Simbolismul European

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului, a

romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.În
concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă,
urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială,
o lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi
expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la
sfârşitul secolului al XIX-lea.Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon
” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia
directă,vorbirea noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu
evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile
culturii,iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice. Numele curentului a fost
dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le
Symbolisme.

Trasaturi ale Simbolismului:Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire

numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este
foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea
poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu
narează,nu relatează.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul. Ei comunică mai ales senzaţii
(olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti. Prozodia: Marea inovaţie a
simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare
multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la
concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii
interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc
refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

Corespondenţele: sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea

fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul
mic)şi lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri. Cultivarea
sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de
simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).
Muzicalitatea: simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a
inefabilului, a sugestiei: „muzica înainte de toate” (Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii”
( Al. Macedonski ).
Teme si motive simboliste: tematica poeziei simboliste exprimă,în ultimă analiza,o atitudine
noncoformistă,de inaderentă la o lume prozoică. Natura:spre deosebire de poezia
romantică,natura nu mai este subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau
decor. Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;roşul,violetul,
galbenul,expresii ale starilor anxioase. Iubirea :Simboliştii nu încadreaza tematica iubirii în
contextul naturii.Cele doua elemente nu formează,ca la romantici,un tot. Instrumentele
muzicale:simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale,realizând
corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii
grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este funebru;fanfara trezeşte
melancolii; pianina, melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra
în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei. Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi
simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă. Primăvara
este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic strivesc nervii.

Charles Baudelaire (1821-1867)

Precursorul poeziei simboliste Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile
răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”,
„Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă). Charles Baudelaire se situează
la răspântia din care poezia se desparte de romantism, alegând definitv calea
modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând
perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva
societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul burghez.

„Baudelaire se găseşte , conştient şi lucid, la incrucişarea drumurilor dintre romantism

şi simbolism”(Sorina Bercescu).

Stéphane Mallarmé(1842-1898)

Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind
că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare.
Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o
esenţă ideală. Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „După-amiaza
unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.

REPREZENTANTI: - Verlaine
- Rimbaud
- Malarme
- Baudelaire (face trecerea de la parnasianism la simbolism)
 Simbolismul Românesc
Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului francez.Sincronizarea are mai
multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene.O
nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc
in Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea.În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris,
tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi
publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie în vers
liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative („Înmormântarea şi toate sunetele
clopotului”).În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele
simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de Albert
Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul
curent, pe care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole
teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de
poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.

Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape:

I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui Al. Macedonski la revista
Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski
susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite
apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura
romantică a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară,
care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se
afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în misterul universal.
Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.”
„Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă
relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.

II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui Ovid
Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea
de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii
şi a progresului în artă. Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un
monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este
prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română
preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în
accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.

III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore
obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă,
retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele
simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme
cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă
simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.

IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia
lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia
precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-
lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de
iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după
care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică
sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de
provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de
toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.

Simbolisti romani: Macedonski (teoreticianul simbolismului romanesc in articolele:“Poezia

viitorului”;“Logica poeziei”;“Decadentismul”.
Dimitrie Anghel
Stefan Petica
Elena Farago
Ion Minulescu
George Bacovia

1) TRASATURILE SIMBOLISMULUI
→ principala figura de stil este simbolul (cultivarea simbolului ca figura de stil
centrala)
Clasificarea simbolurilor:
a) spatiale: parcul, gradina
b) temporale: toamna, amurgul, ninsoarea, ploaia, zborul.
c) cromatice: culorile
d) vegetale si senzoriale: flori, copaci, parfumuri.
e) ale universului sufletesc: plansul, regretele, singuratatea.
f) estetizante (artistice): statui, lebedele albe, versurile, poezia, muzica, instrumentele
muzicale, pietre pretioase, matase, catifea.
2) → sinestezia este o gura de stil specific simbolismului, care consta in asocierea
mai multor senzatii intr-o imagine poetica unica.
Ex: “Flori albastre tremur ude, in vazduhul tamaiet”.
3) Muzicalitatea versurilor realizata prin:
a) tehnica refrenului
b) tehnica paralelismului sintactic.
4) Teoria corespondentelor
→ corespondenta = analogie, legaturi secrete intre eul poetic si univers.
In viziunea simbolistilor, poetul se comporta ca un magician care le simte, le
percepe, le transmite prin poezie,
5) Sugestia
- poetii simbolisti resping ideea limbajului discursiv (explicit); simbolistii exprima
vagul, imprecisul, pe care le sugereaza invitand cititorul la decriptarea mesajului.
Macedonski-teoretician al simbolismului.Primele idei care prefigurează simbolismul la romani
şi care incearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse in circulaţie prin revista poetului,
“Literatorul”. Chiar inainte de reconstituirea simbolismului ca şcoală, in Franţa, apar in această revistă,
incă din primul ei au de existenţă, 1880, articole de directivă, in care sunt expuse puncte de vedere
simboliste. De altfel Macedonski avea să-şi revendice mai tarziu, in 1889, printr-un articol intitulat “In
pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice
aceasta
cu mandrie şi despre mii din romani - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut
meritul de a fi intrevăzut din vreme intinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei
viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii incă - cei patru
intai citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, impreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea
provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel,
unul
dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel in numărul
din
august 1886, Macedonski publicase, intr-adevăr, patru poezii in limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine,
Guzla.
Incă in 1880 apăruse in literatorul articolul intitulat “Despre logica poeziei”, in care erau formulate
idei ce anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarme. Nu numai că se făceau apropieri intre poezie şi
muzică, dar se releva şi deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - işi
are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel,
nelogică la modul sublim”. Intrucat tot ce nu e logic e absurd, “logica poeziei e, prin urmare, insuşi
absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut in “Literatorul” din 15 iunie 1892, este articolul lui
Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism - se spune in articol - ca şi prin ins-trumentalism care e
“tot
un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă in instrumentalism locul imaginilor”, poezia “şi-a creat un
limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei…”.
După părerea poetului “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul, “ultimul
cuvant al geniului omenesc".
Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski in “Lite-ratorul”, ca
Despre poezie sau Despre poemă 1881, in care poetul pledează pentru concentrare şi sinteză lirică,
pentru poezia care să adune in ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante.
Teoretizand simbolismul, Macedonski a inţeles să-l şi promoveze stăruitor in literatura romană. In
numele acestui curent, directorul “Literatorului” a incurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia
romanească de pană atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce putea impresiona
prin neobişnuit şi bizar.