Moromeţii este un roman al scriitorului Marin Preda.

Marin Preda a trebuit să-şi taie toate punţile de întoarcere spre ţărănie şi spre sat. Copilul,
tânărul poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generaţia sa. De la 10
ani îşi doreşte să nu mai fie ţăran. Însă viaţa avea să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti
ca om şi ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiţii
ţărăneşti. Ca şi în alte cazuri a altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este
anticipat şi pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din ţăranul Moromete un individ cu o
viaţă psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă, el creează un
ţăran inteligent, în măsură să conştietizeze, în modul lui caracteristic, dramele existenţei şi ale
clasei sociale din care face parte. Aspre, dure, polemice sunt aproape toate bucăţile din
volumul de debut, încărcate de un patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii
din ţărănie, a cuceririi vieţii şi carierei ca pe o pradă. Calul a fost scrisă cu o duritate pe care a
pierdut-o ulteior (a fost citită chiar în faţa lui Eugen Lovinescu care a recunoscut imediat
talentul lui Preda, dar căruia nu i-a smuls de cât un evaziv „Hm!....Descriptiv!”)

Povestirea care dă titlul volumului transpune mitul erotic în varianta rurală. Naratorul
povesteşte cu ironie binevoitoare turnirul ţărănesc în urma căruia flăcăul trebuie să-şi câştige
dreptul la fata îndrăgită: el îşi invită rivalul, pe Achim Achim, „în Pământuri”, pe câmp, unde
bătaia cu bâtele şi pumnii, în prezenţa martorilor, decide învigătorul.

Nuvelele volumului de debut interesează şi prin deschiderea caracteriologică în raport cu

opera capitală. Astfel, Ilie Resteu (În ceaţă) prefigurează tipul umilitului care acumulează
ofense, după care va izbucni în manifestări necontrolate. Pot fi decelate în atitudinea lui
semnele personalităţii lui Ţugurlan.

Dimineaţa de iarnă conţine, în embrion, finalul Moromeţilor şi intriga cărţii. In O adunare

liniştită se regăseşte povestea călătoriei pe care a făcut-o cândva eroul romanului la munte
împreună cu Bălosu ca să vândă porumb. Paţanghel, eroul acestei naraţiuni, seamnă uimitor
cu Moromete. Personajul devine aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului.
Paţanghel nu istoriseşte pur şi simplu, ci pune faptele în scenă, le regizează şi apoi le
interpretează. Paţanghel (porecla lui Moromete) este povestitor şi actor (cum se dovedeşte a fi
şi Moromete atunci când va face revista presei sau informare politică la fierăria lui Iocan),
pregătindu-şi meticulos efectele istorisirii. Amânările, ocolurile inteniţionate, suspansul
replicilor ţin de o anume plăcere a personajului de a-şi crea şi regiza o scenă, de spectacol cu
public. De la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu a obţinut efecte artisitice mai
savuroase din vorbirea personajelor, cum a făcut-o Preda. Simţul limbii vorbite, pe care puţini
prozatori l-au stăpânit aşa de bine de la Caragiale încoace – singurul său înaintaş pe linia
spiritului muntenesc al limbii. Dacă Mihail Sadoveanu şi Ion Creangă compliniseră artisitic
varianta moldovenească a mentalităţii rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică drept
novator prin plăcerea disimulării şi a „teatrului în teatru”, prin viziunea ironico-sarcastică şi
prin atmosfera colocvială a scrisului. Niculae, însoţindu-l mai târziu pe tatăl său într-o
călătorie asemănătoare, rămâne dezamăgit; întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiţi de
farmec. Moromete avea însă ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, avea
facultatea de a inventa semnificaţii acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse
celorlalţi

Marin Preda a vut intuiţia de a nu cuprinde în volumul de debut schiţa Salcâmul, apărută în
ziarul „Timpul”. De acest lucru îşi dă seama mai târziu. În Viaţa ca o pradă mărturiseşte că
salcâmul reprezintă pentru el o „legătură adâncă cu familia sa, care ar fi putut fi ucisă într-o
carte de nuvele”, „un cod care nu trebuia divulgat”, „o poartă spre o lume miraculoasă”.
Salcâmul lui Moromete este un simbol multivalent al aceste lumi, este un axis mundi, un
simbol al independenţei lui Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul
şi orice obiect de pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputând fi înstrăinate, şi de
aceea rezistenţa de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Dar salcâmul lui
Moromete mai poate avea un înţeles: este un semn de hotar şi, o dată ce va fi tăiat, se poate
ajunge la pierderea întregului pământ. Scena tăierii salcâmului este precedată de un bocet
funerar, prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Tăierea salcâmului constituie prima
fisură a spaţiului rural. Şi coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare şi cu deruta ce
îl cuprinde şi îl înstrăinează treptat pe Moromete. Mitul care începe este unul al destrămării,
semnificat prin tăierea salcâmilor şi prin uciderea cailor, mitul lui Moromete.

Avertisment sinopsis! Urmează detalii despre naraţiune şi/sau deznodământ.

În cazul în care credeţi că acestea v-ar strica plăcerea savurării poveştii, pe care nu o
cunoaşteţi încă, ar trebui să evitaţi citirea subcapitolului.

Romanul se deschide amplu, sub semnul unei temporalităţi blânde, cu memorabila fraza

„...timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare.”

Temporalitatea este însă drama personajelor lui Preda, deoarece ele trebuie să iasă din timpul
sacru/timp răbdător şi să intre în timpul profan/timpul istoriei, un timp al fatalităţii, ireversibil,
neîndurător şi nerăbdător. Primul roman se încheie tot sub auspiciile temporalităţii, însă al
unui timp ce nu mai are răbdare cu oamenii, precipitat, haotic, profan.

Romanul Moromeţii are ca temă satul şi ţăranul în perioada dintre cele două războaie
mondiale. Scriitorul caută să găsească un răspuns la problema, dacă mica proprietate
ţărănească poate rezista la presiunile relaţiilor de producţie capitaliste. Ilie Moromete
stăpâneşte în chip absolut peste o familie a cărei alcătuire prevesteşte parcă destrămarea: trei
fii din prima căsătorie – Paraschiv, Nică şi Achim, în timp ce Ilinca şi Niculae provin din cea
de-a doua. Tita este fata Catrinei - cea de-a doua sotii a lui Ilie Moromete, din prima casaorie.
Pentru a păstra unitatea familiei, tatăl este neînduplecat şi justiţiar.

Problema familiei patriarhale, a raporturilor din cadrul familiei sunt obiectul de studiu al
autorului. Familia ca nucleu al societăţii are în roman încă o organizare patriarhală. Moromete
este şeful familiei şi el decide. De aceea la masă el stă într-o poziţie semnificativă,
privilegiată, în capul mesei, mai sus, pe un prag. Cei trei fii din prima casatorie stau inspre
usa, Catrina, sta spre oale, avandu-i langa ea pe cei trei copii cu Ilie: Ilinca ,Niculae si
Tita.Familia lui Ilie Moromete este reconstituită, fiindcă el a mai fost căsătorit iar prima soţie
a murit. Băieţii mai mari, Nilă, Achim, Paraschiv sunt din această căsătorie, de aceea pentru ei
Catrina este mama vitregă iar Niculae frate vitreg. Cu aceeaşi ochi sunt privite Tita şi Ilinca.
Conflictul este aţâţat de sora lui Moromete, ga Maria, poreclită Guica, care sperase că Ilie nu
se va mai căsători, ea ii va crste cei trei copii si va avea grijă de gospodaria lui. Dar Ilie s-a
recasatoriet si i-a cumparat sorei sale un alt loc pe care i-a facut un bordei. Ea sustine ca locul
din spatele casei e al ei. Ea vine şi ia lucruri de prin casă fără să întrebe. Catrina îi interzice şi
de aici conflictul. Învăţaţi de Guica, cei trei fii mai mari vor pleca la oraş luând oile şi caii,
deci lovind gospodăria lui Ilie Moromete. La cauzele obiective derivate din relaţiile de
producţie capitaliste se vor adăuga şi cauzele subiective din cadrul familiei. În afară de
conflictul cu fii săi, Moromete mai are un conflict cu Catrina. Atitudinea lui contemplativă,
felul în care nu se zbate să obţină venituri suplimentare pentru familie, agravează contextul
social al familie lui Moromete.

La sfârşitul romanului „timpul nu mai avea răbdare”, Moromete îşi schimbă atitudinea şi,
după plecarea fiilor, face cărăuşie cu cereale, câştigă banii şi-i oferă fiilor plecaţi la Bucureşti,
ca să se întoarcă. Catrina află şi de aici conflictul, care va determina plecarea Catrinei de
acasă. În volumul al doilea, acţiunea se reia după zece ani, Moromete mai are doar pe Ilinca,
fiindcă Tita s-a măritat iar Nicolae a plecat la şcoală şi se va întoarce ca activist. Aflăm că fii
şi-au făcut un drum propriu. Paraschiv a devenit sudor la I.T.B., Achim şi-a deschis o prăvălie
cu banii de pe oi, iar Nilă a devenit portar la un bloc. Concluzia este că nucleul satului adică
familia patriarhală este supusă unei presiuni sociale şi se va destrăma.

Nicolae Moromete, în volumul al doilea, vine ca activist de partid în sat şi intră în conflict cu
nucleul comuniştilor arivişti din sat. Îl sileşte pe primarul Potloagă să-şi predea cotele de
cerale, ca să fie exemplu pentru ceilalţi, nu intervine în conflictul dintre Mantaroşie şi
Fântână, care se ceartă cine să fure de la moară, nu dă curs codoşelilor lui Isosică, care vrea să
devină secretar de partid. Prin atitudinea lui intransigentă îi descurajează pe ariviştii deghizaţi
în comunişti şi trebuie să părăsească satul. El pleacă la Bucureşti, unde fostul notar din sat,
care-l ajutase să intre în partid, deţine o funcţie importantă şi-l va sprijini să obţină un post la
seră ca să-şi contiunue studiile. El trăieşte drama omului cinstit, care a avut încredere în
lozincile comuniste şi este lovit tocmai fiindcă este cinstit.

Problema distrugerii gospodăriei patriahale de către relaţiile de producţie socialiste nu a fost

tratată de Marin Preda ci doar pusă în romanul Marele singuratic, care continuă ciclul
Moromeţilor şi în nuvela Desfăşurarea, care este o pledoareie pentru colectivizare. Marin
Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu,
modelul său literar: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a
fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa.”

Moromete Ilie este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pământ. Spre
deosebire de Ion a lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, Moromete nu
este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi
spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului :”Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă
independentă”. Ilie Moromete este primul ţăran filozof din literatura română. Relevantă
pentru această trăsătură este scena ploii, când Moromete ud până la piele, cugetă şi exprimă o
adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizând condiţia ţăranului în lume,
precum şi relaţia dintre tată şi copii. Dezamăgit de etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în
autoritatea de tată, se consolează spunându-şi sieşi că şi-a făcut datoria de părinte, ţinându-le
pământul până în momentul de faţă, deşi ei au fugit ca nişte trădători nevrând să-l muncească.
Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat
iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele, vrând să facă din ei oameni.
Disimularea este trăsătura definitorie a firii lui Ilie Moromete, evidentă în majoritatea scenelor
din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru firea sucită a
eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte
că e posibil să-l vândă, însă îi răspunde altceva, şi anume, că la noapte o să plouă şi că o să
facă o grămadă de bani, subînţelegăndu-se că s-ar putea să scape astfel de datorii, decât să taie
salcâmul. Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz
de necaz, conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de
realitate decât de ficţiune.
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui Ilie Moromete, el încercând să
tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral
construită de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocată de
Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţeleg greutăţile bietului ţăran. Mai întâi
Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele
la agent, se răsteşte la Paraschiv care nu se vede nicăieri, apoi se roteşte brusc pe călcâie şi
strigă „N-am!” – totul desfăşurându-se sub privire uluite, năucite ale agenţilor. Calm apoi se
caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-l însoţea
pe Jupuitu şi i se adresează supărat şi poruncitor „- Dă-mi, mă, o ţigară!” Plăcerea de a vorbi
este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta
la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, cu care
pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei. La începutul romanului, lui Moromete îi
plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că ar fi bine dacă s-ar ivi cineva... oamenii
însă aveau treabă prin curţi, nu era timpul de ieşit în drum. Auzindu-se strigat, se bucură.
Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl
copleşesc pe Moromete, aparent nepăsător, nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă
sau în drum, nu mai este auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut, nu mai este auzit
povestind, nu mai participă la adunările de la fierăria lui Iocan... Ilie Moromete avea să
semene cu capul de humă arsă, pe care il modelase cândva din lut Din Vasilescu. Schimbările
profunde produse asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra satului întreg,
„trei ani mai târziu avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea
răbdare.”

Ultimile capitole ale cărţii constiuie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui
ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata
cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete,
cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi fu
adus cu roaba acasă de nepotul sau. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concetrează întreaga
filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului:
„Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă.”

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Morome%C5%A3ii