Lect. univ. dr.

CARMEN LAZAR

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

1.Introducere în teoria generala a dreptului
2.Dreptul în sistemul reglementarilor sociale
3.Norma juridică
4.Izvoarele dreptului
5.Raportul juridic
6.Sistemul dreptului; elaborarea lui si aplicarea lui
7.Interpretarea normelor juridice
8.Statul si dreptul
Introducere în teoria generală a dreptului

În sistemul ştiinţelor juridice se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului
dreptului, trei grupe şi anume:
a) ştiinţele juridice teoretice globale
b) ştiinţele juridice de ramură şi
c) ştiinţele juridice istorice

Teoria generală a dreptului se înscrie în prima grupă din cele trei amintite. Teoria generală a dreptului,
ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice, s-a constituit în secolul al XX-lea, în prima jumătate a acestui
secol şi mai pronunţat după al doilea război mondial, deşi au existat şi preocupări mai vechi de
abordare teoretică generală a studiului dreptului.

(1) Teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu abordarea teoretică, generală, a dreptului în
întregul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare.
Deoarece teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea şi
integralitatea sa, studiază ordinea juridică în globalitatea sa, ea formulează definiţia dreptului,
conceptele şi categoriile specifice dreptului şi cu care operează toate ştiinţele juridice. De asemenea,
ea formulează o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu:
principiile legalităţii, ale supremaţiei legii, neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii:
“nimeni nu se poate scuza că nu cunoaşte legea “. Teoria generală a dreptului studiază, de
asemenea, metodologia de cercetare folosită de ştiinţa dreptului, precum şi corelaţia dintre drept şi
putere, dintre drept şi stat.

(2) Teoria generală a dreptului este, evident, o ştiinţă, întrucât ea operează cu concepte, teorii,
principii şi legităţi, dar are şi o importanţă practică, căci serveşte nemijlocit procesul de elaborare şi
aplicare a dreptului.

(3) Teoria generală a dreptului este, evident, şi o disciplină de învăţământ, având un caracter de
introducere în studierea ştiinţelor juridice. Această disciplin㠓introduce“ studentul în lumea
“dreptului“, îi deschide porţile universului juridic, al justiţiei, are rolul de a-l înarma cu o serie de
noţiuni, concepte şi definiţii inerente şi în studierea Dreptului Comunităţii Europene, în înţelegerea
noţiunii de stat de drept şi de făurire a democraţiei. Mai mult ca oricând, dreptul are o importanţă
covârşitoare pentru dezvoltarea societăţii noastre.

Conceptul de drept. Definiţia dreptului.

Pentru a răspunde la întrebările ce este dreptul şi care este esenţa şi care sunt particularităţile sale,
adică prin ce se deosebeşte de alte fenomene sociale cu rol şi funcţii asemănătoare în societate,
trebuie să ne însuşim o terminologie adecvată.
(1) Cuvântul drept şi corespondentele sale din alte limbi: droit, diritto, dereche, dereito, Recht derivă
din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită fără
specificarea conţinutului. În limba română, ca de altfel şi în numeroase alte limbi, termenul drept este
folosit în două sensuri şi anume: (a) ca ansamblu de reguli juridice de conduită sau normele juridice
din societate, denumit şi drept obiectiv şi (b) dreptul ce aparţine unei persoane (fizice sau juridice) în
temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv nu sunt
două noţiuni antinomice, aşa cum poate părea la prima vedere. Dreptul obiectiv nu vrea să însemne
că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi au o existenţă independentă de voinţa, interesul şi
conştiinţa oamenilor, aşa cum au legile şi fenomenele naturii. Dimpotrivă, dreptul obiectiv exprimă
voinţa şi interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate şi obiectivate în
norme juridice sub formă de legi sau alte acte apărate de puterea publică. Deci, când avem în vedere
ansamblul normelor juridice, indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului (legi,
obiceiuri, acte), avem în vedere dreptul obiectiv. Dacă vorbim însă de drepturile unei persoane (fie o
persoană fizică, fie o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei, terenului,
asupra firmei comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu etc., atunci vorbim de dreptul subiectiv pe
care persoana fizică îl foloseste si îl exercită. Evident, drepturile subiective sînt legate organic de
dreptul obiectiv, căci drepturile su- biective nu există fără a fi prevăzute în norme juridice. Evident că şi
existenţa dreptului obiectiv ar rămâne fără sens, dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin
drepturi subiective în relaţii interumane. Prin urmare, drept obiectiv şi drept subiectiv ca noţiuni
fundamentale de drept, nu numai că nu sunt antinomice, dar se condiţionează reciproc, adică:
drepturilor subiective le corespund obligaţiile juridice.

Trebuie să remarcăm însă că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează pilonul
central, deoarece spre el sau de la el iradiază toate celelalte manifestări ale fenomenului juridic cum ar
fi: teoriile, ideile, relaţiile şi drepturile subiective.

În unele limbi, pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar noţiuni diferite: law (drept
obiectiv) şi right (drept subiectiv).

Romanii distingeau între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv).

(2) Un alt termen ce evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic“. Etimologia cuvântului este
latinescul “jus“ (drept). Cuvântul “juridic“ este absolut indispensabil pentru a putea desemna
ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. Astfel, vorbim de acte juridice, raporturi
juridice, conştiinţă juridică, norme juridice, reglementare juridică, doctrină juridică, ştiinţe juridice, limbaj
juridic ş.a.

(3) Ce este prin urmare dreptul?

Dreptul este un ansamblu de norme sau reguli de conduită obligatorii destinate a reglementa
comportarea oamenilor în societate. Ele consfinţesc drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în
relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forţa publică.

Specificul acestor norme faţă de alte norme sociale, finalitatea sau scopul acestor norme, mecanismul
lor de acţionare în societate, legăturile dreptului cu statul, cu puterea publică, toate aceste aspecte se
constituie în tot atâtea ramuri şi capitole de drept. Omul nu poate trăi decât în societate şi orice
societate umană are nevoie de organizare, ordine şi disciplină. Regulile şi normele menite a organiza
convieţuirea oamenilor, a le armoniza şi orienta interesele constituie normele de drept. Evoluţia
societăţii umane a confirmat dictonul “ubi societas, ibi jus“ (unde este societate, acole este drept).
Aristotel spunea că omul este o fiinţă politică, “zoon politikon“. Omul, ca fiinţă socială, trăieşte într-o
colectivitate în care se formează anumite norme de conduită care la început au fost mai simple, mai
rudimentare, dar care s-au constituit încă din vechime în adevărate momente legislative. Aşa sunt de
exemplu: legile lui Manu, în India, Codul lui Hammurabi la evrei, Legea celor 12 table la romani, Legile
lui Solon la greci etc. Cu aceasta trecem la capitolul următor şi anume la “Apariţia şi dezvoltarea
istorică a dreptului“.

Primele norme de drept sau juridice, ce s-au impus mai întâi ca deprinderi, obiceiuri şi tradiţii, apar în
epoca primitivă. Erau impregnate de aspectul mistic, religios. Dar normele de conduită au evoluat şi
ele, adaptându-se vieţii sociale. Exemple de sancţiuni atunci când erau violate normele de convieţuire:
răzbunarea sângelui şi treptat expulzarea din gintă sau trib: răscumpărarea materială etc. Apariţia şi
formarea dreptului era, bineînţeles, un proces complex, dar primele norme erau difuze şi împletite cu o
mulţime de obiceiuri, datini, practici religioase etc.

Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc în ţările orientului antic şi în
antichitatea greco-romană, o dată cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Ca fenomen social,
dreptul este în evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor şi a particularităţilor spirituale ale
popoarelor. Clasificarea dreptului după criteriul istoric este convenţională, acest criteriu având în
vedere mai ales evoluţia societăţii. Dar evoluţia dreptului nu este aceeaşi în toate ţările, iar în cadrul
unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip. În dezvoltarea sa, dreptul
păstrează elemente de continuitate. Aşa se explică, de exemplu, existenţa în dreptul contemporan a
unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influenţa dreptului islamic într-o serie de ţări afro-
asiatice. Dezvoltarea puternică a relaţiilor internaţionale şi a colaborării internaţionale face posibilă şi
necesară apropierea şi influenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente pe glob. Cu
atât mai mult are loc o apropiere ce merge până la unificare între sistemele de drept ale ţărilor
cuprinse în diferite forme de colaborare internaţională cum ar fi CEE, care a dus şi la naşterea unui
sistem propriu de drept denumit dreptul comunitar pe care îl veţi studia şi voi în acest an începând cu
semestrul II.

Deşi abordarea studiului dreptului i-a preocupat pe oamenii de ştiinţă încă din antichitate, încercările
de elaborare a unei teorii generale sau enciclopedice datează din Evul mediu: în 1275, Wilhelm
Duvantis concepe lucrarea “Speculum juris“, în care autorul şi-a propus să armonizeze dreptul laic
cu cel canonic. Până la începutul secolului al XIX-lea, teoria dreptului a fost considerată o subdiviziune
a filozofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filozofi,
oameni ai bisericii sau politicieni. Influenţa spiritului enciclopedic de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
are efect şi pe tărâmul ştiinţelor juridice: ideile filozofice ale lui Schelling şi Hegel au creat un
fundament mai robust Teoriei generale a dreptului, care-şi propune să înlocuiască Filozofia dreptului şi
Dreptul natural, care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale speculativă. În acest sens,
un rol de seamă îi revine Şcolii istorice reprezentate de Friederich Karl von Savigni şi de Rudolf von
Ihering care au studiat atât originile dreptului cât şi esenţa şi legităţile ce-l guvernează. Alţi autori
importanţi, care au contribuit la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului ca ştiinţă autonomă, se pot
cita: Adolf Merkel, Victor Cousin, François Geny, Rudolf Stammler, John Austin etc.

Mircea Djuvara, jurist român de recunoaştere europeană (deceniul III al secolului nostru) considera că
enciclopedia dreptului studiază permanenţele juridice, adic㠓ceea ce este constant în orice relaţiune
juridică“.

Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului sau Enciclopedia juridică este întâlnită în
toate planurile de învăţământ din ţările europene, uneori sub denumirea de “Introducere în ştiinţa
dreptului“, iar în sistemul anglo-american “Jurisprudenţ㓠sau “Jurisprudenţă generală“.

Învăţământul juridic românesc este în România destul de vechi. Vodă Caragea reorganizează prin
1816 Şcoala Domnească unde îl numeşte profesor de drept pe logofătul Nestor, cărturar al vremii.
Regulamentul Organic înfiinţează un curs de legi cu şase discipline predate de Costache Moroiu.
Primul curs de drept tipărit în limba română şi păstrat a fost “Istoria dreptului românesc sau a
pravilelor româneşti“ şi a fost ţinut ca lecţie de deschidere în 1830 în Moldova, unde îşi va ţine în
1843 şi M. Kogălniceanu magistrala lecţie intitulat㠓Cuvânt introductiv în istoria naţional㓠(la
Academia Mihăileană).

În Moldova, facultatea de drept s-a înfiinţat în 1836 la Iaşi, datorită lui Grigore Ghica Vodă. La această
facultate va preda între 1856-1864 un curs de “Drept natural şi al ginţilor“ Simion Bărnuţiu, marele
învăţat ardelean, spirit enciclopedic şi jurist de mare valoare.

Un curs de Enciclopedia dreptului şi unul de Filozofia dreptului este predat şi la Facultatea de drept din
Cernăuţi. În Transilvania, Filozofia dreptului este predată încă înainte de Unire, la Cluj, de către Felix
Şomulo şi tot astfel la Oradea. Catedra a fost onorată de nume de prestigiu ca: Iorgu Radu, Cassiu
Maniu şi Eugeniu Speranţia, jurist, poet, filozof. Catedra din Bucureşti a beneficiat în cursul timpului de
nume ca: G. Mironescu, Basilescu, S. Longinescu, Mircea Djuvara şi D. Vălimărescu.