Sinuciderea

(studiu de Émile Durkheim)

Sinuciderea (Le suicide, 1897) este a treia lucrare importantă a sociologului francez Émile Durkheim,
importanță datorată abordării științifice riguroase a unui fapt social contemporan - creșterea frecvenței
sinuciderilor către sfârșitul secolului XIX. Unul dintre principalele merite ale acestei lucrări este de a fi
deschis perspectiva analizei sociologice, punând în evidență condiționarea sociala a judecăților morale.

Acest studiu cuprinde trei părți și anume: • Factorii extra-sociali • Cauzele sociale și tipuri sociale •
Sinuciderea ca fenomen social general

Durkheim precizează încă de la început că: „Sociologul are datoria să studieze cauzele prin intermediul
cărora este influențat grupul, iar nu individul izolat, de el se ocupă psihologii. Dintre factorii de
sinucidere la care se va raporta sunt aceia care își fac simțită acțiunea asupra ansamblului societății.
Rata sinuciderii este produsul acestor factori.”

Durkheim pleacă de la mai multe teorii conform cărora sinuciderea ar fi influențată fie de stările
psihopatice, fie de clima, fie de procesul imitației.

I. FACTORII EXTRA-SOCIALI

Sinuciderea și stările psihopatice Una dintre tezele abordate de Durkheim susține că sinuciderea este o
formă de nebunie, dar nu poate fi decât o nebunie parțială și limitată la un singur act. În terminologia
patologiei tradiționale, delirul cu arie restrânsă se numește MONOMANIE. Ex: monomanul simte nevoia
irațională și absurdă de a bea, de a fuma sau de a înjura, toate celelalte acte ale sale, ca și toate celelalte
gânduri, fiind de o riguroasă certitudine. Această teză a fost totuși abandonată, studii recente au
demonstrat că atunci când o facultate mintală este afectată sunt afectate și celelalte. Întrepătrunderea
lor este atât de mare pentru ca nebunia să o poată lovi pe una lăsându-le intacte pe celelalte. Concluzia
lui Durkheim a fost aceea că, dacă nu exista monomanie, nu are cum să existe nici o monomanie-
sinucidere, și deci că sinuciderea nu este o nebunie.
Clasificarea sinuciderii în funcție de caracteristicile esențiale ale nebuniei - după Jousset și Moureau de
Tours:

a) Sinuciderea maniacală – bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol, sau de o rușine imaginară
b) Sinuciderea melancolică – este legată de o stare generală de depresie, de tristețe exagerată; vede
totul în negru, plăcerile nu-l mai atrag; viața i se pare plicticoasă și chinuitoare; c) Sinuciderea obsesivă –
nu este cauzată de nici un motiv anume, nici imaginar, nici real, ci doar de ideea fixă a morții, deși știe
exact că nu are nici un motiv; d) Sinuciderea impulsivă sau automatismul sinucigaș – dorința de
sinucidere nu ese motivată, nici în raport cu realitatea, nici în funcție de imaginația bolnavului;

Între alienarea mintală propiu-zisă și echilibrul perfect al inteligenței, există o serie întreagă de trepte,
sunt diversele anomalii reunite de obicei sub denumirea de NEURASTENIE. Durkheim crede că dacă o
alterare profundă poate să ducă pas cu pas la sinucidere, o mai mică alterare trebuie să ducă la aceleași
efecte. Așadar, neurastenia este un fel de nebunie rudimentară ce poate constitui unul dintre factorii în
funcție de care variază rata sinuciderii. Temperamental, neurastenicii sunt predestinați suferinței. De
exemplu, pentru un nevropat, orice impresie este motiv de neplăcere, orice mișcare este obositoare,
nervii lui vibrează la orice atingere. Are tendința de a se retrage în singurătate, iar dacă trebuie să se
amestece în mulțime are toate șansele să încerce mai de grabă durerea decât plăcerea, și de aceea este
predispus sinuciderii. Ca urmare a sistemului nervos sensibil, ideile și sentimentele sale sunt într-un
permanent dezechilibru, iar într-o societate cu o organizare determinată, nevropatul nu se poate
adapta, el va căuta mereu ceva nou. Cu cât un sistem social este mai stabil, cu atât unui asemenea
subiect labil îi va veni greu să se adapteze. Chiar dacă neurastenia poate predispune pentru sinucidere,
ea nu are în mod necesar această consecință. Neurastenia este o predispoziție foarte generală, dar care
nu conduce la un act determinat, însă poate să capete formele cele mai diverse. Pentru a demonstra ca
sinuciderea nu este o consecință a neurasteniei, Durkheim a comparat numărul de internări în azilurile
psihiatrice a bărbaților și femeilor și numărul de sinucideri în rândul ambelor sexe. S-a constatat că, deși
sunt mai multe femei internate în aziluri decăt bărbați, acestea se sinucid mai puțin. Deci diferitele
forme ale neurasteniei nu au ca și consecința sinuciderea.

Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa. Ereditatea Concluziile la care a ajuns Durkheim au fost
că: 1. dacă există un determinism organo-fizic, de origine ereditară, din cauza căruia omul este
predestinat pentru sinucidere, acesta ar trebui să afecteze ambele sexe; 2. dacă sinuciderea ar fi
ereditară ar trebui să se manifeste în primii ani de viață, ori cazurile de sinucidere în rândul copiilor sunt
foarte rare.
Sinuciderea și factorii cosmici: • Clima și temperatura anuală Sinuciderea este minimă doar în sudul și
nordul Europei, în centru fiind mai dezvoltată. Unii cercetători au concis că zona temperată este câmpul
predilect al sinuciderii, dar încă nu se poate înțelege clar care este legătura între climă și sinucidere.
După părerea lui Durkeim influența de-a lungul anotimpurilor pare mai justificată („Omul părăsește de
preferință viața când îi este foarte lesnicioasă”) S-a crezut pentru mult timp că toamna este anotimpul
care favorizează sinuciderile, datorită faptului că este un anotimp cu umiditate ridicată și ceață în care
oamenilor le este greu să suplinească lipsa de căldură. Statisticile arată că din 1000 de sinucideri anual,
între 590 și 600 se comit în anotimpurile calde, și doar 400 în restul anului. În proporție de 76%,
anotimpurile se clasează în ordinea următoare: vară, primavară, toamnă și iarnă. Interesant este faptul
că acest clasament se aplică pentru toate țările. Durkheim a mai constatat că atunci când zilele cresc
repede, sinuciderile se înmulțesc (din ianuarie până în aprilie), când creșterea zilelor încetinește se reduc
și sinuciderile (aprilie-iunie). Aceeași corespondență se regăsește și în perioada de descreștere. Chiar și
în luni diferite când ziua are aproape aceeași durată există aproape același număr de sinucideri (iulie-
mai, august-aprilie). Totodată în timpul unei zile, sinuciderile ating recordurile în două momente:
dimineața și după-amiază, atunci când dinamica afacerilor este mai rapidă. Astfel, creșterea zilelor
permite creșterea activităților sociale

Imitația În analiza procesului de imitație, Durkheim ține neapărat să precizeze sensul cuvântului, și
importanța cunoașterii sensului de către sociologi. „Dacă dorim să ne facem înțeleși, nu putem să
denumim cu același cuvânt prcesul în virtutea căruia, în sânul unei colectivități omenești, se elaborează
un sentiment colectiv, acela din care rezultă adeziunea noastră la regulile comune sau tradiționale de
conduită și, în fine, aruncarea în apă ca o turmă pentru că o oaie a dat tonul. În prima serie de fapte
lipsește orice reproducere, în cea de-a doua, ea este doar consecința operațiunilor logice, judecăților și
raționamentelor, implicite sau formale, care constituie elementul esențial al fenomenului. Reproducerea
deplină nu este decât în al treilea caz, acolo, noul act fiind doar ecoul celui inițial.” Așadar, imitația apare
atunci când între un act comis de o persoană și reprezentarea și execuția acelui act de altă persoană nu
există nici o operație intelectuală. Imitația poate da naștere la cazuri individuale mai mult sau mai puțin
numeroase, dar nu are contribuție determinantă asupra înclinației spre moarte voluntară.

II. CAUZE SOCIALE ȘI TIPURI SOCIALE

Sinuciderea egoistă Durkheim numește alienarea de la obiceiurile comune EGOISM. „Omul nu poate trăi
dacă nu simte atașament față de ceva care să-l depășească [...] viața nu este suportabilă decât dacă îi
intrevedem rațiunea de a fi, dacă are un țel prin care să merite osteneala de a o trăi.” Atenția
sociologului s-a îndreptat felul în care diferite confesiui acționează asupra sinuciderii. Datele statistice au
arătat ca media sinuciderilor la un milion de locuitori, în rândul religiei protestante este de 190 de
sinucideri, pe când în rândul catolicilor și greco-catolicilor este de 58, respectiv 40 de sinucideri. Atunci
când într-o societate una dintre confesiunile religioase este în minoritate, rata sinuciderii scade datorită
faptului că acestea trebuie să-și impună un autocontrol mai sever și o disciplină mai riguroasă, pentru a
fi acceptați în societate. Dacă mediul protestant favorizează dezvoltarea sinuciderii, nu este pentru
faptul că religia protestantă privește diferit sinuciderea față de catolicism, ci datorită faptului că
protestantismul acordă mai multă importanță gândirii individuale și are mai puține dogme și practici
comune. „Superioritatea numerică a cazurilor de sinucidere în sânul protestantismului provine din faptul
că are o Biserică mai slab integrată decât Biserica Catolică.” O altă diferență între cele două religii este
dată de faptul că protestanții au fost și sunt mai mult preocupați de educație, iar sinuciderea este mai
răspândită printre oamenii mai bine educați. Un paradox este faptul că iudaismul numără cei mai puțini
sinucigași, deși la o mie de tineri 16% urmează studii superioare, pe când la o mie de tineri catolici 1,3%
sunt în universități, iar la o mie de tineri protestanți 2,5%. Acest lucru este explicat prin faptul că
iudaismul, în majoritatea țărilor Europene, este în minoritate, iar cum am spus mai sus, pentru a rezista
la ura pe care o stărnesc alte religii, se străduiesc să știe mai multe decât ceilalți pentru a se putea apăra
de opinia publică și uneori chiar de lege. Totuși practicile comune în rândul acestei confesiuni religioase,
nu lasă loc indivizilor de a acționa după bunul plac, de a gândi pentru ei. „O societate nu se poate
dezintegra fără ca, în egala măsură, individul să nu fie detașat de viața socială, fără ca scopurile lui să nu
devină preponderente față de scopurile comune, fără ca personalitatea lui să nu tindă a se plasa mai
presus de ființa colectivă.”

Sinuciderea altruistă „Când omul este detașat de societate, el se omoară cu ușurință, dar tot la fel de
ușor se omoară când este prea legat de ea.” Altruismul este definit în următorul fel: eul nu își aparține
deloc, el se confundă cu altceva decât el însuși, polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în
grupul din care face parte; individul este nediferențiat de semenii lui, nu este decât o parte din întreg,
fără valoare prin el însuși. Printr-o analogie la organismele vii, putem să ne explicăm sinucidera egoistă și
altruistă. Ceea ce este în exces duce la consecințe neplăcute, dar si ceea ce este puțin duce la aceleași
efecte. Propunerea sociologului, este aceea să consumăm totul cu măsură, atât cât trebuie. În diferite
culturi inefrioare, sinuciderea era văzută ca un act de vitejie, iar așteptarea morții era considerată o
rușine. Bătrânii chinuiți de boli preferau să își ia viața, femeile care rămânau văduve trebuiau să se
sinucidă pentru a își urma soțul; le fel se întâmpla și în cazul slugilor atunci când le murea stăpânul.
Aceste practici sunt impuse de către societate, iar omul își ia viața fără a fi neapărat obligat să o facă.
„Totuși aceste sinucideri nu au altă natură decât sinuciderile obligatorii. Convingerea de a nu ține la
propia viață fiind socotită o virtute, și încă una prin excelență, este foarte lăudat acela care renunță să
mai trăiască după cea mai mică solicitare a impreujurimilor sau chiar din simplă bravadă.” În societatea
contemporana sinuciderea altruistă își face loc în domeniul militar, diferența dintre cazurile de
sinucidere în rândul civililor și a militarilor cariază de la 25% până la 900%, iar rata sinuciderii creste
direct proporțional cu creșterea perioadei de încadrare. În acest fel putem concide că fiecare tip de
sinucidere nu este decât forma exagerată sau deviată a unei virtuți.

Sinuciderea anomică „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate agală, sentimentele și
energia individului, ea este și puterea care le reglează.” De obicei, atunci când într-o societate are loc un
progres economic sau un cataclism neprevăzut, rata sinuciderii crește. Orice perturbare a echilibrului
unei socități, chiar dacă duce la prosperitate, împinge la sinucidere. „Nevoile unui individ sunt infinite.”
Atât timp cât nevoile unei persoane sunt infinite, aceasta nu va putea fi niciodată pe deplin fericită.
Dezvoltarea industriei, progresele economice, depărtarea de la tradițional, depărtarea de forța care
suprimă „pasiunile”, a dus la căutarea altor idealuri, a unor aventuri, care devin riscante, spune Durkeim.
Eșecurile sporesc pe măsura riscurilor și astfel, rata sinuciderii crește. Atunci când o nevoie este
satisfăcută, apare alta și tot așa. Durkeim propune în acest sens ca „pasiunile să fie ținute în frâu” de
către rațiune. Dar în același timp recunoaște ca nu există această putere în om. Fiecare individ, dacă este
mulțumit de statusul pe care îl are în societate, nu se gândește să își ia viața. Cu cât oamenii dețin funcții
de subordonare, cu atât orizontul lor este mai închis, sunt mai cumpătați, nevoile lor sunt în
concordanță cu statusul lor social, dorințele sunt precise, iar ei sunt mai protejați împotriva sinuciderii.

III. SINUCIDEREA CA FENOMEN SOCIAL GENERAL

„Fiecare grup social are realmente o înclinare colectivă ce îi este carcateristică și din care derivă atracțiile
individuale, iar nu invers. Ceea ce conturează înclinarea respectivă sunt curentele de egoism, altruism
sau de anomie care ajută societatea în cauză, împreună cu predispozițiile pentru melancolie languroasă,
sau pentru renunțare activă, sau pentru oboseala exaperată ce reprezintă curentele acestor curente.
Aceste tendințe ale colectivității, penetrând la nivelul indivizilor, sunt cele care îi determină să se
omoare.” Intensitatea sinuciderii nu poat să depindă decăt de următoarele 3 cauze: 1. natura indivizilor
care compun societatea 2. felul în care ei sunt asociați, adică natura organizației 3. evenimentele
trecătoare care tulbură funcționarea vieții colective această intensitate se menține constantă în
societate pentru că „nimic nu a modificat nici felul în care sunt grupate unitățile sociale, nici natura
consensului lor, acțiunile și reacțiile reciproce rămân deci identice, prin urmare, ideile și sentimentele
care se degajă din ele nu au cum să varieze.”