Tipul uman al managerilor se manifesta in mod cotidian prin stilul de management.

Deosebim astfel:
a) stilul democrat participativ la care constat: preocuparea pentru realizarea obiectivelor firmei
fara a neglija problemele subordonatilor, usurinta in stabilirea si mentinerea contactelor umane,
delegarea larga a autoritatii, responsabilitate, tact, bunavointa, atasament;
b) stilul autocrat reprezinta negativul stilului anterior: lipsa consultarii, plasarea in prim plan a
autoritatii formale, lipsa de incredere in subordonati, lipsa delegarii, control si indrumare excesive;
c) stilul participativ – autoritar, destul de frecvent intalnit, prezinta caracteristici aflate la
jumatatea intervalului limitelor prezentate.
Exercitarea leadershipului poate imbraca, in functie de personalitatea leaderului, de comportamentul
sau predominant in raporturile cu subordonatii si de situatiile specifice in care actioneaza, forme
diferite numite stiluri de conducere.
Stilul de conducere reprezinta un anumit mod de exercitare a leadershipului, caracterizat prin trasaturi
specifice ale relatiilor leader – subordonati. Stilul de conducere desemneaza, in sens larg, felul in care
se lucreaza cu oamenii, iar in sens restrans, ansamblul de atitudini si metode de lucru folosite de
leader in exercitarea functiilor sale manageriale.
Cea mai larg cunoscuta impartire a stilurilor de conducere apartine lui K. Lewin si cuprinde:

a) Stilul autocratic – in care conducatorul ia singur majoritatea covarsitoare a deciziilor, determina

in amanunt activitatea subordonatilor, le fixeaza sarcinile de munca si metodele de lucru. Stilul este
eficace, dar genereaza tensiuni, frustrari, nemultumiri, apatie si chiar rezistenta din partea
subordonatilor. Este indicat in situatiile de criza, incordate, in care timpul, calitatea si fondurile banesti
angajate sunt factorii determinanti;
b) Stilul democratic – in care conducatorul isi implica larg subordonatii individual sau in grup, in
fixarea obiectivelor de atins, stabilirea strategiilor de urmat, evaluarea performantelor realizate. Stilul
este eficace, asigura stabilirea unor relatii de buna colaborare leader – subordonati si a unui climat
socioafectiv placut, precum si independenta de actiune a membrilor grupului;
c) Stilul”laissez-faire” -  in care conducatorul lasa subordonatilor sai intreaga libertate de decizie si
de actiune, le furnizeaza unele informatii suplimentare si nu se intereseaza de desfasurarea activitatii
acestora. Stilul conduce la inregistrarea unei eficiente regresive a activitatii grupului (din cauza
faptului ca se lucreaza la intamplare, fara angajarea profunda in munca a subordonatilor) si
favorizeaza, la inceput, instalarea unei atmosfere destinse de lucru.

Un leader nu practica in exclusivitate un singur stil de conducere si ca nici un stil nu este potrivit
pentru toate situatiile cu care se confrunta un conducator. in consecinta, cea mai realista abordare a
stilului de conducere consta in considerarea acestuia ca fiind dependent de situatia in care se exercita,
de personalitatea conducatorului si de capacitatea subordonatilor sai, ceea ce va determina acelasi
leader sa utilizeze diferite stiluri de conducere.
 Fieme multinationale
Producţia, piaţa şi concurenţa în domeniul autoturismelor din România se află înca de la începuturile lor sub
influenţa exigenţelor interne şi, totodată, internaţionale de cantitate, calitate şi structură. În prezent, România, ca
membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, are în fată noi perspective economice care vor fi marcate în
continuare de ameliorarea producţiei si vânzării de autoturisme, ce au un puternic efect de antrenare pentru
ansamblul sistemului economic românesc. 
Piaţa de autoturisme din tara noastră, în anul 1990, era formată din cele trei marci româneşti
de autoturisme (DACIA, ARO SI OLTCIT). În prezent există circa 39 de mărci importate de autoturisme. La acestea
se adauga cei doi producatori autohtoni, si anume: Dacia Groupe Renault Mioveni si Daewoo Automobile România,
care au o reţea de comercializare aflată în plină dezvoltare în toată ţara asigură piaţa autoturismelor din ţara
noastră. Competiţia acerbă între importatorii unei singure mărci si cei multibrand transformă această piaţă într-un
câmp de luptă în care armele sunt strategiile de marketing, campaniile de publicitate sau discountrile generoase. 
Dupa anul 1990 concurenţa pe piata de autoturisme în România s-a dezvoltat continuu, ajungând ca în 2006 să fie
înlaturată orice îngrădire a concurenţei prin liberalizarea pieţei de autoturisme în vederea integrării ţării noastre în
Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Prin această liberalizare orice agent economic care poate îndeplini condiţiile
impuse de un producător de autoturisme poate deveni importator, deci a fost eliminată exclusivitatea existentă până
la 1 ianuarie 2006 de importatorii diferitelor mărci de autoturisme. Tot ca urmare a acestei liberalizări un agent
economic îsi poate face service fără a fi condiţionat de deţinerea unui showroom, cum era până în momentul
liberalizării pieţei auto, când exista un contract-service si vânzare, dar trebuie sa îndeplineşti 100% condiţiile impuse
de producător. 
Diminuarea importurilor de maşini second-hand datorată modificării legislaţiei privind posibilitatea înmatriculării
acestora cu respectarea normelor europene de poluare (Euro - 3), dar si o industrie auto autohtonă într-o continuă
modernizare, au dus la un interes crescând către achiziţionarea de autoturisme noi. Autoturismele de import au
ocupat mult timp o mare parte din preferinţele cumpărătorilor români, care, la început, erau nevoiţi să le achiziţioneze
din alte ţări. În cazul maşinilor noi, acest lucru era generat de mai multe cauze printre care cele mai importante erau
preţurile mai mici si lipsa de reprezentare a unor mari companii producătoare în ţara noastră. Odată cu pătrunderea
pe piaţă din România a marilor producatori au crescut vizibil calitatea si diversitatea serviciilor privind vânzarea,
garanţia si postgaranţia. 
Concurenţa, posibilităţile variate de finanţare şi înlăturarea taxelor vamale pentru autoturismele fabricate în Europa
au dus, pe lângă diversificarea ofertelor, şi la scăderea preţurilor, acestea tinzând în mod firesc spre o aliniere la cele
din Uniunea Europeană, lucru determinat si de un regim fiscal asemănător. 
În anul 2006 importul a înregistrat o creştere cu circa 33% faţă de anul 2005, ajungând la 135.717 de unitaţi. Această
creştere a fost la mai puţin de jumătate decât creşterea înregistrată în anul 2005, dar importul a crescut de 10 ori
comparativ cu anul 1998. 
Producţia de autoturisme a crescut cu circa 19% faţă de anul 2005, ajungând la 
207.700 unitaţi iar din acestea s-au exportat 85.046 unitati, în creştere cu 45%, aceasta a fost de circa 2 ori mai mare
faţa de producţia înregistrată în anul 1998, an record pentru piaţa de autoturisme din România. Dupa acest an
record producţia a început să scadă până în anul 2001, când a început să-şi revină, făcându-şi simţită prezenţa pe
piaţa naţională producatorul francez Renault care a preluat uzina de la Mioveni în anul 1999. 
Vânzările de autoturisme au crescut cu circa 18% în anul 2006 comparativ cu anul precedent: 254.562 unitati, din
care 135.513 autoturisme din import si 102.043 unitati autohtone. Această creştere depăşind anticiparile făcute la
finele anului 2005 referitoare la creşterea moderată a pieţei auto cu 5-7% datorată fenomenului de saturaţie,
îndeosebi în ceea ce priveşte creditarea. Valoarea vânzărilor a fost de circa 2,2 ori mai mare comparativ cu anul
1998, când s-a înregistrat un record de vânzări. Numai ca în anul 1999 si în anul 2000 vânzările au scăzut
substanţial, începând să-şi revină din 2001. Această revenire datorându-se creşterii parametrilor economici pe care îi
înregistrează ţara noastră – creşterea volumului de investiţii, stabilitatea monedei naţionale, scăderea inflaţiei. 
După o atentă analiză, nelipsită de ezitări, reformulări si reveniri, lucrarea a fost structurata astfel încât sa atinga
urmatoarele puncte principale: 
• Să prezinte necesitatea concurenţei pe piatã;
• Să identifice şi să definească oligopolul;
• Să descrie concurenţa de oligopol pe piaţa de autoturisme la nivel mondial; 
• Să prezinte problematica concurenţei pe piaţa de autoturisme din ţara noastră; 
• Să prezinte preţul pe o piaţa de concurenţă;
• Să prezinte strategiile de marketing utilizate in aceasta situaţie
Pornind de la principalele puncte propuse spre a fi atinse, prezenta lucrare este structurată pe 4 capitole, concluzii si
bibliografie, astfel: 
Capitolul I Concurenţa: componenta obligatorie a economiei de piaţa. Importanţa existenţei unui mediu concurenţial,
din punct de vedere al dezvoltaării pe plan naţional şi internaţional al întreprinderilor.
Capitolul II Ce este oligopolul? Modul de identificare al oligopolului şi diferite forme.
Capitolul III Concurenţa de oligopol pe piaţa de autoturisme. Industria automobilului a înregistrat numeroase
modificări de-a lungul timpului, fiind caracterizată de o efervescenţă generată în principal de producători.
Capitolul IV Strategii de adaptare pe piaţa de oligopol. Strategii de intrare pe piaţă şi rămânerea unei firme într-o
anumită ramură economică.
Capitolul I: Concurenţa: componentă obligatorie a
economiei de piaţă
Unul dintre elementele fundamentale pe care o firmă trebuie să le aibă în vedere atunci când activează pe o piaţă
este cadrul legal, respectiv regulile jocului create de către autorităţile statului respectiv.
„O trăsătură de bază a economiei de piaţă o reprezintă concurenţa, motiv pentru care aceasta este cunoscută şi sub
numele de economie concurenţială. Existenţa şi dezvoltarea concurenţei este o expresie a manifestării liberei
iniţiative, întreprinzătorii dezvoltând activităţile pe care le consideră ca fiind profitabile”.
Dacă perioada contemporană este privită de către mulţi analişti ca fiind o retragere a prezenţei autorităţilor publice în
sfera intervenţiei în economie, există anumite domenii în care această prezenţă se află în plină ascensiune. Politica
publică în domeniul concurenţei reprezintă una dintre dimensiunile în care se remarcă o creştere importantă a
importanţei şi gamei de mecanisme pe care statele le folosesc pentru a-şi atinge obiectivele de politică generală şi
sectorială. După anumiţi autori, aceste politici au depăşit ca importanţă alte politici clasice folosite cu preponderenţă
în trecut, precum politica comercială, ca instrumente ale mixului de politică publică.
1.1 Rolul concurenţei libere asupra strategiilor de firmă
„Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de
aprovizionare şi a pieţelor de desfacere formează sistemul relaţiilor de concurenţă ; în acest context, cunoaşterea
comportamentului anticoncurenţial reprezintă un obiectiv important al cercetărilor de marketing”.
Teoria economică susţine ideea conform căreia creşterea capacităţii firmelor naţionale de a concura pe piaţa
internaţională este direct influenţată de nivelul de concurenţă de pe piaţa lor de origine. Conform acestei perspective,
cu cât pe o piaţă naţională există o concurenţă mai ridicată, cu atât firmele locale pot concura mai bine pe piaţa
internaţională. Menţinerea unui cadru concurenţial cât mai coerent este în consecinţă cel mai bun suport pe care îl
poate acorda un stat firmelor naţionale pentru a le pregăti de competiţia de pe piaţa globală. Pe de altă parte, cu cât
firmele dintr-o economie beneficiază de un sprijin mai puternic din partea autorităţilor publice, cu atât ele vor avea
dificultăţi în a-şi crea o poziţie avantajoasă pe piaţa internaţională în măsura în care poziţia lor este artificial creată de
către autorităţile publice din statul de origine.

Economia de piaţă se încadrează din punct de vedere al concurenţei între două

limite extreme: concurenţa pură şi perfectă şi concuranţa imperfectă.
În realitate concurenţa se manifestă pe piaţă în diferite forme ale concurenţei
imperfecte dar în special predomină piaţa de tip oligopol.
Tipuri de oligopol
Piaţa tip oligopol se caracterizează prin faptul că un număr relativ mic de firme
deţin majoritatea producţiei oferite dintr-un anumit produs sau grupă de produse.
Trăsături ale oligopolurilor:
 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe
termen lung;
 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă
avantajul unor profituri mari;
 au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra
cuplului preţ-cantitate;
 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite;
Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de
oligopoluri.
Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:
 după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;
 după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.
După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:
 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);
 Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).
După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:
 Oligopoluri fără coordonare
 Oligopoluri cu coordonare parţială
 Oligopoluri complet coordonate
Oligopoluri fără coordonare – intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de
înţelegere prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială. Astfel apar trei tipuri
de relaţii concurenţiale:
a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul economic în care se
folosesc ca arme preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi
publicitatea.
b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc bunuri uşor
diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.
c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi
economice încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită
specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.
Oligopoluri cu coordonare parţială - se stabilesc fie raporturi de subordonare
faţă de o firmă lider, fie raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.
Oligopoluri complet coordonate – înţelegerea îmbracă forma unui acord scris
(secret sau public). Coordonarea prin acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind
preţul mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.
Poziţii şi strategii concurenţiale
Poziţiile şi strategiile abordate pot fi analizate plecând de la tipurile de oligopol,
spaţiul concurenţial şi elasticitatea încrucişată.

Productia, piata si concurenta în domeniul autoturismelor din România se afla înca de

la începuturile lor sub influenta exigentelor interne si, totodata, internationale de cantitate,
calitate si structura. În prezent, România, ca membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie
2007, are în fata noi perspective economice care vor fi marcate în continuare de ameliorarea
productiei si vânzarii de autoturisme, ce au un puternic efect de antrenare pentru ansamblul
sistemului economic românesc.
Piata de autoturisme din tara noastra, în anul 1990, era formata din cele trei marci
românesti de autoturisme (DACIA, ARO SI OLTCIT). În prezent exista circa 39 de marci
importate de autoturisme. La acestea se adauga cei doi producatori autohtoni, si anume: Dacia
Groupe Renault Mioveni si Daewoo Automobile România, care au o retea de comercializare
aflata în plina dezvoltare în toata tara asigura piata autoturismelor din tara noastra. Competitia
acerba între importatorii unei singure marci si cei multibrand transforma aceasta piata într-un
câmp de lupta în care armele sunt strategiile de marketing, campaniile de publicitate sau
discountrile generoase.
Dupa anul 1990 concurenta pe piata de autoturisme în România s-a dezvoltat continuu,
ajungând ca în 2006 sa fie înlaturata orice îngradire a concurentei prin liberalizarea pietei de
autoturisme în vederea integrarii tarii noastre în Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007. Prin
aceasta liberalizare orice agent economic care poate îndeplini conditiile impuse de un
producator de autoturisme poate deveni importator, deci a fost eliminata exclusivitatea
existenta pâna la 1 ianuarie 2006 de importatorii diferitelor marci de autoturisme. Tot ca
urmare a acestei liberalizari un agent economic îsi poate face service fara a fi conditionat de
detinerea unui showroom, cum era pâna în momentul liberalizarii pietei auto, când exista un
contract-service si vânzare, dar trebuie sa îndeplinesti 100% conditiile impuse de producator.
Diminuarea importurilor de masini second-hand datorata modificarii legislatiei privind
posibilitatea înmatricularii acestora cu respectarea normelor europene de poluare (Euro - 3),
dar si o industrie auto autohtona într-o continua modernizare, au dus la un interes crescând
catre achizitionarea de autoturisme noi. Autoturismele de import au ocupat mult timp o mare
parte din preferintele cumparatorilor români, care, la început, erau nevoiti sa le achizitioneze
din alte tari. În cazul masinilor noi, acest lucru era generat de mai multe cauze printre care
cele mai importante erau preturile mai mici si lipsa de reprezentare a unor mari companii
producatoare în tara noastra. Odata cu patrunderea pe piata din România a marilor producatori
au crescut vizibil calitatea si diversitatea serviciilor privind vânzarea, garantia si postgarantia.
Concurenta, posibilitatile variate de finantare si înlaturarea taxelor vamale pentru
- INTRODUCERE - 4
autoturismele fabricate în Europa au dus, pe lânga diversificarea ofertelor, si la scaderea
preturilor, acestea tinzând în mod firesc spre o aliniere la cele din Uniunea Europeana, lucru
determinat si de un regim fiscal asemanator.
În anul 2006 importul a înregistrat o crestere cu circa 33% fata de anul 2005, ajungând
la 135.717 de unitati. Aceasta crestere a fost la mai putin de jumatate decât cresterea
înregistrata în anul 2005, dar importul a crescut de 10 ori comparativ cu anul 1998.
Productia de autoturisme a crescut cu circa 19% fata de anul 2005, ajungând la
207.700 unitati iar din acestea s-au exportat 85.046 unitati, în crestere cu 45%, aceasta a fost
de circa 2 ori mai mare fata de productia înregistrata în anul 1998, an record pentru piata de
autoturisme din România. Dupa acest an record productia a început sa scada pâna în anul
2001, când a început sa-si revina, facându-si simtita prezenta pe piata nationala producatorul
francez Renault care a preluat uzina de la Mioveni în anul 1999.
Vânzarile de autoturisme au crescut cu circa 18% în anul 2006 comparativ cu anul
precedent: 254.562 unitati, din care 135.513 autoturisme din import si 102.043 unitati
autohtone. Aceasta crestere depasind anticiparile facute la finele anului 2005 referitoare la
cresterea moderata a pietei auto cu 5-7% datorata fenomenului de saturatie, îndeosebi în ceea
ce priveste creditarea. Valoarea vânzarilor a fost de circa 2,2 ori mai mare comparativ cu anul
1998, când s-a înregistrat un record de vânzari. Numai ca în anul 1999 si în anul 2000
vânzarile au scazut substantial, începând sa-si revina din 2001. Aceasta revenire datorându-se
cresterii parametrilor economici pe care îi înregistreaza tara noastra – cresterea volumului de
investitii, stabilitatea monedei nationale, scaderea inflatiei.
Dinamica pietei de autoturisme din tara noastra, prezentata mai sus, o vom reprezenta
sintetic în figura nr.1.

Industria automobilelor reprezinta industria care produce automobile si alte vehicule care folosesc benzina pentru a
merge cum are fi autobuze, camioane si motociclete. Industria automobilelor este una din cele mai importante
industrii din lume care afecteaza nu numai economia dar si cultura lumii. Asigura slujbe pentru milioane de oameni,
generează milioane de dolari in profituri globale. Automobilele au revolutionat transportul in secolul 20, schimbând
pentru totdeauna modul in care oameni trăiesc, călătoresc si muncesc.
Automobilul i-a ajutat pe oameni sa calatoreasca si sa transporte bunuri mai repede si mai departe. Industria
automobilelor a redus costul per total a transportului folosind metode noi precum: productia in masa realizant mai
multe produse in acela timp decât făcând unul de la cap la coada intr-un timp), marketing dezvoltat( vânzând produse
la nivel national decât la nivel local). Intre 1886 si 1898, erau cam 300 de automobile construite, deci nu era
dezvoltata o industrie adevărata. Un secol mai târziu, constructorii de maşini si cumpărătorii ,,dezvoltându-se"
permanent, constructia de maşini a devenit cea mai mare activitate industriala, cu aproape 54 de milioane de maşini
sunt construite anual.
In secolul XX transporturile auto au evoluat extrem de rapid pana la mijlocul deceniului sapte,cand criza petrolului a
generat o criza a consumului de carburanti si a pus serioase probleme dezvoltarii automobilului.Un loc important in
industria transporturilor ii revine industriei de automobile,care a evoluat exploziv in ultimele decenii,atat in plan
tehnologic(echiparea cu motoare pertformante de consum mic,dieselizarea,limitarea poluarii etc.),cat si in plan
teritorial,prin internatio-nalizarea productiei.Marile firme din lumea automobilului au patruns astazi pe toate
continentele,cu deosebire in tarile in curs de dezvoltare,unde au instalat linii de montaj folosind mana de lucru ieftina.
Tendintele actuale din industria automobilului vizeaza patrunderea in tari ce pot deveni piete de desfacere si lupta
acerba pentru acoperirea pietelor interna-tionale.Concurenta extraordinara dintre constructori aduce mari castiguri in
plan tehnologic prin perfectionarea caracteristicilor tehnice,indeosebi in planul considerat de carburant si al impactului
ecologic(aparitia automobilelor electrice si solare,folosirea unor compusi aromatici nepoluanti,introducerea
catalizatorilor).

Uniunea Europeana reprezinta un spatiu geografic mare producator de automobile.Germania,Franta,Spania,Marea

Britanie si Italia au produs,in aceasta ordine,peste 15 milioane de unitati(circa 30% din productia mondiala),mai mult
decat SUA.Industia automobilelor s-a dezvoltat aici mai ales dupa 1955,succesul datorandu-se crearii de noi tipuri de
capacitati cilindrice si consum reduse.

Germania,al treilea producator mondial,este una din cele mai vechi constructoare de automobile.Debutul productiei
este lansat la finele secolului XIX mai ales in partea sudica(Daimler la Stuttgart,Opel la Russelsheim,Benz la
Mainheim).In anul 1938 a fost creat modelul Wolkswagen la Wolfsburg,in Saxonia Inferioara.
Grupul Wolkswagen-Audi(al patrulea in topul constructiilor mondiale si primul in Europa in anul 2001) s-a extins
rapid,dominand intreaga piata europeana. El detine astazi uzina la Salzgitter,Kassal,Ingolstadt si Hanovra,precum si
linii de montaj instalate in Brazilia,Mexic,Nigeria,Thailanda,Indonezia,SUA,Belgia.
Grupul Opel detine uzine moderne la Bachum si Kaiserslautern,fiind cunoscut pe piata europeana si mondiala cu
automobilele de tip Vectra,Kadett,Ascona.
Automobilele Ford(Escort,Taunus,Capri,Fiesta) se produc in capacitatile industriale de la Koln si Saarluis.
Unul din producatoarele puternice din Germania este grupul Daimler-Benz (fuzionat in 1998 cu Chrysler),cu peste 15
uzine(Ludwigschaffen,Mayence, Dusseldorf,Sindel,Finger,Esselingen etc.) si care a produs in anul 2001 aproape
jumatate din productia de vehicule utilitare

Franta,al cincilea constructor mondial in 2001,realizeaza productia de autovehicule in capacitatile controlate de

cateva grupuri mari.
Regia Nationala Renault a realizat in anul 2001 mai mult de 30% din productia Frantei si detine capacitati importante
la Billan-Billancourt(sediul central in banlieu-lui Parisului),Flinds,Le Mans,Cleon,Choissi-le-Roi,La Havre,Orleans,
Douvrin,Dreux.Dispune deasemenea de linii de montaj situate in toate continentele.

Italia a fabricat primele automobile in anul 1899,o data cu aparitia uzinelor Fiat la Torino.Create de Agnelli,acestea s-
au extins in intreaga tara,in 1907 Italia dispunand de 71 de fabrici de vehicule.Marcata de importanta remanierii
(absorbtie sau desprindere),determinata de concurenta dintre marii producatori(Fiat,
Autobianchi,Ferrari,Iveco,Lancia,Alfa-Romeo,Innocenti).Industria iatliana a devenit performanta,cu produse fiabile,ce
au cucerit piata internationala . Concentrata cu deosebire in nord(Lombardia si Piemont),constructia de automobile a
fost descentralizata,patrunzand pana in sud,in Mezzogiorno(Bari,Termini,Imerse,
Cassini,Ternoli,Sulmana,Vasta,Lecce,Brindisi).Torino a ramas in continuare una dintre marile capitale mondiale ale
automobilului(unzinele Mirafiore,Ose-Lingotto). Alfa-Romeo si-a concentrat productia in uzinele din regiunea
milaneza(Varese, Portello).
In strainatate,grupul Fiat(locul 7 in randul constructiilor in 2001,cu 5,1% din productia mondiala) detine linii si uzine de
montaj in peste 40 de tari de pe toate continentele,fie proprii,fie pentru colaborarea la fabricarea altor marci(Concord
in Argentina,Seat in Spania,FSO in Polonia,Premier in India,Tofas in Turcia si VAZ la Togliatti in Rusia).

Spania prezinta o situatie particulara:desi prin productie ocupalocul 6 mondial(4,7%),nici un producator din aceasta
tara nu se afla printre primii 20.Principalii producatori Seat si Fasa-Renault,realizaeaza peste 30% din productie
avand importante obiective in Catalonia(Seat la Brcelon), Castilia (Fasa-Renault la Madrid,Valladoid si
Avila).Acestora li se asociaza importante implantari ale gigantilor straini(Ford,General-Motors,Toyota,
Citroen,Wolkswagen,Peugeot,Opel) care realizeaza aici importante economii folosind forta de munca ieftina.

Suedia produce cu bune rezultate autoturisme din seria Volvo(in uzinele din Goteburg si cele specializate din
Kalmar,Skovde si Koping) si Saab (Linkoping impreuna cu Scania). ,,Mica" in comparatie cu marile grupuri
europene,industria suedeza este foarte ambitioasa.Colaborarea din ultimele decenii cu producatori renumiti din
Europa in domeniul autovehicolelor grele (DAF Olanda,Renault-Saviem Franta) a propulsat Suedia pe piata
internationala prin produse de o inalta competitivitate
Oligopolul cooperant – practici restrictive

Dec 7th, 2010 | By admin | Publicat in categoria Anul II, Nr. 1 Mai 2010, Stiinte Economice
1.1 Introducere
În dezvoltarea istorica a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting doua faze. În cadrul primei faze, denumita si
traditionala, analiza a fost asezata pe studiul concurentei si a monopolului. Deoarece problemele decizionale ale
oligopolului sunt mult mai complexe decât cele ale întreprinderii monopoliste sau ale celei concurentiale, protagonistii
acestei faze, folosind un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfârsit prin a reduce piata oligopolista la un caz
particular al pietei monopoliste. Între acestia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-1877), F.Y.
Edgeworth si H. von Stackelberg caruia îi si datoram o prima clasificare a formelor de piata. Premisa de baza de la
care au pornit ei a fost urmatoarea: fiecare întreprindere adopta decizii de productie presupunând ca rivalii sai
potentiali nu-si modifica nivelul lor de productie. Dar, în acest caz, într-adevar oligopolul este redus la o suma de
„mici” monopoluri.
A doua faza începe cu scoaterea în evidenta a inconsistentei ipotezelor simplificatoare proprii teoriei traditionale si a
cunoscut, la rândul ei, doua directii de actiune. Prima directie se distinge prin aplicarea teoriei jocurilor în studiul
comportamentului oligopolului, îndeosebi dupa publicarea în anul 1944 a cartii „Theory of Games and Economic
Behaviour” a marelui matematician J. von Neuman s a economistului O. Morgenstern.   A doua directie se
delimiteaza net de aportul teoriei traditionale care, în buna parte, se marginea sa studieze comportamentul
oligopolului mai mult pe cale deductiva, plecând, asa cum aratam mai sus, de la unele prezumtii cu caracter general.
Aceasta ultima directie alege, în schimb, calea elaborarii unor modele de comportament ale oligopolului cât mai
apropiate de situatia reala. Se disting, în aceasta privinta, contributiile aduse de economistul italian Sylos Labini si a
americanilor J. Bain si F. Modigliani.
Dupa opinia acestora, în timp ce pentru libera concurenta si monopoluri este posibila formularea unor legi de
functionare bine definite si univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se desprinde o serie de legi cu aplicare
universala. Drept urmare, subliniaza cei mentionati mai sus, sarcina cercetarii teoretice este aceea de a reflecta cât
mai fidel posibil asupra marii bogatii de aspecte ale pietei reale.
1.2 Oligopol-concept si etimologie
Oligopolul poate fi definit ca o industrie în care exista puţine firme şi mulţi cumpărători. De regula înregistram o
situatie de oligopol atunci când piata este dominata de câtiva producatori sau vânzatori a caror putere economica
este suficient de mare pentru a putea influenta pretul pietei. În acelasi timp, acesti producatori pot realiza si unele
întelegeri între ei de natura economica. Dat fiind numarul restrâns de întreprinderi concurente, noua forma de piata
se caracterizeaza înainte de toate prin faptul ca fiecare întreprinzator trebuie sa tina seama de data aceasta de
reactiile ce le vor avea celelalte firme, la orice decizie economica majora luata.
În majoritatea economiilor moderne, aceasta este structura de piaţă dominantă pentru producţia de bunuri de consum
şi de folosinţă îndelungată, ca şi a multor materii prime industriale, cum ar fi oţelul şi aluminiul. Serviciile sunt însă
adesea produse în condiţii oarecum mai competitive.
În contrast cu monopolul (care nu are competitori),o firmă de tip oligopol se confruntă cu puţini competitori, drept
pentru care oligopoliştii au un comportament strategic, ceea  înseamnă că ei ţin cont, în mod explicit, de impactul
deciziilor lor asupra firmelor competitive şi de reacţiile pe care le aşteaptă din partea acestora. În ramurile
oligopoliste, preţurile sunt, de obicei, administrate,iar produsele sunt, de obicei, diferenţiate.
Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greaca, oligos însemnând putini, câtiva, iar polein,
vânzare.
Un oligopol se caracterizează prin:
 numărul redus de producători prezenţi pe piaţă, dar care au o forţă economică mare. Se consideră oligopol
dacă pe piaţă există cel puţin trei producători. Dacă sunt doar doi sau unul, se consideră că există
un duopol sau un monopol.
 există bariere la intrarea pe piaţă în calitate de producător
  este o formă mai mult caracteristică ţărilor dezvoltate
 este foarte clar evidenţiată diferenţierea mărfurilor
 producătorii deţin un oarecare grad de control al preţurilor
Deoarece în cadrul unui oligopol fiecare producător sau vânzător cunoaşte foarte bine procentul pe care îl deţine din
piaţa produsului sau a serviciului respectiv şi pentru că orice modificare a preţului sau a volumului producţiei de către
una din firmele oligopoliste este reflectată în volumul de vânzări al celorlalte, există tendinţa ca gradul de
interdependenţă între firme să fie foarte mare, încât fiecare firmă trebuie să-şi stabilească preţul şi producţia în
funcţie de reacţia celorlate firme din oligopol, astfel că odată stabilite, preţurile într-un oligopol sunt rigide.
De obicei, oligopoliste sunt pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi echipamentelor destinate
energeticii şi industriei chimice, deoarece complexitatea utilajelor şi tehnologiilor nu permit apariţia mai multor firme
mici.
1.3 Formele pietei
Structura de piata cea mai raspandita in tarile dezvoltate este aceea de oligopol,oferta si preturile fiind stabilite de
cateva firme.
In condiţiile oligopolului, firma este un cautator de pret, ea exercitand o anumita influenta asupra pretului, dar
neputandu-l alege ca in cazul monopolului deoarece trebuie sa tina seama de reactiile, uneori foarte viguroase, ale
celoralte firme si consecintele lor asupra propriei activitati. Lumea oligopolului seamana cu un joc de sah cu mutari si
contramutari imprevizibile.
In derularea operatiunilor de cautare a preturilor de echilibru in conditii de oligopol pot sa apara doua situatii diametral
opuse:
ü               Recunoscandu-si interesul comun, firmele oligopoliste se inteleg cu privire la nivelul si dinamica preturilor,
actionand ca si cand ar detine impreuna monopolulabsolut;
ü   Alteori insa, oligopolistii abandoneaza „platforma comuna” in favoarea interesului individual, lund decizii proprii
privind volumul productiei create sau nivelul pretului.
Trăsăturile pietei oligopoliste pot fi rezumate astfel:
 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe termen lung;
 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul unor profituri mari;
 au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra cuplului preţ-cantitate;
 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite.
Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de oligopoluri.
Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:
 după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;
 după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.
După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:
 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);
 Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).
După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:
 Oligopoluri fără coordonare
 Oligopoluri cu coordonare parţială
 Oligopoluri complet coordonate
În categoria oligopolurilor fără coordonare intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de
înţelegere prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială. Astfel, apar trei tipuri
de relaţii concurenţiale:
a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul economic în care se
folosesc ca arme preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi
publicitatea.
b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc bunuri uşor
diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.
c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi
economice încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită
specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.
În cazul oligopolurilor cu coordonare parţială se stabilesc fie raporturi de subordonare
faţă de o firmă lider, fie raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.
La oligopolurile complet coordonate înţelegerea îmbracă forma unui acord scris
(secret sau public). Coordonarea prin acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind
preţul mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.
Poziţiile şi strategiile abordate pot fi analizate plecând de la tipurile de oligopol,
spaţiul concurenţial şi tipul de elasticitate.
1.4  Dilema fundamentala a oligopolului
Comportamentul oligopolului este, în mod necesar, un comportament strategic. În deciderea strategiilor, oligopoliştii
se confruntă cu dilema fundamentală: competiţie sau cooperare.
Firmele acţionând într-o industrie oligpolistă vor obţine mai multe profituri ca grup dacă cooperează; orice firmă
individuală poate însă realiza mai multe profituri pentru sine dacă dezertează, în timp ce altele cooperează.
Într-o industrie perfect competitivă există însă, atât de multe firme care nu pot atinge soluţia cooperantă, decât dacă
este format un corp central de guvernare, de către elel însele, sau de către guvern, pentru a impune comportamentul
necesar tuturor firmelor. Dimpotrivă, puţinele firme ale unei industrii oligopoliste vor recunoaşte elel însele
posibilitatea cooperării pentru a evita pierderea de profituri care va rezulta din comportamentul rival.
Problema oligopolistului este foarte diferita de celelalte tipuri de intreprinzatori. Pe pietele cu libera concurenta nici un
participant nu poate sa influenteze rezultatele altei companii pentru ca nu are suficienta forta de a modifica preturile.
In cazul monopolului nu exista concurenti care pot fi deranjati.
Dar la oligopol, concurentii pot deranja mult. Orice oligopolist poate influenta beneficiile celorlalti concurenti. Eforturile
de a-si imbunatati propriile rezultate provoaca inexorabil deteriorarea rezultatelor celorlalti.
Una din problemele majore cu care se confrunta firmele în conditii de oligopol este cea a pretului de vânzare. Desi
practicarea unei politici agresive a pretului nu este recomandabila, fiecare firma trebuie sa urmareasca în
permanenta reactia celorlalti producatori la modificarile ce le opereaza asupra acestui parametru.
Atunci când pe piata actioneaza numai câteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice modificare a pretului de catre
una din ele nu se poate sti cu certitudine cât din cererea generala (din clientela totala) va ramâne de partea ei si care
parte va fi acaparata de concurenti. Totul va depinde de comportamentul lor.
Daca, de pilda, una dintre firme mareste pretul de vânzare, ne este deloc sigur ca celelalte întreprinderi îi vor urma
exemplul. Nu o fac pentru ca, în felul acesta, pot sa atraga o parte din clientela de partea lor si sa îsi mareasca
vânzarile. Daca, dimpotriva, va proceda la scaderea pretului, mai devreme sau mai târziu si celelalte firme vor fi
nevoite sa adopte aceeasi decizie, pentru ca, altfel, îsi vor pierde cumparatorii..
In cazul cartelului ( oligopol cooperant ), pe baza estimarii cererii totale, se realizeaza intelegerea formala intre firme
cu privire la pret si la impartirea pietelor. Acordurile dintre membrii cartelului sunt destul de fragile, pericolul prabusirii
lor venind din doua directii:
1)      tentatia de a concura este , deseori atat de puternica, incat, mai devreme sau mai tarziu, unul sau altul dintre
parteneri nu va mai actiona corespunzator intelegerilor convenite cu privire la pret sau la cantitatea produsa; din
momentul in care interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun, dorinta firmelor de a-si spori productia
va conduce la reducerea pretului si la dezmembrarea cartelului care se va transforma in monopol;
2)      pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurentii din afara acestuia vor dori sa se asocieze,
subrezind astfel coeziunea dintre partenerii initiali.
In situatia oligopolului necooperant, ficare firma incearca, pe cont propriu, indepedent de celelalte, sa-si maximizeze
profitul, urmand ca echilibrul pietei sa se realizeze fie dinspre cantitatile de bunuri create, fie dinspre preturi. Deci,
firma regleaza fie volumul productiei, fie pretul, miscarea celuilalt element fiind lasata la latitudinea pietei.
Oligopolul necooperant sau asimetric este efectul manifestarii unui comportament de dominare a unor firme de catre
altele. Acest comportament nu trebuie absolutizat, firmele oligopoliste fiind interdependente chiar si in ceea ce
priveste formarea preturilor. Daca veniturile unei firme oligopoliste cresc prin sporirea volumului vanzarilor ca urmare
a reducerii pretului, este de asteptat ca si concurentii sa procedeze la fel, recastigandu-si astfel clientii.Daca actiunile
se repeta, apare un adevarat „razboi al preturilor”  , ajungandu-se astfel la punctul zero al profitului, dar restabilindu-
se echilibrul.
1.5 Cartelul-cea mai cunoscuta forma de oligopol cooperant
Cartelul reprezintă un acord, o înţelegere între câteva firme care produc bunuri similare, cu privire la volumul
producţiei, preţul de vânzare şi zonele de piată, în scopul maximizării profitului reunit. Termenul de cartel a apărut cu
sensul de trust comercial în jurul anilor 1870, în Germania însă, îşi are originea din italienescul “cartello” care in
perioada 1550 – 1560 însemna  “ o provocare scrisă “.
Forma maxima de intelegere, cea care maximizeaza beneficiile oligopolistilor este cartelul, un acord intre toti
producatorii industriei, care pot avea urmatoarele forme:
 Concurenta fara preturi. Fiecare companie incearca sa imbunatateasca calitatea, prezentarea sau orice alt
factor, dar respectand pretul stabilit de comun acord.
 Impartirea cotelor-parti sau a pietelor. Fiecarei intreprinderi i se distribuie o zona unde poate sa vanda, i se
fixeaza o productie maxima care nu poate fi depasita.
 O alta dificultate aditionala provine din faptul ca, legislatia multor tari interzice practicile acordurilor si in
anumite ocazii s-au putut demonstra si pedepsi anumite industrii pentru realizarea de propuneri si presiuni de
acest tip.
O alta dificultate aditionala provine din faptul ca, legislatia multor tari interzice practicile acordurilor si in anumite
ocazii s-au putut demonstra si pedepsi anumite industrii pentru realizarea de propuneri si presiuni de acest tip.
Cea mai buna alternativa la cartel, ce eludeaza toate aceste inconveniente, este suprematia preturilor. Este o situatie
foarte frecventa in lumea afacerilor. Cand exista o piata lider, ce fixeaza pretul si conditiile ofertei ce sunt acceptate
de toti ceilalti fara necesitatea de a negocia. Exista trei tipuri de companii care se pot inscrie:
Intreprinderea dominanta, adica cea cu cea mai mare marime, cea mai mare cota de participare ce se diferentiaza de
toate celelalte. Aceasta va fi si cea care va dispune de cele mai multe informatii, cea care cunoscand conditiile cererii
la scara mare va putea estima pretul cel mai stabil si avantajos.
Cea care beneficiaza de costuri mai mici pentru a dispune de tehnologia cea mai avansata. Acest caz rezulta a fi mai
stabil daca compania ce fixeaza pretul ar fi una ce practica costuri mari, pretul ar rezulta si el a fi prea mare si ar fi
mai probabil ca situatia sa denatureze spre un razboi al preturilor.
Cea care se bucura de prestigiu si respect social. Este frecvent faptul ca un oligopolist, prin varsta sau formatiunea
sa, sa fie considerat de concurentii sai expert si capabil de a diagnostica conditiile schimbatoare ale cererii, iar
acestia ii vor accepta deciziile.
In orice caz, aceste acorduri sunt intotdeauna instabile si fragile pentru ca daca vreunul dintre membrii ii tradeaza pe
ceilalti, poate obtine mari beneficii.
Principiul pretului conducator care, la prima vedere nici n-ar trebui inclus în clasa întelegerilor, este totusi o forma de
manifestare a concurentei imperfecte în care o întreprindere de mari proportii fixeaza pretul de vânzare, iar celelalte
firme o urmeaza pastrându-si în schimb deplina libertate în alegerea produsului, activitatea promotionala a vânzarilor,
folosirea canalelor de distributie, etc. Daca marfa este omogena, pretul fixat de marea întreprindere va fi identic
pentru toate. Daca, în schimb, produsul este diferentiat, preturile vor fi diferite dar vor gravita în aceeasi directie,
astfel încât, diferentele de pret între întreprinderi sa se mentina nealterate.
În primii ani ai secolului XX, guvernul german, pentru a stimula exporturile a încurajat companiile naţionale să se
alăture cartelurilor. După primul război mondial, numărul cartelurilor a crescut, ajungându-se la începutul celui de-al
doilea război mondial la 200 de carteluri internaţionale. Acestea controlau 30% din comerţul mondial, în industrii
precum cea a cauciucului, produselor chimice, oţelului, staniului.
Un mod frecvent de a rezolva problema este cel al întelegerilor între întreprinderi. Practica a pus în evidenta doua
tipuri de întelegeri mai importante: cartelul si principiul pretului conducator, ambele amplu studiate de economistul
american W. Fellner.
Odată cu adoptarea legislaţiei cu privire la concurenţă şi protejarea acesteia, în ţările dezvoltate, cu economie de
piaţă, cartelurile, cea mai cunoscută formă de oligopol cooperant au devenit ilegale.
Dar, nu peste tot în lume, uneori fiind chiar sprijinite de către guverne. Astfel că, în timp ce în Statele Unite acestea
sunt ilegale, cartelurile naţionale sunt frecvente în Japonia unde afacerile se desfaşoară în cadrul unui sistem de
concurenţă controlată.
Pentru a descoperi aceste practici considerate ilegale, multe ţări aplică politica de clemenţă. Prin această metodă,
agenţii economici implicaţi în carteluri, care decid sa pună capăt acestor practici şi să furnizeze dovezi esenţiale pot
beneficia de imunitate sau de reducerea sancţiunii.
Deşi în România nu a dat randament, în multe ţări s-au înregistrat rezultate pozitive. În Olanda spre exemplu, într-un
singur semestru, autorităţile au primit 470 de plângeri.
Cel mai ilustrativ exemplu modern de cartel este OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol ).
Dacă în anii ’70 organizaţia a fost foarte eficientă pe piaţa petrolului, reuşind să controleze oferta globală şi preţurile
( de exemplu în anii 1973 – 1974, în numai şase luni, preţul mondial la petrol a crescut de la 2,5$ la 11$ pe baril,
pentru a ajunge la începutul anilor ’80 la aproximativ 34$ pe baril ), după 1980 influenţa acestuia a început să se
erodeze. Prin urmare, ponderea în producţia mondială de petrol a ţărilor membre OPEC a scăzut de la 53,5% în
1973 la 34% în 1993. Cu toate acestea, ele continuă să deţină controlul asupra unei părţi inseminate din această
piaţă.
Deşi există opinii conform cărora un cartel odată constituit tinde să se comporte asemănător monopolului, din cele
prezentate mai sus putem concluziona că aceste înţelegeri sunt greu de menţinut pe termen lung.
“ Pericolul” destrămării lor în timp vine din mai multe direcţii:
- profiturile substanţiale însuşite de membrii cartelului exercită o puternică atracţie  pentru alţi producători, iar
prevenirea intrării lor pe piaţă devine imposibilă pe termen lung în absenţa unor bariere naturale la intrare;
- diferenţele de costuri fac mai dificil un acord asupra preţurilor, mai ales în cadrul oligopolurilor diferenţiate;
- tentaţia unor firme de a ieşi din înţelegerea stabilită şi de participa la competiţie este cu atât mai puternică cu cât ele
dispun de un avantaj de cost şi interesul individual îl domină pe cel comun;
- cu cât numărul firmelor este mai mare, cu atât acceptarea unor concesii este mai dificilă.
1.6  Concluzii
Contributia IMM-urilor autohtone   la Produsul Intern Brut al României este sub jumatate din media occidentala. Daca
Finlanda este numita tara celor 1.000 de lacuri, Elvetia – tara celor 26 de cantoane, Romaniei i se poate zice tara
celor 20 de oligopoluri.
Un studiu al Bancii Nationale arata ca, desi 72,8% din companiile nefinanciare romanesti sunt intreprinderi mici si
mijlocii, 60% din valoarea adaugata bruta se realizeaza in sfera corporatiilor, în timp ce în Statele Unite peste 90%
din PIB se creeaza in sfera intreprinderilor mici şi mijlocii.
Daca Romania, o piata cu 22 de milioane de consumatori, are 500.000 de companii, Polonia, cu 38 de milioane, ar
trebui sa aiba cel mult un milion de firme.Dar,  polonezii au peste 3 milioane de companii, iar la noi se verifica
definitia oligopolului: acea structura a pietei in care exista un numar mic de producatori (ofertanti) si un numar mare
de cumparatori.
Bibliografie:
 Catedra de Economie, Colectivul de Micro si Macroeconomie – MICROECONOMIE (Note de curs), Ediţia a
II-a, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
 Monica Dudian – Bazele Economiei, Editura All Beck, 2001
 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus – Economie, editia a XV-a , Editura Teora, 2000
 http://www.eumed.net/ecorom/VIII.%20%20Pietele%20neconcurentiale/3%20oligopolul.htm
Top Comert cu autoturisme si autovehicule usoare (sub 3,5 tone) , An:
2009
Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit
# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%)

1 TOYOTA ROMANIA S.R.L. 683,419,376 13,872,557 - 67 2.03

2 RENAULT NISSAN ROMANIA S.R.L. 560,927,742 23,142,513 - 32 4.13

3 ROMCAR S.R.L. 558,873,273 27,360,379 - 91 4.90

4 PORSCHE INTER AUTO ROMANIA S.R.L. 506,096,769 16,149,447 - 627 3.19

5 HYUNDAI AUTO ROMANIA S.R.L. 409,456,805 1,498,761 - 73 0.37

6 MERCEDES-BENZ ROMANIA S.R.L. 393,757,493 - 87,218,886 185 -

7 AUTO ITALIA IMPEX S.R.L. 386,885,763 - 7,592,049 294 -

8 AUTOMOBILE BAVARIA S.R.L. 326,062,090 - 19,680,577 229 -

9 TRUST MOTORS S.R.L. 319,204,847 19,193,138 - 93 6.01

10 EURIAL INVEST S.R.L. 249,527,034 11,954,960 - 476 4.79

11 AUTOKLASS CENTER S.R.L. 214,767,129 - 31,036,358 347 -

12 RADACINI MOTORS S.R.L. 178,430,822 9,672,570 - 234 5.42

13 TIRIAC AUTO S.R.L. 157,439,743 - 13,368,695 298 -

14 M CAR TRADING S.R.L. 127,246,119 - 2,278,328 50 -

15 CITROEN ROMANIA S.R.L. 121,093,602 308,391 - 43 0.25

16 INCHCAPE MOTORS S.R.L. 116,915,309 - 6,236,115 93 -

17 BUSINESS DEVELOPMENT TEAM S.R.L. 102,956,379 828,970 - 157 0.81

18 ROMCAR MOTORS S.R.L. 86,507,557 608,853 - 175 0.70

19 COLINA MOTORS S.R.L. 83,005,175 - 3,632,024 163 -

20 RMB INTER AUTO S.R.L. 82,878,203 341,341 - 208 0.41

21 HYUNDAI MOTOR S.R.L. 75,660,449 - 698,097 133 -

22 MIT MOTORS INTERNATIONAL S.R.L. 55,132,517 - 1,551,638 103 -

 Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit
# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%)

23 PREMIUM AUTO S.R.L. 52,940,519 - 9,164,297 31 -

Top Comert cu autoturisme si autovehicule usoare (sub 3,5 tone) ,

An: 2008
Afiseaza topul pe anul: 2009 2008 2007 2006 2005

Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit

# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%)

1 PORSCHE ROMANIA S.R.L. 3,654,586,406 263,936,369 - 186 7.22

2 MERCEDES-BENZ ROMANIA S.R.L. 1,452,725,556 - 34,301,222 196 -

3 RENAULT NISSAN ROMANIA S.R.L. 1,199,526,519 25,141,780 - 31 2.10

4 ROMCAR S.R.L. 1,121,819,655 48,603,196 - 122 4.33

5 TOYOTA ROMANIA S.R.L. 977,717,533 - 7,814,401 80 -

6 AUTO ITALIA IMPEX S.R.L. 823,274,551 1,601,320 - 276 0.19

7 PORSCHE INTER AUTO ROMANIA S.R.L. 714,893,797 13,757,034 - 697 1.92

8 TRUST MOTORS S.R.L. 694,006,498 48,101,434 - 104 6.93

9 AUTOMOBILE BAVARIA S.R.L. 630,426,753 805,959 - 242 0.13

10 HYUNDAI AUTO ROMANIA S.R.L. 525,539,366 2,588,637 - 96 0.49

11 EURIAL INVEST S.R.L. 367,418,953 14,257,061 - 563 3.88

12 KIA ROMAUTO S.R.L. 319,714,104 7,975,655 - 54 2.49

13 AUTOKLASS CENTER S.R.L. 296,074,830 - 2,059,086 374 -

14 M CAR TRADING S.R.L. 286,844,912 - 2,028,119 57 -

15 RADACINI MOTORS S.R.L. 236,532,835 13,728,110 - 233 5.80

16 TIRIAC AUTO S.R.L. 210,346,735 - 5,512,686 271 -

17 INCHCAPE MOTORS S.R.L. 189,830,651 - 2,748,866 100 -

 Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit
# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%)

18 CITROEN ROMANIA S.R.L. 186,020,895 - 547,526 39 -

19 ROMCAR MOTORS S.R.L. 175,288,036 2,576,066 - 199 1.47

20 PREMIUM AUTO S.R.L. 171,641,388 7,099,950 - 44 4.14

21 COLINA MOTORS S.R.L. 169,629,308 - 805,074 170 -

22 BUSINESS DEVELOPMENT TEAM S.R.L. 162,574,631 1,821,604 - 165 1.12

23 RMB INTER AUTO S.R.L. 159,900,562 4,023,331 - 228 2.52

24 HYUNDAI MOTOR S.R.L. 159,854,227 - 2,729,445 166 -

25 MIT MOTORS INTERNATIONAL S.R.L. 122,758,999 1,163,398 - 130 0.95

Top Comert cu autoturisme si autovehicule usoare (sub 3,5 tone) ,

An: 2007
Afiseaza topul pe anul: 2009 2008 2007 2006 2005

Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit Productivitat

# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%) CA/Pers

1 PORSCHE ROMANIA S.R.L. 3,340,351,394 306,626,794 - 531 9.18 6,290,681

2 RENAULT NISSAN ROMANIA S.R.L. 1,416,942,133 23,001,216 - 26 1.62 54,497,774

3 MERCEDES-BENZ ROMANIA S.R.L. 1,211,176,610 44,775,859 - 139 3.70 8,713,501

4 ROMCAR S.R.L. 932,101,338 43,283,468 - 127 4.64 7,339,381

5 AUTOMOBILE BAVARIA S.R.L. 820,789,318 78,925,684 - 299 9.62 2,745,115

6 TRUST MOTORS S.R.L. 776,398,719 59,436,737 - 92 7.66 8,439,117

7 AUTO ITALIA IMPEX S.R.L. 711,586,421 19,427,403 - 250 2.73 2,846,346

8 HYUNDAI AUTO ROMANIA S.R.L. 630,729,740 17,978,235 - 87 2.85 7,249,767

9 TOYOTA ROMANIA S.R.L. 607,985,787 26,669,709 - 70 4.39 8,685,511

10 EURIAL INVEST S.R.L. 389,667,582 15,576,876 - 526 4.00 740,813

 Cifra Afaceri  Profit  Pierdere  Marja profit Productivitat
# Nume Salariati 
(RON) (RON) (RON) (%) CA/Pers

11 PORSCHE INTER AUTO ROMANIA S.R.L. 273,226,356 11,299,275 - 632 4.14 432,320

12 AUTOKLASS CENTER S.R.L. 248,205,895 12,412,959 - 290 5.00 855,882

13 M CAR TRADING S.R.L. 243,346,131 13,273,331 - 40 5.45 6,083,653

14 INCHCAPE MOTORS S.R.L. 198,796,022 3,510,031 - 80 1.77 2,484,950

15 RADACINI MOTORS S.R.L. 193,357,400 12,048,846 - 99 6.23 1,953,105

16 HYUNDAI MOTOR S.R.L. 179,598,352 1,568,490 - 145 0.87 1,238,609

17 BUSINESS DEVELOPMENT TEAM S.R.L. 165,072,236 5,175,591 - 150 3.14 1,100,482

18 ROMCAR MOTORS S.R.L. 153,229,528 1,945,273 - 153 1.27 1,001,500

19 TIRIAC AUTO S.R.L. 140,609,100 2,342,683 - 170 1.67 827,112

20 MIT MOTORS INTERNATIONAL S.R.L. 136,344,567 1,091,885 - 133 0.80 1,025,147

21 RMB INTER AUTO S.R.L. 132,217,094 5,614,562 - 174 4.25 759,868

22 KIA ROMAUTO S.R.L. 128,603,979 984,091 - 13 0.77 9,892,614

23 PREMIUM AUTO S.R.L. 124,673,195 8,872,104 - 22 7.12 5,666,963

24 COLINA MOTORS S.R.L. 118,189,929 2,006,303 - 92 1.70 1,284,673

25 CITROEN ROMANIA S.R.L. 74,211,235 - 385,753 14 - 5,300,803

Oligopolul

Obiective

 a descoperi structura de piata intermediara intre piata concurentiala si monopol;

 a analiza posibilele rezultate ale activitatii de piata in prezenta unui oligopol;

*           *
 Pe intreaga piata americana a mingilor de tenis exista doar 4 ofertanti: Wilson, Penn, Dunlap si
Spaulding, care determina impreuna cantitatea de mingi care se produce si, pe baza curbei cererii, pretul
la care se va vinde aceasta cantitate.

Cum poate fi descrisa o asemenea piata? Pe o piata concurentiala, o intreprindere este atat de
mica comparativ cu intreaga piata, incat nu poate avea nici o influenta asupra pretului. Ca urmare,
aceste firme preiau pretul pietei ca pe o variabila exogena. Dimpotriva, monopolul fiind unicul
producator care alimenteaza piata, el decide pretul si cantitatea pe curba cererii.

Piata mingilor de tenis nu corespunde nici uneia din cele doua structuri de piata. Concurenta
perfecta si monopolul sunt doua forme extreme de modele de piata. Concurenta perfecta necesita
existenta unei multitudini de firme care produc produse cvasi – identice. Monopolul presupune o
singura firma. Am inceput studiul cu aceste forme extreme, deoarece intelegerea lor este mai facila. Insa
majoritatea sectoarelor de activitate din economia reala se situeaza undeva intre aceste doua extreme:
intreprinderile de pe piata au concurenti, insa concurenta de pe piata nu este de asa natura incat firmele
sa devina acceptatoare de pret. Pentru a descrie aceasta situatie intermediara, economistii vorbesc
despre concurenta imperfecta.

12.1. Intre monopol si concurenta perfecta

Stim ca pe piata cu concurenta perfecta pretul este egal cu costul marginal. Datorita intrarii si
iesirii libere pe piata, pe termen lung profitul economic tinde spre zero, pretul fiind egal si cu costul
mediu.

Am vazut, mai tarziu, ca firmele care se bucura de o putere de piata (monopol), pot utiliza
aceasta putere pentru a mentine pretul la un nivel superior costului marginal, ceea ce asigura un profit
firmei si conduce la o pierdere seaca pentru societate.

In realitate, caracteristicile relevate la cele doua structuri de piata extreme se intalnesc, de

obicei, combinate. In general, o firma medie este in situatie de concurenta, dar nu sub forma extrema a
concurentei pure. De asemenea, fiecare firma are o anumita putere de piata, dar nu sub forma extrema
a monopolului. Cu alte cuvinte, o firma normala dintr-o economie reala este imperfect concurentiala.

Acestei definitii ii corespunde doua tipuri de piata:

1.      Oligopolul – o piata pe care se gasesc doar cateva firme ofertante, care propun produse
apropiate, substitute: piata mingilor de tenis, piata titeiului (cateva tari din orientul
Mijlociu detin majoritatea rezervelor mondiale etc.).

2.      Concurenta monopolistica – cand un mare numar de intreprinderi vand produse

similare, dar nu identice: piata CD-urilor, a jocurilor pe calculator, a comunicatiilor,
detergentilor, blugilor, cosmeticelor etc. Pe aceste piete, fiecare firma detine monopolul
produselor pe care le vinde, dar firmele concurente se adreseaza acelorasi clienti cu
produse comparabile.
 In concluzie, diferentierea
structurilor de piata are loc pe
baza urmatoarelor intrebari: „Cate
intreprinderi actioneaza pe
piata?” si „Produsele propuse sunt
similare sau diferentiate?”

In realitate, delimitarea
unei structuri de piata este mult
mai dificila. Se pune intrebarea:
care este frontiera intre „cateva”
firme si „numeroase” firme. O
piata cu 10 – 15 firme
producatoarea de automobile
constituie oare o piata oligopolista
sau una cu concurenta
monopolistica? La fel, nu este usor sa determinam daca produsele sunt sau nu diferentiate. Astfel,
diferitele marci de lapte constituie acelasi produs identic sau nu? Aceste intrebari raman inca deschise.

12.2. Caracteristicile oligopolului

Dupa ce am analizat piata concurentiala si monopolul, trebuie sa observam ca in practica aceste

piete sub forma pura sunt destul de rare. Daca incercam sa inventariem marcile de televizoare sau de
masini pe care le cunoastem, vom observa ca nu sunr produse nici de foarte multe firme, nici de una
singura, ci de cateva firme. La fel, foarte greu am putea numi doua produse perfect identice in cadrul
unei grupe de produse (de exemplu, detergenti, cosmetice, etc.). In concluzie, structurile de piata cu
care ne confruntam in real 353b17d itate sunt in majoritatea lor fie piete oligopoliste, fie piete cu
concurenta monopolistica,care sunt intermediare intre cele doua structuri extreme analizate pana
acum.

Sa vedem deci ce inseamna o piata oligopolista? Oligopolul este o asemenea structura de piata
pe care functioneaza un numar relativ redus de firme si activitatea fiecareia se influenteaza reciproc si in
mare masura. Am fi in mare dificultate daca ar trebui sa specificam ce inseamna “cativa participanti”. In
loc sa spunem o cifra concreta este mai bine sa subliniem ca deciziile de pret si de cantitate ale
oligopolistilor influenteaza pretul si cantitatea tuturor firmelor de pe piata si deci comportamentul
acestora.

Pana acum, am aratat ca firmele de pe piata isi determina output-ul avand in vedere conditiile
de piata (adica curba cererii pietei) si conditiile de cost proprii. In cazul oligopolului acest lucru nu este
suficient: cu ocazia deciziilor lor, oligopolisti trebuie sa mai tina seama si de deciziile de pret si cantitate
ale rivalilor, deoarece aceste decizii le influenteaza profiturile. Firmele oligopoliste depind reciproc una
de cealalta. Deoarece sunt putine firme pe piata, este relativ usor ca fiecare firma sa urmareasca atent
comportamentul rivalilor si sa aiba in vedere deciziile acestora cu ocazia luarii propriilor decizii.

Oligopolisti reactioneaza, pe de o parte, la actiuni si procese efective si, pe de alta parte,

conform presupunerilor lor legate de comportamentul rivalilor.
12.5. Echilibrul oligopolului

Crearea unui cartel nu este intotdeauna posibila, deoarece legile antitrust se opun acestor
intelegeri. De altfel, rivalitatea dintre membrii unui cartel determina caracterul fragil al acestuia.

Sa vedem deci, ce se intampla daca Ion si Petru decid independent cata apa sa produca si
sa vanda.

Ne putem inchipui ca cei doi protagonisti vor adopta fiecare comportamentul unui
monopol, deoarece astfel se maximizeaza profitul cumulat. Dar in absenta unui acord formal, un
asemenea rezultat este putin probabil. Sa presupunem ca Ion se asteapta ca Petru sa produca 30 l

apa  . El va putea rationa astfel: „pot produce si eu 30 l, deci impreuna vom oferi  ,
care se cere la 60 u.m./l. Voi avea un profit de 1.800 u.m. Dar pot produce si 40 l, productia
totala fiind 70 l si pretul de 50 u.m./l. Profitul meu va fi 2.000 u.m.”.

Bineinteles, Petru poate face si el acelasi rationament. Daca amandoi produc cate 40 l,
productia totala va fi 80 l si pretul scade la 40 u.m./l. Profitul scade si el la 8600.

In concluzie, daca membrii duopolului isi urmaresc propriul interes, produc cantitati
superioare ofertei optime de monopol, cu preturi inferioare celui de monopol si realizeaza
profituri inferioare celui de monopol.

Rationamentul de mai sus conduce la echilibrul concurential. Sa vedem ce se intampla

daca fiecare protagonist produce 40 l  de apa. La pretul de 40 u.m./l, fiecare va realiza un profit
de 1.600 u.m. Ion va rationa astfel: „daca maresc productia la 50 l, productia totala va fi 90 l,
pretul 30 u.m./l si profitul meu scade la 1.500 u.m. Deci, nu am interesul sa produc mai mult
decat actualele 40 l”.

La fel rationeaza si Petru. Ambii produc cate 40 l, ceea ce e un fel de echilibru,

numit echilibru Nash, care descrie o situatie in care agenti economici interdependenti aleg cea
mai buna strategie in functie de alegerile celorlalti agenti. In exemplul nostru, deoarece Ion
produce 40 l, cea mai buna strategie pentru Petru este sa produca tot 40 l. Rationamentul e
valabil si invers. Odata atins acest echilibru Nash, nici un protagonist nu are interesul sa-si
modifice strategia.

Acest exemplu ilustreaza foarte bine conflictul permanent intre cooperare si izolationism.

Membrii oligopolului ies mai bine daca coopereaza si actioneaza ca un monopol. Dar cum
fiecare este manat de propriile interese, ei nu ating echilibrul monopolului care maximizeaza
profitul cumulat. Fiecare membru al oligopolului este tentat sa-si mareasca productia pentru a-si
mari cota de piata. Si, deoarece toti rationeaza la fel, productia creste si pretul scade.

Totusi urmarirea interesului propriu nu duce la atingerea echilibrului concurential.

Membrii oligopolului stiu ca orice crestere a productiei duce la reducerea pretului. Ca urmare, nu
vor mari niciodata atat de mult productia incat pretul sa devina egal cu costul marginal.
 In concluzie, cand membrii unui oligopol decid individual productia proprie pentru a-si
maximiza profitul, ei produc impreuna o cantitate superioara celei produse de monopol, dar
inferioara celei produse de o piata concurentiala. Pretul practicat de oligopol este superior celui
al pietei concurentiale (p = MC), dar inferior pretului de monopol.

12.6. Importanta taliei oligopolului

Producatorii pot incerca sa organizeze un cartel si sa produca oferta monopolului pentru a

realiza profitul cumulat maxim. In acest caz, ei trebuie sa se puna de acord in privinta repartitiei
productiei intre membrii cartelului. Cu cat numarul membrilor este mai mare, cu atat negocierea
va fi mai dificila.

Daca producatorii nu formeaza un cartel, ei isi vor decide independent productia. Fiecare
membru poate oricand spori propria productie cu 1 litru. Acest lucru va avea doua efecte
contradictorii:

        un efect de cantitate – pretul fiind superior costului marginal, fiecare litru

suplimentar va spori profitul firmei date;

        un efect de pret – cand productia creste, pretul scade, ceea ce reduce profitul
tuturor unitatilor vandute.

Daca efectul de cantitate este superior celui de pret, firmele isi sporesc productia, dar in
caz contrar nu. Fiecare membru al oligopolului isi va mari productia pana cand cele doua efecte
se vor compensa reciproc, productia celorlalti producatori fiind data.

Cum este afectata o asemenea analiza marginala de numarul membrilor oligopolului? Cu

cat acest numar este mai mare, cu atat partea de profit primita de fiecare dintre ei va fi mai mica
si cu atat e mai mic impactul deciziilor unui membru asupra pretului pietei.

Cand talia oligopolului creste, efectul de pret scade. Daca oligopolul devine gigantic,
efectul de pret dispare complet. In acest caz extrem, cand exista doar efect de cantitate, fiecare
membru al oligopolului isi va mari productia pana cand pretul va ramane inca superior costului
marginal.

In realitate, un oligopol foarte mare nu este altceva decat un grup de firme concurentiale.
Aceste intreprinderi fiind acceptatoare de pret, efectul de pret este absent in rationamentele lor,
deci cand ele decid propria productie au in vedere doar efectul de cantitate.

In concluzie, cand un oligopol creste, piata tinde sa devina concurentiala. Pretul tinde
spre costul marginal si cantitatea produsa tinde spre optimul social.

Analiza de mai sus poate fi completata cu efectul comertului international. Sa

presupunem ca Toyota si Honda sunt singurii fabricanti de automobile in Japonia, Volswagen si
Mercedes in Germania si Ford si GM in SUA. In absenta comertului international, fiecare tara se
afla in situatie de duopol, deci o situatie foarte indepartata de concurenta perfecta. Gratie
comertului international, piata automobilelor devine mondiala si oligopolul cuprinde 6 membri.
Deschiderea tarilor spre comertul international amelioreaza situatia concurentionala si contribuie
la mentinerea pretului la un nivel apropiat de costul marginal.

Teoria oligopolului furnizeaza deci o ratiune suplimentara, alaturi de teoria avantajului

comparativ, in teoria liber schimbului.

12.7. Oligopolul cooperativ

In general, pe orice piata, firmele sunt interesate sa-si coordoneze activitatile si sa

stabileasca preturile in asa fel incat concurenta sa se reduca si profiturile lor sa creasca.

Acea asociere dintre intreprinderile de pe o piata prin care acestea isi coordoneaza in mod
explicit activitatile se numeste cartel. Daca cartelul include toate firmele de pe piata, el
functioneaza de fapt ca un monopol si membrii sai realizeaza impreuna profitul de monopol.
Crearea unui cartel este foarte facila daca pe piata functioneaza doar cateva firme, deci este
oligopol.

Spre norocul consumatorilor, desi firmele din cartel sunt interesate sa coordoneze
activitatea in interesul limitarii output-ului si a cresterii pretului, fiecare membru este incitat sa
incalce intelegerea cartelara. Acestia ar dori sa vanda mai mult decat hotaraste cartelul, pentru ca
in conditiile pretului mai inalt stabilit de cartel, sa obtina incasari (si profituri) mai mari. Ca
urmare, chiar si fara interventia guvernului prin legile antitrust, cartelurile sunt foarte instabile.

Studiu de caz: OPEC

Tarile producatoare de titei sunt putin numeroase si sunt situate in principal in Orientul Mijlociu.
Ele formeaza un oligopol.

Principalii producatori au format un cartel: OPEC, care la origine includea Iran, Irak, Kuweit,
Arabia Saudita si Venezuela. In 1973, opt membrii suplimentari au intrat in OPEC: Quatar, Indonezia,
Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador si Gabou. Aceste tari controlau aproape ¾ din
rezervele petroliere mondiale. OPEC a incercat sa ridice pretul titeiului, dar s-a confruntat cu o problema:
trisarea membrilor. Fiecare membru era incitat sa-si sporeasca partea sa de profit prin cresterea
productiei.

Intre 1973 – 1985, OPEC a reusit sa mentina o oarecare disciplina interna, mentinand inalt pretul
titeiului, dar in 1986 pretul a revenit la nivelul initial.

Azi, membrii OPEC se mai intalnesc de doua ori pe an, dar organizatia este incapabila sa
gaseasca un acord durabil respectat. Tarile decid independent in privinta productiei proprii si piata
mondiala a petrolului este aproape concurentiala.

De ce se creeaza un cartel? Fiecare firma ar dori sa-si mareasca profitul. Cum poate
cartelul sa le ajute in realizarea acestui obiectiv?
 Pe o piata concurentiala fiecare firma analizeaza ce avantaj ar avea pentru ea reducerea
output-ului, fara a se preocupa de efectele pe care le-ar avea aceasta decizie asupra celorlalte
firme. Dar reducerea output-ului pe o piata are un efect favorabil asupra tuturor firmelor, in
masura in care conduce la cresterea pretului pietei.

Spre deosebire de aceasta situatie, cartelul are in vedere tocmai acest efect favorabil
general, rezultat in urma limitarii output-ului. Din aceasta cauza, o piata concurentiala va
produce o cantitate mai mare decat cartelul, deoarece nici o firma nu se preocupa de castigul
colectiv, ci numai de castigul propriu. Faptul ca o firma reduce productia nu va influenta pretul
pietei, dar daca productia se reduce in mod concertat, pretul va creste cu certitudine.

Pentru a intelege natura acestui castig colectiv, vom analiza doua situatii extreme.

Sa presupunem ca mai intai piata este formata din mai multe n firme competitive, fiecare
fiind acceptatoare de pret. Toate firmele se inteleg sa formeze un singur cartel, care se va
comporta ca un monopol cu mai multe uzine. Suma orizontala a costurilor marginale ale celor n
firme va da curba MC a cartelului, adica curba ofertei pietei. Inainte de crearea cartelului, oferta
totala a pietei este oferta competitiva Qc, rezultata la intersectia cererii si ofertei totale, iar pretul
ar fi pretul concurential Pc=MC. Fiecare firma produce qi si vinde la Pc=MCi.

De ce merita sa se reduca output-ul in caz de cartel sau oferta competitiva Q c? Deoarece

la Qc costul marginal al cartelului (MC) este mai mare decat MR, ceea ce inseamna ca reducerea
ofertei cartelului este eficienta (mareste profitul total) si aceasta reducere trebuie sa continue
pana cand se realizeaza conditia de profit total MR=MC. Ca urmare, cartelul isi mareste profitul
prin reducerea ofertei sub oferta competitiva, adica pana la oferta de monopol (deci  ). In
acest caz, pretul pietei va creste de la pc la  si cartelul va obtine profitul de monopol  .

Pentru a realiza aceasta reducere a ofertei de la Q c la  , fiecare membru al cartelului

trebuie sa-si reduca propria productie la qn= , caz in care profitul de monopol s-ar distribui
uniform intre cele n firme si fiecare din acestea ar avea un profit economic pozitiv si nu zero,
cum este situatia pe piata concurentiala.

De ce sunt tentati totusi membrii cartelului sa triseze, adica sa incalce intelegerea

cartelara? Deoarece la qn costul marginal (MCi) este mai mic decat pretul cartelului ( ), adica
ele ar castiga individual daca si-ar mari productia pana la  , deoarece aici s-ar realiza conditia
de eficienta pentru ele (MCi= ).

Dar daca toti membrii cartelului procedeaza la fel, output-ul total ar creste din nou la
nivelul output-ului concurential pc si profitul lor ar redeveni nul.
 Daca de exemplu anual 10% din membrii cartelului reduc oferta lor la q n, atunci cresterea
pretului pietei ar fi nesemnificativa. Numai ca nici o firma concurentiala nu se gandeste la efectul
actiunii sale asupra celorlalti, desi numai daca conlucreaza au de castigat de pe urma reducerii
ofertei totale. In concluzie, pentru cartel este eficienta reducerea ofertei de la Q c la  , desi
reducerea de la qc la qn nu este eficienta pentru un membru luat independent.

Studiu de caz: cartelul piperului negru

In Kuala Lumpur s-a semnat un acord cartelar intre marii producatori de piper negru: Brazilia,
India, Indonezia si Malaezia. Acest cartel detine peste 95% din productia mondiala. Cu toate acestea,
niciodata nu a reusit sa mareasca prea mult pretul pietei, deoarece membrii sai incalca in mod curent
intelegerea si vand mai ieftin pentru a-si mari vanzarile si profitul individual.

In concluzie, daca membrii cartelului triseaza (nu coopereaza) cartelul nu are o influenta prea
mare asupra pretului pietei.

Care este sursa extraprofitului cartelului? Deoarece cartelul se comporta ca un monopol

cu mai multe uzine, fiecare noua unitate de output se repartizeaza la acel membru care ar avea
costul marginal cel mai mic. Astfel, curba MC a cartelului se afla sub curba MC c a oricarui
membru. Profitul maxim al cartelului se realizeaza deci atunci cand:
MR=MC=MC1=MC2=.=MCn, caz in care cartelul nu ar mai castiga nimic de pe urma
redistribuirii productiei intre membrii sai.

Pentru ca un cartel sa poata lua nastere sunt necesare trei ipoteze:

        cartelul trebuie sa fie capabil sa ridice pretul fara a declansa o concurenta acerba din
partea firmelor din afara cartelului;
         amenzile stabilite prin legile antitrust trebuie sa fie mai mici decat castigul asteptat de
membrii cartelului;

        realizarea si mentinerea intelegerii trebuie sa nu necesite costuri mari in raport cu

castigurile asteptate.

12.10. Oligopolul necooperativ si teoria jocurilor

Spre deosebire de concurenta perfecta si monopol, care se modeleaza intr-un singur fel, in cazul
oligopolului exista numeroase modele, care difera in principal prin comportamentul agentilor economici,
care nu mai depind exclusiv de deciziile proprii, ci si de cele ale rivalilor. Deci, firmele oligopoliste nu pot
face abstractie de activitatea celorlalte firme de pe piata, asa cum se intampla in cazul firmelor
concurentiale acceptatoare de pret sau in cazul monopolului, fixator independent de pret.

Fiind un numar redus de firme pe piata, fiecare firma este constienta de faptul ca poate
influenta atat deciziile cat si profitul rivalilor. De exemplu, Ford nu poate ignora Honda atunci cand isi ia
deciziile de cantitate si / sau pret.

Pe o piata oligopolista, in general, pretul pietei este intre pretul concurential si cel monopolist,
iar firmele isi maximizeaza profitul pe piata reziduala care li se adreseaza si care depinde de
comportamentul celorlalte firme.

Profitul unei firme oligopoliste este maxim atunci cand incasarea marginala reziduala egaleaza
costul marginal al firmei. Cererea reziduala a unei firme se determina ca diferenta intre cererea totala a
pietei si oferta concurentilor.

Orice oligopol poate fi privit ca un exemplu de teoria jocurilor (Von Neumann si Morgenstern),
care analizeaza cu ajutorul unor modele formale conflictele si cooperarea dintre jucatorii
interdependenti, adica dintre decidentii strategici (firme) in cazul oligopolului. Jocul reprezinta o
asemenea situatie concurentiala in care comportamentul strategic are un rol important.

Fiecare firma elaboreaza o strategie sau un plan de lupta privitor la actiunile pe care le va
intreprinde (de exemplu, cantitatea pe care o va produce, pretul pe care il va alege) pentru a putea
concura cu succes, avand in vedere si reactia probabila a rivalilor. In final, premiul (profitul) firmei
depinde de actiunile tuturor jucatorilor (firmelor) de pe piata.

Cele mai cunoscute modele de oligopol au fost elaborate de Cournat, Stackelberg, Bertrond si
Edgeworth. In modelul lui Cournat si Stackelberg firmele decid in privinta nivelului de output, pe cand in
modelele Bertrond si Edgeworth decid in privinta pretului. Unele modele sunt statice, altele dinamice.
Un model static se poate utiliza, de exemplu, cand firma se intalneste cu o singura ocazie cu celelalte
firme la un targ special sau intr-un sezon si in momentul respectiv aceste firme decid ce cantitati sa
vanda si / sau la ce pret. Ele nu sunt capabile sa observe dinainte comportamentul rivalilor pentru ca
ulterior sa-si poata adapta propriul comportament (de exemplu, piata pepenilor in toamna unui an).

Modelele dinamice sunt necesare atunci cand firmele concureaza pe piata pe parcursul mai
multor ani zi de zi, caz in care jocul este repetitiv si experienta acumulata se poate utiliza ulterior in
ajustarea strategiei proprii.
 Pe parcursul timpului firmele isi pot schimba comportamentul si pot aplica strategii mai
complicate decat in cazul unui model static, cand jocul nu este repetitiv.

Atunci cand o firma face presupuneri privitoare la reactia rivalilor, trebuia sa aiba in vedere
numai reactiile credibile, adica cele care sunt in concordanta cu interesele acestora. De exemplu, daca
un concurent anunta ca va fixa intotdeauna preturi sub cost pana cand elimina rivalii de pe piata, nu
poate fi vorba despre o strategie credibila deoarece ar conduce firma data la faliment.

In concluzie, teoria jocurilor analizeaza interdependentele unor decidenti rationali, care nu sunt
neaparat capabili sa prevada perfect consecintele deciziilor lor.

Jocurile oligopoliste au trei trasaturi comune:

        numarul jucatorilor este mai mare

        fiecare jucator se straduieste sa-si maximizeze profitul (premiul)

        fiecare jucator stie ca actiunile rivalilor ii influenteaza profitul.

Dintre aceste trasaturi, cea mai importanta este, desigur, cea de a treia.

Modelele oligopoliste folosesc notiunea echilibrului Nash (John F. Nash). O multime a strategiilor
se numeste echilibru Nash daca in conditiile strategiei date a rivalilor (considerate fixe) o firma nu-si mai
poate mari profitul alegand oricare alta strategie. Cu alte cuvinte, o firma este in echilibru Nash cand nu
are nici un interes sa-si modifice strategia, deoarece tinand cont de strategia rivalilor tocmai cu actuala
strategie are cel mai mare profit posibil. Orice schimbare de strategie i-ar deteriora deci situatia.

12.11. Modele clasice de oligopol

Profitul unei firme oligopoliste nu depinde numai de deciziile proprii referitoare la pret si
cantitate, ci si de presupunerile sale privind comportamentul rivalilor. Decizia ei este optima atunci cand
aceste presupuneri se dovedesc ulterior a fi corecte.

Exista numeroase modele de oligopol, care se deosebesc, in principal, prin modul in care
gandesc firmele de pe piata una despre cealalta, respectiv prin capacitatea lor de a prognoza
comportamentul concurentilor lor.

12.11.1. Duopolul Cournot

Matematicianul francez Augustin Cournot a elaborat primul si cel mai larg utilizat model de
oligopol necooperativ. El a presupus ca firmele de pe piata actioneaza independent si prin alegerea
output-ului lor ele incearca sa-si maximizeze profitul, avand insa in vedere in momentul deciziei proprii
si reactiile (deciziile) probabile ale rivalului.

Ipotezele modelului Cournot sunt:

        pe piata activeaza doua firme;

         piata este aparata de bariere de intrare;

        ambele firme cunosc cererea totala a pietei;

        in momentul deciziei proprii ambele firme presupun ca rivalul nu-si modifica output-ul
actual;

        deciziile se iau concomitent.

Cererea pietei este: DD: p(Q) = a – bQ, unde Q = q 1 + q2, iar MC = c (constant). Cum isi iau
deciziile cele doua firme?

Firma F1 isi maximizeaza profitul cand MR1 = MC1 = c. Deci, firma isi determina functia incasarilor
marginale, in functie de oferta firmei F 2 astfel:

Deoarece firma F2 nu isi modifica outputul, expresia 

, de unde: 

Expresia   este outputul monopolist  , iar ecuatia r1(q1) se numeste ecuatia de reactie
a firmei F1, care indica alegerile optime ale firmei date in functie de oferta rivalului.

Firma F2 rationeaza la fel si fiind perfect identica cu F 1 ajunge la:

Duopolul Cournot va fi in echilibru, cand nici o firma nu mai are interesul sa-si modifice outputul,
deoarece nu-si mai poate ameliora situatia. Acest echilibru se refera la intersectia curbelor de reactie a
celor doua firme, deci cantitatile de echilibru le aflam rezolvand sistemul r 1(q2) si r2(q2):

 iar 

In concluzie, la echilibrul Cournot outputul total al ramurii formate din cele doua firme este mai
mare decat outputul concurential, dar mai mic decat outputul monopolist:
 Cum functioneaza in practica acest model? Sa luam, de exemplu, piata pepenilor galbeni dintr-o
localitate izolata, pe a carei piata lucreaza doar doua firme F 1 si F2 si nu pot intra alte firme, deoarece
nimeni nu mai are teren propice pentru cultura pepenilor. Produsul este omogen si Q=q 1+q2. Pepenele
nu se poate stoca, deci piata functioneaza doar in sezon si putem aplica un model static. Cererea pietei
este Q(p)=1000 – 1000p. Ambele firme au FC=0 si MC=0,28 u.m. / pepene. Ambele firme sunt capabile
sa satisfaca intreaga cerere a pietei si independent. Ce strategie sa aleaga firmele in determinarea
output-ului lor. Raspunsul depinde de comportamentul rivalului. Deoarece sunt indeplinite premisele
duopolului Cournot, ele vor folosi acest model in determinarea ofertei lor.

Productia fiecarei firme poate lua valori intre oferta competitiva si cea monopolista:

Q : MR = MC = 0,28

p(Q) = 1-0,001Q, deci MR = 1-0,002Q = 0,28, deci Q =360.

Qc: DD = SS = MC = 0,28

1-0,001Q = 0,28, deci QC = 720

Curbele de reactie a celor doua firme vor fi:

r1(q2) = 360 - 0,5q2

r2(q1) = 360 - 0,5q1

Deci, la echilibrul Cournot, avem:

q  = q  = 240 si Q = 480 =  x 720

Pretul pietei este 0,52.

La acest echilibru insa se ajunge doar treptat: din

aproape in aproape. Daca firmele nu se inteleg in
prealabil, ele doar pot presupune cat va fi output-ul
rivalului, dupa care isi determina cererea reziduala si MR
rezidual.

Daca, de exemplu, firma F1 presupune ca q2=100,

isi determina astfel cererea reziduala conform graficului
12.5. , dupa care determina output-ul propriu:
 q  = 360 - 0,5 x 100 = 360 – 50 = 310.

Putem verifica ca intr-adevar este vorba despre oferta optima in conditiile date: MR = MC = 0,28.

Cererea reziduala: DDr = DD - q2 = 1000 - 1000p – 100 = 900 - 1000p

p(q1) = 0,9-0,001 x q1

MR1 =0,9-0,002 x q1 = 0,28

q  = 310 si p1 = 0,9-0,001 x 310 = 0,9-0,31 = 0,59

Problema cu care se confrunta firmele Cournot este: cum sa isi formuleze presupunerile privind
output-ul rivalului? De obicei, ele se bazeaza pe observarea evolutiilor din trecut, pe experienta lor
anterioara, deoarece nu dispun de o metoda formala. Tocmai din aceasta cauza realizarea echilibrului
Cournot este destul de putin probabila.

Echilibrul Cournot este de fapt un caz special al echilibrului Nash, in care firmele elaboreaza
strategii referitoare la cantitate si nu la profit. Se mai numeste si echilibrul Cournot – Nash sau echilibrul
Nash referitor la cantitate, deoarece in punctul de echilibru Cournot nici o firma nu mai are interesul sa-
si modifice output-ul (nu si-ar mai putea ameliora situatia).

In cazul echilibrului Cournot firmele sunt dezavantajate, iar consumatorii sunt avantajati fata de
cartel: oferta este mai mare si pretul este mai mic. La fel, indicele Lerner este mai mic, ceea ce inseamna
ca firmele Cournot ar fi intr-o situatie mai buna daca ar forma un cartel – profitul lor ar fi mai mare.

Dimpotriva, fata de firmele concurentiale, situatia firmelor Cournot este mai favorabila (pretul
este mai mare  0,52 > 0,18 si oferta totala mai mica 480 < 720), dar consumatorii sunt dezavantajati.

12.11.2. Duopolul Stackelberg

Heinrich von Stackelberg a elaborat un model de oligopol necooperativ foarte asemanator,

singura deosebire consta in faptul ca firmele nu decid concomitent: una din firme, numita firma lider,
actioneaza inaintea celeilalte firme - firma urmaritoare. Cu alte cuvinte, firma lider este cea care
dezvolta un produs nou, deci ea are dreptul sa decida prima nivelul productiei, dupa care firma
urmaritoare, cunoscand productia liderului, isi alege propriul output ca o firma Cournot, pe baza ecuatiei
sale de reactie:

r2(q1) =  .

Care este ecuatia de reactie a firmei lider? Liderul isi maximizeaza profitul la

MR = MC = 0,28.
 Expresia   este prima derivata a ecuatiei de reactie a firmei F 2:  , deci

este egal cu      , de unde:  .

Rezolvand sistemul format din cele doua ecuatii avem:

 si  , deci:  .

In concluzie, firma lider ofera output-ul monopolist (dublul firmei competitive), iar impreuna cu
firma urmaritoare dau ¾ din output-ul competitiv firmei lider, fiind dublul ofertei firmei urmaritoare si
profitul ei va fi de doua ori mai mare.

Si acum sa revenim la firma pepenilor galbeni. Firma F 1 intra prima pe piata, fiind prima care a
reusit sa cultive pepeni in zona. Ea va considera ca este indreptatita sa se comporte ca un monopol, deci
pune conditia de profir maxim: MR = MC = 0,28 si ofera q 1 = 360 la pretul 0,64.

Firma F2 reuseste sa imite firma F1 si devine firma

urmaritoare. Ea considera ca F 1 va produce in continuare q1 =
360, deci pe baza ecuatiei sale de

reactie   va produce

q2 = 180.

Cele doua firme impreuna ofera Q = q 1 + q2 = 360 + 180

= 540, cantitate care se cere la: p(Q) = 1 – 0,001Q = 1 – 0,001 x
540 = 0,46.

La acelasi rezultat se ajunge si daca lucram cu ecuatiile

de reactie a celor doua firme:

Sa comparam situatia pietei in cazurile studiate pana acum:

12.11.3. Duopolul Bertrand

Bertrand a criticat modelele in care firmele decid in privinta output-ului, spunand ca nu se spune
nimic despre evolutia reala a preturilor.

In modelul pe care l-a elaborat, firmele decid in privinta preturilor si nu a cantitatii. Daca
cumparatorii dispun de informatii perfecte si recunosc omogenitatea produselor oferite pe piata, vor
cumpara de la firma care ofera produsul cel mai ieftin.

In acest model, fiecare concurant presupune ca rivalul nu-si modifica pretul, deci in urma
reducerii modeste a propriului pret ei spera sa-si poata spori cota de piata in detrimentul rivalului.

Sa vedem ce se va intampla pe piata pepenilor galbeni conform modelului Bertrand.

Sa presupunem ca firma F 1 alege un pret p1mai mare decat MC = 0,28 si la acest pret vinde o
cantitate q1 care-i aduce un profit pozitiv.

Deoarece produsul oferit de cele doua firme este

omogen, un anumit numar de consumatori vor cumpara
de la F1daca pretul ales de ea este putin sub p 1, nimeni nu
va cumpara de la F2 daca p2>p1 si cererea se va imparti
aproape egal intre cele doua firme daca p 1=p2. Ca urmare,
cererea reziduala a firmei F2 va arata astfel precum in
figura 12.8.

Daca ambele firme ar fixa p1=p2=MC, nici una din

firme nu ar mai castiga din reducerea pretului, iar daca o
firma ar mari pretul nu ar vinde nimic.

Cum vor alege firmele deciziile lor de pret? La

orice p1 dat, despre care F2 presupune ca va fi ales de F 1,
F2 va stabili un pret p2 cu putin sub p1, presupunand ca
p1>MC=0,28. Deci, curba reactiei firmei F 2 este cu putin sub dreapta de 45 0 (pe care cele doua preturi ar
fi identice). Daca insa p1=0,28 firma F2 nu va reactiona, deoarece nici un p 2<p1 nu i-ar aduce profit.

Acelasi lucru se poate spune si despre curba de reactie

a firmei F1. Cele doua curbe de reactie au un singur punct de
intersectie posibil, deci de echilibru, acolo unde p=MC.

Daca ambele firme stabilesc p1=p2=MC=0,28, vor

avea  . Echilibrul Bertrand coincide deci cu optimul
social (echilibrul concurential).

In concluzie, pentru consumatori echilibrul Bertrand

este mai favorabil decat echilibrul Cournot sau Stackelberg.
Singura problema pentru firmele Bertrand se refera la alegerea
pretului de catre jucatori deoarece nu exista un model
formalizat. Firmele se pot baza doar pe experienta, fler sau
intuitie.

12.11.4. Modelul Edgeworth

Este vorba, de fapt, tot de modelul Bertrand, cu singura deosebire ca in acest caz exista si  o
limita de capacitate. Firmele nu pot produce oricat, deoarece capacitatea lor de productie este limitata.

Daca, de exemplu, producatorii de pepeni galbeni au suprafete de teren limitate si pot produce
impreuna maxim 360 de bucati, inseamna ca nu pot oferi decat jumatate la Qc = 720. Aceasta inseamna
ca curba MC este orizontala la p = 0,28 pana la Q = 360, dupa care devine perpendiculara.

In aceste conditii se va mai mentine

echilibrul Bertrand la  ?
Teoretic, cele doua firme pot produce impreuna
tocmai Qc = 720, dar aceasta solutie nu ar mai fi
un echilibru. Pentru a fi echilibru, nici o firma nu
ar trebui sa fie incitata sa-si schimbe
comportamentul. Dar in situatia de mai sus
ambele firme ar dori sa mareasca pretul.

Firma F1 presupune ca F2 mentine

p2=0,28. La acest pret Q=360+360=720 si
capacitatea celor doua firme este integral
ocupata. Daca F1 ridica pretul peste p1=0,28, nu-
si va pierde cumparatorii deoarece acestia nu au
alta alternativa (F2 nu poate produce mai mult
decat 360). Deci, F1 se confrunta si in continuare
cu o cerere reziduala pozitiva, egala cu DD-q 2=DD-360 (pentru F1 este interesanta doar partea aflata
deasupra lui MC=0,28).

F1 isi maximizeaza profitul daca pe piata ei reziduala se comporta ca un monopol si ofera la

MR=MC (punctul A).

Cererea reziduala:

     si  .

In acest caz, F1 va obtine un profit pozitiv (zona hasurata), deci are o situatie mai buna decat la
p1=0,28 cand  =0.

Dimpotriva, F2 care vinde la p2=0,28 are in continuare  =0.

Deci, echilibrul Bertrand nu mai este echilibru cand capacitatile de productie sunt limitate.

Exista un pret de echilibru? Daca p 1=0,46 si p2 este fixat cu putin sub acest pret (conform curbei
de reactie a lui F2), toti ar dori sa cumpere de la F 2. Din cauza capacitatii limitate, F 2 nu poate insa
satisface intreaga cerere. Argumentarea fiind valabila si pentru F 1, rezulta ca nu exista un pret care ar
asigura echilibrul static al pietei.

12.12. Jocuri dinamice (repetitive)

De multe ori situatiile decizionale ale firmelor oligopoliste sunt repetitive, iar modelele statice de
mai sus nu pot fi utilizate eficient. Sunt necesare modele dinamice, care permit analiza unor corelatii si
interdependente mai complexe. De exemplu, o firma poate da de inteles unei alte firme concurente ca
ar dori sa „joace” cooperativ (nu doreste deci o concurenta acerba), prin faptul ca isi va reduce temporar
output-ul. Daca firma concurenta reactioneaza prin reducerea output-ului propriu, ambele se comporta
cooperativ, ocolesc concurenta si au de castigat (le creste profitul). Daca insa concurentul in cauza
reactioneaza prin cresterea output-ului propriu, firma initiatoare poate contraataca prin sporirea
output-ului ei (si reducerea pretului) pentru a-si pedepsi rivalul. Cum vor evolua profiturile celor doua
firme in asemenea cazuri dinamice? Numai jocurile dinamice ne pot ajuta sa raspundem.

Studiu de caz:  Piratii epocii moderne

 Companiile de transport maritim transoceanic au reusit pe oscurta perioada sa creeze un cartel,
care azi nu mai poate asigura cooperarea membrilor, care au declansat un razboi al preturilor. Unele
tarife au crescut cu 10% in zece ani. Dupa unele aprecieri aceste tarife reflecta din ce in ce mai mult
raportul cerere-oferta.

In decursul secolului 19 marile linii comerciale tineau reuniuni regulate cu scopul de a determina
tarifele lor. Asemenea conferinte au loc si azi si conducatorii „gorilelor” sectorului (Sea-Land Services,
Nippon, Yusen, Kaiska Line) au desfiintat tarifele aplicabile pentru categoria produselor de consum de
masa.

Dar industria transportului maritim este victima succesului ei din trecut, care s-a tradus intr-un
boom extraordinar al constructiilor navale. In trei ani se pun pe mare 653 nave noi. In plus, cartelul este
„sabotat” de companiile din afara, mai ales asiatice, care fixeaza preturi mai reduse si au oferta tot mai
atractiva. Din aceasta cauza, multi membrii ai cartelului au fost nevoiti sa-si reduca si ele preturile
pentru a nu pierde cota lor de piata.

Desi inca se realizeaza profit, principalele 15 companii mari au anuntat deja ca vor opera
reduceri de oferta cu scopul de a ridica pretul. S-a mai facut asa ceva in trecut, fara un succes prea mare
insa.

Teorema centrala a teoriei jocurilor dinamice este dilema prizonierului, care arata dificultatea de
a mentine cooperarea intre protagonisti, chiar si atunci cand cooperarea ar fi benefica pentru toti.
Oligopolul este un asemenea exemplu.

Aceasta „dilema” povesteste cazul a doi hoti arestati de politie: Ion si Vasile. Politia stie ca ei
sunt autorii unui furt, dar nu are dovezi concrete pentru a-i acuza. Cei doi sunt interogati separat si
fiecaruia i se propune urmatorul aranjament: „Avem toate dovezile pentru a te inchide pe 1 an. Dar,
daca tu recunosti ca ai participat la furt si depui marturie contra complicelui tau, iti promitem imunitate
si te eliberam, iar complicele tau va fi condamnat la 20 ani de inchisoare. Daca amandoi recunoasteti,
marturia ta nu mai este necesara si veti primi amandoi 8 ani de inchisoare”.

Cei doi sunt preocupati numai de propria soarta. Care varianta s-o aleaga?

Sa ne punem in pielea lui

Ion, care face urmatorul
rationament: „Eu nu stiu daca
Vasile va recunoaste. Daca el tace,
eu am interesul sa vorbesc,
deoarece in acest caz voi fi liber,
dar daca neg, primesc 1 an de
inchisoare. Daca si Vasile
recunoaste, e mai bine sa recunosc
si eu, deoarece in acest caz primesc
8 ani, dar daca neg, primesc 20 ani.
In final, orice face Vasile, e mai
bine pentru mine sa recunosc”.
 In jargonul teoriei jocurilor, aceasta strategie este denumita strategia dominanta, deoarece este
cea mai buna strategie pentru un jucator, oricare ar fi strategiile adoptate de ceilalti jucatori. In cazul
nostru, strategia recunoasterii este o strategie dominanta pentru Ion. Daca el recunoaste, va petrece
mai putin timp in inchisoare, oricare ar fi decizia lui Vasile.

Sa vedem acum decizia lui Vasile. El face acelasi rationament ca si Ion. Si pentru Vasile strategia
dominanta va fi cea a recunoasterii.

Daca ambii recunosc, primesc 8 ani de inchisoare fiecare, iar daca ar fi negat, primeau doar 1 an.
Dar fiecare si-a urmarit doar propriul interes si, in final, se afla intr-o situatie mai dezavantajoasa. Daca
se puteau intelege sa nege amandoi, ar fi fost condamnati nu la 8 ani, ci doar la 1 an fiecare. Deci, cea
mai buna strategie ar fi fost cooperarea dintre cei doi. Dar oare si-ar fi respectat promisiunea? Dupa ce
au fost inchisi in celule separate, cooperarea era deja dificil de mentinut, deoarece din punct de vedere
individual parea irationala.

12.12.1. Oligopolul si dilema prizonierului

Ce legatura exista intre dilema prizonierului si piata cu concurenta imperfecta? De fapt, „jocul”
la care participa membrii unui oligopol este identic celui jucat de cei doi prizonieri.

Sa ne imaginam un duopol format din doi producatori de petrol: Iran si Irak. Dupa lungi
negocieri, cele doua tari se inteleg sa reduca productia pentru a sustine pretul mondial al titeiului. Dupa
semnarea acordului, fiecare semnatar se intreaba daca sa-l respecte sau nu? Diversele lor strategii
alternative, cu rezultatele aferente, sunt prezentate in figura 12.12.

Irakul rationeaza astfel: „Trebuie sa aleg intre a reduce sau a mari productia. Daca Iranul
respecta termenii acordului, profitul meu ar fi 60 miliarde daca productia este mare si 50 miliarde daca
respect termenii acordului si reduc si eu productia. Deci, in acest caz, productia ridicata este o strategie
buna. Daca Iranul nu respecta acordul, profitul meu ar fi 40 miliarde daca am productia mare si 30
miliarde daca respect acordul. Deci, si in aceasta ipoteza, mai buna este strategie nerespectarii
acordului. De fapt, orice face Iranul, pentru mine e mai bine sa nu respect termenii acordului si sa
produc mai mult titei”. Aceasta este strategia dominanta pentru Irak, dar si pentru Iran, care face acelasi
rationament. Astfel, in final, ambele tari produc mai mult si au venituri mai mici (40 miliarde in loc de 50
miliarde, in ipoteza respectarii acordului de catre amandoi).

Acest exemplu ilustreaza

dificultatea oligopolului de a mentine
nivelul profitului de monopol. Desi
comportamentul monopolist este
rational pentru ansamblul oligopolului,
fiecare din membrii acestuia este
tentat sa triseze individual. La fel cum
interesul egoist a impins prizonierii sa
recunoasca, el face dificila acum
cooperarea indispensabila pentru ca oligopolul sa se comporte ca un monopol (productie redusa, pret si
profit inalt de monopol).

12.12.2. Alte exemple ale dilemei prizonierului

Dilema prizonierului nu se aplica numai la oligopol, ci la orice situatie in care urmarirea

interesului personal se opune cooperarii si conduce la un rezultat inferior celui colectiv.

12.12.2.1. Cursa inarmarilor

Sa luam doua tari, A si B, care se intreaba daca trebuie sau nu sa fabrice noi arme sau,
dimpotriva, trebuie sa se dezarmeze. Fiecare tara prefera sa aiba mai multe arme decat tara vecina,
deoarece acest lucru ii confera o greutate mai mare in gestionarea afacerilor mondiale. Dar fiecare ar
dori, de asemenea, sa traiasca in pace, fara a fi amenintata de armele celorlalte tari. In figura 12.13.
vedem strategiile posibile si efectele lor.

Daca tara B decide sa produca arme, tara A are interesul sa faca la fel, pentru a evita pierderea
suprematiei militare. Daca tara B decide dezarmarea, tara A castiga tot in ipoteza inarmarii, deoarece ii
„creste” suprematia militara. Ca urmare, pentru fiecare tara strategia dominanta este inarmarea, deci
ambele traiesc intr-o lume mai periculoasa.

In epoca Razboiului Rece, SUA si URSS au negociat multiple acorduri de dezarmare, dar ele s-au
lovit mereu de aceeasi dificultate de care se lovesc membrii unui cartel oligopolist care nu se pot
intelege nici asupra nivelului productiei, nici asupra repartizarii sale.

Cele doua tari se temeau mereu ca partenerul nu va respecta acordul de dezarmare si logica
implacabila a interesului personal le-a convins sa prefere o strategie individuala care s-a dovedit a fi mai
putin favorabila pentru ambele tari.

12.12.2.2. Publicitatea

Cand doua firme fac publicitate pentru a atrage aceeasi clientela, ele joaca un rol asemanator
celui al dilemei prizonierului. Sa luam exemplul a doi fabricanti de tigari: Camel si Marlboro. Daca nici o
firma nu face publicitate, ele impart piata intre ele si din profitul total maxim al pietei de 8 miliarde
fiecare insuseste jumatate (4 mld.). Daca ambele fac publicitate (1 mld.), de asemenea impart piata intre
ele, dar au profituri mai mici, deoarece suporta cheltuielile de publicitate (4–1 =3 mld. fiecare). Daca
unul dintre fabricanti face publicitate si celalalt nu, primul va lua clientii celui de-al doilea si va vinde 3/4
din total vanzari, incasand 3/4 din profitul total de 8 miliarde (6 – 1 = 5 mld.), iar cel ce nu face
publicitate incaseaza 1/4 din profitul total (2 mld.).

Avem reprezentata in
figura 12.14. deciziile posibile ale
celor doua firme si efectele lor.
Constatam ca a face publicitate
este strategia dominanta pentru
fiecare firma. Ambele firme fac
publicitate, desi mai mult ar
profita daca nu ar face nici una.

In 1971, Congresul SUA a

interzis publicitatea la televizor a
tigarilor. Spre surpriza tuturor,
producatorii de tigari nu s-au
opus acestei masuri. Cheltuielile lor de publicitate s-au redus foarte mult si profiturile au crescut, fara a
suferi cota lor de piata. Legea a facut pentru producatorii de tigari ceea ce nu au putut face ei insisi: a
rezolvat dilema prizonierului, impunand solutia „mai putina publicitate, mai mult profit”.

12.12.2.3. Resursele comune

Stim deja ca oamenii au tendinta de a consuma excesiv resursele comune. Aceasta situatie
poate fi analizata ca o dilema a prizonierului.

Sa ne imaginam doua companii petroliere: Exxon si Arco, care poseda campuri petroliere
adiacente. Aceste campuri dau acces la aceeasi punga de petrol, evaluata la 12 miliarde dolari. Forarea
unui put costa 1 milion dolari. Daca fiecare companie are cate o sonda, fiecare va extrage jumatate din
rezerva totala de titei si va avea un profit de 5 milioane dolari (6 – 1 = 5 milioane).

Deoarece punga de titei

este o resursa comuna, ea nu va fi
utilizata eficient. Sa presupunem ca
ambele companii pot fora un al
doilea put. Daca o companie detine
doua din cele trei sonde, ea
pompeaza 2/3 din rezerva si
realizeaza un profit de 6 milioane
dolari (8 – 2 = 6 milioane). Daca
ambele companii foreaza un al
doilea put, din nou extrag jumatate
din rezerva, dar profitul lor
individual scade la 4 milioane
dolari (6 – 2 = 4 milioane).
12.12.3. Dilema prizonierului si bunastarea economica

Fiind aplicabila la cele mai diverse situatii din viata curenta, dilema prizonierului arata cat este
de dificila asigurarea cooperarii intre protagonisti, chiar cand acest lucru este favorabil tuturora. Absenta
cooperarii este o problema a partilor participante la joc. Dar a societatii? Aceasta depinde de
circumstante.

In unele cazuri, echilibrul fara cooperare nu este optim pentru societate, ci numai pentru
jucatori. Este cazul cursei inarmarilor, care pune cele doua tari in situatie de risc crescut. La fel se
intampla si in cazul exploatarii titeiului, deoarece al doilea put forat constituie o risipa. In aceste doua
cazuri, cooperarea dintre jucatori ar fi fost solutia optima pentru societate.

Alta este situatia in cazul membrilor unui oligopol care cauta sa mentina un profit de monopol:
lipsa cooperarii este socialmente favorabila. In realitate, daca comportamentul de monopol este optim
pentru firma, nu este optim pentru consumatorii produselor sale. In termeni de surplus total, rezultatul
pietei concurentiale este preferabil. Cand membrii unui oligopol nu se pot intelege, cantitatea produsa
tinde spre acest nivel optimal. Cu alte cuvinte, mana invizibila nu aloca eficient resursele decat in caz de
concurenta perfecta, iar pietele sunt concurentiale numai in cazul in care intreprinderile nu se pot
intelege intre ele.

La fel se intampla cand politia interogheaza doi suspecti: absenta cooperarii intre suspecti este
socialmente favorabila, deoarece mai multi infractori ajung in spatele gratiilor. Deci, dilema prizonierului
este o adevarata problema pentru prizonieri, dar este o binecuvantare pentru restul societatii.

12.12.4. De ce oamenii coopereaza uneori?

Cooperarea este dificila, dar oare si imposibila? Exista suspecti interogati care nu-si denunta
complicii. Exista carteluri care-si respecta intelegerile in pofida incitatiilor individuale de a trisa. Acest
lucru se explica adesea prin comportamentul repetat al jocurilor.

Cooperarea este mai usor de mentinut intr-un joc repetabil. Sa revenim la cei doi producatori de
apa: Ion si Petru. Amandoi ar dori sa salveze rezultatul de monopol, care se obtine daca fiecare produce
cate 30 l, insa urmarirea propriului interes ii determina sa produca 40 l.

Strategia dominata pentru

fiecare este sa produca 40 l. Sa ne
imaginam ca cei doi incearca sa creeze un
cartel. Pentru a maximiza profitul total ei
se inteleg sa-si limiteze productia la 30 l
fiecare. Daca ei au in vedere un singur
joc, vor fi incitati sa triseze si sa produca
40 l. Dar cei doi jucatori stiu ca va trebui
sa rejoace jocul in fiecare saptamana. La
realizarea acordului se prevede ce se va
intampla daca partile nu-si respecta
obligatiile. De exemplu, ei pot decide ca
daca una din parti produce 40 l, cealalta
parte poate produce la randul ei mai mult. Aceasta amenintare poate mentine cooperarea. Cel ce nu va
respecta acordul isi va spori profitul de la 1.800 la 2.000, dar numai timp de o saptamana, deoarece
dupa aceea profitul sau va scadea la 1.600 si nu va mai urca. Daca jucatorii sunt mai interesati de profitul
pe termen lung, ei devin cooperanti.

In concluzie, intr-o situatie de dilema a prizonierului repetata, cei doi jucatori pot mentine
cooperarea necesara pentru atingerea rezultatului optim.

12.12.5. Masuri politice si oligopoluri

Stim ca uneori guvernul poate ameliora rezultatele pietei. Acest principiu al economiei se aplica
si la oligopol. Am vazut ca cooperarea dintre membrii unui oligopol este socialmente nefavorabila,
deoarece conduce la o productie suboptimala si la preturi mai ridicate. Interventia politica trebuie sa
incerce sa incite intreprinderile sa se concureze mai degraba decat sa se inteleaga. Prin ce masuri
politice se poate atinge acest scop?

Legea este un instrument de favorizare a concurentei. In mod normal, libertatea de a negocia

contracte este un aspect esential al activitatii de piata. Intreprinderile si menajele incheie nenumarate
acorduri de-a lungul vietii lor si se sprijina pe sistemul judiciar pentru a asigura respectarea
angajamentelor contractuale. Cu toate acestea, tribunalele engleze si americane au considerat ca este
contrar interesului public sa se incheie acorduri intre concurenti in vederea reducerii productiei si a
cresterii pretului, deci au refuzat sa contribuie la realizarea unor asemenea acorduri, emitand „Sherman
Antitrust Act” in 1890, care stipuleaza ca toate contractele sau intelegerile care vizeaza reducerea
concurentei pe piata interna sau internationala sunt ilegale si orice incercare de creare de monopoluri
sau de stabilire a unei pozitii de monopol este considerata un act criminal.

In conformitate cu acest act, acordul dintre intreprinderile oligopolistice devine un act criminal.

In zilele noastre, Ministerul Justitiei si persoanele fizice pot intenta actiuni in justitie pentru a se
opune practicilor anticoncurentiale: fuziuni care conduc la o putere de piata excesiva a unei singure
intreprinderi, actiunea concertata a firmelor oligopolistice cu scopul limitarii concurentei dintre ele etc.

In practica, se ridica insa multe probleme. Una dintre acestea se refera la a sti ce tip de
comportament poate interzice legea antitrust? Exista un consens majoritar cu privire la interzicerea
acordurilor de fixare a preturilor dintre firmele concurente. Totusi, unele practici care nu par a fi apriori
criticabile, fac obiectul condamnarii.

Un exemplu il constituie asa – numitele vanzari legate. Sa ne imaginam o casa de discuri care are
doua produse: un CD cu „Vacanta Mare” si un CD cu poezii de Bacovia. Casa de discuri propune spre
vanzare un pachet cu ambele CD-uri, caz in care vorbim despre vanzare legata.

O asemenea practica este interzisa de tribunale pe baza urmatorului rationament: „Vacanta

Mare” este un mare succes, pe cand „Poezii de Bacovia” este un produs greu vandabil. Ca urmare,
pentru a forta oamenii sa cumpere „Poeziile”, nu se vinde „Vacanta Mare” fara acest CD. Aceasta
vanzare fortata permite casei de discuri sa-si sporeasca puterea de piata. Dar economistii nu sunt de
acord cu acest rationament.
 Sa presupunem ca piata accepta sa plateasca 20.000 u.m. pentru „Vacanta Mare” si nimic
pentru „Poezii de Bacovia”, deci pretul maxim ce se poate cere pe intregul pachet cu cele doua CD-uri
este de 20.000 u.m. A obliga un consumator sa cumpere un bun fara valoare nu mareste cu nimic pretul
de rezervare al acestuia, deci nu creste puterea de piata a vanzatorului in urma unei vanzari legate.

In concluzie, unele practici comerciale care par sa ingusteze concurenta (par sa mareasca
puterea de piata a unei firme) pot avea obiective perfect legitime, ceea ce face dificila aplicarea legilor
antitrust. Economistii, avocatii si judecatorii trebuie sa defineasca acele comportamente care ingusteaza
realmente jocul concurential, ceea ce este departe de a fi usor.

Concepte cheie

      cartel

      dilma prizonierului

      echilibru Nash

      joc de conducere

      lege antitrust

      oligopol

      strategie dominanta

      teoria jocurilor

      vanzare legata

Rezumat

        Firmele au interesul sa formeze carteluri, dar si sa incalce intelegerile cartelare.

        Cartelurile esueaza datorita trisarii membrilor si datorita concurentei membrilor.

        Daca cartelul are succes, apare o pierdere seaca.

        Cu cat mai multi membri triseaza, cu atat mai mult scade puterea de piata a cartelului si scade
pierderea seaca.

        Economistii nu se inteleg cand este vorba de modelarea pietei oligopoliste, cauza din care avem
multiple asemenea modele. Cele mai larg folosite modele de oligopol necooperativ au fost
elaboratede Cournot, Bertrand si Edgeworth, Stackelberg.

        Aparitiei teoriei jocurilor a facut mai inteligil procesul decizional al firmelor oligopoliste, permitand si
analiza interdependentelor complexe.
        Dilema prizonierului dovedeste ca interesul privat se opune adesea cooperarii, chiar cand asa ceva
ar fi benefic pentru toti. Aceasta logica se aplica foarte des in cursa inarmarilor, publicitate,
utilizarea resurselor comune si in oligopol.

        Puterea publica recurge la legile antitrust pentru a impiedica oligopolul sa adopte o atitudine care
limiteaza concurenta. Aplicarea acestor legi nu este uniforma si incalcarea lor se poate justifica de
multe ori.

        Dilema prizonierului arata ca interesul personal se opune adesea cooperarii, chiar daca aceasta este
benefica pentru toate partile. Aceasta logica se aplica in numeroase situatii: cursa inarmarilor,
publicitatea, utilizarea resurselor comune, oligopol.

        Puterea publica a recurs la legi antitrust pentru a impiedeca oligopolurile sa adopte o atitudine
susceptibila sa inghete concurenta. Aplicarea acestor legi ridica insa unele probleme.

Intrebari pentru verificarea cunostintelor

1.      Daca pe o piata oligopolista toti protagonistii coopereaza, atunci

a)      fata de situatia cand nu coopereaza nu scade profitul lor total.

b)      fata de situatia cand nu coopereaza nu produc la pret mai mic.

c)      fata de situatia cand nu coopereaza nu-si sporesc oferta.

d)      toate raspunsurile sunt adevarate.

2.      Cauza labilitatii cartelului este faptul ca

a)      firmele care triseaza prin cresterea productiei isi pot mari profitul in detrimentul celorlalte.

b)      profitul total al cartelului nu este maxim.

c)      pierderea seaca indusa de cartel coincide cu cea indusa de monopol.

d)      oricare raspuns poate fi adevarat.

3.      Daca o firma oligopolista are pierderi pe termen scurt, atunci pe termen lung

a)      paraseste piata.

b)      poate realiza si profit pozitiv.

c)      isi acopera costurile  .

d)      oricare situatie este posibila.

4.      Punctul de productie a cartelului

a)      nu este un punct de echilibru Nash.

b)      nu este stabil.

c)      nu asigura profit maxim individual pentru membrii cartelului.

d)      oricare situatie este posibila.

5.      Outputul pietei in cazul unui monopol pur coincide in cazul unei ramuri cu costuri identice care se
caracterizeaza prin

a)      concurenta perfecta.

b)      existenta unui cartel unic.

c)      duopol Cournot.

d)      duopol Stackberg.

6.      In cazul unei cereri identice a pietei si a unor costuri medii constante, outputul unor ramuri
duopoliste se afla in urmatoarea relatie

a)      outputul duopolului Cournot > outputul duopolului Stackberg > outputul cartelului.

b)      outputul duopolului Stackberg > outputul duopolului Cournot > outputul cartelului.

c)      outputul cartelului > outputul duopolului Stackberg > outputul duopolului Cournot.

d)      outputul duopolului Cournot > outputul cartelului > outputul duopolului Stackberg.

Teme de gandire

1.      Care sunt strategiile cele mai bune ale lui Ion si Vasile, daca ambii pot alege intre a fixa un pret mic
sau mare si daca castigul total este 5 in cazul in care ambii fixeaza pret mare, respectiv 0 in cazul
oricarei alte combinatii de strategii.

2.      Descrieti cateva activitati din viata proprie care pot fi ilustrate cu dilema prizonierului. Care este
punctul lor comun?

Teme de discutie

1.      Exista si oligopolul cumparatorilor – oligopson.

a)      Daca un oligopol al vanzatorilor incearca sa mareasca pretul produsului, care poate fi obiectivul
oligopsonului?
 b)      Proprietarii marilor echipe de baseball formeaza un oligopol pe piata jucatorilor de baseball.
Care poate fi obiectivul lor in materie de politica salariala? De ce este dificil de atins acest
obiectiv?

c)      Jucatorii de baseball au facut greva in 1994 pentru a protesta impotriva plafonarii salariilor lor
pe care proprietarii echipelor doreau sa o implementeze. Daca proprietarii s-au pus de acord in
privinta salariilor platite de ei, de ce mai era nevoie de impunerea unui plafon?

Probleme

1.      Avem in vedere relatiile comerciale dintre Romania si Franta. Sa presupunem ca liderii celor doua
tari analizeaza diversele cai posibile in materie de tarife vamale in maniera prezentata in figura
alaturata.

a)      Care este strategia dominanta pentru Franta? Dar pentru Romania? Explicati.

b)      Definiti echilibrul Nash. Care este

in exemplul nostru acest echilibru?

c)      Sa presupunem ca se decide liberul

schimb intre cele doua tari care
trebuie sa-si reduca simultan
tarifele vamale. O asemenea
decizie pare justificata conform
tabelului precedent?

d)      Tinand cont de ceea ce stiti despre

avantaje schimbului, rezultatele prezentate in tabel vi se par reprezentative pentru prosperitatea
economica a celor doua tari in cele patru situatii alternative?

2.      Sa

presupunem ca Ion are de facut un referat impreuna cu un coleg si cei doi vor primi o nota unica.
Amandoi sunt studenti buni, dar fiecare ar dori sa lucreze cat mai putin posibil. Alternativele posibile
le avem in tabel.

Sa presupunem ca Ion prefera sa se distreze, pentru el munca reprezinta acelasi dezagrement ca si o

nota de 4.

a)      Rescrieti tabelul, combinand nota si dezagrementul pentru fiecare caz posibil.

 b)      Daca nici unul dintre cei doi studenti nu poate sti ce decizie ia celalalt, care ar fi rezultatele
posibile? Vor fi ele diferite daca Ion va trebui sa refaca mai tarziu referatul impreuna cu
acelasi coleg? Explicati.

    

Concurenta pe piata auto romaneasca: Ford vrea sa intreaca Dacia

In luna ianuarie 2010, Ford si Dacia au avut o cota de piata de 30%, spre deosebire de anul trecut, cand Ford
a inregistrat o cota de 7,1%.Producatorul american Ford este singurul care a inregistrat o crestere a numarului de
masini, dupa un avans de 10%, scrie Ziarul Financiar.
In 2009, Renault vindea de aproape cinci ori mai multe masini decat Ford(plus 364%), producatorul francez mai
are un avans de doar 42% in fata companiei americane, cel putin in urma datelor din luna ianuarie, precizeaza cotidianul
amintit."Pentru mine rezultatele din ianuarie nu sunt reprezentative deoarece a fost o luna intre doua programe Remat, luna
in care a revenit taxa de poluare si o luna cu conditii foarte dificile", a explicat Fabrice Cambolive, directorul comercial
al Renault Nissan Dacia.

Sursa: Bloombiz

29 Martie 2011 / 15:33

Bucurestiul, lider in topul vanzarilor de masini

Mai mult de jumatate din vanzarile de autoturisme din Romania in 2010 au fost inregistrate de Bucuresti,
Ilfov, Timis, Brasov si Cluj, unde au fost livrate aproape 60.000 de unitati, reiese din datele Asociatiei
Producatorilor si Importatorilor de Automobile, precizeaza Mediafax.

Astfel, Capitala si judetul Ilfov

au cumulat anul trecut cel mai mare volum de vanzari, de 42.515 autoturisme. 

Pe locul trei in clasamentul celor mai mari piete se claseaza judetul Timis (4.386 unitati), care a urcat o pozitie fata de 2009,
si a eliminat din top 5 judetul Arges. De asemenea, Constanta a iesit din top lasand loc judetului Brasov, unde au fost
vandute 4.303 unitati. 

Locul cinci in clasamentul celor mai puternice piete auto a revenit judetului Cluj, cu vanzari de 4.266 unitati.

La polul opus, cele mai slabe vanzari de autoturisme au fost inregistrate in judetele Giurgiu, Salaj, Calarasi,
Ialomita si Tulcea, piete care au cumulat 1.392 unitati.
Astfel, Giurgiu a reprezentat anul trecut piata cu cele mai slabe vanzari (169 unitati), urmata de Salaj (209 unitati) si
Calarasi (279 unitati). In Ialomita si Tulcea au fost livrate anul trecut 336, respectiv 399 autoturisme.

In ceea ce priveste cele mai vandute marci in 2010, Dacia conduce detasat, cu 36.730 unitati, urmata de Volkswagen
si Renault, cu 10.038 de masini, respectiv 9.042 unitati.

Vanzarile de autoturisme in Romania au scazut anul trecut cu 18%, la 106.328 unitati.

Sursa: Bloombiz

Marcile Renault, Volkswagen, Skoda, Opel si Ford detin impreuna aproape 55% din piata masinilor
noi de import din Romania, segment care a crescut cu 50% in primele unsprezece luni ale anului,
potrivit datelor Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile din Romania (APIA).

Cea mai vanduta marca de import, in primele unsprezece luni, a fost Renault, cu 26.530 masini, care
detine o cota de piata de 14,32%. Pe locul doi se afla Volkswagen, cu 21.435 masini vandute in interavlul
ianuarie - octombrie si o cota de piata de 11,57%. Top trei este incheiat de Skoda, care a vandut la noi in
tara 21.052 masini, echivalentul unei cote de piata de 11,37%. 
Pe locul patru se afla Opel – care detine 9,2% din piata de import, echivalentul a 17.118 masini vandute -,
urmat de Ford - care detine 8,36% din piata prin cele 15.483 masini comercializate in primele unsprezece
luni. 

In total, masinile celor cinci producatori de automobile si-au gasit 101.618 posesori in Romania,
echivalentul unei cote de piata de 54,88% printre cele 185.150 masini de provenienta straina vandute la
noi in tara. 
Daca Renault a fost lider de piata pe importuri si in primele unsprezece luni ale anului trecut, Volkswagen
a urcat pe locul doi, dupa ce a devansat constructorul ceh Skoda - aflat in prezent pe locul trei -, iar Opel
a urcat de pe cinci pe pozitia a patra, devansand marca Peugeot, care a fost depasita si de Ford. Astfel
Ford a ajuns de pe locul sase pe locul cinci. 

Renault s-a impus in Romania prin modelele Clio (14.732 masini) si Megane (10.595), in timp ce modelul
Volkswagen care si-a gasit cei mai multi clienti a fost Polo (5.772 exemplare). Cel mai bine vandut model
al Skoda a fost Octavia (7.093 unitati), iar la Opel - modelul Astra Classic (8.591). Cel mai bine vandut
model Ford in Romania, in primele unsprezece luni, a fost masina de clasa mica Fiesta, care si-a gasit
6.176 posesori. 

Cumparatorii din Romania au preferat - in primele unsprezece luni ale anului 2007 - masinile cu motoare
pe benzina, in detrimentul masinilor care au motoare diesel. Astfel, 56,7% dintre masinile noi de import
sunt echipate cu motoare pe benzina, iar restul au motoare diesel. Comparativ cu intervalul ianuarie -
noiembrie din 2006, ponderea motorizarilor pe benzina a crescut usor, de la 52% la 56,7%, iar ponderea
motorizarilor diesel a scazut de la 48% la 43,3%. 

Intervalul ianuarie – noiembrie al anului acesta indica o crestere de 50% a pietei masinilor noi de import,
in conditiile in care vanzarile masinilor autohtone au scazut cu peste 8%, pe o piata auto care va depasi
anul acesta 300.000 de unitati. Procentual, cresterea pietei auto in 2007 se situeaza in jurul valorii de
20%, comparativ cu anul 2006. 
Potrivit specialistilor din domeniu, cresterea accelerata a pietei auto se justifica prin faptul ca nevoia de
mobilitate a inceput sa fie acoperita si la clasa medie de cumparatori cu posibilitati financiare mai reduse,
pentru care dealerii auto si companiile care ofera finantare au creat oferte speciale, adaptate unor bugete
mai reduse. 

Vicepresedintele APIA, Brent Valmar, a precizat ca avansul pietei este dat de volumele care se
realizeaza in segmentele mai mici, in timp ce masinile scumpe cresc moderat sau stagneaza la cifrele de
vanzari. Per total, Valmar a conchis ca, in medie, se cumpara masini mai ieftine. "Producatorul local
Dacia a creat nevoie de concurenta, ceilalti nu puteau ramane impasibili si au venit cu oferte pe masura”,
a declarat Brent Valmar, care a ocupat fotoliul de presedinte al APIA pana la inceputul lunii noiembrie. 
Piata auto romaneasca mai poate creste, pana la 500.000 de unitati pe an, in urmatorii trei-patru ani. In
prezent la noi in tara se vand 12 masini la o mie de locuitori, in timp ce in Ungaria se vand circa 20. 

Cresterea anuala a pietei auto romanesti se va mai tempera, insa piata va creste constant, in urmatorii
ani, ca urmare a inceperii productiei uzinei Ford de la Craiova si in conditiile in care cresterea economica
se va mentine. Anul trecut, pe piata romaneasca s-au vandut 256.364 de autoturisme noi, iar pentru anul
acesta se asteapta comercializarea a peste 300.000 de masini. Incluzand si vehiculele comerciale, anul
acesta piata auto ar putea ajunge la 350.000 de unitati, in crestere cu peste 15% fata de anul trecut cand
s-au vandut putin peste 297.000 de automobile, inclusiv vehicule comerciale. In 2005 s-au comercializat
putin peste 256.000 de autovehicule noi. 

Marcile franceze detin 25,1% din piata masinilor noi de import, cu vanzari de peste 32.000 de
unitati in primele opt luni ale anului, in crestere cu aproape 45% fata de intervalul similar al anului
trecut, reiese din datele Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile din Romania
(APIA)
Masinile producatorilor francezi si-au gasit in primele opt luni ale anului 32.413 cumparatori, in timp ce
anul trecut vanzarile au fost de 22.538 unitati, in intervalul mentionat, ceea ce reprezinta o crestere de
44% de la an la an. 

Cea mai bine vanduta marca franceza pe piata romaneasca a fost, in primele opt luni ale anului, Renault,
cu 19.893 de unitati, ceea ce reprezinta 15,4% din piata masinilor de import. Dupa Renault urmeaza
Peugeot, cu 9.891 masini comercializate in Romania in primele opt luni, cu o cota de 7,6%. A treia marca
franceza prezenta pe piata, Citroen, are o cota de 2%, la vanzari de peste 2.600 de unitati. 

In ceea ce priveste pozitionarea marcilor franceze pe intreaga piata auto romaneasca (luand in calcul si
producatorii autohtoni), acestea detin o cota de 15,9% pentru primele opt luni, in timp ce anul trecut, in
perioada ianuarie-august, detineau 13,8%. 

Cele mai vandute modele franceze in primele opt luni au fost Renault Clio cu 11.127 unitati, cel mai
vandut automobil de import si Renault Megane cu 7.869 unitati. 

In total, vanzarile masinilor de import au totalizat 129.245 de unitati in primele opt luni ale anului, in
crestere cu 53,2% fata de perioada similara din 2006, cand au fost comercializate 84.358 autoturisme. 
Productia interna s-a cifrat la 147.530 de unitati in primele opt luni din 2007, in crestere cu 7,1% fata de
cele peste 137.000 de automobile produse in perioada similara a anului trecut. Exporturile au crescut cu
39,9%, pana la 70.801 unitati, dupa ce in primele opt luni din 2006 au fost trimise peste hotare cu putin
peste 50.000 de automobile, conform buletinului statistic APIA. 

In perioada ianuarie - august, importurile de automobile au crescut cu 54,3%, pana la 156.048 unitati,
dupa ce in lunile similare din 2006 au fost de aproximativ 101.000 unitati.

Incluzand si vanzarile de vehicule comerciale, anul trecut romanii au cumparat 297.162 automobile, in
crestere cu 15,9%, fata de cele peste 256.000 de vehicule vandute in 2005