènie Fournel. Delpeche îşi încânta clienţii cu pălării
fascinante. Maugsch, Hirsch şi Finke ofereau cumpărătorilor noutăţi muzicale şi produse de papetărie.
Parfumuri cu esenţe delicate puteau fi achiziţionate de la Robert sau de la fraţii Petit. Băcăniile Ermacov,
Smirnov, Egor Ivanov încântau întotdeauna gurmanzii cu produse alimentare de calitate, dublate de
„serviciul prompt şi preţurile moderate”. Băcănia fraţilor Smirnov era foarte populară. Vasile Panopol îşi
amintea că la „ceasul sfânt al aperitivului” aceasta se umplea cu clienţi. Pe lângă civili, băcănia era
frecventată şi de ofiţerii regimentului de roşiori, care veneau adeseori în mare goană, îndrumaţi de
colonelul lor, „bombănind oarba disciplină care-i reţinuse atât de mult la îndatoriri”.

Paradisul dulciurilor
Celebre în epocă prin produsele lor savuroase erau cofetăriile de pe strada Lăpuşneanu. Cofetăria lui
Georges şi cea condusă de M-me Alexandre (Sfetcovici), de origine poloneză, erau frecventate de toţi
împătimiţii de dulciuri.
M-me Alexandre, pe lângă cofetărie, avea şi o grădină în care, vara, artişti, comedianţi şi cântăreţi
dădeau reprezentaţii. Cofetarul Pasini era renumit pentru îngheţata şi pentru „bombele sale glacè”. „Era o
îngheţată sub formă de bombe, după care... se topeau ieşenii”, aşa cum îşi amintea Rudolf Suţu. Nici
cofetăria elveţianului Richard Tuffli nu se lăsa mai prejos. Oferta de prăjituri, şase la un leu, era
imbatabilă, tentând de fiecare dată clienţii.
Doamnele şi domnişoarele care se întorceau după plimbarea făcută pe Copou erau servite în trăsură cu
produsele cerute. Cu timpul, aşa cum scria Vasile Panopol, „ele au început să pătrundă în local, spre
indignarea lumii de modă veche”.
Ora de întâlnire a dependenţilor de dulciuri şi conversaţii era 4 după-amiaza. Era momentul în care
Nabuco Sturdza, Iancu Rallet, Alecu şi Ştefan Gane, Lascăr Rosetti şi mulţi alţii se întâlneau la Tuffli.
Tonul convorbirilor era glumeţ : „Vorbe urâte nu se rosteau. Anecdotele, chiar cele mai picante, circulau,
povestite cu reticenţe”.
Tot pe această stradă se mai găseau: Coloseul Bragadiru, transformat mai apoi în restaurantul Elysée,
tipografia ziarului Opinia, Cercul avocaţilor, Casa Corpului Didactic, Agenţia Teatrală Braşcu, sălile de
cinema Elysée şi Trianon.

“Banda neagră”
La parterul Creditului Urban, Max, un fost chelner al restaurantului din gara Paşcani, deschisese un local
cu o vastă grădină care se întindea şi pe locul actualului cinema Republica.
În localul patronat de Max îşi avea sediul un grup de tineri petrecăreţi denumiţi, de cei mai puţin
binevoitori, „banda neagră”. Era compusă, în majoritate, din „cuconaşi din cele mai bune familii din Iaşi”.
Cum reacţiile şi convorbirile lor „nu erau pe placul paşnicilor consumatori”, le fusese rezervată o cameră
din dreptul ieşirii, pentru întâlniri.
Se pare că din această bandă, aşa cum afirma Panopol, făceau parte tineri din familii boiereşti cu tradiţie
şi aşa se poate explica şi indulgenţa obişnuiţilor localului.
Acestei bande slobode la gură şi libertine i se alăturau, din când în când şi bătrânii Grigore Kogălniceanu,
Alecu Cantacuzino Paşcanu. Fiul lui Vasile Pogor, Vasile Panopol, recunoştea la bătrâneţe apartenenţa
sa la „banda neagră”: „am făcut parte şi eu dintr-însa, măgulit, la vârsta tinereţii, de a fi primit la sfaturile
unor simandicoşi şi atât de deochiaţi prieteni”.

Reşedinţele celebre ale Străzii Lăpuşneanu

Dintre clădirile reprezentative de pe această stradă amintim pe cele deţinute de familiile Mavrocordat,
Walter, Lapedatu, Flachner, Drosu şi Istrati. Cea mai importantă clădire a străzii Lăpuşneanu la 1850 era
casa spătarului Nicolae Cantacuzino Paşcanu. A avut o istorie tumultuoasă şi mulţi proprietari de noto-
rietate. Din 1859 până în 1862, aceasta a fost reşedinţa  domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În 1866 i-a
aparţinut lui Nicolae Ghica Comăneşti şi lui Al. Barbu Ştirbey, pentru ca în 1886 clădirea să intre în
proprietatea Creditului Urban.
În timpul primului Război Mondial, între anii 1917-1918, clădirea a devenit, încă o dată, reşedinţă
domnească, adăpostindu-l pe regele Ferdinand. Astăzi este Muzeul Unirii. Vizavi de acesta se găsea
casa lui Nicolae Istrati, cunoscut militant anti-unionist. În epocă, cele două case au intrat într-un interesant
război al iluminaţiilor, în funcţie de evenimentele care favorizau fie tabăra unionistă, fie pe cea
separatistă.
Tăcerea aşternută asupra mişcării separatiste a afectat şi faima casei lui Istrati: aceasta a rămas în
picioare până astăzi, fiind transformată în spaţiu comercial, dar nicio inscripţie nu-i pomeneşte trecutul.
Demolările din perioada comunistă au lăsat strada Lăpuşneanu precum o dantură cu dinţi lipsă.
Municipalitatea a anunţat un proiect de regenerare urbană, dar acesta întârzie să se materializeze.
Strada şi-a pierdut strălucirea şi funcţionalitatea de altădată. Pentru vizitatorii care nu îi ştiu istoria, strada
Lăpuşneanu pare un loc obişnuit.