Cinci ani de razboi in Irak

Nicolae Filipescu Externe

n martie 2008 s-au implinit cinci ani de cand coalitia condusa de Statele Unite si Marea Britanie a
invadat Irakul, l-a inlaturat de la putere pe dictatorul Saddam Hussein si a instaurat o ocupatie
militara. Justificarile initiale ale declansarii razboiului impotriva Irakului au fost abolirea "pericolului
iminent pentru omenire" prezentat de regimul de la Bagdad, suprimarea aliantei dintre Saddam si
teroristii din Al-Qaida si prevenirea transferului de arme chimice, biologice si nucleare de la irakieni la
teroristii islamici. Ulterior, s-a constatat ca aceste "justificari", enuntate de liderii de la Washington si
Londra, se bazau pe dovezi dubioase, exagerate sau, pur si simplu, "fabricate".

Investigatiile meticuloase ale expertilor americani in decursul ocupatiei militare au demonstrat ca

armele de distrugere in masa erau inexistente, ca Saddam nu a colaborat cu Al-Qaida si ca regimul
din Irak nu reprezenta un pericol pentru lumea occidentala.

Conform scenariului preconizat de neoconservatorii de la Pentagon si de la Casa Alba, militarii ar fi

trebuit sa fie primiti de irakieni ca eliberatori, tara s-ar fi convertit la democratie si, cu asistenta
limitata din partea coalitiei, Irakul ar fi devenit un exemplu social pentru celelalte state din Orientul
Mijlociu.

Majoritatea irakienilor nu a primit bine ocupatia militara impusa de straini. Ostilitatea fata de
ocupanti s-a manifestat prin rezistenta armata si acte de violenta, in care 4.000 de americani si-au
pierdut viata, iar peste 27.000 de alti militari americani au fost grav raniti. Numarul irakienilor ucisi
de militarii din coalitie si de mercenarii "civili" americani este mult mai mare.

Alegerile libere organizate sub ocupatie au reafirmat antagonismul istoric dintre siiti, suniti si kurzi,
au agravat conflictele interetnice din Irak si au provocat campanii de "purificare etnica". 2,5 milioane
de irakieni s-au refugiat in strainatate, mai ales in Siria si Iordania. Alte 2,4 milioane au fost alungati
de la casele lor. Acesti "refugiati interni", in majoritate femei si copii, traiesc in conditii precare, fara
apa si electricitate, slabiti de subnutritie, maladii si saracie.

Razboiul din Irak a durat mai mult decat cel de-al doilea razboi mondial. Presedintele american
George W. Bush, cu o popularitate interna derizorie, incearca fara succes sa convinga populatia ca o
anumita "victorie" este inca posibila in Irak. Candidatii democrati care concureaza pentru functia de
presedinte la alegerile din noiembrie 2008 au promis ca vor pune capat ocupatiei militare din Irak si
ca vor retrage intr-un timp limitat trupele americane. Chiar daca noul presedinte va ordona
retragerea accelerata a militarilor, razboiul din Irak va costa America peste 1.000 de miliarde de
dolari.

Majoritatea oficialilor de la Washington este de acord ca o solutie militara "satisfacatoare" nu exista.

Prestigiul, statura morala si postura militara ale Statelor Unite au suferit din cauza razboiului din Irak.
Relatiile Americii cu Turcia s-au deteriorat considerabil. Rasturnarea regimului lui Saddam si
dominatia ulterioara a siitilor in guvernul de la Bagdad au amplificat influenta regionala a Iranului.
"Eliberat" acum cinci ani, Irakul s-a destramat in trei regiuni etnice necompatibile si a devenit
neguvernabil. Militiile locale, din teritoriile respective, nu sunt loiale guvernului central.

Relatiile cu Turcia

Cu 70 de milioane de locuitori, Turcia este cea mai importanta tara musulmana cu traditie
prooccidentala. Membra NATO, ea a fost un partener indispensabil pentru Statele Unite in decursul
Razboiului Rece. Situata intr-o regiune de mare importanta strategica, Turcia va continua sa aiba un
rol central in evolutia conflictelor nerezolvate din Orientul Mijlociu, din Balcani si din Caucaz.
Mentinerea Turciei ca aliat al democratiilor occidentale trebuie sa ramana un obiectiv esential al
guvernantilor de la Washington. Din nefericire, razboiul din Irak, stabilirea unui protectorat american
in Kurdistanul din nordul Irakului si politica administratiei conduse de George W. Bush in Orientul
Mijlociu au contribuit la degradarea relatiilor dintre SUA si Turcia.

Dupa ocuparea Irakului de catre coalitia condusa de Statele Unite, gherilele kurde conduse de
Partidul Muncitoresc Kurd au stabilit centre in Kurdistanul irakian si au lansat atacuri armate
transfrontaliere impotriva autoritatilor din Turcia. Fortata de opinia publica autohtona, armata turca
a organizat incursiuni militare impotriva teroristilor kurzi din Irak. La insistenta americanilor, aceste
incursiuni au fost limitate si de scurta durata. Astfel, interventiile militare ale turcilor nu au avariat
semnificativ bazele fortificate ale separatistilor kurzi, care sunt protejati de restul populatiei kurde
din Irak. Premierul irakian Nuri al-Maliki a avertizat Ankara sa nu trimita trupe in Irak si, neverosimil,
a promis ca armata nationala irakiana va elimina centrele teroristilor kurzi din Irak. In realitate,
guvernul de la Bagdad nu are niciun fel de autoritate in Kurdistan. Kurzii irakieni au armata proprie,
guvern separat si granita reala cu restul Irakului. Protectia acordata de Washington Kurdistanului,
razboiul din Irak si politica guvernului Bush in Orientul Mijlociu au degradat sever relatiile SUA cu
Turcia.

Sondajele de opinie au aratat ca, in 2008, numai 9% din populatia turca are o impresie favorabila
despre America si ca 83% dezaproba politica externa a presedintelui Bush. In 2000, SUA erau
percepute favorabil de 60% dintre turci. Aceasta perceptie negativa fata de Bush si fata de Statele
Unite reprezinta un dezastru strategic major pentru Statele Unite.

Influenta Iranului

Invazia coalitiei in 2003, inlaturarea lui Saddam Hussein si alegerile parlamentare organizate sub
ocupatie militara au adus la putere in Bagdad un guvern dominat de majoritatea siita a tarii. Agentii
iranieni si cea mai puternica militie siita, Brigazile Badr, au infiltrat serviciile de securitate irakiene
imediat dupa invazie, au stabilit dominanta in noua armata irakiana si au reusit sa controleze
majoritatea provinciilor din sudul Irakului. Brigazile Badr sunt asociate cu Consiliul Islamic Suprem din
Irak, partidul cu cel mai mare numar de deputati in parlamentul de la Bagdad. Nucleul conducator al
acestui partid a fost organizat la Teheran sub obladuirea ayiatollahului Ruhollah Khomeini.

Sprijinindu-l atat pe premierul proiranian Nuri al-Maliki, cat si, indirect, Brigazile Badr, guvernul
american a potentat influenta Iranului in Irak. Discret, guvernantii de la Bagdad si cei de la Teheran
au semnat acorduri de cooperare militara. In martie 2008, presedintele iranian Mahmoud
Ahmadinejad, detestat la Washington, a fost primit in vizita oficiala cu onoruri si deosebita
consideratie la Bagdad.

In ultimul an, incercand sa domoleasca reactia virulenta antiocupatie a irakienilor, generalul

american David Petraeus a negociat separat cu insurgentii suniti, le-a dat bani si le-a furnizat arme.
Miile de luptatori din noua militie sunita, fara loialitate fata de guvernul de la Bagdad, avanseaza
procesul de dezmembrare etnica a Irakului. In pofida presiunilor americane, guvernul Maliki nu a fost
dispus sau capabil sa ofere concesii sunitilor. Frustrati de inabilitatea lui Maliki de a promova
reconciliere interetnica in Irak, unii oficiali de la Washington insista ca America ar trebui sa se
debaraseze de Maliki si sa aduca la conducere un premier mai "pliabil". Din nefericire, ar fi dificil
pentru americani sa gaseasca o alta grupare siita, suficient de influenta, ca sa formeze un nou
guvern. Singura alternativa ar fi fost formatiunea condusa de nationalistul Moqtada al-Sadr, liderul
militiei denumite Armata Mahdi. Din nefericire pentru SUA, Moqtada este antiamerican.

Reintensificarea razboiului

In primavara anului 2007, ignorand opinia publica americana, presedintele Bush a trimis in Irak un
nou contingent de 30.000 de militari americani ca sa "pacifice tara". Intr-adevar, in ultimele sapte
luni, s-a observat o domolire a violentei in Irak. Evident, Bush a pretins ca descresterea nivelului de
violenta se datoreaza prezentei noilor soldati americani trimisi in Irak. Alti observatori cred ca
perioada de acalmie se datoreaza completarii actiunilor de "purificare etnica" si separarii siitilor,
sunitilor si kurzilor, a actiunilor americane de inarmare si sustinere a sunitilor care au intors armele
impotriva insurgentilor asociati cu Al-Qaida si, mai ales, a unui ordin al liderului siit Moqtada al-Sadr
catre Armata Mehdi de sub comanda lui, ca sa inceteze actiunile violente contra sunitilor si a
militarilor ocupanti straini.

In martie 2008, alarmati de popularitatea in crestere a lui Sadr, armata nationala irakiana i-a atacat
pe militienii loiali lui Sadr in mai multe orase din sud si in Bagdad. Premierul al-Maliki i-a avertizat pe
luptatorii din Armata Mehdi sa nu se lupte cu fortele de securitate ale guvernului irakian si sa depuna
armele. Moqtada, desi nu a renuntat oficial la incetarea ostilitatilor, a ordonat membrilor militiei
conduse de el sa nu predea armele decat unei autoritati care va impune expulzarea ocupantilor
straini. Intampinand o rezistenta puternica din partea loialistilor lui Sadr, guvernul irakian,
recunoscand posibilitatea unui esec, a solicitat participarea directa a trupelor coalitiei si sprijin
aerian.

Elicoptere si avioane cu si fara pilot au bombardat zonele controlate de Armata Mahdi. In schimb,
loialistii lui Sadr au lansat rachete si proiectile in Zona Verde din Bagdad, unde se afla sediul
guvernului central, Ambasada Americii si comandamentul fortelor de ocupatie. Dupa o perioada
relativa de acalmie, Irakul a revenit la starea de insurgenta impotriva coalitiei ocupante si de razboi
civil, in care diferite militii etnice se confrunta violent ca sa obtina avantaje politice, sa-si extinda
dominatia teritoriala si sa controleze resursele naturale ale tarii.
Concluzii

Cu siguranta ca populatia americana ar fi respins categoric propunerea lui Bush de a invada Irakul ca
sa-l inlature de la putere pe Saddam Hussein, daca ar fi fost informata ca razboiul ar putea dura mai
mult de cinci ani, ca ar costa peste 1.000 de miliarde de dolari, ca peste 4.000 de soldati americani
vor fi ucisi si 27.000 grav raniti. Invazia a provocat un val urias de ostilitate impotriva Americii in
lumea musulmana, a intarit Iranul si a destabilizat atat societatea irakiana, cat si intreaga regiune.

Ocupatia militara este respinsa de majoritatea irakienilor. Razboiul a devenit o adevarata tragedie
sociala, politica si economica in Irak. Credibilitatea, prestigiul si statura morala a Statelor Unite in
lume au fost diminuate. Este clar ca sistarea actiunilor militare contra irakienilor, retragerea
militarilor straini si implicarea tarilor vecine in rezolvarea conflictului din Irak sunt in interesul
national al Statelor Unite.

Unii membri din administratia actuala de la Washington resping idea retragerii trupelor coalitiei si
insista ca ocupatia militara din Irak trebuie continuata, deoarece, in caz contrar, tara ar putea plonja
intr-un razboi civil care s-ar putea extinde in intreaga regiune. Aceasta justificare "prin
inspaimantare" se bazeaza pe prezentarea ipotetica a unui scenariu defavorabil pentru care nu exista
dovezi. Din contra, retragerea ordonata a trupelor de ocupatie, alaturi de implicarea statelor din
vecinatate, ar putea crea conditii favorabile in care gruparile etnice antagoniste din Irak sa fie dispuse
sa acorde concesiile necesare pentru reconcilierea nationala.