Sunteți pe pagina 1din 20

Activitatea poetilor Vacaresti,desfasurata pe intinderea a trei sferturi de

veac, lasa o mostenire literara insemnata.Ea reprezinat nu numai o schimbare


de mentalitate fata de incercarile anterioare,dar si un inceput de afirmare a
spiritului nou,modern,in poezie.

Comentariu - In dulcele stil clasic - poetii Vacaresti

In Dulcele Stil Clasic

Poezia “In dulcele stil clasic“ a aparut in volumul cu acelasi titlu in 1970. Are aspectul
unei jelanii de iubire in stilul lacrimogen al poetilor Vacaresti. Secventele textului
urmaresc evolutia “idilei“, de la momentul aparitiei “domnisoarei“ la clipa revelatiei, la
formularea “idealului“ poetic si la revenirea in starea expectativa. Ultimul vers, rupt
din versul poemului, se transforma intr-o fraza “axiomatica“ de fixare a starii de “dor“
perpetuu, specifica poetului. Primul vers, ilustreaza menirea originala de concepere a
relatiei obiect-calitate, proprie autorului:“ Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de
domnisoara/ Dintr-o frunza verde-pala/ pasul tau de domnisoara“. Prima secventa se
transforma intr-un ritual de oficiere a intilnirii intre eul poetic si univers, intre relativ si
absolut. Secventa urmatoare cuprinde momentul de mazima tensiune lirica:“ O
secunda, o secunda/ eu l-am fost zarit in unda/ El avea roscata funda/ Inima-incet
mi-afunda“. Constient de unicitatea clipei traite poetul reduce comunicarea la cea mai
simpla forma, sustinind-o stilistic prin repetitie. Senzatia este de contiunua coborire,
de apasatoare tristete:“ Inima-incet mi-afunda“. Poetul plaseaza accentul tragic pe
substantivul “inima“ pentru a obtine perceperea durerii in afara spre “sine“. Secventa
a treia surprinde poetul redus la conditia de victima a propriei iluzii, dupa o afirmatie
ce ii apartine “aici” si “afara” la cumpana dintre gind si cuvint:” Mai ramii cu mersul
tau/ parca pe timpanul meu/ blestemat si semizeu/ caci imi este foarte rau”.
Condamnat la solitudine, el percepe viata ca o stare de “boala” sub semnul dorului
de moarte. Ultima strofa este o grava meditatie pe tema scurgerii ireversbile si inutile
a timpului, dublata de sanctionarea nimicirii omenesti:” Stau intins si lung si zic/
Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit si mozaic”.

IN DULCELE STIL CLASIC - NICHITA STANESCU - REFERAT

Poezia IN DULCELE STIL CLASIC face parte din volumul " în dulcele stil clasic
", căruia i-a dat şi titlul, si care a fost publicat in anul publicat în 1970.
Poezia " In dulcele stil clasic " este o modaliate prin care Nichita Stanescu parodiaza
fara ironie stilul clasic al poeziei traditionale fiind totodata o poezie "lirică galantă -
sinteză între elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui
Ienachiţă Vacarescu supusă de Nichita Stănescu unui tratament de regenerare-
caricaturizare” (Al.Ştefănescu)

Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezi; "Leoaică tânăra,


iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresivă ş buivcrsanlâ, în poezia "în
dulcele stil clasic", iubirea esle caricaturizată persiflată, minimalizată după modelul
liricii siropoase a poeţilor Văcăreşti
"Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnişoară.
Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnişoară. Dinlr-o pasăre amară pasul tău de
domnişoară.
O secundă, o secundă eu 1-am fost zării în undă. El avea roşcată fundă. Inima încet
mi-ăfundă.
Mai rămâi cu mersul tău parcă pe timpanul meu blestemat şi semizeu căci îmi pare
foarte râu.
Stau întins şi lung şi zic. Domnişoară, mai nimic pe sub soarele pitic aurit şi mozaic.
Pasul trece eu rămân."

Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o "leoaică tânără", o energie ce
poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare,
nesemnificativă.

Ideea poetică exprimă nepăsarea, indiferenţa jovială a oului liric pentru iubirea
efemeră şi convenţională.

Structura poeziei. Poezia este alcătuită din patru catrene şi un vers liber, ce se
constituie într-o concluzie referitoare la efemeritatca timpului în relaţie directă cu
sentimentul de iubire ("Pasul trece, cu rămân").
Prima strofă ilustrează ideea conform căreia iubirea suavă este o galanterie a naturii,
care a născut-o din mineral ("Dintr-un bolovan coboară"), ori din vegetal ("Dintr-o
frunză verde, pală"), sentimentul fiind exprimat printr-o metaforă care sugerează
efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tău de domnişoară". Aici viziunea
despre iubire este aceea de sentiment trecător, poetul nu mai este un "centrum
mundi" capabil să reordoneze lumea după legi proprii, ca în "Leoaică tânără, iubirea".

Strofa a doua
- plasarea iubirii într-o "înserare-n seară", sentimentul fiind perceput superficial şi
efemer ca un "pas de domnişoară", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o
pasăre amară". Versul "Pasul tău de domnişoară", care este o metaforă pentru a
exprima sentimentul de dragoste, este aproape un lait-motiv, fiind repetat de patru ori
în primele două strofe.

Strofa a treia
- se simte rasuflarea unui sentiment superficial, care durează puţin, numai "o
secundă, o secundă", din care cauză poetul are un ton persiflant, "inima încet mi-
afundă". Ca şi în "Leoaică tânăra, iubirea", sentimentul are conolaţii cromatice, "el
avea roşcată fundă", în cealaltă poezie iubirea fiind o "leoaică arămie".

Strofa a patra
- poetul se afla in ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem ("blestemat şi
semizeu"), deoarece el înregistrează ("parcă pe timpanul meu") trecerea iubirii care
nu mai este un sentiment profund ("mai rămâi cu mersul tău") şi de aceea nu simte
emoţie şi nici bucurie, "căci îmi este foarte rău", cu trimitere discretă către stările de
chinuri şi leşinuri provocate de dragostea din poeziile Văcăreştilor.

Ultima strofa
- este o grava meditatie pe tema scurgerii ireversbile si inutile a timpului, dublata de
sanctionarea nimicirii omenesti:” Stau intins si lung si zic/ Domnisoara, mai nimic/ pe
sub soarele pitic/ aurit si mozaic”.
Finalul poeziei inregistreaza resemnat trecerea timpului, raportata la aparentul
imobilism al fiintei: „Pasul trece, eu raman". Trecerea pasului a imbolnavit fiinta de o
„boala demiurgica": eul devine semizeu datorita sansei intalnirii, dar ramane
blestemat, condamnat la a numi nenumitul, ideea (platoniciana) de frumusete.
intalnirea ce se dovedise seducatoare e un „accident al semnificatiilor": pasul, semn
nonsalant al gratiei, il atinge fulgurant pe seducatorul sedus. Eliberarea de vraja
aproape erotica a „pasului de domnisoara" este iminenta. Drama separarii se
„indulceste" prin invocatia incantatorie: „Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul
meu".

Procedee artistice:
Sunt de natura convenţionala, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, în care
poetul se lamentează şi se văicăreşte.
Nichila Stănescu conferă însă modernitate stilului, prin metafora sugestivă a iubirii
("pasul lău de domnişoară"), prin epitetele inedite ("frunză verde, pală", "roşcată
fundă") şi prin ritmul şi muzicalitatea extraordinara a poeziei.

Mai multi istorici ai culturii romane au sesizat ca ardealul este mai mult epic si
demonstrativ, ( vezi manifestarile Scolii Ardelene, mai ales epopeea ‘Tiganiada’) in
timp ce Moldova si Tara Romananeasca ar fi mai degraba lirice, cu un plus de simt
teatral (dialogic) pentru cei din sud.

In consecinta, iluminismul a produs tratate, memorii si istorii ale natiei in Ardeal iar
contributia poetica a fost adusa de Costache Conachi in Moldova di de Vacaresti in
Tara Romaneasca.(Ienachita, cei doi fii ai sai, Alecu si Nicolae si fiul lui Alecu,
Iancu).

Formula lirica a acestora a fost apreciata in special de catre Nicolae Manolescu in


‘Istoria critica a literaturii romane’, drept neotrubadureasca, in masura in care ea are
elemente pe care le recunoaste in poezia trubadurilor si a t
ruverilor.
Exista o sensibiulitate de tip trubaduresc care nu e valabila doar pentru secolul XIII
definita prin : apetitul erotic, declaratii flamboyante, inclinatia spre juraminte si printr-o
retorica teatrala a suferintei (indragostitul-scal, bolnavul de dragoste).

Vacarestii sau Connachi sunt niste neotrubaduri, cu obiceiuri fanariote adica mai
putin dinamici, mai legati de confortul plin de moliciuni al iatacului.
Poezia neotrubadureasca este alimentata de o gandire cavalereasca, in sensul ca
femeia este vazut aca un castel care trebuie incercuit, asediat si cucerit si isi aliaza o
expresivitate melodramatica, in care centrala este metafora focului (ochii care ard,
sufletul care se perpeleste).

Sursele acestei poezii sunt in numar de trei.

In primul rand, este vorba de filonul folcloric romanesc cu situatii simple, ritm fara
complicatii, de 7-8 silabe.

In al doilea rand, ocupatia fanariota, crease o legatura mai stransa cu Orientul in


sensul ca, se vad bine motivele principale ale liricii arabe : fidelitatea, razbunarea din
dragoste, ideea metamorfozarii intr-un obisect intim iubitei.

In al treilea rand, fanariotii auaus s antaju unei relatii cu Occidentul, pentru ca grecii
gustau lirica galanta franceza. Discutam despre ceea ce se numeste in istoriile
literare ‘La petite poesie francaise’, caracteristica secolului XVIII, definibila prin :
exaltarea placerilor vietii, cantarea nurilor femeii, laudarea vinului ca esenta a vietii.

Se poate identifica insa si a patra sursa a sensibilitatii neotrubaduresti. In mostenirea


poeziilor de petrecere a vechilor greci, in special daca ne referin la Anacreon, bardul
vietii usoare si al hedonismului. De aceea, Vacarestii si Conachi au fost numiti
neoanacreontici.

Expresivitatea neangajanta este prima varsta a liricii romanesti, in care predomina


figurile galante de iatac, motivul chinurilor fericite si din punctul de vedere al lexicului,
diminutivele.

O a doua varsta a liricii romanesti este reprezentata de pasoptisti cum ar fi


Alecsandri sau Grigore Alexandrescu, la car accentul cade pe dimensiunea morala a
dragostei.

V trebui sa il asteptam pe Eminescu, in a treia etapa a liricii erotice romanesti pentru


a putea discuta despre dragostea ca religie, despre absolut si tragic in cuplu.

Ienăchiţă Văcărescu (1740 - 1797)

3 [Ce ai să-mi zici dă mândrie?]


Ce ai să-mi zici dă mândrie?
Eu n-aş fi mai vrut să fie.
Căci să-npotriveşte firii,
Şi legii, şi omenirii.

Om la om să să arate
Ca cum nu-i e ca un frate,
Tot cu rea dăosibire,
Face pă la toţi privire.

Cu turbare ca o vită,
Şi natura n-e urâtă
Aib-o cin` va vrea s-o aibă,
Cu-nţelepţii treabă n-aibă.
La inceputul paginii

4 [A socoti că poate]
A socoti că poate
Un om să facă toate
Oricâte va gândi,
Nu-i dus dă isteciune,
Nici semn dă-nţelepciune,
Şi n-o va dobândi.
La inceputul paginii

4 [De-a avea milostivire]


De-a avea milostivire,
Nu-i lucru pâste fire,
Şi cei ce au simţire
Nu pot tăgădui.
Iar firea arată
D-a fi nenduplecată,
Dă obşte desfăimată,
N-am ce povăţui.
La inceputul paginii

6 [La o-ntristare]
La o-ntristare
Amară foarte,
'Ncât cel ce-o are
Să-şi roage moarte,
N-ai ce să faci.

Nu-i mângâiere,
Nici e putinţă
Acel ce piere
Să-ţi dea credinţa,
Trebuie să taci.
La inceputul paginii

9 [Urmaşilor mei Văcăreşti]


Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.
La inceputul paginii

10 [Într-o grădină]
Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, să strică!


S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o ridică.
La inceputul paginii

12 [Amărâtă turturea]
Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,


Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde


Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,


Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,


Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică


Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,


Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!
La inceputul paginii

15 [Zilele ce oi fi viu]
Zilele ce oi fi viu
vrednic aş vrea ca să fiu,
Oftând, ca să te slăvesc,
dar cum poci să îndrăznesc?
Iscusit aş trebui
să fiu, să poci zugrăvi
Chipul tău care dă rază
soarelui, şi-l luminează.
Oi putea oare vreodată,
păn' nu merg pe lume-ailaltă,
Măcar pe scurt să-ţi vorbesc,
să vezi cum mă chinuiesc?
Oftările-mi sărcinează
pieptul, viaţa-mi scurtează,
Răpaus, viaţ-oi avea
numai Stixul când o vrea.

Texte culese din 'Poezia română clasică de la Dosoftei la Octavian Goga',


vol. I, alcătuită de Al. Piru şi Ioan Şerb, Editura Minerva, Bucureşti, 1976,
Colecţia Biblioteca pentru toţi

POETII VACARESTI

Despre autor şi Bibliografie


Poeţii Văcăreşti pot fi consideraţi adevăraţi precursori ai literaturii româneşti
moderne, alături de Costache Conachi. Ei sunt exponenţi tipici ai epocii în care
trăiesc, atât prin mentalitatea social-politică, cât şi prin literatura propriu-zisă.
Intervalul 1780-1840, cunoscut, în periodizările literaturii române, sub numele de
„perioada premodernă”, are anumite trăsături eterogene, diversificate, tipice unei
perioade de tranziţie. În această epocă, dominaţia otomană se atenuează, influenţa
occidentală este tot mai marcată, cărţile şi ideile apusene reapărând în circuitul
societăţii româneşti. Poeţii acestei perioade nu au o conştiinţă acută a condiţiei lor,
datorită lipsei unei tradiţii literare „laice”, ei nu sunt nişte profesionişti ai scrisului,
chiar dacă traduc şi imită, având o deosebită predilecţie pentru poezia de dragoste şi
fiind, totodată, influenţaţi de poezia neoclasică europeană. Pe de altă parte, datorită
caracterului lor adesea facil şi de o expresivitate apropiată de cea populară, multe
creaţii lirice intră în folclor, sub forma aşa-numitelor „cântece de lume”.
Ienăchiţă Văcărescu e descendentul unei vechi familii boiereşti, deţinând el însuşi
mai multe funcţii administrative (vistiernic, mare spătar, mare ban). Ienăchiţă
Văcărescu e autorul uneia dintre primele gramatici ale limbii române, Observaţii sau
băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti (1787). Aici
este enunţată limpede ideea latinităţii limbii române („limba rumănească urmează
limbii talieneşti şi celorlalte ce sunt asemenea acesteia, carele au începutul din limba
latinească”). De asemenea, Ienăchiţă Văcărescu elogiază traducerea Bibliei din
1688, propunând totodată o simplificare a alfabetului chirilic şi recomandând
îmbogăţirea vocabularului cu termeni din limba greacă. Terminologia gramaticală a
lucrării este imitată după limba italiană (soztantiv, adiectiv, propozitione, nume
propriu, neutru, indicativ, imperfectu). Ultima parte a gramaticii lui Ienăchiţa
Văcărescu e consacrată poeticii, expunând, în spirit clasic, principii de tehnică a
versificaţiei, ilustrate cu numeroase exemple, după modelul prozodiei antice şi
moderne. De asemenea, Ienachiţă Văcărescu a lăsat două dicţionare în manuscris
(turco-român, româno-turc, germano-român, româno-german). În domeniul istoriei,
Ienachiţă Văcărescu e autorul lucrării Istoria prea puternicilor împăraţi otomani, în
manuscris, alcătuită din două părţi şi relatând evenimentele între anii 1300-1791.
Relatarea are, adesea, un pronunţat caracter memorialistic, impunându-se prin
pitorescul detaliilor şi arta portretului expresiv, de coloratură morală. În domeniul
poeziei, Ienăchiţa Văcărescu cultivă modalităţi variate; scăpate de sub constrângerea
prozodiei rigide, savante, poeziile sale cultivă, totuşi, un anume convenţionalism
expresiv, dar vădesc şi prospeţimea contactului viu cu folclorul. Poeziile cele mai
reprezentative sunt: Într-o grădină, Amărâtă turturea, Spune, inimioară, spune etc.
Nu se poate tăgădui totuşi, că unele poezii ale lui Ienăchiţă Văcărescu au, dincolo de
timbru ori de accentele confesive, şi unele dominante didactice ori moralizatoare.
Mult mai bine individualizată, ca sensibilitate şi expresie lirică, e poezia de dragoste,
care „arată deja o sensibilitate obosită, crepusculară, curioasă la un spirit întemeietor
(...). Interogaţia a devenit o subtilitate a stilului, o convenţie rotită cu abilitate în
versuri, pentru a marca o sublimitate, o pasiune în grad maxim, incapabilă din pricina
propriei ei forţe să se exprime” (Eugen Simion). Poet cu o incontestabilă conştiinţă a
dificultăţilor scrisului, ce resimte, cum ar spune Flaubert, „les affres du style”,
Ienăchiţă Văcărescu a fost un spirit întemeietor, ce priveşte cu egală şi constantă
preocupare înspre latura morală a scrisului, dar şi spre pragul – limitativ,
nedesăvârşit, precar – al limbajului ce trebuie să întemeieze dicţiunea poetică, să
dea trup fiorului liric. Această latură a personalităţii lui Ienăchiţă e consemnată de
Eugen Simion, în Dimineaţa poeţilor: „Faptul că poetul se gândeşte să exprime
aceste legi morale prin poetice faceri arată că lângă conştiinţa morală stă trează şi
conştiinţa estetică. Ea întâmpină însă, cum s-a văzut, imperfecţiunea limbajului.
Ienăchiţă are, atunci, convingerea că naşterea poeziei coincide cu naşterea limbii
care încearcă s-o exprime (...). Sentimentul lui profund este că scrie prima literă a
alfabetului, stabileşte table morale, fundează o logică şi o estetică. Sentiment, încă o
dată, de întemeietor, hărăzit să devină model”.
Cărti de Poetii Vacaresti

Alecu VACARESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 1769 (?) - m. 19 nov. 1799, Tulcea.

Poet

Fiul lui Ienache Vacarescu si al Elenitei Rizu, prima sotie a acestuia.

Se stiu putine lucruri despre studiile urmate, dar e sigur ca ele i-au oferit cel putin
contactul cu culturile greaca si franceza. isi insoteste tatal, exilat de Mavrogheni, la
Nicopole (1788), apoi la Rhodos (1790). Ocupa cateva dregatorii: ispravnic de
Dambovita (1792), apoi clucer, mare clucer (1797); in 1798, e zahergiu pe 5 judete.
Viata personala a lui VACARESCU acumuleaza catastrofele, ilustrand parca
vindicatia unei providente infricosatoare: casatoria cu Elenca Dudescu, din care
rezulta trei copii (printre ei si poetul Iancu Vacarescu) e nefericita, incheindu-se prin
divort in 1797; cam in aceeasi vreme, VACARESCU intra intr-un acerb proces cu
mama sa vitrega, Ecaterina Caragea, pentru impartirea averii ramase de la Ienache
Vacarescu; in fine, culmea nenorocirii, e acuzat ca ar fi luat parte la asasinarea unei
matusi,Venetiana Vacarescu, de a carei fiica se indragostise. O jalba patetica,
adresata domnitorului Hangerli, il ajuta sa scape cu fata curata. Dar la suirea pe tron
a noului domn, Alexandru Moruzi, dusman inveterat al Vacarestilor, procesul e
redeschis, iar, de data aceasta, calomniatorul, Scarlat Campineanu, se dovedeste
mai puternic. Se pare ca VACARESCU e, in ultima instanta, condamnat si trimis sa-si
ispaseasca pedeapsa intr-o temnita mizerabila din Tulcea. Victima a arbitrarului
despotic, poetul isi va sfarsi zilele in conditii inumane, in pofida apelurilor disperate la
clementa si ajutor lansate mitropolitului Dositei Filitti si catorva prieteni.

Dupa toate aparentele, numai o mica parte a compunerilor lui VACARESCU a ajuns
pana la noi, ceea ce ne indreptateste sa credem ca ele trebuie judecate mai degraba
ca semnul, decat ca finalizarea unei vocatii. In orice caz, urmasii imediati, si nu
numai ei, i-au acordat nefericitului poet o cautiune care pune pe ganduri. In ochii
fratelui mai tanar, Nicolae Vacarescu, el intruchipa talentul si facilitatea creatoare;
pentru Vasile Popp era un adevarat „Ovidiu al romanilor"; Gh. Pesacov nu ravnea la
altceva, catre 1830, decat la titlul de „zelos imitator al prea stralucitului fruntas poetal
prea stimatului Alecu V."; dar pana si Odobescu scria in 1874: „Nu ma tem a zice ca
pana acum nici un poet roman n-a avut mai mult foc si mai multa gratie". Ca si ceilalti
Vacaresti, dar la un mod mai dramatic si cu mai multa aplicatie analitica,
VACARESCU desfasoara repertoriul bine stiut al declaratiilor de induplecare prin
complimente, juraminte de statornicie, oftaturi si lamentatii. Datorita barierelor
impuse de societate, desigur si nevoii de a complica jocul, poetul rafineaza emotia:
cultiva perifraza, antiteza si pretiozitatile de formulare, convertind cele mai simple
expresii ale iubirii in „concetti" si incalcite propozitii bizantine. Dragostea e prezentata
astfel in termenii uneii dependente absolute („a fi rob imi este fala"), puterea
sentimentului e masurata in suspine si grade de combustie launtrica („De lacrami
vars paraie/ Cu groaznica vapaie / Si sufletul imi iese / Da ohtaturi adese"), prezenta
si absenta iubitei declanseaza, deopotriva, seisme („Cand nu te vaz am chinuri/ Si
cand te vad lesinuri"). Don Juanul fanariot se afla intr-o dilema insolubila: sa se
arunce ca „pervaneaua" in vapaia iubirii, isi pierde aripile, sa se tina departe,
ingheata de frig, incat ceea ce-i ramane de facut e sa conjuge extremele: „sa arzi
traind, sa mori arzand". O mare subtilitate a flatarii apare in poezia Oglinda, axata pe
un vechi motiv anacreontic, tratat si de Petrarca: imaginea femeii adorate, asa cum o
reflecta oglinda, se situeaza, din cauza imposibilitatii materiei, mai prejos decat
oglinda ochilor poetului, care redau nu numai frumusetea tangibila, ci si armoniile
interioare. Aceeasi cazuistica intortocheata frapeaza in versurile grecesti, dedicate
diverselor obiecte de podoaba ale iubitei: un cordon, un turban, un saric - toate
pizmuite pentru sansa de a-i atinge pielea parfumata sau parul matasos. Placerea
artificiului si a lirismului decorativ o probeaza si incercarile de versificatie bi - si
plurilingva. Manierismul acesta clasicizant, in care galanteria pretiosilor se uneste cu
psi-hofiziologia safica a amorului si ardoarea petrarchista, pare sa exprime o
sensibilitate efectiv traumatizata si nu doar o conventie de stil. Convingatoare in
acest sens sunt cele doua satire in limba greaca. Una din ele. Tatal nostru parodiat,
denunta cu un puternic accent de dezgust coruptia si silniciile societatii fanariote.
Cea de-a doua satira expliciteaza rechizitoriul, intr-o viziune si mai sumbru
mizantropica. Individul e incercuit, victima a dezamagirilor de tot felul, tratat de
prieteni, de rude, de cei de deasupra si de cei de dedesubt, pana si de slujitorii
bisericii, cu ipocrizie, perversiune si rautate. Nimic nu e curat in lumea sublunara, nici
dragostea, nici prietenia: ca atare, impasul se anunta irevocabil. Sensibilizat de
abisul dintre aparenta si esenta, VACARESCU pare mai aproape de Rousseau, care
condamna orice deghizare a fiintei ca minciuna, decat de barochistul Gracian, cu
pledoaria sa in favoarea ostentatiei si disimularii. Intre o teorie care transforma
individul in personaj, aplicandu-i o masca, si o teorie care demasca personajul,
reducandu-1 la individ, VACARESCU opteaza pentru cea de-a doua, asadar mai
degraba pentru preromantism decat pentru rococo. Desi se grefeaza pe
anacreontism, cultivandu-i temele si procedeele, in spiritul unui clasicism epigonic,
inrudit cu „mica poezie a secolului al XVIII-lea, traiectoria lui VACARESCU incalca
zone diverse ale liricii. Prin retorica inzorzonata si exhibitio-nista, care rafineaza
vechile „topos"-uri petrarchiste, se apropie de manieristi. Vibratia acuta a sensibilitatii
si setea puritatii inaccesibile il instaleaza in vecinatatea preromanticilor. De fapt,
personalitatea lui VACARESCU ramane indecisa, captata intre limitele fluide ale unei
epoci, care-si cauta ea insasi fizionomia, nestiind incotro sa-si fixeze privirile.

OPERA

Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I. Papadopol,
Bucuresti, 1940; Poetii Vacaresti. Scrieri alese, ed. ingrijita de Elena Piru, introducere
de Al. Piru; Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar,
bibliografie si indice de C. Carstoiu, Bucuresti, 1982.

REFERINTE CRITICE

N. Iorga, Istoria, I-XVIII; I. C. Filitti in, Preocupari literare, nr. 1, 1936; G. Calines-cu,
Istoria; Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967; M. Ange-lescu, Preromantismul romanesc,
1971; P. Cornea, Originile; N. Camariano, in Manuscriptum, nr. 3, 1980; E. Simion,
Dimineata poetilor, 1980.

Iancu Văcărescu (1792-1863)

Portretul lui Iancu Văcărescu


Iancu Văcărescu(1792 – 1863), născut la Bucureşti – a fost un poet român
Fiul lui AlecuVăcărescu şi al Elencăi Dudescu.
A studiat cu un francez emigrant, Colson, apoi la Viena (1804-1810). Adept al formelor
înaintate ale manifestării dramatice, a sprijinit înfiinţarea teatrului grecesc dinBucureşti,
traducând Moartea lui Cezar, de Voltaire. Face parte din grupul poeţilor Văcăreşti care au
introdus elemente noi în poezia românească, au ajutat la studierea gramaticii limbii române,
au sprijinit cultura românească.
Familia Văcăreştilor este una din cele mai vechi din Ţara Românească, însemnată în istorie
atât prin rolul politic jucat de diferiţii ei membri, cât şi prin faptul că au existat în familie
mulţi poeţi şi scriitori.
“Activitatea poeţilor Văcăreşti, desfăşurată pe întinderea a trei sferturi de veac, lasă o
moştenire literară însemnată. Ea reprezintă nu numai o schimbare de mentalitate faţă de
încercările anterioare, dar şi un început de afirmare a spiritului nou, modern, în poezie.” (A.
Piru)
Primul membru al familiei care şi-a demonstrat talentul scriitoricesc a fost
Ienachiţă Văcărescu, cunoscut pe lângă contribuţia la cercetarea gramaticii limbii române şi
pentru următoarele versuri:
Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.
Fiul cel mare al lui Ienăchiţă, Alecu (1767-1799) a fost cel mai talentat dintre Văcăreşti, dar,
din păcate, cele mai multe versuri s-au pierdut, rămânând doar câteva trecute într-o
„condicuţă”, pentru că se considera poet doar pentru sine. A avut un sfîrşit spectaculos: a fost
condamnat la moarte sub acuzaţia că şi-ar fi otrăvit o mătuşă şi a trimis tuturor scrisori
disperate până în ziua execuţiei.
Opera sa, fără să fie lipsită de manierismul epocii, se remarcă prin cultul iubirii, scriind o
poezie languroasă, de alcov, cu oftaturi artistice. Elogiază femeia, chinurile fericite ale
dragostei, jurămintele, ca un adevărat profesionist al iubirii.
Femeia trădătoare este mustrată cu o cochetă alintare din partea poetului, care stăpaneşte stilul
de conversaţie erotică, cu imputări voalate, tachinări şi ameninţări. Într-o poezie graţioasă
dezvoltă motivul oglinzii care, din gelozie, nu reflectă întreaga frumuseţe a iubitei (Oglinda
când ţi-ar arăta…)
Alecu Văcărescu a scris poezii greceşti, semnate cu pseudonimul “ Vacarescologlu “, unele
influenţate de poetulRigas. Anton Pann le-a popularizat în volumul Poezii
deosebite sau Cântece de lume:
„În fruntea literaţilor profani ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea vom găsi, fără
îndoială, pe banul Ienăchiţă Văcărescu; dar alături cu dânsul stă fiul său cel mare,
clucerul Alecu Văcărescu, exilat din ţară şi dispărut în temniţele Turciei încă de pe la 1796”.

Din porunca domnitorului Alexandru Moruzi, Alecu Văcărescu este exilat la Tulcea. El moare
în închisoarea de aici, din cauza condiţiilor deosebit de aspre ce i-au fost impuse.
Iancu Văcărescu, fiul lui Alecu, a moştenit de la predecesorii săi talentul literar şi dorinta de a
ajuta cultura românească.
Fiind atras de ideile înaintate ale epocii, Iancu Văcărescu a participat la mişcarea de
redeşteptare culturală şi naţională, sprijinind totodată începuturile şcolii, teatrului si presei
româneşti.
A militat pentru introducerea invăţământului românesc în limba română şi a inaugurat prima
tipografie bucureşteană, tipografia de la Cişmeaua lui Mavrogheni.
A fost sprijinitor al tuturor iniţiativelor culturale şi literare ale vremii:
* membru al Societăţii Literare din 1827
* membru al Societăţii Filarmonice din 1833
* membru al Asociaţiei Literare din 1845
* a sprijinit teatrul si a tradus Britannicus de Racine
* a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819
* a sprijinit tinerii poeţi (a sugerat o indreptare a primelor versuri scrise de Ion Heliade –
Rădulescu).
Opera sa a fost reunită în volumele:
– Poezii alese – 1830 – Colecţie din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu – 1848
Chiar dacă a fost lipsită de strălucirea poetică ce emana din poeziile tatălui său Alecu
Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu a introdus cu timiditate structuri lirice noi, anunţând
pastelul sau meditaţia.
Specialiştii au afirmat că, în ciuda ecourilor de factura manieristă, reieşite din faptul că multe
poezii sunt idile cu personaje mitologice, Iancu Văcărescu a fost un poet de tranziţie între
neoclasicismul secolului al XVIII-lea şi romantismul paşoptist.
A scris printre primele sonete în limba română şi a inaugurat poezia ocazională pe teme
istorice.
Fiind un simpatizant al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul
poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure
cumplita tiranie Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”
Lirica din poeziile sale erotice este de factură neoanacreontică. Un exemplu în acest sens îl
constituie poeziile “O zi şi o noapte la Văcăreşti” şi “Primăvara amorului”. Se manifestă,
printr-un viu sentiment al naturii, tendinţa de a depăşi vechile canoane ale epocii.
Iancu Văcărescu a scris si balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile şi epigrame.
O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul
Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convenţională, dar cu detalii preromantice,
cum ar fi ruinele oraşului.
Vocile reprezentative ale criticii literare spun ca poeziile sale anunţau tonul „veselului
Alecsandri”.
A scris poeme filozofice cum este „Adevărul”, sub influenţa iluminismului. În consecinţă,
iluminismul a produs tratate, memorii şi istorii ale naţiei în Ardeal, iar contribuţia poetică a
fost adusă de Costache Conachi în Moldova şi de Văcăreşti în Ţara Românească. (Ienăchiţă,
cei doi fii ai săi, Alecu şi Nicolae şi fiul lui Alecu, Iancu).
Formula lirică a acestora a fost apreciată în special de către Nicolae Manolescu în “Istoria
critică a literaturii române”, drept neotrubadurească, în măsura în care ea are elemente pe care
le recunoaşte în poezia trubadurilor şi a truverilor.
Mai multi istorici ai culturii române au sesizat ca Ardealul este mai mult epic şi demonstrativ,
acest lucru reieşind şi din manifestările Şcolii Ardelene, în mod special din epopeea
“Ţiganiada”.
Moldova şi Ţara Românească au fost considerate mai degrabă lirice, cu un plus de simţ teatral
(dialogic) pentru cei din sud.
Există o sensibilitate de tip trubaduresc care nu e valabilă doar pentru secolul XIII definită
prin: apetitul erotic, declaratii flamboyante, înclinaţia spre jurăminte şi printr-o retorică
teatrală a suferinţei (îndrăgostitul-scal, bolnavul de dragoste).
Văcareştii sau Connachi sunt nişte neotrubaduri, cu obiceiuri fanariote adică mai puţin
dinamici, mai legaţi de confortul plin de moliciuni al iatacului.
Poezia neotrubadurească este alimentată de o gândire cavalerească, în sensul ca femeia este
văzută ca un castel care trebuie încercuit, asediat şi cucerit şi îşi aliază o expresivitate
melodramatică, în care centrala este metafora focului (ochii care ard, sufletul care se
perpeleşte).
Sursele acestei poezii sunt în număr de trei.
În primul rând, este vorba de filonul folcloric românesc cu situaţii simple, ritm fără
complicaţii, de 7-8 silabe.
În al doilea rând, ocupaţia fanariotă, crease o legatură mai strânsă cu Orientul în sensul că, se
văd bine motivele principale ale liricii arabe: fidelitatea, răzbunarea din dragoste, ideea
metamorfozarii într-un obiect intim iubitei.
În al treilea rând, fanarioţii au şi avantajul unei relaţii cu Occidentul, pentru ca grecii gustau
lirica galantă franceză. Discutăm despre ceea ce se numeşte în istoriile literare “La petite
poesie francaise”, caracteristică secolului XVIII, definibilă prin: exaltarea plăcerilor vieţii,
cântarea nurilor femeii, lăudarea vinului ca esenţă a vieţii.
Expresivitatea neangajantă este prima vârstă a liricii româneşti, în care predomină figurile
galante de iatac, motivul chinurilor fericite şi din punctul de vedere al lexicului, diminutivele.
O a doua vârstă a liricii românesti este reprezentată de paşoptisti, cum ar fi Alecsandri sau
Grigore Alexandrescu, la care accentul cade pe dimensiunea morală a dragostei.
În 1829, Iancu Văcărescu scrie un Marş pentru oastea naţională atunci înfiinţată:
Slava strămoşilor vestiţi
În cale vă aşteaptă,
La rând, românilor, ieşiţi!
Mergeţi pe calea dreaptă!
Acest marş al lui Iancu Văcărescu, atât de bine susţinut în ton bărbătesc şi în ce priveşte
accentul, ca şi în vocabular, ar fi de ajuns, se crede, pentru cine vrea neaparat să fixeze un
prim poet român modern, un poet care, cum spune un admirator absolut al lui Cârlova,
“sparge formulele unei tradiţii”, ar fi de ajuns, zicem, ca să-i acordăm lui Iancu
Văcărescu acest loc. Dar şi prin alte versuri ale sale, acest poet se arată că a trecut departe
peste cântecele lăutăreşti şi improvizaţiile anacreontice, peste poezia uşoară, sentimentală şi
senzuală.
Câteva dintre poeziile reprezentative ale lui Iancu Văcărescu, ar fi:
* Buna vestire (1821)
* Primăvara amorului
* Glasul poporului subt despotism
* La mincinosul
* Bineînţeleşii
* Cununa lui Cârlova
* Ielele
* Lui Grigore Alexandrescu
* Ceasornicul îndreptat
* Adevărul
* Peaza rea
* Frumuseţea ta
* Dorul deplin
* Adevărata iubire
* La o haină închisă până sus
* Pacea
* Stanţe la List
* La pravila ţării
* Moartea lui Cezar (de Voltaire)
* Ermiona (1834)
Iancu Văcărescu a scris şi balade, al caror punct de plecare trebuie sa fie în Bürger şi
în Goethe, deşi motivele sunt româneşti.
În Peaza rea se povesteşte o întâmplare a boierului, în calea căruia se ivesc multime de
piedici, în urma unui semn rău. Plouă grozav, o pădure arde. Prozaică în aparentă, poezia e
străbătută de fior fantastic, care e relevant in scena de noapte spectrală:
Dodată calul se încordează!
S-aruncă -n lături, se spaimantează!
Se svarcoleste! de frica multă,
Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă.
Ager descalec, vaz jos turtită
Albind o tramba învăluită!
Vantul statuse, ploaia-ncetase,
O raz-a lunei se arătase,
Cea cât o mince stârcită mică
O bleaznă mare-n sus se rădică,
P-obraz lăsate cărunte plete
Cu şerpi i-atârnă încovoiete,
Neagră la fată din ochi sclipeşte,
Nu se aude ce mormăieste.
În Ielele substanţa e burlescul satanic, descrierea breugheliană a ielelor într-o scenă de sabat:
Gheboasă, mică;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă;
Si cea mai bună
E cea nebună;
Toate pizmaşe,
De om vrăjmaşe,
Neruşinate,
Înverşunate;
Cât simt răcoare
Dau din picioare,
Toti dracii strigă
Ca să le frigă.
Una e chioară
C-un ochi de cioară,
Alta spetită,
Mult obosită;
Alta guşată
Tot ceartă cată;
Alta bârfeşte
Prea neghiobeşte:
Una gângavă
Stă pe gâlceavă;
Alta bogată,
Şchioapa-ngânfată;
Îndeosebi informaţia sa e italiană, în directia canţonetistilor şi anacreonticilor veacului XVIII,
de felul lui Savioli,Giovan Gherardo de’ Rossi si Iacopo Vittorelli.
Din Metastasio traduce La partenza. Pe de alta parte, se observă că răsfoia pe Escouchard-
Lebrun, pe Gentil-Bernard.
Titlurile abstracte ale poeziilor sale
(Adevărul, Călătoria, Neîncrederea, Pacea, Simpatia, Despărţirea, Imaginaţia,Judecata, Caleid
oscopul, Ochianul, Ceasornicul îndreptat, La pahar) aparţin poeziei didactice în general.
Încercările de a dezvolta proverbe fie şi în poeme simple, nu se pot despărţi de exemplul dat
de Moissy si Carmontelle.
Năvala divinitaţilor în Baccu, adevărat cântec de cramă, este de un pur stil renascentist:
Satiri, Fauni şi Menade,
Pan, Silvan, Hamadriade,
Poeţi, Eroi, Zâne, zei,
Care portu şi-l schimbase
Şi port de Baccanti luase,
Se află mulţi între ei.
Eşti al nostru, bine-mi pare,
În oastea biruitoare
De mult, să te-avem, vream eu!”
Toti aproape-mi se adună,
De ieder îmi pun cunună,
Baccu spune c-al lui sunt!
“Cu nectar, îmi zice,
Silen abia mă zăreste,
Dupa asin şovăeşte,
Strig-“aşa, draguţu meu!
-nchină”, Sfărăi boloboaca plină,
Prea voios pe Baccu cant.
Piesa memorabilă rămâne însă Primăvara amorului, dezvoltare a cunoscutului episod
anacreontic al ivirii şi adapostirii micului Amor. Poezia e un mare tablou câmpenesc, deschis
cu priveliştea imensă a Carpaţilor.
În perspectiva lor, poetul descrie câmpurile şi oraşul Târgovişte, tratând într-un colţ un detaliu
cinegetic şi zugrăvind întreaga geografie, înviorată de impulsia erotică, cerul cu stelele, apele
adamantine, păstorii jucând în jurul focurilor la răsunetul fluierelor câmpeneşti, caii
nechezând, boii călcând apăsat înaintea plugurilor, taurii, mieii:
Plăcute zbierări de turme
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
În poezia conceptuală, Iancu Văcărescu are vibraţie, dignitate. Stihurile făcute sub stema în
1818 (La pravila ţării) se întemeiază pe un umor trist de imagini: vultur degenerat în corb,
romanul în roman.
Ceasornicul îndreptat cultivă intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul sa treacă
repede peste clipele rele şi să lungească pe cele bune, versul bate imposibil ca o limbă de
pendul:
Tu! care vreme ne spui că trece, Ne-aduci aminte, des, moartea rece,
Vino acuma, ia-nvăţătură,
Schimbă nedreapta a ta măsură!
Ştii ticălosul om ce puţine
Poate să aibă ceasuri de bine.
Când iar asupra-i răul se scoală,
Când stăpâneşte război sau boală,
Vezi sărăcie, necaz, durere,
Când vezi primejdia în putere;
Atunci fă anul d-un sfert să fie.
Elegiile sale de o tonalitate sumbră, sunt reunite în volumul de “Poezii alese“.
Un poem “cerebral şi abscons” ( Paul Cornea ) este “Adevărul“, mesajul fiind meliorist: atât
saracia, cât şi robia trebuie scoase în afara legii.
Din limba germană traduce tragediile “Ermiona” (1834) şi “Regulu” (1834), precum şi
comedia “Grădinarul orb sau aloiul înflorit” (1836).
Baladele lui Iancu Văcărescu, “Peaza rea” şi “Ielele“, aflate sub influenţa incipientă în
literatura română a romantismului neguros, frecventat de Goethe sau de Biirger (” Lenore “),
prelucrează teme folclorice, ca şi Vasile Alecsandri puţin mai târziu, în “Baba Cloanţa” şi
“Noaptea sfântului Andrii”, sau Dimitrie Bolintineanu, în “Mihnea şi baba “.
Poezia “Ielele” se situează sub acelaşi spectru negativ, al dezlănţuirii puterilor ascunse ale
unei nopţi valpurgice: “Umbre se plimbă,/ Vântul se schimbă,/ Neguri s-adună,/ Maluri
răsună,/ Chiote!/ Tipete!/ Chicote!/ Urlete!/ Hurur brumb! Brumb! (bis).” Zgomotele se
prelungesc în tot universul: “Trec zgomotoase/ Scrâşniri dintoase,/ Fluieră/ Relele/ Dantera/
Ielele!/ Hurur brumb! Brumb!”.
Ielele sunt fiinţe fantastice care apar în toată splendoarea goliciunii lor, în toiul nopţii: “Cu
mac pe frunte,/ Păşesc spre munte/ în pielea goală’’
Contrar tradiţiei populare, care merge pe ideea perfeciţunii fizice a acestor fiinţe halucinante,
ielele din poezia lui Iancu Văcărescu sunt de o urâţenie grotescă: “Una e chioară/ C-un ochi
de cioară;/ Alta spetită,/ Mult obosită;/ Alta guşată…” .
Descrierea ielelor aminteste de tablourile lui Hieronymus Bosch: “Cea mai snovoasă/ E
ofticoasă;/ Şi cea mai bună/ E cea nebună;/ Toate pizmaşe,/ De om vrăjmaşe./ Neruşinate,/
înverşunate;/ Cât simt răcoare/ Dau din picioare…’’
Zgomotele scoase de puterile stihiale sunt redate într-un registru onomatopeic care exprimă
vacarm si cruzime: “Hârâie,/ Mârâie,/ Duduie,/ Zguduie./ Hurur brumb! brumb!”. Ielele sunt
premonitoare ale unor destine tragice: “Iar cand frâng cara/ Osând-amara!/ Foc şi pieire!/ Pe
omenire!/ Hurur brumb!”. Ielele au un efect nefast şi asupra întregii naturi: “Ard şi usucă/
Orice apucă./ Chiote!/ Ţipete!/ Chicote!/ Urlete!/ Fluieră/ Relele,/ Dantera/ Ielele,/ Capul isi/
Cleatana,/ Trupul îsi/ Leagana,/ Hâriâe,/ Mârâie,/ Duduie,/ Zguduie./ Hurur brumb! Brumb!”,
efectul produs fiind devastator: “Iar miaurlaire!/ Iar chiuire!/ Iar de turbare/ Râs! Vaietare!/
Hurur brumb!”.
Poezia este o aglomerare de tonuri surde, de întamplari terifiante, de schiţe portretistice
groteşti, cu efect răvăşitor asupra naturii înconjurătoare. Lumea, supusă invaziei forţelor
primare, stihiale, este cuprinsă de o înfiorare cumplită, efectele poetice fiind usor decelabile în
timpul lecturii.
Considerat drept unul dintre primii poeţi deschizatori de drumuri ai literaturii române, Iancu
Văcărescu moare în 1863. În memoria lui, astăzi, în România sunt multe instituţii culturale
care îi poartă numele.
Dimineaţa poeţilor a lui Eugen Simion, care este considerată “cel mai reeditabil volum de
critică literară” îi descrie pe poeţii Văcăresti ca fiind sensibili la Istorie.
La cumpăna dintre veacurile XVIII si XIX se poate vorbi despre o adevărată şi original
renaştere spirituală naţională, generată de scriitori ai acestor meleaguri, care au aşezat
temeliile moderne ale limbii române:Ienăchiţă, Nicolae şi Iancu
Văcărescu, Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru
Vlahuţă, Ion Ghica, Ion Alexandru Brătescu Voineşti, Iancu Constantin Visarion, Elena
Văcărescu şi Smaranda Gheorghiu (Maica Smara).
Pornind de la ideea că „orfismul este o constantă, mai mult sau mai puţin vizibilă, a poeziei
dintotdeauna”, Margareta Curtescu în eseul său Eternul Orfeu. Reflexe ale mitului orfic în
poezia românească, apărut la Editura Ştiinţa, 2005, adoptă o perspectivă a omului de ştiinţă
literară aflat la „sfârşitul istoriei”, a exegetului care cumulează diversitatea informaţională.
Stăpână pe schimbările de viziune asupra poeziei şi a procesului de creaţie în câmpul istorico-
literar, cu un arsenal livresc apreciabil, autoarea surprinde multiple manifestări ale arhetipului
orfic în scriitura unor poeţi de diferită paradigmă. Cu fiecare parte, cercetătoarea reia şi trece
printr-o nouă grilă (ontologică, culturală, scripturală), repercusiunile mitului orfic asupra
creaţiei românilor.
De la preromantici la postmoderni, de la poeţii Văcăreşti, G. Asachi şi Mihai Eminescu la
M. Cărtărescu, N. Ţoneş.a., mitul antic grefat pe spiritualitatea română irizează valenţe
spectaculoase.
Surse:
http://ro.wikisource.org
http://www.crestinortodox.ro
http://www.poezie.ro
Ienachita, cel mai cunoscut dintre poetii Vacaresti (17407-1797), se trage dintr-o veche familie de
boieri pamanteni, a carei origine merge in istorie pana la Dan, voievod al Fagarasului, nepot de sora al
lui Negru-Voda, intemeietorul legendar al Tarii Romanesti. in 1215, fiul lui Dan, Neagoe Vacarescu
cobora spre Campulung si punea stapanire pe douasprezece sate de pe valea Dambovitei, ctitorind in
fiecare dintre acestea cate o biserica. Numeroasa familie a avut participanti la evenimentele istorice de-a
lungul timpului, pana in perioada fanariota, cand Stefan, tatal lui Ienachita, vornic de Targoviste,
casatorit cu o nepoata a lui
Ion Neculce, este otravit, impreuna cu fratele sau, din ordinul domnitorului Constantin Cehan-
Racovita. Poet, filolog, istoric cultivat si erudit, Ienachita Vacarescu este autorul primei gramatici a
limbii romane tiparita in romaneste, "Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si
oranduelelor gramaticii rumanesti", scrisa pe la 1780, o data cu aceea a lui Samuil Micu si Gheorghe
Sincai, si publicata la 1787. Ca poet, ramane in constiinta literara a vremii si in posteritate prin cateva
poezii, "Amarata turturea", "intr-o gradina", "Spune, inimioara, spune" si, desigur, prin vestitul
sau "testament" literar, "Urmasilor mei Vacaresti!".

Urmasilor mei Vacaresti!


Ienachita Vacarescu lasa urmasilor sai un testament memorabil, de o mare valoare morala si patriotica,
aceea de a conserva si pastra "cresterea" limbii romane literare: "Urmasilor mei Vacaresti!/ Las voua
mostenire:/ Cresterea limbei romanesti/ Si-a patriei cinstire." Poezia este un adevarat crez al vietii
scriitorului: cresterea limbii romanesti e un deziderat emblematic, care constientizeaza valoarea culturii
poporului roman si a literaturii acestuia. Literatura devine astfel o oglinda fidela a trecutului si a
viitorului.

Vatra fara jar de suflet


Teodor Seran

In urma cu 130 de ani, o copila cu ochi inteligenti si luminosi pasea visatoare prin parcul conacului de la
Vacaresti. Dincolo de umbra arborilor cu coroana deasa, se opri sa priveasca valea Dambovitei. In vatra
Vacarestilor poposise o toamna aurie si blanda. In zarea indepartata, cerul senin ascundea sub mantia
albastra verdele tomnatic al campiilor. Pentru o clipa simti ca timpul se opreste in loc, asteptand o
minune. La marginea dintre cer si pamant aparu din adancuri o coroana de aur care urca stralucind pe
cerul albastru. O bucurie imensa o cuprinse pe copila, care batu incantata din palme. Coroana de aur
stralucea pe deplin in inaltul cerului. Deasupra padurii se starni un vuiet amarnic si coroana de aur se
prabusi, in mii de farame, in tumultul apelor. Din ochii copilei Elena izbucnira lacrimi fierbinti. O ursita
napraznica tocmai isi incepuse menirea.

Sarbatoarea din vatra Vacarestilor


Pe scena ridicata in parcul Vacaresti formatiile de dansatori din Aninoasa, Dragomiresti si Produlesti danseaza cu
foc. Braul pe opt si braul pe sase. Sarba ca la Runcu si sarba ca la Malu cu Flori. Ca la Breaza si hora de la
Cornatel. Si iar braul pe opt. Batranii din parc aplauda. Inima le bate mai puternic, obrajii se coloreaza in rosu si
parca simt ca la spectacol a venit si tineretea lor navalnica. La Vacaresti se desfasoara „Zilele Comunei”.
Caracterizarea generala a unor astfel de manifestari: „sarbatoare si voie buna!”. Lumea aplauda. Au urcat pe
scena cunoscutii interpreti de muzica populara, care fara indoiala sunt si cei mai indragiti. Undeva, in spatele
scenei se zaresc niste ruine. Sunt zidurile fostei biserici de pe conacul Vacarestilor. Atat a mai ramas din vatra.
Trei ziduri vechi si triste.

Dinastia poetilor
Timp de peste un secol, intre 1740 si 1850, spiritualitatea romaneasca a fost dominata de geniul poetilor
Vacaresti. Ienachita Vacarescu, cu cei doi fii, Alecu si Nicolae Vacarescu si cu nepotul Alecu Vacarescu au
reprezentat o stralucitoare stea in patru colturi care a luminat cultura din Tara Romaneasca. Cei patru precursori
ai iluminismului si ai poeziei romanesti si-au asumat rolul ingrat de deschizatori de drumuri care este intotdeauna
supus criticilor si erorilor. Spiritul cultivat al celor patru boieri le-a transformat opera intr-o imensa avere culturala
pe care au lasat-o drept mostenire poporului roman: „cresterea limbei romanesti si a patriei cinstire…”. Cine
citeste opera poetilor Vacaresti afla ca atunci s-a nascut poezia care avea sa astepte venirea pe pamant a
Luceafarului Eminescu.

Slujba si speech-uri langa ruine


Ceremonia oficiala si slujba religioasa au avut loc langa ruinele fostei biserici din vatra Vacarestilor. Primarul
Florinel Voicu are emotii. Rosteste patetic discursul oficial al manifestarii dedicate implinirii a 493 de ani de
atestare documentara a comunei. Urmeaza cu discursuri reprezentantul Consiliului Judetean si al Guvernului in
teritoriu. Nimeni nu uita sa aminteasca in cuvantare despre poetii Vacaresti si despre mareata lor mostenire. Ma
uit in jur. Din cea materiala s-a ales praful. Trei ziduri in ruina si un parc in care doar copacii mai poarta amintirea
unui trecut fastuos. Iarba, nu! Iarba e iarba si in zilele cand nu au loc „Zilele comunei” o mai pasc gastele si caii.
Soborul de preoti canta „Vesnica pomenire”. Pun si eu mana pe coliva, pentru a-i pomeni pe luminatii boieri, in
curtea carora ne aflam. Printre sutanele celor trei poeti zaresc valea raului Dambovita, deasupra careia pluteste
un abur. Cred ca sunt spiritele celor patru poeti care au venit sa asiste la „Zilele comunei”. Si sa asculte sarba de
la Runcu.

Urmasii Vacarestilor. Batranii


Constantin Sandu are 92 de ani. Este imbracat la costum si are prinsa pe rever o decoratie: „Virtutea militara”. Se
tine inca drept si vorbeste ca la cincizeci de ani. Doar ochii sunt putin mai umbrosi, reflectand in ei atata amar de
ani prin care a trecut. Este insotit de nepoata, Jeni Varjoghe, educatoare la Ocnita. „Am fost mereu la serbarea
comunei. Imi place sa vad atata lume si sa ascult muzica populara. Comuna noastra este cea mai frumoasa!
Cand eram pe front, ma gandeam ca o sa mor si nu o sa mai vad plaiurile natale! A dat Dumnezeu sa vin acasa
si am trait pana la varsta asta!”, povesteste batranul. Din coltul ochilor i-a tasnit o lacrima. Nepoata il mangaie pe
obrajii batranesti. „Il iubesc mult pe tataia, vin mereu la tara, ca sa il vad si sa-l mangai! In copilarie adormeam cu
povestile lui! Mi-a povestit de Odessa, de razboi! A suferit mult tataie!”, il compatimeste nepoata educatoare. Il
strange in brate si batranul zambeste. Stejarii batrani si verzi mai plang si ei cateodata.

Copiii
Delia Eremia este imbracata de sarbatoare si este tare mandra. Este in clasa a VII-a si vrea sa devina cantareata.
„Astazi este ziua nationala a Vacarestiului si o sa cant si eu pe scena!”, ma anunta bucuroasa. Valentina Bucura
este in clasa a VI-a si este hotarata sa devina handbalista. „Stii al cui a fost parcul?”, o intreb. „Da, aici a trait
Elena Vacarescu, cu familia ei. A fost o mare poeta, care a scris in limba romana si in limba franceza! Aici au fost
niste beciuri care duceau pana la Turnul Chindiei din Targoviste!”, imi dezvaluie Valentina taina. O tine strans de
mana pe sora ei mai mica, Iuliana. Are mereu grija de ea, pentru ca mama este plecata in Italia, la munca. „In
San Marcelo! Dupa ce termin scoala, plec si eu in Italia!”, ma anunta. „Si tu?” Sora cea mica da indaratnic din
cap. Nu, ea nu pleaca! Vrea la Vacaresti! Bravo, Iuliana! Sa-i convingi pe toti din clasa ta sa faca la fel! Fetele ma
invita sa trec mai tarziu pe la scena, sa le aud cum canta. Le promit ca voi veni si se bucura. „Sa ne dati la ziar si
pe noi!”, ma roaga Delia. Deh, artista tot artista!

Poporenii
Gheorghe Dumbrava este amplasat strategic langa automatul de bere. Bea o bere la pahar de plastic. Gratis! Asa
e la ziua comunei! A fost si acum doi ani. „Parcul l-a lasat mostenire vacarestenilor, cucoana boieroaica Elena
Vacarescu!”, spune sigur pe el. Ar fi fost bine sa fi fost asa! Gabriel Marin se racoreste tot cu bere. Il corecteaza
pe consateanul sau. „Parcul este in proprietatea Academiei Romane, dar il ingrijeste Primaria! Cat poate si ea!
Cand eram copil, aici am facut gradinita. De atunci si pana acum nu s-a facut nicio investitie pentru restaurarea
lui! A ramas doar un loc de joaca pentru copiii din zona!”. Ma imbie sa beau o bere la pahar din plastic. Refuz
politicos, dar tot se supara. „Pe caldura asta, zau asa, o bere rece merge!”, insista cu regret in glas. Nu intelege
cum pot exista pe pamant oameni care nu beau bere.

Intelectualii
Florea Ungureanu a fost strungar. Acum este judecator si presedinte al Tribunalului Dambovita. Copilaria si
adolescenta sa sunt legate de sat. „De fiecare data cand revin in sat, devin un sentimental!”, marturiseste. Crede
ca ar fi fost si un primar bun, pentru ca are o mare capacitate de adaptare. Este bucuros ca a primit diploma de
cetatean de onoare al comunei. Nu suport si il intreb cu ce se mai imbraca justitia romana. „Din interior se simte o
schimbare. Vom avea parte si de o haina deosebita in acest an: noul sediu al Tribunalului din Targoviste!”. Nelu
Anca a primit tot astazi diploma de cetatean de onoare al comunei. Este tot jurist de profesie si lucreaza ca
avocat. Vorbeste cu multa pasiune despre vatra Vacarestilor. „Traditia Vacarestilor s-a stins in 1949, odata cu
colectivizarea. Cladirile si parcul au fost ocupate de Gospodaria Agricola Colectiva. Din ordinul liderilor comunisti
care au venit din Bucuresti la conacul de la Vacaresti. Atunci s-a distrus tot ceea ce amintea de luminatii boieri
munteni. O zi si o noapte, presedintele GAC-ului, impreuna cu instructorul de partid au taiat cu barda icoanele din
lemn. Parcul, in suprafata de 5,9 de hectare, lasat de Elena Vacarescu prin testament Academiei Romane, a
ajuns in paragina. Nu s-au facut niciodata investitii de restaurare. Ma doare sufletul cand vad cum a ajuns vatra
Vacarestilor! Incerc sa vorbesc despre acest subiect in dreapta si in stanga, dar pentru lumea grabita si ipocrita
de astazi, subiectul nu mai prezinta interes! Trebuie sa recastigam constiinta valorilor inaintasilor si sa crestem o
generatie de tineri luminati de spirit, nu numai de valorile materiale. Dinastia Vacarestilor face parte din spiritul
national!”. Daca este asa, de ce nu se face nimic pentru ca memoria Vacarestilor sa fie permanent vie?

O viata sub semnul ursitei


Intre 1864 si 1947 o mare poeta din osul Vacarestilor a dominat spiritualitatea romana si franceza. Elena
Vacarescu, prima femeie membra a Academiei Romane, a copilarit la Vacaresti, in vatra boierilor poeti.
Frumusetea dulce a acestor meleaguri i-au sadit in suflet puterea de a visa si de a iubi peste felul de a fi al
pamantenilor. Inteligenta, rafinata si culta, a devenit in tineretea ei navalnica, domnisoara de companie a reginei
Elisabeta, sotia Regelui Carol I. Nelumeasca intalnire cu printul Ferdinand
i-a adus o iubire pe cat de inaltatoare, pe atat de nefericita. Cei doi indragostiti s-au logodit pe ascuns, jurandu-si
credinta vesnica. Destinul a vrut ca fratii lui Ferdinand sa renunte la tron si ca responsabilitatea de viitor rege sa
cada pe umerii indragostitului print. Regina Elisabeta nu s-a impotrivit niciodata acestei iubiri tainice. A tinut chiar
si un jurnal in care si-a notat impresiile despre dragostea sincera dintre printul Ferdinand si Elena. Doi oameni din
afara iubirii au hotarat, pe nedrept, destinele tinerilor. O camerista vicleana, care a copiat pe ascuns jurnalul
reginei si careia istoria nu ii consemneaza numele, probabil pentru ca nu merita sa ramana in posteritate. Si un
Prim-ministru, Lascar Catargiu, cu dulce vorba moldoveneasca, trasformata in pumnal infipt pe la spate. Acesta i-
a reamintit Regelui Carol I ca o eventuala casatorie intre printul Ferdinand si Elena Vacarescu incalca statutul
Casei Regale. Nefericitul print era sortit unei printese de sorginte regeasca. Din ratiuni absurde pentru doua inimi
indragostite, cei doi au fost exilati si separati, iar Elena Vacarescu, cea mai cultivata romanca din acea vreme, nu
a mai devenit Regina Romaniei. Se spune ca atunci cand ajungi aproape de stele si nu reusesti sa ramai langa
ele, ai avut la nastere doua ursitoare: una buna care ti-a urat sa fii acolo sus si sa stralucesti ca stelele si una rea,
care a ramas ultima si a turnat in ursita otrava neimplinirii.

Iubire de poeta
Stabilita la Paris, Elena Vacarescu a facut mare cinste inaintasilor ei si neamului romanesc. Nu s-a casatorit
niciodata, ramanand fidela unei singure iubiri, cea traita alaturi de Ferdinand. Dupa despartire, corespondenta
dintre cei doi indragostiti a continuat pana la moartea Regelui Ferdinand, in anul 1927. Desi au avut parte de
onoruri si de glorie, au murit nefericiti, pentru ca n-au putut sa se mangaie decat cu gandul. Intr-o lume
infricosata, trecuta pentru prima oara printr-un razboi distrugator si terifiant prin omniprezenta mortii, drama lor nu
a mai impresionat pe nimeni. Chiar si in rafinatul Paris, Elena Vacarescu nu a uitat niciodata de locul copilariei, de
Vacarestii Dambovitei, de care o lega „o vraja a amintirii”. Locul acela, vatra inaintasilor ei, fusese locul de suflet
al tuturor poetilor Vacaresti. Cu inteligenta ei remarcabila, Elena Vacarescu a intuit acest lucru. Si a hotarat sa
cinsteasca memoria Vacarestilor, donand prin testament vatra poetilor, Academiei Romane.

Vacaresti si Epigoni
Mostenirea spirituala a poetilor Vacaresti reprezinta un izvor al devenirii noastre spirituale, iar testamentul literar
lasat de Ienachita Vacarescu este o porunca sacra care tine de limba romana si de patria ei. In vatra Vacarestilor
insa, nu se face mai nimic pentru respectarea si cunoasterea dinastiei poetilor. „Festivalul anual de cultura
intitulat Mostenirea Vacarestilor se desfasoara cand la Targoviste, cand la Pucioasa, sau in orice alta locatie
decat in vatra Vacarestilor de la Vacaresti!”, spune cu amaraciune primarul Florinel Voicu. Primaria a incercat sa
sesibilizeze Academia Romana cat si diverse organisme culturale nationale si internationale despre necesitatea
unor investitii care sa transforme vatra Vacarestilor intr-un centru de creatie si cultura. „Nu am reusit sa facem
nimic! Nici Fundatia Elena Vacarescu de la Paris, nu a reusit sa faca nimic! In vatra Vacarestilor jarul este stins!”,
concluzioneaza primarul. De zeci de ani, nimeni nu se ocupa de proprietatea Vacarestilor, pentru a-i reda
acesteia forta de mostenire spirituala. Mai recent, Academia Romana se ocupa de mostenirea.... materiala! „In
prezent, Academia Romana lupta sa obtina in proprietatea sa 200 de hectare de padure, despre care dansii
sustin ca ar fi fost proprietatea poetilor Vacaresti. Trimit pe capul nostru la Primarie fel de fel de juristi, care
incearca sa ne convinga sa cedam Academiei Romane 200 de hectare de padure! De parc si de mostenirea
spirituala nu se ocupa nimeni!”, se plange primarul Florinel Voicu.

Doua testamente
Ienachita Vacarescu a lasat romanilor un testament literar. Cu siguranta, nu ne situam la inaltimea mesajului sau
spiritual, vazand cum romanii au uitat de poetii Vacaresti. Elena Vacarescu a lasat Academiei Romane un
testament material. Cu siguranta, nu suntem la inaltimea acestui mesaj, vazand cum arata astazi vatra
Vacarestilor. In ziua in care cele 200 de hectare de padure vor intra in posesia Academiei Romane, cuiva ii va fi
probabil mai bine. In niciun caz, insa, „ limbei si patriei” romane! Spiritul nemuritor al Vacarestilor nu ne va ierta
niciodata pentru nesocotirea poruncilor de bine. Daca nu vom arunca de pe noi mantaua de epigoni, vom avea
parte de blestemele testamentelor. Si vom deveni o natiune de ignoranti. O turturea amarata.