Cuprins

Definirea Utilitarismului .....................................................................................................................1

Utilitarismul este o teorie etica care ofera un raspuns la întrebarea cum putem sa facem din lumea
pe care o avem, una mai buna: „Actioneaza astfel încât sa generezi cel mai mare bine posibil”.
Utilitarismul este o teorie consecventialista pentru ca pune accent pe consecinte si finalitati care
trebuie sa fie bune sau dezirabile intrinsec...........................................................................................1
Bazele Utilitarismului...........................................................................................................................1
Viziuni ştiinţifice asupra utilitarismului şi principalii reprezentanţi....................................................2
Concluzie..............................................................................................................................................5

Definirea Utilitarismului

Utilitarismul este o teorie etica care ofera un raspuns la întrebarea cum putem sa
facem din lumea pe care o avem, una mai buna: „Actioneaza astfel încât sa generezi cel
mai mare bine posibil”. Utilitarismul este o teorie consecventialista pentru ca pune
accent pe consecinte si finalitati care trebuie sa fie bune sau dezirabile intrinsec.

Conform Principiului Celei Mai Mari Fericiri, scopul ultim, în raport cu care şi pentru atingerea
căruia toate celelalte lucrurile sunt dezirabile (fie că avem în vedere propriul nostru bine sau pe al
al altora) este o existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult în
desfătări (enjoyments) atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ; testul calităţii şi regula de a măsura
calitatea în raport cu cantitatea este preferinţa resimntă de aceia care datorită ocaziilor pe care le-
au avut de a trăi aceste experienţe, la care mai trebuie să adăugăm aptitudini le lor de a se
introspecta şi auto-observa - sunt cei mai înzestraţi cu mijloacele necesare comparăm. Acesta
fiind, conform opiniei utilitariste, scopul actiunii umane, el e, totodată, în mod necesar, standardul
morahtătii: moralitate care, în consecinţă, poate fi definită ca ans amblul regulilor şi preceptelor
conduitei umane prin subordonare la care se poate asigura, încea mai mare măsură, întregii
omeniri o existenţă aşa cum a fost descrisă aici, şi nu numai omenirii, ci, în măsura în care natura
lucrurilor o admite, întregii creaţii sensibile.

Bazele Utilitarismului

În filosofie, conceptul de utilitate a fost considerat fundamentul acţiunii umane şi al

existentei sociale. Utilitarismul a reprezentat o perspectivă etică revolutionară care a avut o
influenţă uriaşă asupra legislaţiei, perspectivei economice, filosofice şi a afectat în mod definitoriu
modul de gândire al indivizilor. Utilitatea nu este altceva decât o teorie care încearcă să
stabilească principiile care stau la baza dezirabilităţii acţiunilor propuse şi care să clarifice ce

1
înseamnă un comportament corect sau bun din punct de vedere individual sau comunitar.
Utilitarismul reprezintă încercarea de a oferi un raspuns la întrebarea: „Cum ar trebui să
actioneze un individ?” sau de a furniza un cod de orientare morală al acţiunilor individuale, bazat
pe utilitate.

Pentru a depăşi defectele evidente ale utilizarii egoismului drept ghid sau cod de orientare
morală, utilitarismul abordează problematica binelui dintr-o perspectivă opusă. În loc de a servi
propriul bine, un utilitarist va acţiona astfel încât sa producă un maximum de placere pentru cel mai
mare număr de indivizi, acesta fiind principiul utilitatii. Teoria s-a dezvoltat urmând încercarea de a
convinge creatorii de lege în Anglia de a considera binele comun şi nu bunăstarea propriei clase
sociale în procesul de legiferare. Binele este promovat prin fericirea pe care o resimte un număr
mare de indivizi şi acest fapt este permis chiar în situaţia în care nu există fericire pentru un agent
individual. În acesta viziune, toţi indivizii sunt înzestraţi cu aceeaşi valoare, indiferent de clasă,
mediu social, vârstă, etc.
Principiul utilităţii afirmă că o acţiune este corectă sau bună în măsura în care determină o
creştere a fericirii tuturor persoanelor afectate de ea, într-o măsură mai mare decât orice altă
acţiune alternativă. Fundamentul acestui principiu poate fi observat în ideea că plăcerea şi fericirea
sunt două categorii care posedă valoare intrinsecă, iar durerea şi suferinţa sunt indezirabile
intrinseci. Acţiunile au valoare doar dacă provoacă placere şi fericire sau previn suferinţa sau
durerea. Un adept al utilitarismului este o persoană care accepta principiul utilităţii şi este
preocupată de maximizarea valorii universului, ceea ce conferă utilitarismului calitatea de
consecvenţionalism ca şi teorie etică.
Teoria utilitaristă s–a inspirat din tradiţia filosofică grecească; o abordare hedonistă a
valorii a fost formulată la începutul secolului V î.Hr. de Aristip din Cyrene, fondator al Şcolii
Cirenaice şi 100 de ani mai târziu de Epicur, care a continuat doctrina lui Leucip si a lui Democrit.
Dupa cum diverşi comentatori ai epicureismului au sesizat, doctrina elaborată de Epicur în secolul
al II-lea î.Hr. a influenţat opere celebre, cum ar fi Leviathanul lui Hobbes, scrierile lui Hume,
Helvetius, Holbach, şi ulterior pe cele ale lui J. Bentham şi J.S.Mill. Esenţa epicureismului este
infirmarea şi confirmarea preferinţelor, acestea trebuie să aibă drept criteriu plăcerea, fericirea sau
durerea, suferinţa. Epicur subliniază însă că trebuie să existe masură în urmarirea placerii: „Toate
aceste lucruri trebuie judecate cu masură, comparându-le unele cu altele şi ţinând seama de
avantaje şi dezavantaje”.

Viziuni ştiinţifice asupra utilitarismului şi principalii reprezentanţi

2
 Utilitarismul, ca sistem moral a fost preocupat la rândul său de întrebarea „ce este fericirea?”.
Bentham (1780) expune principiul celei mai mari fericiri (the greatest happiness principle) care
ar trebui să îndrume acţiunile umane: acţiunile individului sunt utile sau corecte dacă ele produc
fericire şi sunt incorecte atunci când ele au drept efect opusul fericirii. În mod logic, dacă acţiunile
individuale nu urmăresc principiul celei mai mari fericiri, ele vor fi ghidate de alte două principii, pe
care Bentham le numeşte, principiul ascetismului şi principiul simpatiei şi antipatiei. Astfel: „prin
principiul ascetismului înteleg acel principiu care, similar principiului utilităţii, aprobă sau dezaprobă
orice acţiune în conformitate cu tendinţa pe care se pare a o avea de a creşte sau diminua
fericirea părţii al cărui interes se află în discuţie, dar într-o maniera inversă: aprobă actiunile în
masura în care determină diminuarea fericirii şi le dezaproba în cazul în care marchează creşterea
acesteia”. În opinia lui Bentham, Principiul ascetismului a avut origini filosofice (sustinut de
moralisti) şi origini religioase (sustinut de indivizi cu înclinaţii religioase); acest principiu a fost
continuat mai mult din punct de vedere religios decât filosofic. Celalalt principiu, al antipatiei şi
simpatiei, este astfel descris de către autor: „Prin principiul simpatiei sau al antipatiei întelegem
principiul care aprobă sau dezaprobă anumite acţiuni, nu în temeiul că ele ar tinde să crească
fericirea, nici chiar dacă ele tind să diminueze fericirea părţii al carei interes este în discuţie, ci
datorita faptului că o persoană se simte dispusă de a le proba sau dezaproba”. Pentru utilitariştii
clasici este importantă asigurarea unei fericiri cât mai mari pentru un numar cât mai mare de
indivizi din comunitate, deci maximizarea utilităţii totale sau suma utilităţilor individuale dintr-o
comunitate. Se pune întrebarea legitimă: Care este sancţiunea nerespectării şi nepromovării
fericirii generale? Bentham (1780) clasifica sancţiunile în 4 categorii:
 Sancţiune fizică: Sancţiunea fizică are loc drept urmare a cursului natural al vieţii, fară
înterpunerea vieţii umane sau divine
 Sancţiune politică: Sancţiunea morală este dată de judecata umană, influenţată poate de
dispoziţie, idei religioase, prejudecăţi, etc.
 Sancţiune morală:Sancţiunea morală este dată de judecata umană, influenţată poate de
dispoziţie, idei religioase, prejudecăţi, etc.
 Sancţiune religioasă: Sancţiunea divină constă în dispreţul şi dezaprobarea divinităţii cu
privire la anumite acţiuni.
Având în vedere ca legiuitorul consideră placerea şi evitarea durerii drept scopuri şi
finalităţi ale politicilor sale, Bentham oferă o modalitate de a le măsura. El constată că
durerea sau plăcerea vor depinde de urmatoarele circumstanţe:
1. intensitatea plăcerii sau durerii;
2. durata plăcerii sau durerii;
3. certitudinea sau incertitudinea producerii de plăcere sau durere;
4. cât de apropiată sau îndepartată pare producerea efectului de placere sau durere;

3
 O variantă mai sofisticată a utilitarismului a fost propusă de John Stuart Mill (1806-1873),
filosof britanic, economist, teoretician, moralist şi administrator, a fost cel mai influent filosof englez
din secolul al XIX-lea. Obiectivul general al filosofiei sale este de a dezvolta o atitudine pozitivă a
universului şi locul oamenilor în acest univers. Opiniile sale nu sunt în întregime originale, având
originile în empirismul britanic al lui John Lock, Hume David şi în utilitarismul lui Jeremz Bentham.
Principalele lucrări: System of Logic: Rationative and Inductive(1843); The Principles of Political
Economy (1848); On Liberty (1859); Utilitarianism (publicat in Fraser’s Magazine, 1861); Auguste
Comte and Positivism (1865).
Mill a fost o personalitate multilaterală: a scris tratate de economie şi logică, a dezvoltat filosofia
utilitaristă şi filonul traditiei empiriste engleze şi a fost cel mai important dintre liberalii secolului al
nouăsprezecelea. care a încercat ulterior să contribuie la o mai bună explicare şi întelegere a
acestui sistem moral, de altfel, Elie Halevy, în studiul Evoluţia doctrinei utilitariste din 1789 pâna în
1815 l-a acuzat pe Bentham de plagiat: copierea aritmeticii plăcerii expusă de Helvetius în volumul
Opere alese, citat în Kauder, 1973. Sustinând superioritatea plăcerilor mentale asupra celor fizice.
El a încercat să răspundă principalelor critici aduse utilitarismului; de pilda, evidenţierea ideii că
morala utilitaristă recunoaşte capacitatea de a sacrifica propriul bine pentru binele altora, deşi un
sacrificiu care nu sporeşte sau nu tinde să sporească suma totală a fericirii este considerat inutil.
Prin urmare, standardul utilitarist acceptă sacrificiul făcut de indivizi dacă acesta contribuie la
creşterea fericirii totale şi este comparabil cu Regula de Aur a lui Iisus: „Să faci altora aşa cum vrei
să ţi se facă ţie”. Mill clasifică la rândul său sancţiunile în:
 sancţiuni externe – aprecierile indivizilor şi ale divinităţii
 sancţiuni interne ce ţin de datorie – conştiinţă
Mill conchide că sancţiunea ultimă a moralei celei mai mari fericiri este convinge rea că
scopurile, interesele private ale oamenilor nu intră în contradicţie cu scopurile celorlalor oameni.
Calculul felicific utilitarist nu oferă însa soluţii cu privire la măsurarea intensităţii plăcerii, cum poate
fi fericirea aditivă ori cum se pot face comparaţiile interpersonale şi pe baza căror criterii. După
cum afirmă Bernard Williams: „Numai dacă putem compara fericirea ce vizează oameni diferiţi şi
rezultate diferite şi să adunăm totul într-un fel de fericire generală, numai atunci putem face ca
lucrurile să functioneze”. Prima dificultate majoră a utilitarismului, dupa B. Williams (1993) este că
fericirea se bazează pe alte valori sau calităţi umane: „Dincolo de orice subzistă dificultatea ca
multe lucruri pe care oamenii le includ efectiv în conţinutul vieţii fericite sunt lucruri care implică
esenţialmente alte valori, cum ar fi integritatea morală (integrity), de pildă sau spontaneitatea
(spontaneity), sau libertatea, sau dragostea sau exprimarea de tip aristic”. Mai mult, utilitariştii
consideră că nu există valori incomensurabile şi deci, cuantificarea monetară a valorii, în acest
sistem devine posibilă. Desi Mill a fost influenţat de ideile benthamite, există părţi ale sistemului lui

4
Bentham pe care le repudiază, în special ideea că acest calcul hedonistic placere-durere poate fi
utilizat pentru a analiza toate tipurile de comportament uman.

Un alt filosof utilitarist englez din secolul al XIX-lea, Henry Sidgwick, a respins această
teorie a motivaţiei ca de altfel şi teoria benthamita a semnificaţiei termenilor morali, dar a susţinut
utilitarismul ca şi filosofie argumentând că aceste idei provin din reflectia sistematică a moralităţii
bunului simt. Toate consideraţiile utilitariste pot fi fundamentate pe cerinţele morale ale bunului
simţ. Teoriile morale consecventionaliste, care încearcă evaluarea moralităţii sunt teleologice: ele
încearcă atingerea unei stări care echivalează finalitatea acţiunii şi evaluează moralitatea ei în
termenii progresului realizat în apropierea de aceă stare. Această doctrină defineşte moralitatea ca
maximizare a utilităţii aşteptate pentru toate părţile implicate în această acţiune sau decizie.
În Methods of Ethics (1907), Sidgwick a expus o examinare comparată a egoismului, a eticii
bunului simţ şi a utilitarismului, reprezentând cea mai detaliată discuţie a implicaţiilor utilitarismului
ca şi principiu al acţiunii morale individuale.

Concluzie

Utilitariştii secolului XIX, Bentham, Mill, Sidgwick, au considerat utilitatea ca fiind o stare mentală,
fericire sau placere sau proprietatea obiectelor care cauzează aceste stari mentale; cei mai mulţi
utilitarişti contemporani dau bunastării semnificaţia de satisfacere a preferinţelor rationale, motivate
de interes propriu.