Sunteți pe pagina 1din 109

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

CENTRUL NAŢIONAL PENTRU CURRICULUM ŞI EVALUARE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

BACALAUREAT 2009

SUBIECTE PENTRU PROBA ORALĂ

1
I. Precizări metodologice

Conform programei şcolare pentru examenul de bacalaureat 2009, proba


orală vizează competenţele de comunicare orală, aplicate în receptarea mesajelor
orale şi scrise şi în producerea unor tipuri de discurs (descriptiv, informativ,
narativ, argumentativ) exersate în cadrul învăţământului liceal. Curriculumul liceal,
care stabileşte principiul studierii limbii şi literaturii române din perspectivă
comunicativ-funcţională, pune accent pe latura formativă a învăţării, fiind centrat pe
achiziţionarea de competenţe, fapt care a determinat precizarea, în programa de
bacalaureat, a competenţelor de evaluat şi a conţinuturilor din domeniile: A.
literatura română, B. limbă şi comunicare.
Pentru bacalaureatul 2009, în proiectarea subiectelor pentru proba orală se
va avea în vedere principiul complementarităţii, în sensul că prin proba orală se vor
evalua alte competenţe specifice sau alte valori ale acestor competenţe faţă de proba
scrisă, după cum urmează:
-1.1. Utilizarea adecvată a strategiilor şi a regulilor de exprimare orală în monolog şi în dialog,
în vederea realizării unei comunicări corecte, eficiente şi personalizate, adaptate unor situaţii de
comunicare diverse;
- 1.3. Identificarea particularităţilor şi a funcţiilor stilistice ale limbii în receptarea diferitelor tipuri
de mesaje/ texte;
- 1.4. Receptarea adecvată a sensului/ a sensurilor unui mesaj transmis prin diferite tipuri de
mesaje orale sau scrise;
- 1.5. Utilizarea adecvată a achiziţiilor lingvistice în producerea şi în receptarea diverselor texte
orale şi scrise, cu explicarea rolului acestora în construirea mesajului;
- 2.1. Identificarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textele studiate sau în texte la
prima vedere;
- 2.5. Compararea unor viziuni despre lume, despre condiţia umană sau despre artă reflectate
în texte literare, nonliterare sau în alte arte;
- 2.6. Interpretarea textelor studiate sau la prima vedere prin prisma propriilor valori şi a
propriei experienţe de lectură;
- 3.2. Construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin
integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate;
- 4.1. Identificarea structurilor argumentative în texte literare şi nonliterare studiate sau la
prima vedere;
- 4.2. Argumentarea unui punct de vedere privind textele literare şi nonliterare studiate sau la
prima vedere;
- 4.3. Compararea şi evaluarea unor argumente diferite, pentru formularea unor judecăţi proprii.

Biletul de examen va conţine un scurt text literar sau nonliterar, la prima


vedere pentru candidat (texte literare: proză, poezie, dramaturgie; texte nonliterare,
memorialistice, epistolare, jurnalistice, juridic-administrative, ştiinţifice,
argumentative, mesaje din domeniul audio-vizualului) şi trei cerinţe specifice,
desprinse din lista de cerinţe generale/ itemi (câte una pentru fiecare dintre
domeniile de investigare enunţate mai jos, care pot fi particularizate/ tratate prin
raportare le specificul respectivului text; a se vedea modelele anexate):

A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/


ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea
ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a
argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici
argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii
argumentate (despre aspecte/ argumente/ idei/ afirmaţii/ atitudini evidente în
textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideilor exprimate, despre

2
opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre soluţiile
propuse/ care se conturează etc.).

În răspunsul la sarcinile de lucru indicate prin cerinţele nr. 1 şi nr. 2,


candidatul se va referi strict la informaţiile oferite de textul extras (şi numai în mod
excepţional, pentru completarea răspunsului, poate opta şi pentru referirea la alte
texte, similare sau diferite, pe care le cunoaşte, fără însă ca examinatorul să-i
solicite acest lucru).
În răspunsul la cerinţa nr. 3 (construirea unei interpretări/ exprimarea unei
opinii argumentate), candidatul poate face referire şi la alte texte/ teme/ idei/
informaţii din propria experienţă/ învăţare, dar numai în concordanţă cu
informaţiile/ ideile/ semnificaţiile/ mesajul textului pe care l-a extras în faţa
comisiei de examen.

Examinatorul poate interveni cu întrebări ajutătoare numai în situaţia în care


vor considera că răspunsul este confuz/ incomplet/ evaziv, fără însă a deturna
sensul/ ideea/ mesajul transmis de monologul oral al candidatului. Judecata de
valoare a examinatorului se exprimă prin nota acordată candidatului pentru
calitatea şi pertinenţa fiecărui răspuns la cerinţele textului, formulate pe biletele de
examen, urmărindu-se atât aplicarea cunoştinţelor, cât şi construcţia discursului
argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative), adecvarea elementelor
verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare.

Îi este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări care ies din


sfera cerinţelor formulate pe biletul de examen sau să le înlocuiască pe acestea cu
alte întrebări, subiectiv considerate ca fiind mai potrivite unei situaţii date (caz în
care s-ar vicia notarea candidatului).

II. Exemple de subiecte pentru proba orală


…………………………………………………………………………………….
Biletul nr. 1
ACTUL I, Scena 3
Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din dreapta.
Ceilalţi ies din casă şi se cobor în cerdac.)
GULIŢĂ: Cine mă cheamă?... Nineaca!
SAFTA: Ce este?... Ce este?
ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...*
ION: Aud, cucoană… Iaca ia…
CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă-mă!... aţi
adormit cu toţii?
(Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună
împrejurul Chiriţei.)
GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu dascalu.
[…]
CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?... Zâce
că ai să vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera
comme l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui.
CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum să
cheamă franţuzăşte furculiţă?
GULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?

3
GULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita?
GULIŢĂ: Invartision.
CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!...
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în provinţie)

* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!


* Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al scriitorului
francez Fénelon

1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic, asupra unor


comportamente şi a moravurilor din Moldova (din perioada 1840-1870).
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau
o informaţie/ o idee identificată în text.
……………………………………………………………………………………………………………
Biletul nr. 2
Spirit mai mult empiric decât speculativ, Maiorescu trase imediat concluziile
practice ale poziţiei lui estetice: arta îşi are scopul în sine, adică în emoţia estetică, şi
nu în altceva; arta este pentru artă. Şi cum piesele lui Caragiale erau acuzate de
imoraliate, greutatea apărării trebuia să cadă în această direcţie, adică asupra
raporturilor dintre artă şi morală. Are arta vreo misiune morală? Se întreabă el. „Da,
arta a avut totdeauna misiune morală şi orice adevărată operă artistică o
îndeplineşte.” Rămâne însă de văzut în ce constă moralitatea artei... Morala rezidă în
însăşi esenţa artei; din moment ce egoismul este principiul oricărui rău şi natura
emoţiei estetice e de a ne ridica prin uitare de sine deasupra lui în lumea ficţiunii
ideale, măcar pentru o clipă, atât cât ţine emoţia estetică, urmează de la sine că arta
este morală prin însăşi definiţie.
Pusă astfel, şi nici nu poate fi altminteri, concluzia e că arta nu are alte scopuri
morale decât cel ce e însăşi esenţa ei, a înălţării impersonale, a dezrobirii omului din
cătuşele egoismului; arta nu poate avea alte intenţii ce-l împlântă pe om în contingent,
intenţii politice sau moralizatoare. [...] Maiorescu rămâne, aşadar, egal cu sine însuşi,
teoreticianul unei arte dezinteresate, lipsită de orice tendinţă practică, adversarul
literaturii de caracter politic, moral şi chiar patriotic.
(E. Lovinescu, Titu Maiorescu)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează importanţa lui Titu


Maiorescu pentru literatura română.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Are arta vreo misiune morală?,
exemplificându-ţi opinia prin referire la opera literară a unuia dintre marii
clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici,
I.L.Caragiale).
.........................................................................................................................
Biletul nr. 3

4
Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se
predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit pentru
obiecte, odată simţirile sau judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie
gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta; destul că şcoala n-ar
trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregei individualităţi
a omului; elevul – nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei
străine, sub care geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei,
întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte pân-în gradul
cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare.
Aici vorbim, se-nţelege, de învăţământul educativ din şcolile primare şi secundare,
nu de universităţi. La cele dentâi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la
universităţi metodul e indiferent, căci aci se cere ştiinţă şi numai ştiinţă. […] Esenţa
universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când esenţa
celorlalte şcoli e creşterea.
Mihai Eminescu, [,,Nu ştim cum să ne esplicăm…”], în Timpul, V, nr.
154, din 12 iulie 1880; articol polemic faţă de propunerea ziarului
Românul de introducere în şcolile primare a unui tratat popular de
agronomie, în locul cărţilor de citire; reprodus în M. Eminescu, Opere,
XI, Publicistică, Editura Academiei, Bucureşti,1984, p. 244

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şcoală, aşa cum se reflectă în


textul de mai sus.
2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Esenţa
universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când esenţa
celorlalte şcoli e creşterea.
.........................................................................................................................

Biletul nr. 4

TITLUL I
Principii generale

ARTICOLUL 1
Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.


(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea
şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.
ARTICOLUL 2
Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

5
Constituţia României, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 767, din 31/10/2003

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor, aşa


cum rezultă din textul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în text
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, conectori,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre prevederile unui articol al
Constituţiei României, corelând informaţia din text cu date din alte surse
(literatură, mass-media, documente oficiale etc.).
........................................................................................................................................

III. Baremul de evaluare a răspunsului oral*

Criterii de Punctaj
apreciere acordat Detalierea punctajului
1. Aplicarea 3 p. 3 p. – Candidatul prezintă un discurs adecvat
cunoştinţelor în subiectului/ cerinţei. Răspunsul este complet
analiza textelor (include toate informaţiile necesare) şi
literare/ nonli- convingător.
terare (adecvarea 2 p. – Candidatul îşi adecvează răspunsul la
la subiect; organi- subiect, cu unele ezitări. Răspunsul este corect,
zarea ideilor, dar incomplet.
corectitudinea 1 p. – Candidatul prezintă coordonatele
răspunsului) subiectului în mod satisfăcător, dar are lacune
vizibile în cunoştinţe.
0 p. – Raportarea la subiect este
nesatisfăcătoare. Candidatul nu răspunde
cerinţei de pe biletul de examen şi nici
întrebărilor ajutătoare ale examinatorului.
2. Utilizarea 3 p. 3 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de
corectă şi comunicare necesară, pe care o aplică prin
adecvată a limbii utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
române în literare. Expunerea orală este fluentă, bine
comunicarea organizată şi convingătoare. Registrul de
orală comunicare este adecvat competenţei
comunicaţionale şi personalizat.
2 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de
comunicare necesară, pe care o aplică prin
utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
literare. Expunerea orală este relativ fluentă, cu
anumite sincope şi cu grad redus de
persuasiune. Registrul de comunicare este
adecvat competenţei comunicaţionale şi
personalizat.
1 p. – Candidatul deţine competenţa de
comunicare susţinută de vocabular şi de
morfosintaxă, expunerea lăsând impresia
generală de improvizaţie. Registrul de comunicare
ales este cel adecvat, însă vocabularul este
limitat.
0 p. – Limba literară nu este folosită în mod

6
satisfăcător, existând abateri de la uzaj, nepermise
în comunicarea formală. Expunerea este
sincopată, cu repetarea unor idei, cu pauze sau
cu ezitări.
3. Argumentarea 3 p. 3 p. – Argumentele prezentate conţin elemente de
orală a propriilor originalitate şi sunt înlănţuite logic, susţinând
opinii asupra gândirea critică a candidatului, aplicată
textului literar/ contextului. Elaborarea argumentării orale
nonliterar respectă construcţia discursului argumentativ
(structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi
adecvarea în totalitate a elementelor verbale,
nonverbale şi paraverbale la situaţia de
comunicare.
2 p. – Argumentele prezentate sunt înlănţuite
logic, susţinând gândirea critică a candidatului,
aplicată contextului. Elaborarea argumentării
orale respectă, în mare, construcţia discursului
argumentativ (structuri, conectori şi tehnici
argumentative) şi adecvarea parţială a
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la
situaţia de comunicare.
1 p. – Argumentele prezentate sunt disparate sau
există un unic argument. Elaborarea
argumentării orale respectă doar accidental
construcţia discursului argumentativ (structuri,
conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la
situaţia de comunicare.
0 p. – Argumentele prezentate sunt insuficiente
pentru a se forma o imagine concludentă asupra
cunoştinţelor candidatului. Argumentarea orală
nu respectă construcţia discursului argumentativ
sau tehnica argumentării.

*Notă! Se acordă un punct din oficiu.

Răspunsul candidatului se apreciază prin note întregi de la 1 la 10, în funcţie de


punctajul de evaluare stabilit pe baza următoarelor criterii de apreciere: aplicarea
cunoştinţelor în receptarea şi analiza textelor literare sau nonliterare - 3 p.; utilizarea
corectă şi adecvată a limbii române în comunicarea orală - 3 p.; argumentarea orală
a propriilor opinii asupra unui text literar/ nonliterar - 3 p.
La totalul celor nouă puncte se adaugă un punct din oficiu. Un candidat se
consideră promovat la proba orală dacă a obţinut minimum nota finală 5 (cinci).
Cele trei criterii de apreciere vor fi urmărite de către fiecare examinator, pe tot
parcursul expunerii orale a candidatului, fapt care facilitează aprecierea finală
obiectivă. Fiecare examinator completează propriul borderou de lucru, în care trece
numele candidatului, punctajele acordate pentru fiecare criteriu de apreciere şi
punctajul final/ nota acordată.

NOTĂ! Pentru candidaţii care vor susţine examenul de bacalaureat în baza


unor programe şcolare valabile pentru anul 2007, subiectele pentru proba
orală la disciplina limba şi literatura română se află publicate pe site-ul
www.subiecte2007.edu.ro.

7
IV. Lista cu cerinţe generale/ itemi pentru evaluarea prin
proba orală (folosită ca bază pentru cerinţele specifice care vor însoţi textul
literar sau nonliterar, la prima vedere, de pe biletul pe care îl extrage candidatul în
faţa comisiei de examinare)
A. Identificarea emiţătorului şi a contextului
• identificarea şi/ sau prezentarea contextului în care este construit/ emis
mesajul;
• identificarea emiţătorului şi/ sau prezentarea ipostazei/ ipostazelor acestuia;
• identificarea şi/ sau comentarea perspectivei/ a atitudinii/ a punctului de
vedere/ a opiniei emiţătorului;
• identificarea scopului comunicării şi a particularităţilor relaţiei emiţător-
receptor.
B. Reflectarea asupra elementelor constitutive ale mesajului
• identificarea tipului de text (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ) şi a
unor elemente de structură şi de compoziţie (particularităţi ale organizării
textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.);
• identificarea unor fapte de limbă la nivelurile: ortografic şi de punctuaţie,
morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual;
• disocierea între sensul propriu şi cel figurat, între sensul general şi cel
contextual, între sensul concret şi cel abstract al unor cuvinte/ sintagme/
unităţi frazeologice;
• identificarea unor elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte,
opinii/ sugestii).
C. Construirea unei interpretări/ exprimarea argumentată a unui punct de
vedere
• prezentarea cauzei/ a motivului care determină atitudinea personajelor/ a
punctului de vedere al autorului;
• discriminarea între fapte şi opinii, identificate într-un text dat;
• analiza argumentelor şi/ sau a contraargumentelor identificate în textul dat;
• compararea unor fapte/ opinii/ argumente identificate într-un text, pe baza
unor relaţii de tipul asemănare-deosebire/ puncte covergente-puncte
divergente/ obiectiv-subiectiv/ perimat-modern/ eficient-ineficient, general-
particular etc.;
• formularea unei înţelegeri globale: prezentarea mesajului unui text/ a
semnificaţiei mesajului/ exprimarea argumentată a unui punct de vedere
personal asupra mesajului identificat în textul dat;
• construirea unei interpretări: comentarea unor informaţii/ fapte/ idei/
atitudini/ puncte de vedere identificate în text, pe baza cunoştinţelor şi a
convingerilor personale;
• susţinerea sau combaterea unui argument/ a unui punct de vedere/ a unei
idei/ a unei atitudini identificate într-un text dat;
• formularea/ reformularea unei ipoteze şi/ sau a unei concluzii, pe baza
faptelor prezentate în text;
• construirea unei interpretări: interpretarea dintr-o altă perspectivă, decât cea
a autorului, a unei informaţii/ a faptelor/ a opiniilor prezentate în textul dat;
• formularea unui raţionament care să susţină o concluzie personală, pe baza
corelării a două informaţii din text sau a corelării informaţiei din text cu date
din afara acestuia/ din alte surse;

8
• emiterea unei judecăţi de valoare asupra unei informaţii/ a unei idei/ a
mesajului unui text, pe baza valorilor şi a convingerilor personale.

V. Subiectele pentru proba orală (limba şi literatura română)

........................................................................................................................................

9
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 1

Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină


vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând
provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia
Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi
până în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste
părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre
deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa”
vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta. Această limbă a suferit însă
transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată
de limbile cu care a venit în contact.
Teritoriul de formare. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială
romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică Oltenia,
Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană
(106 d.H.), fiind locuite de către „dacii liberi”, Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest
şi sud-vest provinciile romanizate au stat întotdeauna în strâns contact, atât
administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia, Dardania, cele două Moesii.
(Al. Rosetti, Istoria limbii române)

1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii române.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 2

Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme


ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de
acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus modificat după regulile
limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se
întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din
corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex. Numai la noi a biruit acest
termen militar, veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care
se numeau astfel, în Dacia.
Şi orăşeni trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al
lor, pavimentum, care însemna pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a
exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident, şi orăşenii şi sătenii
din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce însă, în timp ce în
celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la
noi s-a impus termenul orăşenesc pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat
de ţară? Explicaţia credem că ar fi următoarea: ca să ajungă a birui, pentru
exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul –
impropriu de fapt – pavimentum a trebuit să fie utilizat de un număr considerabil de
orăşeni de la care să-l fi luat ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele
Daciei, fiind ameninţate de năvălitori care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a
retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dacă însă
generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se vor fi petrecut în
alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe
care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru
tineret îndeosebi)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia elementului


orăşenesc în romanismul dacic.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în fragmentul
citat.
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând
propriile cunoştinţe despre originile şi evoluţia limbii române.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 3

Româna comună este o etapă fundamentală din istoria veche a limbii noastre.
Pentru a o defini mai limpede, este necesar să ne reamintim că româna s-a constituit
pe un teritoriu întins, care cuprindea regiuni romanizate nord- şi sud-dunărene. De-a
lungul câtorva veacuri şi în condiţii particulare de utilizare, din latina dunăreană se
va dezvolta un nou idiom*, cu individualitate proprie – limba română a cărei primă
fază şi formă de existenţă poartă numele de română comună. Această denumire
indică un idiom folosit ca unic mijloc de comunicare de un însemnat număr de
vorbitori, care ocupau spaţii vaste, situate în stânga şi în dreapta Dunării; mai exact,
româna comună era „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor,
meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost
întreruptă” (S. Puşcariu, 1974, p. 58). Iniţial, românii de la nordul şi sudul Dunării
formau o comunitate teritorială şi de civilizaţie, „oglindită în unitatea limbii” (Al. Rosetti,
1968, p. 352); mai târziu, unitatea de limbă şi de civilizaţie se va sparge, rezultatul
ultim fiind constituirea celor patru dialecte româneşti: aromân, dacoromân,
meglenoromân, istroromân. Cu acest proces se încheie perioada numită româna
comună, iar de aici înainte fiecare variantă dialectală va urma o linie proprie de
evoluţie.
(Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română - Origini şi dezvoltare)
*idiom, idiomuri, s.n. – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă,
dialect, grai).

1. Precizează punctul de vedere al autoarei referitor la româna comună.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 4

Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, adeseori, determinată
de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: vecinătatea geografică,
amestecul de populaţie (sau chiar convieţuirea propriu-zisă) şi relaţiile de ordin
politic, economic şi cultural, care se pot stabili între diverse popoare aflate, uneori,
la distanţe considerabile. Ca mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului, împrumutul
lexical este un fapt obiectiv şi el apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor
factori extralingvistici, cum sunt cei enumeraţi mai înainte. Cuvintele luate din alte
limbi sunt, în chip firesc, adaptate la sistemul fonologic şi morfologic al limbii
receptoare sau influenţate. În procesul adaptării (pe care ne mulţumim numai să-l
menţionăm), are mare importanţă calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă într-alta.
Acestea pot fi împrumutate fie pe cale directă (ceea ce presupune un contact
nemijlocit între populaţii cu limbi diferite), fie pe cale indirectă (adică prin intermediul
cărţilor şi al scrisului, în general). Pe calea directă sau orală (care are de cele mai
multe ori un caracter popular), au pătruns în limba română o serie de cuvinte slave şi
maghiare, iar, mai rar, turceşti, greceşti şi de alte origini. Pe calea indirectă (care are
un caracter cult sau livresc), au apărut la noi mai întâi o serie de cuvinte slave,
cărora, după secolul al XVI-lea, le-au urmat împrumuturi de origine latină şi greacă,
în special în scrierile cu caracter istoric.
(coord. Theodor Hristea, Împrumuturi lexicale în limba română, în Sinteze de
limba română)

1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la problematica abordată.


2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite
sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau mesajul textului,
pe baza propriilor cunoştinţe.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 5

Perioada strict actuală, de după 1989, se caracterizează printr-o dinamică a


uzului ieşită din comun, pe fondul unei libertăţi vecine cu anarhia, şi prin tendinţe de
contestare şi modificare a normei. Dinamica uzului din ultima perioadă a fost studiată
mai ales în sectorul vocabularului. Aspecte diverse şi priviri de ansamblu se găsesc în
cartea Floricăi Dimitrescu Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi şi în cea a
Adrianei Stoichiţoiu-Ichim Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influenţe, creativitate. Ca aspecte speciale s-au studiat împrumuturile noi, în
particular anglicismele (cărţile Georgetei Ciobanu, articolele Adrianei Stoichiţoiu-
Ichim), formarea de cuvinte noi, respectiv productivitatea unor formanţi şi a unor baze
(articole şi comunicări de Mioara Avram, Florica Dimitrescu, Th. Hristea), şi transferul
semantic de la un stil funcţional la altul (contribuţiile Angelei Bidu-Vrănceanu şi ale
Rodicăi Zafiu). […] Starea limbii române din perioada actuală în sens restrâns este
considerată de mulţi contemporani alarmantă şi descrisă în termeni dintre cei mai
negativi cu putinţă. Mi-am exprimat şi cu alte prilejuri părerea că etichetele de genul
stricare/urâţire sunt nejustificate şi lamentările aferente exagerate. Avem a face cu o
perioadă marcată de dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii
române moderne –, iar dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate. Chiar dacă
are şi manifestări nedorite, dinamica limbii este un fenomen natural obiectiv.
(Mioara Avram, Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în
româna actuală)

1. Precizează punctul de vedere al autoarei în legătură cu dinamica limbii române


actuale, aşa cum rezultă din textul dat.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei dinamica înseamnă
viaţă intensă şi creativitate, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 6

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le


e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele, inovaţiile locale… Ce ne
vine din moştenirea autohtonă, pre-romană (s-a observat de pildă că croiala iilor este
aceeaşi pe care ne-o arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul
mediteranean al coloniştilor romani [...], ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor –
căci în muzică şi port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte
greu de deosebit.
Alături de acest „stoc” local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul al
XIII-lea) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în
manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi
le vom imprima curând diferenţe caracteristice, fie prin creaţie pură, fie printr-o
influenţă apuseană gotică […].
(Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de…)

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează influenţele exercitate asupra


culturii române.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 7

În Letopiseţul Ţării Moldovei, care cuprinde istoria Moldovei de la descălecat


până la domnia a doua a lui Aron-Vodă, simţim întâiaşi dată la temelia unei scrieri
româneşti bătând o inimă românească. O iubire adâncă de neam, o durere sinceră
pentru relele ce bântuie ţara sa şi o mândrie naţională pentru faptele eroice din trecut
tremură în glasul povestitorului. Nota personală a scriitorului răsare uneori spre a
înviora rândurile sale, iar critica justă, şi la nevoie aspră, chiar faţă de domn, e
dovada independenţei sale […].
Un farmec deosebit dă cronicii lui Ureche limba în care e scrisă. Înaintea noastră
nu mai avem o operă tradusă în întregime, care să redea într-o formă influenţată de
original idei gândite de altă minte, ci o scriere imaginară – mai ales în partea finală,
cu povestirea evenimentelor dintre anii 1587-1594, întemeiată pe tradiţia orală –
turnată de-a dreptul în îmbrăcămintea ei de vorbe. Sintaxa e curat românească,
neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de toate zilele, care era
pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba
noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul
lor restrâns de noţiuni. Adesea ne surprinde eleganţa unei întorsături de frază,
vioiciunea unei locuţiuni idiomatice, iar arhaismele dau acestui grai cumpătat un
deosebit parfum de vechime.
(Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează limba cronicii lui Grigore
Ureche.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sintaxa e curat
românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de
toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin
de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută
scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 8

Deşi n-a văzut (rod al mentalităţii feudale) utilitatea unirii politice a tuturor
românilor, Miron Costin are meritul de a fi demonstrat convingător unitatea poporului
român pe cuprinsul vechii Dacii. În De neamul moldovenilor afirmă chiar la
început: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere
felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi
Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că toţi un neam şi odată discălecaţi
sântu.”
El subliniază prezenţa masivă a elementului românesc în Transilvania […] Cât
despre munteni, la care face referiri frecvente, ei sunt priviţi drept „rude şi fraţi ai
noştri, aflători în aceeaşi soartă şi suferinţe cu noi.”
Conştiinţa latinităţii şi a unităţii poporului român este efectul cel mai fecund al
activităţii de istoric şi ideolog a lui Miron Costin. Rezultatul deliberat al scrierilor sale
este formarea conştiinţei de sine a poporului român. „Caută acum cu cugetul”, îl
îndeamnă el pe cititor, faţă de care se simte dator a-i modela conştiinţa: „Caută-te
dară acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la
tine toate celelalte basne*, câte unii au însemnatu de tine.”
Este rezultatul practic cel mai important al activităţii lui Miron Costin.
(Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin)

*basnă, basne, s.f. – (înv.) povestire, relatare mincinoasă, scornită, falsă.

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Miron Costin
la dezvoltarea spiritualităţii româneşti.
2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite
sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unui îndemn al cronicarului, citat de
autor în fragmentul dat (la alegere): „Caută acum cu cugetul” sau „Caută-te dară
acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine
toate celelalte basne, câte unii au însemnatu de tine.”

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 9

Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între în


Cetatea Niamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între şi i-au zis că
pasirea în cuibul său piiare. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi
a lui. Şi aşea, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste. [...]
Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au
mărsu pe la Voroneţ, unde trăiia un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând
Ştefan-Vodă în uşia sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte
Ştefan-Vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au
chiemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au speveduit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au
întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu
turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul
iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului
Gheorghie, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan-Vodă în sus pre la
Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces
în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei
Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunărea. Iar Ştefan-Vodă
au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să
înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul
bisericii Sfântul Gheorghie.
(Ion Neculce, O samă de cuvinte)

1. Precizează perspectiva emiţătorului despre domnitorul Moldovei.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre modalităţile de realizare a portretului
domnitorului Ştefan cel Mare, în legenda citată.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 10

Cronicile secolului al XVII-lea sunt primele adevărate monumente de limbă


românească şi întâile scrieri cu caracter original, conţinând mici naraţiuni, descrieri,
portrete, fiind memorii cu largi consideraţii asupra vieţii sociale şi morale, cu
observaţii asupra umanităţii sub latura caracterologică. Evoluţia ulterioară a
literaturii române nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea lor adâncă.
Opera cronicarilor ar fi rămas izolată şi s-ar fi pierdut, dacă în secolul al XVII-lea
nu s-ar fi produs un alt fenomen care pretutindeni constituie un factor de progres:
creşterea puterii economice a păturii orăşeneşti. Încă din a doua jumătate a secolului
anterior, boierii încep să se mute la oraş, unde cumpără cărţi şi chiar prăvălii. Ureche
şi Miron Costin aveau case în Iaşi şi în alte târguri. Pe de altă parte, domnitorii înşişi
şi unii boieri clădesc mănăstiri la oraş, încât viaţa culturală iese din izolarea chiliei şi
a curţii de ţară şi se concentrează în anumite centre cu posibilităţi de dezvoltare
sensibil mai mari. Înfiinţarea şcolilor şi a tipografiilor contribuie la animarea şi
răspândirea culturii în rândurile noilor straturi sociale din centrele orăşeneşti.
(Alexandru Piru, Literatura română veche)

1. Prezintă, pe baza fragmentului citat, contextul cultural şi social care a favorizat


impunerea cronicilor ca repere de limbă şi literatură română.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a
paragrafelor etc.).
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 11

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescǔ şi muntenescǔ şi câţi sunt


şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntǔ şi de ce
seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământǔ, a scrie multă vreme
în cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta vecie
de la discălecatul ţărâlor cel dintâi de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de
ani peste o mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară
înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul
să mă apucǔ de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi
seminţie sântǔ lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din
ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălicaţi suntǔ
[...] Îndemnatu-m-au mai multǔ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul
ei cel dintâi, toate alte ţări ştiindǔ începuturile sale. Laud osârdia răposatului Urechie-
vornicul, carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său însă acela de la Dragoş-
vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşǔ scrie. Iară de
discălicatul cel dintâi cu români, adecă râmleni, nimica nu pomeneşte [...].
(Miron Costin, Către cititoriǔ, De neamul moldovenilor)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă originea poporului român, în


contextul umanismului românesc din secolul al XVII-lea.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Biruit-au gândul să
mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi
seminţie sântǔ lăcuitorii ţării noastre.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 12

Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare parte


celui antic, plin însă de temerare impulsuri spre perfecţiune. Ideea afirmării
personalităţii omeneşti în plenitudine, a dezvoltării armonioase necesare pentru
acordarea microcosmului (fiinţa umană) cu macrocosmul (natura) este preluată de cei
mai mulţi umanişti.
În Ţările Române, umanismul a avut o dezvoltare mai specială, legată de
redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi cultură.
Legăturile domnilor noştri celor mai de seamă din secolele XV şi XVI cu papii şi
principii umanişti au fost datorate necesităţilor istorice care apelau la o incipientă
comunitate de spirit european pentru apărarea valorilor bătrânului continent. Dar
personalităţile de marcă ale culturii umaniste din cele trei principate se înşiră de la
Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolaus Olahus, prietenul şi corespondentul lui
Erasmus, la Miron Costin şi la mitropolitul Dosoftei, la stolnicul Constantin
Cantacuzino, care a studiat la Padova, şi la atâţia alţii din Muntenia, Moldova şi
Transilvania. Răspândirea şi asimilarea valorilor umaniste se produce în special pe
lângă curţile domneşti, unde nu lipseau diecii* de cancelarie şi boierii cu ştiinţă de
carte latinească şi grecească. În Transilvania, infuzia umanistă a fost mai puternică
(datorită mişcării reformate). Peste tot însă s-a simţit, statornic de-acum încolo, vântul
prielnic al comunităţii de limbă şi cultură descoperite de umanism şi Renaştere, din
care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, ca pertinenţă spirituală, ca
misiune istorică.
(Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umanism, în Dicţionar de termeni literari)

*diac, dieci, s.m. – scriitor de cancelarie, grămătic, uricar; p. ext. copist

1. Precizează punctul de vedere al autoarei despre umanismul românesc.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură cu umanismul
românesc, în context european.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 13

Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Acesta se


aşază la baza fundaţiei, descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază
ulterioară, reluare a creaţiei dintâi, a „descălecatului” lui Traian. Ni se pare iluzorie
tentativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntreruptă conştiinţă romană
pe care ar fi păstrat-o societatea românească. De ce nu s-ar fi păstrat atunci şi o
conştiinţă dacică? În fapt, nu de conştiinţă populară poate fi vorba în cazul invocării
unor origini îndepărtate, ci de combinaţii intelectuale cu sens bine determinat
ideologic şi politic. Indiferent de originea lor latină, românii evoluează până spre 1600
într-un mediu cultural predominant slavon. Curiozitatea lor istorică nu mergea mai
adânc de întemeierea statelor româneşti. Occidentalii au remarcat cei dintâi raportul
dintre români şi romani, pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza
apropierile dintre limba română şi limba latină şi aveau acces la textele istorice
referitoare la cucerirea şi colonizarea Daciei. [...]
Acum, în secolul al XVII-lea, istoriografia românească iese din faza slavonă, şi
nu numai prin faptul, desigur esenţial al redactării cronicilor în română, ci şi prin
deplasarea reperelor culturale şi istorice. Punctul de plecare devine Roma, cucerirea şi
colonizarea romană a Daciei. Principiul „intervenţiei exterioare” continuă să
funcţioneze, chiar cu forţă sporită. Originea romană marca puternic individualitatea
ţărilor române, le conferea nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură
folosită în cea mai mare parte a Europei.
(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi exprimă punctul de vedere despre
mitul fondator roman, aşa cum se reflectă în textul citat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori etc.)
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, un fapt, un
argument, o idee, o informaţie sau o opinie identificată în textul citat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 14

Guvernările efemere, tratate ca atare, nu dispun de mijloace şi timp pentru a


propune caractere; trăsăturile atribuite lor rămân să definească şi oamenii de pe tron.
Domniile mai stabile, deci mai lungi, şi cele repetate lasă în text posibilitatea
configurării treptate a unor personaje mult mai interesante prin chipul şi defectele
omeneşti şi nu egale cu ele înseşi, între limitele temporale în care îi aminteşte cronica.
La împlinirea acestor personaje participă ideea de destin. De câteva ori descoperim că
scriitorul urmăreşte, în fond, un destin individual; atunci, în locul unor caracterizări
tipic cronicăreşti, dăm peste mici biografii. Este cazul personajelor Ştefan Tomşa,
Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Ghica, cu toţii deveniţi, într-un moment al vieţii lor,
domni. Vom face câteva observaţii în legătură cu aceste biografii […], pentru că sunt,
într-un fel, mai ferite de acele elemente care presupun un cod de valori politice şi care
dau naştere convenţiilor şi reflecţiilor stereotipe ale istoricului. În consecinţă, unele
din aceste personaje sunt vii şi romaneşti, mai ales în afara timpului în care au
domnit […].
Tocmai aici stă progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii
personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia
viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte acestei
noi viziuni […].
(Eugen Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează modul în care Miron Costin
îşi construieşte personajul.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Tocmai aici stă
progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a
biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului domn
este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte acestei noi viziuni.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 15

În urmă trebuie să ştii, bade Pereo, cum că această operă (lucrare) nu este
furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală
românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou.
Soiul acestor feliu de alcătuiri să chiamă comicesc, adecă de râs, şi de acest feliu să
află şi într-alte limbi. Însuşi Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (cântăreţilor în
stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecilor cu broaştele. Deci Omer este de bună samă
începătoriul, precum aceii înaltei neasemănate poesii ce s-află în Illiada şi Odisea,
aşa şi aceştii mai gioase şuguitoare a noastre. După dânsul, în cât ştiu, au scris
Tassoni italieneşte un poem, La sechia rapita, adecă „vadra răpită”, şi pecum
înţălesăi, în ceste zile un abate Casti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o
asemenea istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă „jivinile vorbitoare”.
Numai cât povestea lui nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră.
(Ion Budai-Deleanu, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ,
în Ţiganiada)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Exprimă-ţi punctul de vedere referitor la afirmaţia autorului: […] această operă
(lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură
noao şi orighinală românească.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 16

Pătrunzând prin filieră austriaco-italiană (ilustrată de reprezentanţii Şcolii


ardelene), neogreacă (la rândul ei, de origine italo-franceză) şi franceză (în Ţara
Românească şi în Moldova), Iluminismul românesc dobândeşte dintru început o
pregnantă nuanţă patriotică, naţională (cu deosebire cel transilvănean, mai timpuriu)
şi populară (cum demonstrează cercetările lui D. Popovici, I. Breazu, R. Munteanu). În
timp ce Iluminismul occidental era, în mare, antireligios, cel românesc pătrunde mai
ales prin clerici patrioţi, prin prefeţele la cărţile de cult etc.; mulţi dintre reprezentanţii
săi sunt de origine rurală sau acţionează la sate, propovăduind acolo „luminarea”.
Orientat în special în direcţia istorică şi filozofică, având a argumenta, în scopuri
politice imediate, continuitatea poporului român în Transilvania şi caracterul romanic
al limbii române, Iluminismul românesc, cu toate exagerările lui latiniste, are şi un
ferm caracter activ, militant. Inocenţiu Micu, Samuil Micu, Ion Molar-Piuariu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Ioan Budai-Deleanu, Paul Iorgovici, G. Bariţiu,
S. Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian, I. Codru-Drăguşanu, Ioan Maiorescu, Samuil Vulcan şi
Iosif Vulcan sunt numai câţiva dintr-o pleiadă de asemenea cărturari transilvăneni,
care vedeau în luminarea poporului, în lupta contra superstiţiilor şi în trezirea
interesului pentru istoria naţională, un mijloc de afirmare a românilor, de impunere a
lor, în rândul popoarelor cu drepturi egale, în Imperiul austriac.
(George Muntean, Iluminism, în Dicţionar de termeni literari)

1. Precizează punctul de vedere al autorului despre Iluminismul românesc.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură cu
Iluminismul românesc în context european.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 17

Şi cum puteam să nu însămnez cele văzute dacă în toată călătoria, şi în privirea


lucrurilor cele mai vrednice de văzut, întovărăşit de mulţi oameni dintr-alte neamuri, îi
vedeam pre toţi însemnând şi culegând binele ca să-l facă cunoscut celor de un neam
cu ei?
Binele l-au învăţat oamenii întâi unii de la alţii, neamurile, mai pre urmă, unul de
la altul, precum vedem în istorii, că elinii, prin călătorii la Eghipet, au tras de acolo
luminările ştiinţilor, multe din meşteşuguri, şi romanilor, strămoşilor noştri, înmulţite
le-au comunicat. Iar aceştia în toată Evropa cea luminată le-au revărsat, şi aceasta
din zi în zi sporindu-le, însutit roditoare le-au făcut. Şi îşi fericeşte noroadele prin
comunicaţia binelui, unile prin ţările altora, şi publicarisindu-le prin cărţi.
Plină este Evropa, precum de altele, aşa şi de asemenea cărţi. Nici un unghi, cel
mai nebăgat în seamă, de pământ, nicio ţară, niciun oraş, niciun sat nu este
necunoscut la niciun evropeu, ajunge să ştie citi. Iar noi, ca să ne cunoaştem ţara
bine, trebuie să câştigăm această cunoştinţă din citirea vreunii cărţi scrisă de
evropeu. Mulţime de istorii ale Ţării Româneşti să află în Evropa, scrise în limbele ei,
şi în limba românească, dar tot de streini, iar de vreun pământean al aceştii ţări
făcută, nu să pomeneşte.
(Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Susţine sau combate un punct de vedere al autorului, identificat în textul dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 18

Limba este, după Heliade, fundamentul spiritualităţii naţionale; „Ocupaţi-vă,


vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională – zice el într-un loc –, ocupaţi-vă a o studia,
a o cultiva – şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi
artele... Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa
mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică,
veţi pune bazele naţionalităţii”.
Însă, încă o dată, a scrie (a crea o limbă) nu înspăimântă pe Ion Heliade-
Rădulescu. Nu se simte la el nicio şovăială. Frica de a se rătăci prin pădurile
gramaticii nu-l urmăreşte. Versul este bine măsurat şi, când observă la alţii nereguli
în privinţa ritmurilor, intervine, îndreaptă silabele proaste, ceartă (în Ingratul) pe
neştiutori. Este, desigur, un principiu de ordine şi claritate luat din Boileau (a cărui
artă poetică o şi traduce), dar este şi o nevoie mai adâncă la poligraful* Heliade de a
pune ordine în lumea rebelă a elementelor, de a impune legi, chiar dacă legile lui dau
uneori naştere unui vocabular haotic.
(Eugen Simion, Ion Heliade-Rădulescu, în volumul Dimineaţa poeţilor)
*poligraf – autor de opere care aparţin unor genuri variate

1. Prezintă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.


2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite
sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Formulează o concluzie personală, pe baza informaţiilor din text sau
corelându-le cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 19

Era această lume [fanariotă şi post-fanariotă], aflată la marginea dintre Orient


şi Occident, întemeiată pe valorile generale ale epocii luminilor? Cât de profund a
receptat ea şi pe ce căi ideile iluministe? Se pot socoti produsele ei culturale parte a
fenomenului iluminist european?
Aşa cum am arătat, fanariotismul a adus cu sine, din motive politice, o activă
tendinţă de orientalizare. Cantemir, Miron Costin şi Stolnicul Cantacuzino nu au
urmaşi direcţi, hiatusul este evident, prima jumătate a veacului al XVIII-lea fiind
săracă şi neoriginală din punct de vedere cultural. Contactele cu Europa au rămas
întrerupte aproape cu desăvârşire, limitate la micul grup de privilegiaţi din jurul curţii
domneşti. Circulaţia ideilor dinspre Europa către Principate nu s-a reluat decât după
1750. [...]
Războaiele ruso-austriaco-turce, prezenţa ofiţerilor europeni la Bucureşti şi la
Iaşi, precum şi deschiderea spre Europa după 1774 au dus la treptata înlocuire a
modului de viaţă oriental cu cel european. Boieroaicele au fost primele care au părăsit
moda Răsăritului, încă de pe timpul ocupaţiei ruso-austriece de la 1787-1792,
rămasă de pomină în analele mondene ale Iaşului prin balurile prinţului Potemkin.
Boierii cei tineri au început să-şi schimbe şalvarii şi işlicele cu pantaloni şi joben după
următoarea ocupaţie rusă, cea din 1806-1812, dar boierii veliţi şi bătrânii şi-au
continuat obiceiurile până după 1830, unii chiar şi după adoptarea Regulamentelor
Organice; înlăturarea costumului oriental fusese de altfel cerută de mulţi cărturari şi
înţeleasă ca o necesară parte a procesului de modernizare. În orice caz, în 1833,
reclama „Magazinului de noutăţi şi mode” al fraţilor Bogosz nu mai avea aproape
deloc iz oriental: el desfăcea ieşenilor bijuterii, articole pentru rochii, stofe, porţelanuri,
mobile, tapiţerii, arme de foc, trăsuri, ciocolată, vinuri „străine”, parfumuri, apă de
colonie şi ţigarete de Havana. Iar în 1818, Vodă Caragea îşi uimea capitala asistând
la ascensiunea, în marginea Bucureştiului, a unui balon, numit în documentele vremii,
„băşică”.
(Vlad Georgescu, Istoria românilor. Între Orient şi Occident)

1. Precizează perspectiva autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează propriul răspuns la una dintre întrebările din primul alineat, pe baza
informaţiilor prezentate în text şi / sau a propriilor cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 20

Ce deosebire a judecăţii!
Din toate ţările Europei orientale, Moldova şi Muntenia sunt aproape cele mai
puţin cunoscute şi totuşi aceste principate nu merită în nicio privinţă o asemenea
nepăsare. Istoria acestor ţări este plină de fapte eroice, care ar fi putut fi spre onoare
chiar grecilor şi romanilor; să ne aducem aminte numai de izbânzile lui Ştefan cel
Mare, domnul Moldovei, de curajul Elenei, mama sa, de întreaga viaţă a lui Mihai
Viteazul, domnul Munteniei. Guvernele moldovenesc şi muntenesc au dat popoarelor
orientale din Europa cel dintâi exemplu de dezrobirea robilor. În Polonia, în Rusia şi în
alte ţări sunt ţăranii şi până în ziua de azi robi, pe când la noi ei cu toţii se bucură de
starea libertăţii încă din anul 1740. De aceeaşi desconsiderare este lovită şi limba
română, cu toate că este o fiică a celei latine şi că este vorbită de mai bine de cinci
milioane de oameni, căci ea este limba maternă nu numai a muntenilor şi
moldovenilor, ci ea se mai vorbeşte încă şi în Bucovina, în Ardeal, în Banatul
Timişoarei, în Macedonia, Tracia şi chiar în mai multe colonii din Ucraina. Trei sferturi
din cuvintele ei provin din latineşte şi numai un sfert este compus de cuvinte din
limba slavă, gotică, turcă şi greacă.
(Mihail Kogălniceanu, Moldova şi Muntenia)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată, în contextul


perioadei paşoptiste.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului cu privire la limba
română.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 21

În timpul Războiului Crimeii, un străin de o speţă puţin obişnuită în ce priveşte


cultura şi caracterul, Richard Kunisch, a străbătut în calea de la Viena la
Constantinopol, teritoriul muntean. […] Călătoria se face cu trăsura proprie sau cu
diligenţa. „Căruţa de poştă” îl sperie la prima vedere pe drumeţ şi deci preferă să ia
cu chirie o adevărată şi mai scumpă trăsură, cu şaisprezece cai şi patru surugii […].
Bucureştii văzuţi de departe seamănă cu un Alger. Amestecul celor 15.000 de
case pentru 120.000 de mii de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de
biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul peste altul”, cu
dărâmături în toate părţile […]. Alături însă „o capitală foarte rafinată”, în care
arnăuţii* scânteie din aurării în coada caleştilor, palatele-şi întind faţadele,
magazinele îşi expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de
vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. „Bucureştii n-au o stradă
pe care să poţi trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă
italiană şi spectacol francez şi românesc”. Pentru lumea care ştie că „e necuviincios a
face şi cea mai scurtă cale pe jos”, este Şoseaua, cu trotoarele şi boschetele ei, cu cele
două muzici, cu paza ulanilor** călări.
Dar autorul ştie că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o veselie
nebiruită, iubeţi, zâmbitori şi paşnici, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un
glorios trecut eroic şi aşteaptă „vremea izbăvirii lor”.
(Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători)

* arnăut, arnăuţi, s.m. – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda
domnească din ţările române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales
pentru paza personală.
**ulan, ulani, s.m. – militar (mercenar) din cavaleria uşoară a armatei române.

1. Prezintă perspectiva din care călătorul Richard Kunisch descrie societatea


românească de la jumătatea secolului al XIX-lea.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text sau corelându-le
cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 22

La noi, unde romantismul n-a fost o „şcoală”, ca în Franţa, şi nici nu s-a


configurat doctrinar, puritatea sa e probabil mai relativă decât aiurea. Faptul că a
convieţuit în paralelism uneori, şi în simbioză alteori, cu tendinţe neoclasice ori
realiste, a fost remarcat de mulţi cercetători, devenind astăzi un loc comun al istoriei
literare.
Fără a reface dezbaterea, ne mărginim să atragem atenţia asupra unor puncte
încă puţin băgate în seamă. În primul rând, că prefacerea rapidă a cadrului
patriarhal de viaţă, caracteristic economiei naturale, a declanşat în Principate, ca în
orice societate agrară brutal integrată circuitului internaţional al mărfurilor, o dublă
reacţie ideologică: de „refuz” şi de „adeziune”. Refuzul (sau reflexul de apărare) s-a
făcut simţit prin întoarcerea la tradiţie, prin căutarea febrilă a unor elemente autentice
de viaţă naţională dincoace de epoca fanariotă, într-un ev mediu desprins din ceţuri
şi venerat ca o sursă de mitologie eroică. Adeziunea, mai exact, voinţa de aliniere la
Europa, impulsionată de procesul obiectiv de „ardere a etapelor”, s-a manifestat prin
importul masiv de „noutăţi” pariziene, nu totdeauna oportune şi nici bine asimilate.
În felul acesta s-a ivit posibilitatea (care s-a şi tradus în fapt, îndeosebi înainte
de 1840) a unei opoziţii între „modelele” tradiţionale, de obârşie folclorică ori arhaic
cărturărească (religioasă şi laică) şi „modelele” străine, cele dintâi privite ca încarnări
ale „originalităţii” naţionale, cele din urmă ca forme de corupere, apte doar să
genereze „imitaţii” sterile.
(Paul Cornea, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul
românesc)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre romantismul românesc.


2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ, în textul dat (structuri
specifice, conectori, tehnici argumentative).
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat
cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 23

Mihail Kogălniceanu şi-a mărturisit odată năzuinţele literare: „... când veneam
de la Universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam
prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi
principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce
aveam atunci, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu.”
Nutrind asemenea numeroase proiecte literare, studentul berlinez se arată şi în
această direcţie atins de duhul vremii, al romantismului care imprima scriitorilor un
iluminism reformator, compatibil cu exaltarea individualistă. Din acest citat se
evidenţiază o concepţie practică, necomplicată cu un ideal de frumos. […]
Prin revista Dacia literară, pe care o întemeiază în 1840, îşi acoperă intenţiile,
interzicându-şi, în Introducţia programatică, politica, spre a se „îndeletnici numai cu
literatura naţională”. De fapt, organul literar are o fermă politică culturală, prin care
se deosebeşte de celelalte periodice, care adăpostesc ocazional literatura, fără vreun
criteriu precis. Însuşi titlul manifestă o poziţie naţională, al cărui ţel mărturisit,
norocos formulat, este „realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură
comună pentru toţi”. […] Dacia literară combate „dorul imitaţiei… manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Prin imitaţie, Kogălniceanu
înţelege traducerile, pe atunci proliferante, împotriva cărora anunţă o prigoană
necruţătoare. Propune ca subiecte de literatură originală faptele eroice din istorie,
frumuseţile ţării şi obiceiurile noastre „destul de pitoreşti şi poetice”. Prin
preconizarea unei literaturi etnice, programul Daciei literare stă la originea curentelor
tradiţionaliste; prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un
principiu neatacabil, filologiceşte şi esteticeşte; nu încape îndoială că unitatea de
limbă şi literatură constituie un pas înainte către unitatea politică a naţiunii.
(Şerban Cioculescu, Mihail Kogălniceanu, în Istoria literaturii române
moderne)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Mihail


Kogălniceanu şi a revistei Dacia literară la dezvoltarea culturii şi literaturii române.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul, în epocă, al revistei Dacia literară,
prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 24

Chiriţa: Da' ian mai şezi... pentru hatârul mieu... [...]


Afin: (În parte.) Vai de mine! Că mi-am găsit beleaua... (Şede.)
Chiriţa: Şi aşa cum îţi spuneam: zic într-o zi boierului: ─ Frate! ştii că avem două fete
mari? ─ Ba ce mari, îmi răspunde sufleţelul, coşcogea!... cât nişte sdragoni*!
(Bărbatul mieu îi tare mucalit, bate-l-ar norocul cu un car de galbeni!) ─ Ei bine, îi zic
eu, gândit-ai, dragă, să le mărităm? ─ Hai, hai! le-am găsit doi bărbaţi... ─ Care şi
care? ─ Paharnicul Brustur şi căminarul Cociurlă, vecinii moşiei noastre. ─ Brustur şi
Cociurlă?... Elei, frate!... cum o să-mi dau fetele după nişte boiernaşi de ţeară!... Fete
frumuşele... tinerele... curăţele... hărnicele... cu franţuzasca lor... cu ghitarda lor... cu
cadrilu' lor... gospodine bune... iconoame... cetite... giucate... pricopsite... să le fac eu
pe una Brusturoaie şi pe cealaltă Cociurloaie! ... atunci s-ajungă!... ─ Ia,
Brusturoaie... ia, Cociurloaie..., mai bine decât or mocni ş-or îmbătrâni în casa
părintească... Brustur şi Cociurlă au moşioare bune; au bănişori buni... au vitişoare
bune...
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi)
*sdragon/ zdragon/ zdrahon – om zdravăn, voinic

1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic asupra unor


comportamente şi moravuri din Moldova (din perioada 1840-1860).
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
informaţie/ o idee identificată în text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 25

Ca la trei ore departe de Râmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor


se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea
acesta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deşteaptă
nişte suveniri măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor care ud înaltele ziduri şi se
închin în treacăt ţărânii eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi de
arburi formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte
razele soarelui de a tulbura ... repaosul părinţilor. [...]
Ziua începuse a se ascunde dupe munţii de la apus, mai luminând încă puţin
culmele cele din faţă. Apropierea serei da obiectelor colore fantastice şi deştepta
nenumăratele voci ale singurătăţii. [H]otărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai
suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm căutătura
noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entusiasmul pentru
gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia
intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.
(Gr. Alexandrescu, Cozia)

1. Prezintă contextul în care este construit mesajul.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
informaţie/ o idee identificată în text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 26

Despre vechimea jocului de şah din ţara noastră se cunosc puţine date certe şi nu
este de mirare că ele ne vin din opere literare sau din articole de presă care zugrăvesc
într-un fel sau altul aspecte din trecut.
Este de mult ştiut că prima referire la faptul că în Muntenia „se juca şah” se
găseşte la N. Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, sau că în Moldova cunoaşterea jocului
de şah era, aproximativ în aceeaşi perioadă, după cum se scrie în articolul Magaziile
Iaşului, publicat în Albina românească din 3 februarie 1846, una din condiţiile
cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un om de gust, într-un
cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „să fie abonat la un cabinet de
lectură, să bea şampanie sau... să danţeze polca”.
Aceste mărturii ne fac să înţelegem că pe atunci jocul era apanajul păturilor de
sus ale societăţii şi că era practicat încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Totodată, prin ele se atestă răspândirea noului termen şah (provenit din germ.
Schach), care va înlocui treptat vechiul nume de origine turcă şatrange.
(Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice)

1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului.


2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: …în Moldova
cunoaşterea jocului de şah era […] una din condiţiile cerute pentru „un om ce se
respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”,
alături de altele, precum „să fie abonat la un cabinet de lectură, să bea şampanie
sau... să danţeze polca”.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 27

Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politică, Maiorescu nu


are rival, ca importanţă culturală, în toată viaţa noastră socială din a doua jumătate
a veacului trecut. [...]
Ceea ce mai ales îl supăra pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată în
mod neserios. [...]
Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învăţători şi profesori,
cuprindea în sine un cerc vicios paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, căci
şcoli fără profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fără de şcoli nu se pot
forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se află prinsă ideea lui Maiorescu de a
aştepta să ai lectori, ca să publici cărţi şi reviste, să ai muzicanţi înainte de a forma
academii de învăţământ muzical etc. [...]
Ce este însă mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţării. El admite că
va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă „va veni" în ţară la noi, fără să
ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme
însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se
vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică. [...]
Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulată sociologia culturii de către
Maiorescu, nu este mai puţin adevărat că ea a impresionat la vremea sa, punând în
dezbatere o problemă de istorie socială care va da mult de gândit, în continuare,
sociologilor noştri.
(H. H. Stahl, Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fără fond”)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează teoria formelor fără fond a lui
Titu Maiorescu.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o un fapt, o idee sau o opinie identificată
în textul dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 28

Colaboraţia [lui Vasile Alecsandri] la Convorbiri, şapte luni după apariţia lor (15
oct. 1867), şi mai ales publicarea Pastelurilor la începutul anului următor (1868)
constituie un eveniment istoric în destinul mişcării şi al revistei ieşene şi, deci, al
culturii noastre. [...]
În ochii lui Vasile Alecsandri, Convorbirile literare reprezentau o continuitate;
continuau anume propria lui revistă România literară apărută cu doisprezece ani
înainte (1855) şi lupta împotriva latinismului şi a teoreticienilor ardeleni ce voiau să
ne fabrice o limbă artificială; pe această linie acţiunea lui s-a confundat cu lupta
întreprinsă cu un alt aparat ştiinţific de T. Maiorescu la revistă şi la Academie. Faptul
că în colaboraţia lui poetul a debutat printr-un gen nou, în care se simţea o primenire
evidentă a talentului său în Pasteluri, maturizându-se oarecum prin mai multă
densitate şi pregnanţă de expresie, a dat putinţă criticului [Titu Maiorescu] ca, fără
să se retracteze, să-l înglobeze pe poetul generaţiei trecute în „direcţia nouă” de
începători; nu-i rămânea criticului şi Convorbirilor decât să insiste asupra acestei
metamorfoze a bardului, ce-i legitima prezenţa într-o mişcare nouă.
[...] nu e aşadar o exagerare afirmaţia că o bună parte a producţiei lui
V. Alecsandri n-ar fi existat dacă n-ar fi fost îmbrăţişată cu atâta căldură de
Junimea.[...] V. Alecsandri şi-a găsit nu numai o revistă, cea mai bună apărută până
atunci, ci şi un critic, primul şi cel mai mare critic al nostru.
(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui)

1. Prezintă opinia autorului despre rolul lui Titu Maiorescu în critica literară
românească.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată referitoare la rolul revistelor culturale în
dezvoltarea fenomenului literar, pornind de la informaţiile pe care le oferă textul
dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 29

A apărut, relativ, de curând, o ediţie din Criticile lui Maiorescu cu o prefaţă


semnată de colegul meu de generaţie, dl. Dan Mănucă. E timpul, cred, să ne întrebăm
(şi să răspundem) despre rostul operei marelui critic azi. Ce spune ea, altfel zicând,
generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte isme? În primul rând,
desigur, opera lui Titu Maiorescu este un moment esenţial în evoluţia modernă a
literelor româneşti moderne şi, îndeplinind un rol istoric, merită şi trebuie studiat dacă
voim să înţelegem procesul devenirii noastre. Dacă recitim [...] avem a constata,
instantaneu, cât de actuală e ea, de fapt. E, cred, valabilă şi azi aşezarea criteriului
estetic în evaluarea literaturii. Or, Maiorescu este cel dintâi care a aşezat acest
criteriu la fundamentele actului valorizator. Dar chiar din nervurile acestei
categorisiri, expusă sistematic, se înalţă, sigure pe sine şi perene, elementele
necesare afirmării principiului autonomiei esteticului, fără de statuarea căruia n-ar fi
fost posibilă evoluţia modernă a literaturii române. [...] Maiorescu a fost chemat de
destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul suveran al esteticului
în judecarea operelor literare. E un merit excepţional nu numai de valoare istorică dar
valabil şi astăzi. Şi tot el are meritul, în studiul din 1871 despre direcţia nouă în
literatură şi cultură, de a oferi modele exemplare şi un drum de urmat. De o
însemnătate crucială se demonstrează a fi criticismul maiorescian (pomenit şi mai
sus), exprimat, cu deosebire, prin epocala sa teorie a formelor fără fond. E adevărat,
la începuturile oricărei culturi se cască această inegalitate fatală între fondul propriu
şi formele importate, adaptate după modele ilustre din afară. Cu timpul, ele
îndeplinesc un rol formativ şi chiar educativ. Dar nu este mai puţin adevărat că
neatragerea, la vreme, a atenţiei asupra perpetuării acestor discrepanţe duce la
pericole. Este din nou meritul imens al lui Titu Maiorescu de a fi semnalat pericolul.
(Z. Ornea, Titu Maiorescu, azi)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului cu privire la criticismul maiorescian.


2. Explică rolul elementelor de construcţie a discursului argumentativ, existente
în textul dat (structuri specifice, conectori, tehnici argumentative etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Maiorescu a fost
chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul suveran al
esteticului în judecarea operelor literare, prin corelarea informaţiilor din text cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 30

Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile; iar


condiţia ei ideală sunt simţiminte şi pasiuni. [...]
Scopul [acestor adevăruri] nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată
estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul
lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nicio chemare interioară, pretind a fi
poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. [...]
Ele [aceste adevăruri] contribuie… să dea publicului o măsură mai sigură
pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urât.
În această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o cercetare
critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este în pericol de a
confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merită numele ce şi-l
uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantazie seacă de imagini originale şi o
inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu
ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul
muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a
popoarelor, o literatură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii
începânde.
Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O
critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de
cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii
un câmp liber pentru îndreptare.
(Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul


dat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: O critică serioasă
trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi,
curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii un câmp
liber pentru îndreptare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 31

Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui
ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma
cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare
individuală.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor
Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaşi lume. [...]
Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu
este menită a mai răsfrânge raza odată răsfrântă de o prismă străină.
Aceasta însemnează individualismul poetului.
Criticul, din contră, pe cât este mai puţin impresionabil pentru însăşi lumina
directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzaţie a lumii
până la gradul de a cere manifestare în forma poetică), pe atât este şi mai puţin
individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din
prisma altora şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi simţirea altor
individualităţi.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa
criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil
în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu
poate fi decât părtinitor.
(Titu Maiorescu, Poeţi şi critici)

1. Precizează punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul


dat.
2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte
divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia Din multe părţi ale lumii
primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau
pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies
numai cu această răsfrângere şi colorare individuală.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 32

Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul său prin devotamentul dăruit


cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji. Figura sa de conducător spiritual
apare în epoca de formaţie a culturii noastre mai noi, cu rolul de a frâna, de a limpezi
o neînţelegere, de a trage o hotărâre, de a indica un drum. Şi înainte şi după el au
existat în cultura noastră personalităţi mai dinamice, animatori mai înflăcăraţi, dar
niciunul care să-şi fi asociat, deopotrivă cu Titu Maiorescu, naturile cumpătate şi
judicioase, oamenii care pun înaintea faptului deliberarea şi care se conduc după
lumina spiritului. Datorită în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastră o
stare de spirit de criticism, a cărei valoare nu o putem aprecia decât închipuindu-ne
că nu s-ar fi produs niciodată şi că din dialectica civilizaţiei noastre, după
efervescenţa romantică de la începutul şi mijlocul veacului trecut [secolul al XIX-lea],
ar fi lipsit momentul de temperare clasică introdus de el şi de discipolii lui.
(Tudor Vianu, Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române moderne)

1. Prezintă perspectiva autorului asupra contribuţiei lui Titu Maiorescu la


dezvoltarea culturii şi a literaturii române.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia lui Tudor Vianu: Datorită
în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastră o stare de spirit de
criticism.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 33

După cum T. Maiorescu e cea mai înaltă expresie a ideologiei junimiste,


M. Eminescu este expresia ei literară cea mare unică în literatura noastră, cea mai
înaltă; ei sunt cariatidele, pe care se va sprijini în ochii posterităţii această mişcare
unică în literatura noastră care, deşi apărută într-un moment de tranziţie, se
conturează de pe acum cu elemente de clasicitate… Formaţia lui [M. Eminescu]
germană îl încadra de la început în Junimea, ce se dezvolta prin fondatorii ei în liniile
spirituale identice, iar în literatură, prin micii poeţi N. Schelleti, Matilda Cugler,
Samson Bodnărescu – acest ,,obscur" al Junimii - ce aduceau în literatura noastră,
prin traduceri şi originale, atmosfera romantismului german... Peste florile plăpânde
ale acestor răzoare suflă deodată uraganul genialităţii lui Eminescu aducând cu el
toate elementele sentimentalităţii germane trecute printr-un temperament unic,
personal. Literatura română se văzu deodată invadată de aprigi vizionari, de regi
barbari, de ,,strigoi", de acţiuni magice, de ,,domuri", de evocaţii faraonice, de mari
antagonisme romantice (Înger şi demon, Împărat şi proletar), de indianism, de
kantianismul sui-generis din Sărmanul Dionis şi mai ales de schopenhauerianismul
infuz în genialitatea poeziilor lui de caracter filosofic etc. Nici nu putea găsi Junimea
şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice
decât au găsit-o în marele nostru poet.
(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul poetului naţional Mihai
Eminescu în cadrul societăţii ieşene Junimea.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual), prin care sunt
portretizaţi Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea
afirmaţie a autorului: Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai
puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru
poet.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 34

Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el


singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. […]
Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea
departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau
valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afară
undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca
dânsul când vor şopti văilor şi florilor. […]
Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de o poartă de
aramă şi făcu un vuiet puternic şi prelung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intră.
Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul
cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în
mijlocul lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi,
se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie încât
în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.
(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)

1. Menţionează contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele


emiţătorului.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre
nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând
propriile cunoştinţe despre romantismul eminescian.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 35

Noi suntem cei care numărăm anii? Sau ne numără anii pe noi? La fiecare
început de an ne gândim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gândeşte Timpul la
trecerea noastră? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec laolaltă cu
noi, spune el,
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
(Numai poetul)
Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este! Nu ştim bine ce e timpul şi nici ce
trebuie să numim suflet; dar din două impreciziuni, alăturarea poetică poate face
exactitatea însăşi. Căci timpul nu este ceva în afara lucrurilor, e un suflet al lor; dar
nu e nici ceva înlăuntrul lucrurilor doar, ci tocmai ceea ce le pătrunde, [...] le „treieră”.
El preia lucrurile abia când sunt coapte de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a ajutat să
se împlinească...
(Constantin Noica, Despre timp şi treier, în Introducere la
miracolul eminescian)

1. Menţionează perspectiva din care Constantin Noica analizează versurile


eminesciene, în textul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi
ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Ce exact vorbeşte
poezia, când poezie este!, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe despre creaţia lui Mihai Eminescu.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 36

În calea pe care o străbate de la o odă închinată lui Napoleon până la o elegie


de dragoste, pentru că aceasta este Oda în metru antic, poetul are prilejul să
transpună accentele în scară subiectivă şi să înlocuiască imaginea împăratului prin
propria imagine. Comparaţia atentă a acestor două poezii ne dă prilejul să intuim
linia ce desparte pe titan de geniu:
Parcă născut sunt aproape de valuri
Leagăn având ţărm înspumat şi rece
Jur împrejur lin tremura pustiul
Mijloc al mării. [...]
Asemenea geniului, titanul lui Eminescu îşi încheie cariera în izolare;
asemenea titanului, geniul său evoluează în perspective infinite. Dar titanul Napoleon
mişcă peste pământ valurile popoarelor, el poartă războaie care vor schimba
înfăţişarea lumii, în timp ce geniul rămâne indiferent faţă de tot ce este frământarea
omenească. [...] Această năzuinţă de a schimba prin războaie înfăţişarea lumii face
din Napoleon un titan, această izolare faţă de tot ce e frământare umană face din
poet – personajul celei din urmă ode amintite – un geniu, un geniu de natură
romantică, hrănit din concepţia filozofică a lui Schopenhauer.
(D. Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu)

1. Precizează perspectiva din care D. Popovici analizează versurile eminesciene, în


textul dat.
2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.
3. Exprimă-ţi opinia despre ipostaza romantică a geniului în poezia eminesciană, pe
baza textului dat şi a operei studiate.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 37

Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori
m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au
auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic special. Căci, fireşte, Eminescu a devenit cu
adevărat Eminescu abia după boală şi moarte. Pâna atunci era un ziarist în forfota
bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi
zis „ăsta-i poetul Eminescu”, poate că abia i-ai fi aruncat o a doua privire. Am mai
scris-o: înfăţişarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu
pletele-n vânt. Devenise, după treizeci de ani, un om corpolent, puţin greoi, cu golfuri
adânci la tâmple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc. [...]
Când a venit la Bucureşti, oraşul care l-a distrus, nu scrisese încă nici
Luceafărul, nici Scrisorile, dar perioada genială a poeziei şi prozei lui se încheiase,
totuşi. [...]
Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar
dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el, nu
l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat. Căci mai erau poeţi în preajmă,
şi pe-atunci distanţa dintre el şi Samson Bodnărescu sau Dimitrie Petrino nu părea
atât de abisală ca azi. N-aş fi fost, oricum, Creangă, poate singurul om care l-a iubit
cu adevărat, deşi nici el nu ştia că iubeşte un poet, ci doar un om mai curat şi mai
fantast decât cei din jur.
(Mircea Cărtărescu, Cum i-am cunoscut...)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre omul Eminescu, aşa cum apare în
textul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi
ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) despre afirmaţia lui Mircea
Cărtărescu: Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici
măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el,
nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 38

1874, noiembrie 8, Iaşi

Stimată doamnă,
Aseară v-am zărit într-o lojă pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere
dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitaţia
primită de a veni într-o joi la serata Dv. literară.
Nu merit laude pentru poezia „Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem la
Viena, într-un elan de patriotism.
Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în
clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti
în salonul Dv. o poezie având un subiect cules din acest material.
Primiţi respectul meu,
Eminescu
(Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită
Mihai Eminescu – Veronica Micle)

1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în textul


dat, având în vedere modul de adresare şi conţinutul scrisorii.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului epistolar citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Comentează mărturisirea Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele
populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor,
pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale în legătură cu opera lui Mihai
Eminescu.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 39

[Ioan Slavici] e de mult cunoscut cititorilor Convorbirilor şi celor ai Timpului,


mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi, credem, în curând, cunoscut celui
francez, deşi se pare că publicul său propriu, cel românesc, n-a dat atenţia cuvenită
activităţii sale literare.
E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele
psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii
omeneşti; fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai
copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă [numai] în exterior
cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi
simt ca el.
Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată
cuprinde, pe lângă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o lucrare de
resumaţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului. Sunt scriitori – şi
numărul lor e legiune – care sugându-şi condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai
verzi, creaţiuni ale fanteziei pure fără corelaţiune cu realitatea, creaţiuni ce, prin
noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul şi sunt la modă. Descriind situaţii
factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate,
umflând un sentimentalism bolnav […], au un public mai numeros decât ar merita şi
primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului şi bunul simţ.
Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine
spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi, la rândul ei, de
spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e
adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la
omul politic. […]
Această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sieşi o
urmează şi Slavici.
(Mihai Eminescu, articolul „Novele din popor” de Ioan Slavici, în ziarul Timpul,
în Opere, XIII)

1. Prezintă punctul de vedere al lui Mihai Eminescu despre creaţia literară a lui
Ioan Slavici, aşa cum apare în textul dat.
2. Precizează două dintre faptele de limbă identificate în textul jurnalistic dat (la
alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).
3. Compară două fapte sau două argumente identificate în textul dat, pe baza unei
relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-
puncte divergente.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 40

Elemente de realism pot fi reperabile în primele rudimente de roman românesc.


Tablouri de moravuri, de epocă apar în romanele lui D. Bolintineanu, în nuvelistica
unui Costache Negruzzi, în memorialistica lui Ion Ghica. [...] De remarcat că, după o
perioadă de tatonări, aspectul analitic al realismului se consolidează sub influenţa
romanului francez şi rusesc, care încep să circule masiv în principate. Investigarea se
produce de acum în plan orizontal, dar şi vertical, în plan tematic, dar şi problematic.
[...] Ion Creangă acoperă prin Amintirile sale spaţiul literaturii obiceiurilor. Duiliu
Zamfirescu, prin ciclul Comăneştenilor, apărut între 1894-1910, se va apropia de
realismul cultivat în Italia lui Fogazzaro şi în Orientul Europei. Un prozator cu totul
aparte este Ioan Slavici, creatorul formulei „literatura poporană”, prin care înţelege
tentativa de descriere preferenţială a realităţii ţărăneşti şi citadine aşa cum erau ele
vizibile prin structurile arhetipale. Mara, roman apărut mai întâi fragmentar în revista
Vatra în cursul anului 1894, este o operă tipică realismului.
(Marian Popa, Realismul: doctrină şi practică literară)

1. Precizează perspectiva din care autorul relevă cultivarea realismului în literatura


română din secolul al XIX-lea.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre realismul prozei lui Ioan Slavici,
exemplificând-o cu o operă literară studiată, scrisă de marele clasic.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 41

Mă-ntrebi în legătură cu scrisoarea publicată în Ideea europeană dacă prefer


tendinţa în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea
lui Caragiale. Ţi-aminteşti de acele trei expresii, pline de subînţeles: <<Nici artă
pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent>>. Natural, talentul stă mai presus
decât orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Dar vezi,
talentul e foarte poznaş. De multe ori există şi nu-l cunoşti şi când crezi c-ai pus mâna
pe el descoperi că te-ai înşelat. De aceea când se vorbeşte despre talent trebuie să ne
pronunţăm cu multă prudenţă, dacă nu voim să ne compromitem.
Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât
meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează. Opera odată creată
trăieşte singură prin cantitatea de viaţă ce o conţine ca un izvor de energie infinită.
Când creează, artistul face operă de sinteză. În Trahanache nu se ascunde numai un
tip. Caragiale a studiat sute de indivizi pentru a reda prototipul perfect. Toţi
Trahanachii au ajutat cu câte ceva la procrearea fratelui lor. Viaţa a numărat un om
mai mult, tot aşa de viu ca şi domnul cutare pe care-l vedem acum trecând pe stradă.
Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu: ba îl întrece. Pe când
Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc [...], artistul ca să creeze viaţă
adevărată trebuie să atingă perfecţiunea. Fraţii lui Trahanache poate au murit
demult, dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţie
primordială nu poate exista operă de artă.
(Liviu Rebreanu, Jurnal)

1. Prezintă punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu despre tendinţa în opera de artă.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Arta înseamnă
creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai
ales pulsaţia vieţii interesează, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe despre creaţia lui I.L. Caragiale.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 42

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă


s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să respirăm.
Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept,
nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm
împreună. [...] Prin ceaţa aceea, mi se arată legănându-se o umbră... se apropie... Să
fie un amic?... Da, e un amic; n-am aşteptat degeaba – e amicul meu Nae; şi lui i pare
bine că m-a-ntâlnit.
— Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare.
— Teribilă! răspunz eu.
— Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri.
— Se-nţelege... De unde vii?
— Am fost pe la berării cu nişte prietini.
— Ce mai nou?
— Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate
mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca...
— Lasă, Nae, că se mai şi exagerează...
— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi,
care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu
sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când
te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!...
Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, după ce oftează
adânc:
— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar
ştii?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era
peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi
dumnealor...
— Cari dumnealor?
— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist,
ca să vie un moment orişicât ai zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e
niciun patriotism...
Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai crede că vrea să
plângă.
(I.L. Caragiale, Situaţiunea)

1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor în


textul dat.
2. Prezintă rolul a două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care le
consideri sugestive în ceea ce priveşte schiţarea unui portret al personajelor (la
alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic,
stilistico-textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
informaţie/ o idee identificată în text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 43

Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din
explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi prima
copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând prin mediile
literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi conservatori, personaje
înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de nume istorice, patronând
deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunoscând la fel de bine mica burghezie a
oraşelor de provincie şi a Capitalei, pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe munteni,
moldoveni şi ardeleni, în experienţa lui Caragiale s-au amestecat toate categoriile şi
toate tipurile. Omul arăta de altfel o foame de experienţă, o curiozitate nesecată. În
berărie, în trenuri şi gări, mereu călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se
cu oricine socotea că i-ar putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai
numele său, după cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică
găsită în manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei pentru care
nu se poate găsi niciun alt exemplu asemănător. Întinsa şi variata lui experienţă s-a
revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului
nostru al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale.
„Am învăţat la şcoala lumii”, scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o privea
cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai la ea, pedanţii de toate categoriile şi
tipurile doctorale.
(Tudor Vianu, I.L. Caragiale, în Istoria literaturii române moderne)

1. Prezintă perspectiva din care autorul analizează specificul şi importanţa creaţiei


lui I.L. Caragiale.
2. Menţionează două dintre faptele de limbă valorificate de autor în portretul
omului Caragiale (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic,
stilistico-textual).
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor despre opera lui I.L. Caragiale şi a
convingerilor personale, opţiunea scriitorului pentru unul dintre cele două tipuri de
învăţătură, aşa cum apare în ultimul paragraf citat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 44

Cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea


artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au un
umor verbal pe care-l comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabule
originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Aceste vocabule n-au nicio
importanţă estetică în sine, ci numai una de caracterizare. Vorbirea descrie mişcările
interioare. „Doamne, bine vom mânca!” al babei este foarte puţin o expresie
frumoasă, ci un mod tipic şi comic de exteriorizare a zgârceniei [...]. Ca şi Caragiale,
Creangă alternează dialogul cu părţi ale sale, care nu sunt simple comunicări de
fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-se pe acelaşi humor al cuvântului tipic.
Acestă parte lipsită de obiectivitate, în care autorul-actor comentează dialogul, trebuie
nu cetită, ci reprezentată scenic. Ea este corespondentul monologului caragialesc sau
al corului antic, care urmăreşte gesturile eroilor, jucându-le.
(G. Călinescu, Creangă „scriitor poporal”)

1. Precizează perspectiva din care G. Călinescu analizează limba lui Creangă, în


textul dat.
2. Compară două idei exprimate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre ipostazele emiţătorului identificate de
G. Călinescu în proza lui Ion Creangă, prin corelarea informaţiilor din text cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 45

Efortul simboliştilor de a transgresa graniţele raţionalului prin diferite modalităţi


resimţite mai adecvate unei aproximări de profunzime a realului: intuiţie, trăire,
vis, fantezie, iluminare, extaz, vizionarism, instinct etc. constituie un act de cea mai
pură şi strălucită anticipaţie, care nu numai că a fost validat de ştiinţă, dar a fost
acceptat ca singura soluţie reală pentru saltul în receptarea lumii mai apropiată de
esenţa ei.[...]
Destinul simbolismului a fost de a realiza saltul de la conceptul de „poet al cetăţii" la
cel al creatorului ca „cetăţean" al Universului, explorarea spaţiului de dincolo, figura
interioară a lumii devenind marea obsesie, semnul distinct al simbolismului,
fascinaţia care-l unicizează. Ea le-a fixat simboliştilor locul strategic în literatură,
aceştia fiind cei care au inaugurat o poezie în care totul se prelungeşte şi se adânceşte
în perspective fără limite, planul uman şi planul cosmic corespunzându-şi,
nebănuite nelinişti şi tensiuni, extaze şi neputinţe chemându-se de o parte şi de
cealaltă a zidului invizibil.
(Zina Molcuţ, Simbolismul european)

1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre simbolism.


2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a simbolismului,
identificată în textul dat, exemplificând-o cu o poezie studiată din creaţia lui G.
Bacovia.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 46

Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de


instrumentalism [...]
Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a se
exprima prin imagine spre a da naştere, cu ajutorul ei, ideei [...] Precum se vede,
simbolismul este cel mai apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei,
procedează tocmai ca dânsa - cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe
imagini ce se transformă la urmă în cugetări [...]
Din datele definiţiunii rezultă că poezia modernă a început să graviteze către un ideal
cu totul superior, că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară ce impresionează
pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale antitezii, şi că şi-a creat, în fine, un limbaj al ei
propriu, limbajul în care se simte în largul ei şi pe care burghezimea sufletelor nearipate
către aristocraţie în arte nu va ajunge - din fericire pentru poezie – să-l înţeleagă niciodată.
Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine - aceste două eterne şi principale sorginţi*
ale ideii.
(Al. Macedonski, Poezia viitorului, 1892)
*sorginte, sorginţi, s.f. – izvor, sursă, origine

1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului.


2. Explică sensul propriu şi sensul figurat al cuvintelor din fragmentele selectate din
ultimul paragraf al textului dat: elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi,
succesele de bâlci ale antitezii, burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi convingerilor personale, opinia autorului
despre poezia viitorului, în contextul literar al epocii.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 47

Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia comportă o


logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat un lucru pe care
cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l stabilească şi anume că proza se conduce
după o logică şi poezia după alta. Din cursul acestei scrieri se va putea vedea clar cât
de mare lacună există în această privinţă în literatura noastră. Ne vom sili s-o facem
să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face să se convingă, chiar cei
diametralmente opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol a se judeca valoarea unei
poezii de cel dintâi zgârietor de hârtie. Pentru a se critica, şi prin critică înţelegem a se
analiza, trebuie ca mai înainte de orice, să se aibă în vedere că poezia îşi are logica ei
aparte.[...] Logica după care se conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică
cel mai important rol. Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată
nelogică. Aplicaţi poeziei logica după care se conduce proza, – poezia poate fi logică,
dar nu mai e poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din moment ce într-o critică
nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie devine cea mai
nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei. S-a zis şi s-a crezut până acum că
a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă ni se pare falsă.
Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie, deoarece atât
versurile, cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru a scrie versuri
trebuie ca cineva să fie deplin stăpân pe limbă şi să cunoască în mod amănunţit
toată armonia sau toată nearmonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte şi din
ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara alfabetică, considerată din acest
punct de vedere, constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici
mai mult nici mai puţin decât arta muzicii. A scrie poezie înseamnă de asemenea a te
conduce după nişte anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un
mod mult mai înfrumuseţat decât modul întrebuinţat în acest scop în proză. Din
aceasta rezultă negreşit şi faptul că logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de
a prozei. O poezie este prozaică când modul de exprimare logică a ideilor nu diferă de
acela al prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţină socoteala de aceasta.
(Al. Macedonski, Despre logica poeziei)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi prezintă opinia cu privire la specificul
poeziei.
2. Compară două fapte, două argumente sau două opinii identificate în textul dat,
pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte
divergente sau obiectiv-subiectiv.
3. Susţine sau combate argumentat o idee a autorului, identificată în textul dat,
prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul
literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 48

Odată cu Macedonski, poezia română intră, abia acum, în vârsta marilor,


mistuitoarelor nelinişti. Poeţii dinaintea lui, uniţi în acţiunea pionieratului, aşezau
cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind
constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii
în timp. După 1880 însă, edificiul era destul de impunător. Conştiinţa estetică se
rafinează, critica lucidă se impune şi poeţii — mulţi acum! — nu mai au certitudinea
durabilităţii creaţiei lor. Mai mult chiar, sublinierea efemerităţii operelor devine o
alintare ce vădeşte clare preocupări în această privinţă. Tentaţia noului, patronat
uneori chiar împotriva firii lui Macedonski, îi oferă acestuia, deseori, iluzia realizării.
Dar îl şi nelinişteşte, în egală măsură. Extrem de bogată în urmări, această nelinişte
va atrage dintru început atenţia asupra uriaşei importanţe a lui Macedonski în
istoria poeziei noastre. O parte a operei sale poetice este, sub raport strict estetic, un
eşec ; dar un eşec fecund, căci a incitat deopotrivă pe acest atât de inegal autor şi
pe urmaşii lui literari. Neliniştea, realizările, ezitările şi eşecurile lui Macedonski se
află la originea şirului de avangardisme poetice româneşti.
[...] Deşi, în practica poetică, schimbările de fond sunt, după încetarea
activităţii creatoare a lui Eminescu (1883), sporadice şi fără urmări imediate, un
nou criteriu al poetului se conturează în articolele despre poezie, semnate de
Macedonski (întâiul, în această privinţă, atât cronologic, cât şi valoric)
Atitudinile estetice programatice caracterizează tendinţa reformatoare,
deosebind-o de cea ilustrată de Eminescu, în care autorii erau preocupaţi
aproape în exclusivitate de practica poetică. Pe urmele lui Macedonski, poeţii
care erau moderni pe la 1900 acordau teoretizării actului poetic o importanţă
echivalentă creării poeziei înseşi.
(Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui Al. Macedonski în
contextul literar al epocii.
2. Explică efectul stilistic al următorului enunţ: Poeţii dinaintea lui [...] aşezau
cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind
constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii
în timp.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea idee:
poeţii [...] acordau teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării
poeziei înseşi.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 49

Dacă literatura contemporană arată originalitate chiar atunci când îşi însuşeşte
teme care au fost tratate şi altădată, cu atât mai mult apare astfel când aduce un
fond cu desăvârşire nou, inspirându-se din ceea ce mai înainte părea că nu poate
avea valoare poetică. Pătrunzători mai adânci ai tainelor poeziei şi călăuziţi de
principiul că literatura trebuie să-şi întindă mereu hotarele, să nu rămână străină de
spiritul timpului, scriitorii de azi caută să derive în creaţiunea lor cât mai mult din ce
le oferă realitatea, să fie interpreţii idealişti ai vieţei, să redea mai ales aspectele
caracteristice ale vieţii moderne. În aceste treceri de la o lume la alta, ei ni se
revelează ca suflete mlădioase, capabile de a primi cât mai multe şi mai intense
impresii din realitate şi de a alege din ea tot ce poate fi transformat în emoţie
artistică. Să cânţi cu pasiune natura, să te extaziezi în faţa priveliştilor ei, şi totodată
să admiri ce se desfăşoară în alt cadru, să preamăreşti lumea de care suntem mai
mult legaţi astăzi – aceea care e numită de obicei artificială – şi să descoperi poezie în
ea, [...], nu este oare aceasta o dovadă de superioritate sufletească?
Natura reprezintă primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai depărtate se
continuă până la noi şi de atâtea ori neschimbat, ca o imagine a eternităţii. Pentru a o
înţelege, pentru a simţi farmecul ei, trebuie oarecum să aduci un suflet de primitiv, să
trezeşti reminiscenţe ancestrale, să retrăieşti viaţa celor de odinioară. Lumea mai
apropiată de noi, aceea a existenţei cotidiene, lumea înălţată prin atâtea sforţări de
ieri şi de azi, apare ca antiteza primitivităţii şi este expresia prefacerilor continue a
aspiraţiilor spre ceva nou, spre nenumărate cuceriri, aşa cum civilizaţia ne face să le
întrezărim în mersul ei neoprit. Ca să te identifici cu această lume, s-o trăieşti intens
şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune
largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa
de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.
(Ovid Densuşianu, Poezia oraşelor)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre natură, aşa cum apare în textul
dat.
2. Compară două idei sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-
particular.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea
afirmaţie: Ca să te identifici cu această lume [a vieţii moderne], s-o trăieşti intens şi
să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune
largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa
de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 50

Cobor din lumea mea de stele


Şi vă petrec filă cu filă,
Sărmane cântecele mele,
Îmi vine să vă plâng de milă.

Atâtea strigăte-mblânzite
De legea ritmului sonoră,
Vă frângeţi glasul cuminţite,
Ca să-ncăpeţi şi voi în horă.

Mi-e jale-acum, ca primăvara


De paseri prinse-n colivie,
De lei ce dorm visând Sahara
În cuşca din menagerie...

Vă las cu mintea-ndurerată
Şi ochii-nchişi pe jumătate,
Mă duc în ţara fermecată
A cântecelor necântate...
(Octavian Goga, Cântecele mele)

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor în textul


dat.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-
textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul textului liric în care scriitorul îşi
exprimă concepţia despre poezie (artă poetică).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 51

2 noiembrie 1927
Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.
Fiecare pas pe care îl face dincolo de limitele acestea înseamnă din punctul de
vedere al genului o scădere, ori în ce parte s-ar îndrepta. Poezia şi ,,teza’’, morala,
filozofia şi istoricul îl primejduiesc deopotrivă. Căci povestea este un element ce, cu
atribute ireductibile şi cu o evidenţă desăvârşit proprie, trăieşte după legile ei precise,
fără nici un punct de contact cu alte rosturi. Este un gen. Este o entitate artistică.
Faptul că nici un roman aproape nu a izbutit să se creeze numai din aceste resurse
speciale nu spune altceva decât că elemente străine din firea sa au izbutit să-l
altereze. […]
Un romancier bun expune, nu creează, povesteşte, nu discută. Fiindcă roman
însemnează fapt. Acest unic element epic a fost lent transformat până la distrugere.
Reabilitarea lui se impune.
(Mihail Sebastian, Jurnal, II )

1. Identifică perspectiva din care autorul emite mesajul textului.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi
a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi opinia despre următoarea afirmaţie a lui Mihail Sebastian: Romanul în
înţelesul său elementar este numaidecât poveste.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 52

─ Scrieţi greu, domnule Rebreanu?


─ Da, foarte greu. La început scriu deodată, dar la transcris schimb aproape
complet textul. Eu nu refac, ci transcriu totul din nou. Scriu însă greu fiindcă îmi
creez dificultăţi. Sunt cazuri când, sub dispoziţia inspiraţiei, scriu douăzeci de pagini
într-o noapte, dar la transcriere nu mai rămân din ele decât trei. Nu-mi amintesc
să fi rămas niciodată la prima redactare a manuscrisului. Am impresia că cei mai
mulţi dintre scriitori evită dificultatea sau se mulţumesc să apeleze la scrisul
„frumos”. Eu, în clipa când mi-am propus să zugrăvesc de pildă ochelarii aceştia pe
care îi ţin acum în mână, nu dezarmez până ce ochelarii nu trăiesc, vii, a doua
oară pe hârtie.
„Bolovănismul” de care s-a pomenit în ceea ce priveşte scrisul meu decurge din
această dificultate pe care mi-o creez. În locul frazei uşoare şi blajine prefer fraza
aspră, nudă, pietroasă. Şi cred că, în genere, toţi scriitorii de largă respiraţie,
contrar zvonurilor, au scris greu. [...]
─ Aţi pomenit adineauri că atunci când sunteţi sub fluidul inspiraţiei, scrieţi mai
uşor. Aşadar şi la roman, şi în epică există inspiraţie? Aveţi nevoie să vă
strămutaţi întâi într-o stare de transă, într-o dispoziţie specială pentru a putea
scrie?
─ Fireşte că da. Inspiraţia este un fel de uitare de sine pe care mi-o lămuresc,
şi o transmutare într-o lume specială, o concentrare foarte puternică a atenţiei
asupra unui singur lucru. Când te gândeşti şi gândul se învârteşte numai în
jurul unui singur obiectiv, gândul la un moment dat se materializează. Inspiraţia
însă nu vine niciodată singură. Trebuie întâi să te transpui treptat, treptat în lumea
în care vrei să trăieşti şi asta durează uneori foarte mult timp. [...]
Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce. Într-o zi când se
va şti precis ce e viaţa în totalitatea ei, se va şti în chip ştiinţific şi ce e inspiraţia;
gândurile, ideile, ciocnirea atomilor sau a celulelor, materia cenuşie, trebuie să fie şi
ele ceva material. O idee trebuie să aibă şi ceva material.
(Cu D. Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala – interviu de Dan Petraşincu)

1. Precizează perspectiva din care Liviu Rebreanu şi Dan Petraşincu îşi construiesc
mesajele, în contextul dat.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, afirmaţia lui
Liviu Rebreanu: Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 53

Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui


Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul. Ne rămâne să-l căutăm în însemnările
lui zilnice, recent apărute, în conferinţele, puţine la număr, unde şi-a expus geneza
romanelor lui şi procesul său de creaţie, precum şi în numeroase interviuri ce i s-au
luat, mai ales cu ocazia apariţiei unui nou roman, pe drept cuvânt considerată ca un
eveniment literar.
Omul era cuceritor: înalt, voinic, statuar, albit de timpuriu, dar de o rară vitalitate
aparentă, respirând forţa şi siguranţa de sine, reflectată în senina privire a ochilor
albaştri, te întâmpina surâzător, prieteneşte, dispus oricând să se lase solicitat şi
să ajute pe oricine îi expunea un păs. Nu avea darul vorbirii, dar în conferinţele lui,
expuse liber, ca şi în declaraţiile făcute presei străine sau aci, în ţară, făcea o
impresie deosebită, prin accentul francheţei şi al expunerii limpezi.
(Şerban Cioculescu, Mărturisiri literare)

1. Indică perspectiva din care autorul analizează însemnările zilnice ale lui Liviu
Rebreanu.
2. Explică rolul stilistic al unei enumeraţii identificate în textul dat.
3. Susţine sau combate următoarea afirmaţie: Scriitor de strictă factură obiectivă şi
ca atare impersonală, opera literară a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul,
exemplificându-ţi opinia prin referiri la un roman al prozatorului.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 54

În timp ce în poezie se enunţă un adevăr, o idee sau o stare de spirit (ceea ce


presupune un text redus la esenţă), iar în dramă se dialoghează (ceea ce limitează
până la excludere discursul narativ), în roman se povesteşte.
Un prim element ce caracterizează povestirea în roman este poziţia naratorului.
Preocupat să construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice prin
care să epuizeze o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că este autorul,
un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai
mult sau mai puţin, personajele povestirii. Poziţia sa poate varia de la omniscienţa
totală a unui narator perfect informat asupra tuturor detaliilor, dispus să ajute
cititorul prin hăţişul labirintic al textului, până la ignoranţa naratorului dezorientat,
inducând cititorul mai mult sau mai puţin deliberat în eroare. Romancierii
impresionişti, […], sugerează că niciodată realitatea ficţională nu poate fi cunoscută
altfel decât indirect, iar naratorul nu poate oferi decât impresii subiective şi filtrate,
contactul cu realitatea fiind întotdeauna blocat de intermediari. Ei, evident,
deformează, falsifică şi mint. Cititorul nu se mai bucură, în acest caz, de contactul cu
o povestire directă şi univocă, ci trebuie să lupte cu un text plural şi ambiguu, să
intervină în labirintul unor planuri multiple şi să depună un efort coordonator pentru a
ajunge în cele din urmă să perceapă semnificaţia povestirii.
(Pia Brînzeu, Romanul. O posibilă definiţie)

1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre rolul naraţiunii şi al naratorului în


roman, aşa cum apare în textul dat.
2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ (de exemplu: structuri specifice,
conectori, tehnici argumentative), în fragmentul dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei: Preocupat să
construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice prin care să epuizeze
o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că este autorul, un personaj sau
un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai mult sau mai
puţin, personajele povestirii.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 55

D-l Camil Petrescu şi-a lămurit concepţiunea actuală despre roman pe larg, în
articolul [Noua structură şi opera lui] Marcel Proust, din Teze şi antiteze. În linii
generale se declară aci proustian şi ar fi o problemă interesantă de dezlegat (dar nu e
momentul) cum se face că romancierii români nu sunt nici balzacieni, nici
dostoievskieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi, deodată, proustieni.
Articolul în sine merită să fie analizat. Nu mai încape îndoială că d-l Camil
Petrescu este un scriitor cu cultură filozofică şi cu cap abstractiv şi e o adevărată
plăcere (pentru cine ştie să guste astfel de plăceri) să te laşi năvălit de acel puhoi de
argumente în spume care se scurg aci pe coperişul paginei, aci prin subsolurile ei, cu
o febrilitate inimaginabilă. [...]
D-l Camil Petrescu este impetuos în discuţie, mergând până la extravaganţă cu
disperare şi luciditate, dar armele sale de luptă sunt serioase şi cred că este unul
dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generaţia de după război. [...]
Dacă nu vom fi întotdeauna de acord cu ele [ideile sale], asta vine din condiţia
generală umană care face ca doi indivizi să nu participe la adevăr decât parţial.
Prima idee care surprinde este aceea a progresului în materie de artă. După d-l
Camil Petrescu, „o literatură trebuie să fie sincronică structural filozofiei şi ştiinţei ei”,
iar literatura epică rămăsese, constată d-sa, anacronică „faţă de evoluţia realizată de
ştiinţă şi de filozofie în ultimii patruzeci de ani”. Opinia e paradoxală, trebuie să
recunoaştem, şi a o discuta prea mult nu duce la nimic. Oare geniul e condiţionat de
cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?
(G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al romanului, 1939)

1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Oare geniul e condiţionat de
cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?, exemplificându-ţi opinia prin referire la
creaţia literară a unuia dintre romancierii literaturii române interbelice.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 56

30 aprilie 1933
Am citit Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor roman de dragoste. Dragostea
unei tinere bengaleze cu un european. Perfect scrisă descrierea vieţii bengaleze
modernizate. Ceea ce nu mi-a plăcut în acest roman e sfârşitul.
12 septembrie 1933
Am citit Vinul de viaţă lungă de Cocea. La început tablou provincial extrem
de interesant şi bine descris, apoi o istorie foarte originală de dragoste. În genere, o
carte destul de bună.
23 septembrie
[...] Am citit pentru a cincea oară – cred – primul volum din La Medeleni. E un
roman pe care-l „simt". Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii mele, chiar
dacă nu mă gândesc la ea. Dacă Olguţa e un personaj creat de autor – ceea ce nu
cred, căci eu cred că el există – Ionel Teodoreanu e un geniu, căci cu adevărat acest
volum, care de altfel nu e în întregime decât Olguţa, este o capodoperă. Eşti inundat
de un râs care te scaldă întreg, pentru ca după câteva pagini să te apuce o
îngrozitoare durere de cap datorită efortului pe care îl faci să-ţi reţii lacrimile (ce vrei,
sunt o tânără de 17 ani făcută să plângă pentru nimica).
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit)

1. Prezintă contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele


emiţătorului.
2. Menţionează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului
memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Analizează argumentele, identificate în text, pentru care autoarea consideră La
Medeleni: Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii mele, chiar dacă nu mă
gândesc la ea.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 57

— Dacă vi s-ar solicita de o revistă prezentarea romanului interbelic al lui


Mircea Eliade, pe care-l apreciaţi cel mai mult, ce aţi scrie în esenţă?
— Cel mai reuşit — literar vorbind — roman al lui Eliade în perioada
interbelică e Maitreyi, desigur. A şi cunoscut un mare succes. E şi „exotic“ şi
„intelectual“ şi foarte sincer tineresc şi foarte artistic făcut, posedă ca şi Le grand
Meaulnes al lui Alain-Fournier o ciudată forţă de atracţie rezultând probabil din bine
dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventură, reflecţie, melancolie şi
voioasă plăcere de a trăi. Capodopera lui Eliade în genul acesta e însă un roman de
mai târziu, Noaptea de Sânziene. În epoca interbelică, „esenţialul“ mi se pare că l-a
spus Eliade în cărţile sale de eseuri: Oceanografie, Fragmentarium, Şantier,
Insula lui Euthanasius. Şantier e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect“.
Romane ca Lumina ce se stinge ori Nuntă în cer sunt mai ales promiţătoare. Şi un
cititor atent ar fi putut intui care sunt preocupările spirituale ale autorului şi încotro se
îndreaptă. Mai „esenţiale“ decât romanele se arată, în perspectiva timpului, a fi fost
nuvelele epocii: Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Dar se
cuvine să recunosc: nutresc o predilecţie, o înfocată predilecţie pentru nuvelele
fantastice ale lui Eliade.
(Mircea Handoca, interviu cu N. Steinhardt)

1. Precizează perspectiva din care N. Steinhardt apreciază romanul Maitreyi de


Mircea Eliade.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Comentează un fapt, o opinie sau o idee exprimată de N. Steinhardt în
fragmentul de interviu citat, pe baza propriilor cunoştinţe, a valorilor şi a
convingerilor personale.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 58

19 decembrie [1963]
Romanul trebuie „să povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică invenţia
literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt
plan. Suntem creatori în universurile imaginare cu mai multă şansă decât putem fi pe
planul Istoriei. Faptul că se petrece ceva, că se petrec tot soiul de lucruri — este la fel
de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în Istorie sau de a spera să o
modifici.
28 decembrie [1963]
În nuvela pe care sunt pe cale de a o scrie (Podul), aş vrea să fac să se înţeleagă
până la obsesie sensul ei secret: camuflajul misterelor în evenimentele realităţii
imediate. A face să reiasă, în consecinţă, ambivalenţa oricărui „eveniment", în sensul că
un „eveniment" aparent banal poate să reveleze un întreg univers de semnificaţii
transcendente şi că un „eveniment" aparent extraordinar, fantastic, poate fi acceptat de
cei care îl trăiesc ca ceva care vine de la sine şi de care ei nici nu se gândesc măcar să
se mire — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în
Istorie sau de a spera să o modifici.
(Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969)

1. Prezintă contextul la care se referă mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului.


2. Menţionează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Romanul trebuie „să
povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică invenţia literară) îmbogăţeşte Lumea
nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 59

La 17 ani, citind primele 6-7 volume din În căutarea timpului pierdut al lui
Proust, mi-am descoperit (sub semnul ficţiunii: dar nu-s amintirile ţesute din aceleaşi
fire din care sunt ţesute ficţiunile?) copilăria şi adolescenţa atât de deosebite de ale
lui Marcel şi totuşi atât de magic rezonante cu ale sale. Citeam subiectiv, exaltat de
sensul unor regăsiri intime mai neaşteptate decât cele mai neaşteptate aventuri
fantastice, de-o prospeţime pură, de-o vitalitate contagioasă. Mi se deschidea un nou
registru, până atunci necunoscut, al lecturii, deşi lectura însăşi, geniul ei ascuns îmi
scăpa şi avea să continue să-mi scape încă multă vreme. Înainte de a încerca să
explic acest paradox, aş nota că lectura lui Proust s-a întins ea însăşi pe mai mulţi
ani; dar între timp, începuse lucrarea reculeasă, reluată de multe ori, a relecturii.
Faimoasa metaforă proustiană a romanului-catedrală (sortit să rămână neterminat
asemeni catedralelor medievale) eu o interpretez şi în acest sens: cartea e o
construcţie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca
să dai sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură
enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii
pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate
dincolo de timp.
(Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog)

1. Identifică atitudinea autorului Matei Călinescu faţă de problematica abordată în


textul memorialistic dat.
2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul memorialistic dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia memorialistului, apelând la
propria ta experienţă de lectură: cartea e o construcţie, un loc al spiritului pe care-l
revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării; e rezumatul
unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la care trebuie să te
întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp,
să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate dincolo de timp.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 60

În general, orice discuţie asupra literaturii române interbelice porneşte de la


una dintre cele două clasificări „canonice” cunoscute: textul literar este plasat fie sub
distincţia stabilită de E. Lovinescu şi G. Călinescu, „literatură tradiţională versus
literatură modernă”, fie sub diferenţierea operată de Nicolae Manolescu, „roman doric
versus roman ionic versus roman corintic”. Aceste două canoane sunt destul de
diferite: primul este unul cultural şi ţine seama de evoluţia generală a României în
perioada interbelică, în timp ce al doilea este un canon literar „intern”: în romanul
doric, cel care povesteşte este naratorul omniscient, în romanul ionic, evenimentele
sunt povestite de mai mulţi naratori diferiţi, care ne fac părtaşi la viziunea lor asupra
evenimentelor, în timp ce în romanul corintic, miturile şi simbolurile sunt cele care
domină scena, fie în sensul propriu, fie în cel ironic.
În ciuda faptului că aceste canoane descriu într-o manieră destul de adecvată
fenomenul literar, ele sunt contestabile în mai multe privinţe; după părerea mea,
contestarea lor explicită nu s-a putut realiza până în prezent, mai mult din cauza
prestigiului lor canonic decât datorită forţei lor explicative. Fără a-mi propune să
întreprind eu însumi aici o astfel de contestare în detaliu, aş dori doar să schiţez în
linii mari şi să sugerez posibilitatea unei viziuni alternative asupra literaturii române
interbelice, prin suspendarea canoanelor prezentate mai sus.
(Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea)

1. Identifică perspectiva din care criticul literar Sorin Alexandrescu analizează


literatura română interbelică, în fragmentul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Susţine sau combate o idee identificată în text, exemplificându-ţi opinia prin
referire la un roman aparţinând perioadei interbelice.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 61

Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni; că


răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent
vede şi aude pururi altceva; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele
necontenit – şi în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine suntem alţii întruna până la clipa
când trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci când nu mai avem conştiinţa
celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite. Enunţ aici nu o constatare logică, ci o
constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat întotdeauna orice peisagiu în orice
împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească;
m-a interesat nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi
simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său
particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător;
faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stâncii,
arborelui, zmeurei şi ferigii. Cu atât mai vârtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se
manifestă între mine şi sălbăticiuni – zburătoare, gâze şi fiare; între mine şi apele
care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare şi primesc în afundul lor
rumeneala lumii pline.
(Mihail Sadoveanu, Mărturisiri. Anii de ucenicie)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă relaţia omului cu natura.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Se înşală cine
crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 62

Pe vremuri, după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de-acum un


rost, şedeam în gazdă la o babă care închiria camere mobilate. Baba era cumsecade,
casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul zilei. Scăpat de grijile
diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară, ieşeam în oraş, cutreieram
librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşiţă (era vară) şedeam în casă şi citeam. O altă
babă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam niciun zgomot, nicio dezordine. De fapt, baba
nu era nemulţumită, ci intrigată. În repetate rânduri ea căuta să mă descoasă. Eu îi
plăteam chiria nu regulat, ci anticipat, dar vedeam că baba are o bănuială că n-am
nicio ocupaţie serioasă şi că aş putea s-o păgubesc mai târziu. […]
– Greu şi cu dumneavoastră până isprăviţi cartea. O să dai examenele şi ai să
scapi de ponos. Am avut chiriaşă, tot în odaia asta, o studentă. Doamne, ce mai citea!
Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea. Da’ a terminat şi s-a măritat şi acum e
bine, la rostul ei. Ai să termini şi dumneata odată, cu voia lui Dumnezeu.
– Dar nu ţi-am spus că am terminat de mult, că sunt licenţiat? Sunt chiar
profesor. Altfel din ce ţi-aş plăti chiria?
– O fi, o fi, dacă zici dumneata.
Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar apoi iar m-a sâcâit.
– Grea meserie şi profesoratul ăsta, dacă trebuie să citeşti mereu. Copiii citesc,
dumneata citeşti.
Într-o zi mi-a spus vorba memorabilă:
– Tot mai înveţi, maică?
– Cum asta?
– Păi, dacă zici că ai terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta
şcoală? Şcoala primară, liceul, universitatea, ţi s-o fi acrit şi dumitale.
(G. Călinescu, articolul Tot mai înveţi, maică?)

1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor


în textul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Formulează un răspuns argumentat la întrebarea Păi, dacă zici că ai
terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta şcoală?

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 63

Din Ardeal ne vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga.
D-sa crede că ne dă Poemele luminii. E în datina celei mai nouă şcoli să
caute cuvinte mari şi neobişnuite, dar, mai la urma urmei, cum nu fac bine când nu e
putere, când puterea este, ele nu fac rău.
Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse
sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte
cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică
permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale
simţirii.
E şi filosofie înăuntru, o melancolie, dar nu deprimantă, filosofie care leagă
împreună, ca în cele mai bune produse ale poeziei din toate timpurile, toate aspectele
din afară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care – şi noi o parte din
imensitate, din veşnicie şi astfel părtaşi la incomensurabilitatea şi la nemurirea ei – îi
răspundem.
E aici un tânăr care întinde braţe de energie către tainele lumii. Tainele nu se
prind niciodată, căci avem un singur chip de a le prinde: să le trăim. Dar avântul
acestor braţe, drept şi nobil întinse, trebuie preţuit şi el, ca şi distincţia de aşa
naturală graţie, a formei.
Pierdem zilnic atâtea forţe. E o mare bucurie când vedem cum din fondul
binecuvântat al neamului răsar totuşi altele pentru a le înlocui.
În rândurile, rărite îngrijorător, ale cântăreţilor simţirii noastre de astăzi, fii
binevenit, tinere Ardelean!
(Nicolae Iorga, Rânduri pentru un tânăr, 1919)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre apariţia volumului lui Lucian


Blaga.
2. Motivează utilizarea unor cuvinte/ sintagme cu sensul figurat, în fragmentul
următor: Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse
sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte
cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a liricii lui Lucian Blaga,
relevată de autorul articolului, exemplificând-o pe baza unei poezii studiate.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 64

─ Negrule, cireşule, Prea eşti plin de rod şi vrajă,


gândul rău te-mprejmuie. vine furul, pune-ţi strajă!

Jinduiesc la taine coapte ─ Las΄ să vie, să culeagă,


guri sosite-n miez de noapte. vara mea rămâne-ntreagă.

Om şi păsări, duhuri, fluturi, Stelele deasupra mea


nu aşteaptă să te scuturi. nimeni nu mi le-a fura!
(Lucian Blaga, Belşug)

1. Precizează specificul relaţiei emiţător – receptor în versurile date.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul literar citat (la
alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico-textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o
idee identificată în textul poetic dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 65

Putem deci spune cu toată certitudinea că o „modă” Arghezi n-a existat


niciodată. Contestaţia l-a urmărit tot timpul, în decursul lungii sale cariere. Una din
formele cele mai eficace ale acesteia a fost compararea cu Eminescu. Încă în 1937,
E. Lovinescu, făcându-se ecoul opiniei comune, remarcase că Tudor Arghezi se afla,
între scriitorii reputaţi ai vremii, în situaţia dezavantajoasă de a i se opune mereu
„umbra strivitoare a lui Eminescu”. Raportarea la poetul Luceafărului sau numai
punerea lui Arghezi când alături, când în succesiunea lui, e o mai veche obsesie a
criticii noastre literare şi, de cele mai multe ori, un fel de a-i opune un ideal intangibil.
Comparaţia aceasta se poate face azi, în cu totul altă pespectivă, şi este perfect
legitimă.
Într-adevăr, Arghezi reprezintă un alt mare moment al lirismului românesc şi
anume unul din momentele emancipării lui de sub tirania eminescianismului. Căci tot
modernismul românesc este, în multiplele sale aspecte, un antieminescianism. Să nu
ne lăsăm înşelaţi de omagiile de sinceră stimă şi mai ales de reală compătimire cu
care generaţia poeţilor dintre cele două războaie l-a privit pe Eminescu şi opera lui.
Clasicii lirismului interbelic şi-au ridicat opera posedaţi de un spirit iconoclast,
anticlasic şi neconformist. Or, Eminescu era piscul cel mai înalt al unei tradiţii, forma
cea mai perfectă care trebuia negată, umbra cea mai strivitoare a trecutului, stânca
cea mai greu de urnit.
(Alexandru George, Marele Alpha)

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează modernitatea creaţiei lui


Tudor Arghezi.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.)
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cu
propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 66

În vara anului 1926, l-am cunoscut pe Tudor Arghezi. Era un bărbat voinic, dar
scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţe protocolară exagerată; îţi strângea
mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi
„domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest
aspect al omului privat. Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acasă şi am putut
cunoaşte o altă vocaţie rară a omului: aceea a paternităţii, căreia îi datorăm şi
inconfundabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua,
devotându-se integral familei şi Mărţişorului unde totul, de la împrejmuire şi alei până
la clădiri şi plantaţii, a fost făcut cu munca şi, uneori, cu braţele lui, ce e drept,
vânjoase. La masă tăcea, mastica încet şi-mi spunea:
– Mănânc călugăreşte.
Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi în tabletele sale, desfăşura, când era în vervă,
o trâmbă de metafore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite.
Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria,
cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată. Acelaşi este stilul său
epistolar, deferent la culme, dar şi de o bogăţie metaforică neobişnuită. Am publicat,
cândva, o scrisoare a lui, de intervenţie în favoarea unei femei sărmane, mamă de
copii, cu soţul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie
1942. Un document uman impresionant… şi o mică bucată literară.
(Şerban Cioculescu, Amintiri)

1. Precizează perspectiva din care autorul realizează un portret al omului Tudor


Arghezi.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, dispunerea ideilor şi a paragrafelor, moduri de expunere
etc.).
3. Comentează afirmaţia lui Şerban Cioculescu, referindu-te la conţinutul şi la
exprimarea opiniei: Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc,
Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă,
colorată.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 67

Recitind, nu de mult, Riga Crypto şi Lapona Enigel, pe care am analizat-o


acum câţiva ani ca pe un Luceafăr cu rolurile inversate, mi-a trecut prin minte că
sensul ei simbolic se poate lămuri şi în alt chip. Crypto este un crai şi o inimă
ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina, condiţia unui neînţeles pe care lumea îl
batjocoreşte pentru că nu vrea să înflorească. Elementul nu este atât teluricul, cât
nocturnul. Enigel se închină soarelui, [...] regimul ei de viaţă este acela normal, solar;
de altfel, Enigel sugerează fenomenalul, mişcarea, schimbarea. [...] Aşadar, Enigel e
un om, e Cătălina: ea se naşte, trăieşte, moare, are putinţa opţiunii. Crypto este
nenăscut, vecinic, nu poate alege, căci are o condiţie dată şi de neschimbat.[...]
Crypto e poetul, creatorul şi el plăteşte, cu nebunia, încercarea de a-şi modifica
condiţia, de a trăi. Fiind blestemat să nu se exprime în felul oamenilor, să nu
trăiască, el păcătuieşte prin iubire. Dacă Hyperion al lui Eminescu este pedepsit
numai cu priveliştea însoţirii pământene dintre Cătălin şi Cătălina, Crypto e pedepsit
cu pierderea minţii. Crypto are soarta lui Hölderlin, a lui Baudelaire, a lui Eminescu.
În totul, poema are valoarea unui memento.
(Nicolae Manolescu, Poezie şi geometrie)

1. Identifică perspectiva din care autorul textului analizează poemul lui Barbu.
2. Prezintă structura şi tehnicile argumentării identificate în text.
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cu
propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 68

Deschizând lui Bacovia, ca întregii poezii contemporane, poarta modernismului,


Macedonski şi-a pus amprenta uneltelor sale noi, rafinate, dar şi a curioasei sale
personalităţi, a refuzului său atât de strident faţă de lumea reală. Pe când însă el s-a
retras la umbra unor mori de vânt a căror fantasmă era trufaşă, urmaşul său... a
căzut într-o dezolare de mlaştină [...].
Tehnica rămâne neschimbat decorativă, dar redusă la mijloacele ei mai simple,
linia, conturul, cu singura putere aluzivă [...]. Puterea sugestivă a acestei poezii vine
acum exclusiv din muzică, din ştiinţa sau poate numai intuiţia genială a valorii
sunetelor, care conţin o substanţă emotivă tulburător de profundă. Sunetele îşi
câştigă o formă şi o culoare imateriale, care stau în slujba expresivă a unei mari
dezolări. [...] În acest decor, care a fost redus la limitele sale expresive plastice, şi
care se reconstruieşte pe planul sonor, lirismul nu întârzie să pătrundă, invadând cu
ţipătul său de deznădejde ca printr-o fisură în pânza panoramică a poemului:
Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb tăcut vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.
(Ion Negoiţescu, Poezia lui Bacovia)

1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Compară două idei sau două aspecte identificate în textul dat, pe baza unei
relaţii de tipul: obiectiv-subiectiv, asemănare-deosebire sau puncte convergente-
puncte divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre semnificaţia dezolării din lirica lui
George Bacovia, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 69

Încă înainte de Primul Război Mondial, semnele modernismului se puteau


întrevedea în atmosfera şi preocupările unor reviste care, pe lângă [promovarea
înnoirii] şi orientarea strict estetică, pornind fie de la premisele macedonskiene, fie
chiar din vechea ideologie maioresciană, tindeau de fapt, prin orientarea şi gustul
unor noi generaţii, la sincronizarea tot mai accentuată a literaturii române cu cele
apusene, deşi nu totdeauna, fireşte, cu nimerita promptitudine. [...]
Modernismul se va forma, de fapt, viguros şi extraordinar de important, prin
literatura promovată în cenaclul Sburătorul (seria revistei din 1926-1927, ultima şi
cea mai substanţială, nu dă totuşi o imagine deplină a modernismului lovinescian,
deşi textul lui Lovinescu, Sincronism şi diferenţiere, acum publicat, e atât de
reprezentativ). [...] Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce
modernismul în primul rând în proză, căci poezia, datorită simbolismului de dinainte
de război, îşi crease deja premisele; dar calitatea spectaculară şi diferenţierea
excepţională a poeţilor români dintre cele două războaie vor produce cu precădere
impresia de noutate majoră. Proza de acum însă, aşa cum o promova Lovinescu,
axată pe motive urbane şi analitic-intelectuală, este într-adevăr absolut nouă,
neavând echivalenţe antebelice. Ea trebuia să corespundă epocii în care se impuneau
Proust, Joyce, Gide şi Musil. Între Delavrancea şi Camil Petrescu, între Calistrat
Hogaş şi Max Blecher nu există nicio punte, nicio continuitate.
(I. Negoiţescu, Istoria literaturii române)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui E. Lovinescu în


impunerea direcţiei moderniste în literatura română.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Argumentează (pro sau contra), pe baza unui text literar studiat, afirmaţia:
Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând
în proză.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 70

Împrejurările istorice noi [întregirea ţării după Primul Război Mondial] determină o
adevărată mutaţie de sensibilitate. Epoca antebelică se îndepărtează peste noapte
foarte mult de prezent, sub efectul traumatizant al războiului. Lirismul anilor 1900-
1916 lasă impresia a fi fost produsul unei lumi definitiv apuse, cu preocupări
sentimentale cuminţi, cam prăfuite şi provinciale. Întregirea ţării şi convulsiile sociale
violente, în condiţiile cărora visul atâtor generaţii se realizase, lărgesc dintr-odată
considerabil orizontul conştiinţei poetice româneşti. Ea capătă într-adevăr sentimentul
că a devenit europeană şi nicio frământare lirică a vremii nu-i mai este străină. […]
Simbolismul suferă cel dintâi o astfel de convertire particulară. El îşi prelungeşte doar
în poezia post-bacoviană „spleen”-ul, adaptat la rândul lui „plictisului” şi atmosferei
apăsătoare care stăpânea viaţa târgurilor noastre de provincie. Astfel, se
autohtonizează complet într-un bucolism cu vie coloratură locală, stăpânit de
sentimentul tradiţiei. Dar modernizarea intimă a limbajului poetic, sincronă cu aceea
a societăţii româneşti, intervine peste tot. Este un lucru pe care l-a surprins foarte
bine E. Lovinescu, arătând că şi aşa-numita lirică tradiţionalistă recurge, sub raportul
expresiei, la cuceririle „poeziei noi”. Blaga sau Adrian Maniu nu sunt mai puţin
„moderni” decât Ion Vinea. Veacul tehnicizat al maşinilor îi obsedează şi pe poeţii
primitivităţii, stârnindu-le anxietatea, ca şi gustul cufundării în elementaritate şi
primitivitate. De altfel, curând, epitetele „modernist” şi „tradiţionalist” îşi pierd practic
orice putere definitorie. Care dintre ele i se potriveşte lui Arghezi? Întrebarea l-a pus
în încurcătură chiar şi pe Lovinescu.
(Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, II)

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează evoluţia poeziei în perioada


interbelică.
2. Prezintă elementele argumentării din textul citat (premisa/ ipoteza, etapele
argumentării, conectorii).
3. Argumentează, pe baza unui text liric studiat aparţinând perioadei interbelice,
afirmaţia autorului: modernizarea intimă a limbajului poetic [este] sincronă cu
aceea a societăţii româneşti.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 71

Literaţii noştri, care între cele două războaie au construit o literatură de exemplară
compacteţe în ansamblu, comparabilă global sau prin câteva mari individualităţi cu
oricare din literaturile străine contemporane ei, scriau totuşi într-o literatură care în
accepţia modernă a cuvântului avea doar o sută de ani. De aici enorma capacitate de
deschidere către oricare realizare viabilă a scrisului european, şi implicit o mare
capacitate de sinteză. Fără ca prin aceasta să vedem în literatura dintre războaie
doar un produs al unei conjuncţii de influenţe, ci, departe de aşa ceva, o posibilitate
de intrare în marea literatură prin participare la toate problemele ei. „Modernist” este,
aşadar, Ion Barbu, sau mai degrabă modern, aşa cum sunt moderni toţi scriitorii de
mare clasă pe care această epocă ni i-a transmis. [...]
Paradoxal, problema modernităţii tuturor scriitorilor de până la al Doilea Război
Mondial trebuie discutată în raporturile sale cu romantismul, pentru că există o
extrem de puternică migraţiune dinspre acesta înspre secolul nostru. Tradiţionalismul
barbian, pe care poetul îl revendică aproape cu simţ avangardist al polemicii, este în
fond elementul de legătură cu perioada romantică.
(Marian Papahagi, Exerciţii de lectură)

1. Precizează perspectiva din care autorul formulează mesajul textului citat.


2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular.
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând
propriile cunoştinţe despre poezia interbelică.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 72

Întâia formulare a ideologiei lui [E. Lovinescu] s-a afirmat mai întâi în domeniul
socialului, susţinând în cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne
(1924-1925) că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate brusc în
contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai înaintate, nu s-a făcut
evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu era vorba de a exprima o
preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formaţie şi a altor
civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalităţi sociologice, criticul l-a
numit sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastră actuală s-a format prin
importaţie integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor
dezvoltate pe cale de creştere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia
este prima formă a originalităţii. Nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia;
prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen
incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de
progres [...]. Numărul „invenţiilor” sau al „ideilor originale” al fiecărui popor în parte
fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de
adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi acesta mai ales la popoarele
tinere.
(E. Lovinescu, Critica modernistă, în Istoria literaturii române contemporane)

1. Identifică opinia lui E. Lovinescu, privitoare la semnificaţia termenului de


sincronism.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul dat.
3. Susţine sau combate o idee a autorului, identificată în textul dat, prin corelarea
informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau
cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 73

Expusă fragmentar în Sburătorul şi în alte reviste din primul deceniu postbelic şi


dezvoltată în Istoria civilizaţiei române moderne (3 volume, 1924-1925) şi în
Istoria literaturii române contemporane (5 volume, 1926-1929), ideologia
lovinesciană porneşte de la concepţia că „există un spirit al veacului, numit de Tacit
saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii
popoarelor europene într-o epocă dată”. În virtutea acestuia, o lege a „sincronismului”
(la baza căreia stă imitaţia) dictează integrarea tuturor naţiunilor în aceeaşi formulă
de civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Legea sincronismului
(interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci în literatură, ale cărei structuri sunt
supuse, ca tot ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor permanente mutaţii.
Valorile artistice nu sunt, după Lovinescu, imuabile, frumosul nu este unul şi acelaşi
pentru toate timpurile şi pe toate meridianele, cum rezultă din teoriile de provenienţă
idealistă germană ale lui Maiorescu şi M. Dragomirescu; arta e corolarul unei
civilizaţii, una din „feţele” acesteia şi, în consecinţă, „literatura unui popor nu trebuie
studiată în fixitatea unei idei platonice, ci în mobilitatea ei”.
(Dumitru Micu, Presa literară românească)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează ideologia lovinesciană.


2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând
propriile cunoştinţe despre modernismul lovinescian.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 74

Încă nu s-a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic, în jurul
unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele, anume, că prea
suntem înconjuraţi cu ziduri chinezeşti, că vegetăm într-o orientală indiferenţă când
nu e vădită ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte noi care agită lumea
Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim în suburbia culturii. Nu suntem
deloc europeni, scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă tabără se flutură cu îndârjire
steagul, care, dacă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo că vechimea îl
decolorase. Ne ameninţă cu o adevărată invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând
alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. […] Căci pentru unul ăsta este
europenismul: cea mai nouă modă apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă
a versului, cea mai recentă poză strâmbă […] cea mai nouă absurditate discutată cu
furie.
Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul, steaua,
antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; însemnează neapărat cântecul lăutarilor,
cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.
Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat.
Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi
ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor
naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.
(Camil Petrescu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului)

1.Precizează perspectiva din care autorul analizează cele două direcţii ce


influenţează dezvoltarea culturii şi literaturii române interbelice.
2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau perimat-modern.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sufletul unui scriitor
mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt
sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi ei, cu condiţia să
fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile
sunt mari prin arta acestor artişti.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 75

Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens


dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. [...]
Pe linia acestei directive a tradiţiei autohtone, Gândirea moşteneşte
Semănătorul. Două idei principale se desfac din mişcarea semănătoristă: ideea
istorică şi ideea folclorică. Genialul animator al mişcării îi prescria un scop precis faţă
de care nu admitea discuţii: unitatea politică a românilor. Acesta era cuvântul de
ordine al epocei. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de încredere în energia
naţională. Şi atunci, orice manifestare intelectuală trebuia să fie o exaltare a energiei
naţionale. De aici glorificarea trecutului în ştiinţa istorică, în poem, în roman,
glorificarea poporului – privit în actualitatea lui – în poezie şi în nuvelă. Paseismul
Semănătorului era un refugiu în trecut numai întrucât acolo se găsea un prototip al
unirii şi o demonstraţie istorică a dinamismului unionist. Ţăranul Semănătorului era
o exaltare a eroismului anonim care trebuia să însufleţească armata viitorului război.
[...] Voind să demonstreze vitalitatea rasei, literatura semănătoristă e o apologie a
instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. [...]
Concepţia aceasta a omului instinctelor apare astăzi în toată insuficienţa ei.
[...] E sufletul românesc o totalitate de instincte în care n-a intervenit lupta dramatică
a conştiinţei morale şi, deci, a conştiinţei religioase? [...] Dar poporul nostru trăieşte
de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui. De aceea,
unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenţi şi odată cu el intelectualii formaţi în
ideologia ştiinţifică a veacului al XIX-lea, ni se pare greşit. În orice caz, insuficient. S-a
aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios. Dacă
admitem că preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui, atunci cum se
explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică
aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mânăstirile şi bisericile?
(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în Gândirea, 1929)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre sensul tradiţiei.


2. Precizează două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte, opinii/
sugestii).
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat
cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 76

Colinele înalţă-n seară, spinările albastre-sure.


Merg drumuri lungi, călăuzite cu procesiunile de plopi.
O mlaştină închide ochiul supt o sprânceană de pădure.
Împleticitele izlazuri sfârşesc la râpile din gropi.

Fântâna spânzură în slavă burdufu-n pârghia furcată.


Cu şarpe-n plisc, se lasă barza pe cerul de apus strivit.
Agale, vacile domoale urnesc cireada lor bălţată,
lung rumegând în tihnă, botul le picură argint topit.

Moţaţii ciocârlani din şanţuri sar, bulgări de pământ zvâcniţi.


În mărăcini, pitiţi ghem, iepuri lungesc urechile, luând seamă:
pe luncă salve de puşcă; răspund ogari chelălăiţi.

Sfinţirea intră-n coborâre; torc funigeii fir de soare...


Păduri, pământuri şi prundişuri coclesc supt cerul de aramă.
Salcâmii fură pumni de paie din carele tânguitoare.
(Adrian Maniu, Ţară)

1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de problematica abordată în textul dat,


având în vedere influenţele ideologiei tradiţionaliste.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului poetic dat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o idee
identificată în textul poetic dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 77

Lecţia majoră a avangardei [...] constă însă în cultivarea acelei stări de


disponibilitate absolută a spiritului creator, presupunând angajarea, într-o complexă
relaţie dialectică, a negaţiei şi inovaţiei radicale, în perspectiva eliberării de coduri şi
canoane, către o nouă autenticitate a creaţiei. Care sunt direcţiile specifice fiecărei
orientări în parte se va vedea pe parcurs, din analiza abundentei „literaturi a
manifestelor”, reprezentativă şi în spaţiul românesc. Privind lucrurile de sus, se pot
identifica, fie şi fugitiv, câteva repere ilustrând de altfel, principalele exigenţe
programatice. Eliberarea de „logică” şi „gramatică”, anticonvenţionalismul extrem se
vor concretiza într-un număr de experienţe radicale de tip dadaist [...]. Printre
„procedeele total noi”... ale avangardei româneşti au fost deja enumerate „dicteul
automatic, montajul, colajul, tehnica «reportajului», procedeele asociaţiei libere,
spontane” (A. Marino, Dicţionar de idei literare, p. 205). Sunt, în genere, tehnici
„simultaneiste”, apte să surprindă dinamica „spiritului vremii” în spectacolul
trepidant al metropolei moderne sau să sugereze spontaneitatea impulsurilor
lăuntrice, libera mişcare a imaginaţiei.
(Ion Pop, Avangarda în literatura română)

1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă lecţia majoră a avangardei, mişcare
artistică din perioada interbelică.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o trăsătură a avangardei, identificată în
textul dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 78

„Modernismul” lui E. Lovinescu şi al Sburătorului a fost însă un modernism


teoretic, bazat pe o lege de psihologie socială – prin care criticul arăta bunăvoinţa
principială faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară. El n-a pornit însă dintr-o
necesitate temperamentală de revoluţie, înfrânat fiind de o cultură clasică şi de
inhibiţia firească oricărui critic. Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii. Iată
pentru ce modernismul de avangardă şi experimental a fost susţinut faptic de reviste
mult mai înaintate, cum e Contimporanul (1923) poetului Ion Vinea, care atâţia ani a
reprezentat avangardismul în literatură, ca şi în artele plastice, prin sforţarea cea mai
susţinută din câte am avut, precum şi alte reviste mai sporadice, ca Integralul, 75
H.P., Punct, Unu etc. – consecinţe fatale ale sincronismului mişcării literaturii
universale, ce au experimentat şi la noi dadaismul, expresionismul, integralismul,
suprarealismul – adică formele extreme ale modernismului apusean.
(E. Lovinescu, Modernismul. Mişcarea ideologică,
în Istoria literaturii române contemporane)

1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă raportul dintre modernism şi


avangardă, în literatura noastră interbelică.
2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte
divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia criticului E. Lovinescu,
Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii, prin corelarea informaţiilor din text cu
propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 79

Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce conţine, m-a uimit
barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli
fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente,
eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l
arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre
semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în
acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al
iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară
adică şi să renască perpetuu. Şi tot atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de
mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi
oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...
(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

1. De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval* răsunător. 2. Şi de-aş avea darul prorocirei şi tainele
toate de-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi
munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea, şi
de-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu
se laudă, nu se trufeşte. [...] 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. 8. Dragostea niciodată nu va conteni, chiar de vor înceta prorociile,
vor amuţi limbile şi ştiinţa va pieri.
(Sf. Apostol Pavel: Epistola I către Corinteni, 13: 1-8)
*chimval - vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau
lovite unul de altul

1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul unuia dintre textele de
mai sus (la alegere).
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale unuia dintre textele
date (la alegere): particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice,
dispunerea ideilor etc.
3. Compară cele două opinii despre iubire exprimate în textele date, pe baza unei
relaţii de tipul: asemănare-deosebire, obiectiv-subiectiv, puncte convergente-puncte
divergente sau general-particular.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 80

R.: Aţi spus în mai multe rânduri că Moromeţii nu este o carte terminată.
„Atunci va fi împlinit romanul Moromeţilor, când şi destinul povestitorului va fi
relevat.” Între cele două volume ale Moromeţilor, distanţate în timp, se plasează, ca
perioadă istorică, romanul Delirul, din care a apărut primul volum. Cum s-a conturat
destinul celor trei fii ai lui Moromete?
M.P.: Între cele două romane, se intercalează Delirul, în care Moromeţii sunt
scoşi – o parte din ei – pe scena mare a ţării şi destinul lor urmărit în situaţii
caracteristice pentru istoria ţării noastre. După cum ştie cititorul care a citit deja
Delirul, acesta vede că a apărut un personaj nou, şi anume un nepot al lui Moromete.
Paul Ştefan, poreclit „a lu Parizianu”, fiul lui Parizianu, care apare deja în Moromeţii,
volumul întâi. Toate cărţile mele le-am scris în aşa fel, încât fiecare volum să poată fi
citit şi cititorul să poată fi satisfăcut de conţinutul independent al unui singur volum.
Ele între ele însă se vor lega, după Delirul va apărea Delirul partea a doua, în care
scena se extinde, eroii aceştia vor fi urmăriţi […] în destinele lor individuale, prin
interferenţe cu evenimentele şi destinul întregii ţări. Într-adevăr, se poate spune că
Delirul este cartea aspiraţiei în profesiunea mea.
(Lucia Chirilă, interviu cu Marin Preda)

1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor,


în fragmentul dat.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre un aspect al relaţiei scriitor-cititor,
identificat în textul dat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 81

Constat numai că omul, înainte de a fi persoană reală, prezenţă vie cu drepturi


şi hârtii în regulă, este mai întâi personaj. Se spune despre el că va fi băiat sau fată,
că va fi mare, că va fi vioi sau bleg, că va semăna cu cineva sau cu altcineva, că va
avea cutare grupă sanguină sau cutare zodie, că se află aşezat într-o poziţie normală
sau anormală. Toţi am fost cândva personaje, subiecte în propoziţii spuse de
persoane reale despre care nu ştim nimic. În mare măsură, identificarea noastră
interioară (câtă e) s-a construit şi pe baza unor date din cele spuse sau scrise despre
noi când nu eram decât personaje.
(Mircea Nedelciu, O zi ca o proză scurtă)

1. Comentează perspectiva din care emiţătorul prezintă mesajul.


2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu distincţia dintre persoană şi
personaj, aşa cum este aceasta relevată în text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 82

Vineri, 7 octombrie 1977


Plimbare de neuitat în trei după masa de dimineaţă, către locul de culă* (al
câtelea oare?), ales de Noica în preajma Păltinişului (o jumătate de oră de plimbare de
la hotel), pe o pantă blândă, invadată de soare, în dreapta şoselei, cu deschidere fără
hotar într-o vale lungă, lin-coborâtoare, de partea cealaltă a drumului. Noica vrea să
ne indice locul ales exact, perimetric, aşa că urcăm („n-o să fac scară”) cca. 50 de
metri dinspre şosea, pe o iarbă imens despletită, culcată în rotocoale de pământ, albă
de roua care începe să se topească. În stânga, perdea compactă de brazi, în faţă
priveliştea văii care alunecă pe o axă perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal
şi tomnatic, izbindu-ne în faţă şi ameţindu-ne. Este 9,30. Ne întoarcem, şi pe drum
facem mici bilanţuri, cântărim proiecte. Mă plâng că nu-mi văd încă prima carte după
Tragicul. [...]
Seara vorbim despre Sergiu Al-George, despre cum i-a trecut Noica (în 1948)
toată biblioteca de sanscritologie pe care i-o lăsase Eliade în păstrare în 1943. Din
nou discuţie aprinsă despre cultura Orient-Occident, despre deschiderea Orientului
către relativitatea condiţiei terestrului raportate la viziunea creştinismului („Pământul
acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece”).
(Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş)
* culă, cule, s.f. – turn, foişor

1. Precizează contextul la care se referă mesajul.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi
a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi opinia despre rolul textelor memorialistice pentru autori şi/ sau
pentru cititori.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 83

Noi n-am avut, până la revoluţie, decât foarte puţine cărţi despre felul celei a lui
Virgil Ierunca, totuşi obişnuite în culturile moderne. Din motive pe care nu mai e cazul
să le înfăţişez, în literatura noastră din deceniile postbelice au avut mai mare căutare
speciile de ficţiune decât acelea nonfictive. Cărţile valoroase cu caracter documentar
apărute în tot acest timp se numără pe degetele de la o mână. Adevăratele noastre
documente de epocă au fost, cum se ştie, romanele. Despre închisorile politice,
romancierii au depus cele mai multe şi mai zguduitoare mărturii. În Fenomenul
Piteşti, autorul se referă, de exemplu, la câteva pasaje din Caloianul lui Ion
Lăncrănjan, unde oribila experienţă de la Piteşti este evocată de un personaj, în
limitele înţelegerii vremii, fireşte, dar nu mai puţin semnificativ pentru prioritatea
revelaţiilor de acest fel pe care romancierii au deţinut-o, ca şi pentru faptul că ei au trecut
realitatea în ficţiune. Fenomenul Piteşti este una dintre cele mai izbutite cărţi-document
pe care am citit-o. Admirabil concepută şi scrisă, ea este precisă şi lipsită de orice
patetism verbal. Foarte clară în idei, formulate deseori memorabil, ea conţine şi o
analiză a lucrurilor, dincolo de nararea lor. [...] Documentar, Virgil Ierunca s-a sprijinit
pe mărturia unui fost deţinut politic, Dumitru Bacu, a cărui carte Piteşti a apărut în
1963 în străinătate, şi în româneşte, prea devreme pentru a putea provoca şi alte
mărturii şi chiar pentru a sensibiliza opinia publică, şi pe un dosar, în legătură cu
care nu ne furnizează însă nicio informaţie.
(Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)

1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de subiectul abordat: cartea-document.


2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Comentează semnificaţia mesajului formulat de emiţător în textul citat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 84

Când se desprinseră din îmbrăţişare erau palizi şi-i orbi soarele. Matei închise
repede ochii. Din negura lichidă şi fără fund se desprindeau stele tremurând şi
stingându-se, izvorânde, o clipă, mereu, apoi nu mai simţi arsura. În faţa lui, pe
buturuga acoperită cu muşchi, Dora îşi scutura liniştită un pantof din care cădeau în
iarbă, ca nişte mici pene incinerate, câteva fragmente dintr-o frunză uscată.
— Ce curios te uiţi la piciorul meu! râse ea.
— Nimic nu mi se pare mai frumos pe lumea aceasta.
Ea râse din nou, îşi ridică piciorul pe genunchiul celuilalt şi se încălţă.
— Începuseşi să-mi spui despre bicicletă...
— Vrei să vorbim despre asta?
— Dar tu ce vrei?
— Să te îmbrăţişez.
Dora sări în picioare şi se îmbrăţişară, strâns apropiaţi.
— Cât de puternic eşti!
— Şi tu eşti puternică. Ţin în braţe parcă o statuie. Dacă aş fi sculptor, nu
mi-aş dori alt model.
— Dar dacă ai fi sculptor, te-ai uita mereu la mine... şi la mine în fond nu te-ai
gândi niciodată.
— S-ar gândi ceilalţi care mi-ar vedea statuile.
— Nu vreau să te gândeşti decât tu. Ceilalţi nu mă interesează deloc şi m-ar
jigni ca ei să se gândească la mine.
— Bănuiesc că mulţi se gândesc la tine, glumi el. Pe unul în orice caz îl cunosc.
(Radu Petrescu, Matei Iliescu)

1. Identifică instanţele şi contextul comunicării, în fragmentul dat.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care le
consideri sugestive în ceea ce priveşte portretizarea personajelor (la alegere,
dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic,
stilistico-textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
idee evidenţiată în dialogul dintre Dora şi Matei.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 85

Nichita Stănescu îşi face greu loc în acestă atmosferă dominată, în plan literar, de
poezia anecdoticului, evenimentului. În 1960 (la 27 de ani) îi apare primul volum:
Sensul iubirii. În acelaşi an debutează Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae
Velea, apoi Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu,
N. Breban, Al. Ivasiuc, şi despre ei scriu, cu entuziasm, criticii de aceeaşi vârstă. Cu
puţin timp înainte apăruseră Fănuş Neagu şi D.R. Popescu. Debutează o nouă
generaţie care face joncţiunea cu „promoţia Labiş” şi cu altă promoţie, cu zece ani mai
tânără. Reapar poeţii momentului 1945-1946 (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ştefan
Aug. Doinaş) şi revin în actualitate marile modele lirice din trecut.
Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Eminescu, în latura lui
serafică, vizionaristă. [...] Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi.
Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recapătă şi conţiinţa raporturilor sale cu
universul. De mult nu mai fusese formulată atât de limpede şi atât de firesc natura
acestei relaţii, în nişte versuri încântătoare prin ingeniozitatea şi dinamismul lor:
„Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând”.
(Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV)

1. Precizează contextul la care se referă mesajul.


2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul dat (în textul critic, respectiv, în textul poetic citat).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
idee identificată în text.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 86

După opinia mea, în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de


important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident numai literatura
majoră, valoroasă) reprezintă specificitatea umană în cel mai înalt grad,
impulsionează sensibilitatea şi educă prin forţa exemplului particular latura generală
de nobleţe şi de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă.
[...] Fenomenul literar trebuie înţeles profund diferenţiat, tendinţa literaturii
fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta şi a acorda tensiune emoţională
legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu înseamnă că literatura nu
poate descoperi legi. Ea poate descoperi şi legi noi, şi nu o dată scriitorii au fost
precursorii unor descoperiri ştiinţifice, dar sensul principial al literaturii este de a
transmite prin sentimente (ca act de conştiinţă) legile naturii şi mai cu seamă legile
naturii umane. [...]
Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură.
Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul,
magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale
literaturii sunt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.
(Nichita Stănescu, Rolul literaturii)

1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului cu titlul Rolul
literaturii.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
afirmaţie/ o idee exprimată în text de autor.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 87

În versurile mai noi ale lui Geo Dumitrescu, ideea lirică pe care poetul şi-o face
despre sine, ca poet, precum şi interesul faţă de mijloacele de creaţie poetică sunt
teme ce revin stăruitor. Când practica poeziei ajunge temă în poem, ea oferă
cercetătorilor un material nu numai nobil, dar şi bogat în valenţe analitice. Şi nu
neapărat pe o linie teoretic-estetică, în fixarea unei poetici generale, ci chiar în sensul
unei mai adecvate şi mai adânci înţelegeri a lirismului propriu autorului respectiv. Or,
ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul,
atitudinea creatoare originală a poetului în cauză. Fără a fi un poet cerebral, [...] Geo
Dumitrescu trăieşte pe planul purei afectivităţi – estetic şi moral – problemele
artistului ca spirit şi ca meşteşugar. [...]
Evocând fără ironie cuminţenia inspiraţiei – desigur, cu trecerea vremii,
decantările sufleteşti şi intelectuale i-au dat o pondere a gândirii şi o îngăduinţă pe
care experienţa o certifică:
cuminţi, râzând catifelat,
ne jucam cu furca
în maldărul de frunze uscate
al timpului,
ascultând pierduţi amăgitoare sirene
ce cântau în noi
ca în apele mărilor. (Obrazul rumen al amintirii)
[...] În fond, Geo Dumitrescu a rămas pe aceeaşi poziţie de adversitate faţă de
poezia pură – căci Libertatea de a trage cu puşca era totodată şi o manifestare
profund ostilă estetismului poetic.
(Ion Negoiţescu, Ars poetica la Geo Dumitrescu)

1. Prezintă perspectiva din care autorii emit mesajul textului nonliterar, respectiv,
al textului literar citat.
2. Precizează două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul poetic dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: ambiţia cea mai
înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea
creatoare originală a poetului în cauză.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 88

Uneori oasele mele nu se mai lăsau vopsite


atunci izbeam cu bidineaua tocită în fereastra
împăratului ce se întâmplă ce se întâmplă
spunea împăratul ieşind în stradă cu picioarele
goale nu e nimic grav spuneam eu oasele mele
nu se mai lasă vopsite

împăratul îşi scotea carnetul de însemnări


numele dumitale spunea el Matei Vişniec
spuneam eu împăratul răsfoia răsfoia dintr-o
dată rămânea cu degetul în aer izbucnea în râs
da da
am prevăzut-o şi pe asta
(Matei Vişniec, O amintire, în Antologia poeziei generaţiei '80)

1. Prezintă specificul relaţiei autor-eu liric în versurile date.


2. Explică efectul obţinut prin ignorarea normelor ortografice şi de punctuaţie
în textul citat.
3. Exprimă-ţi opinia în legătură cu mesajul pe care îl transmite poezia.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 89

Pe de altă parte ar fi de observat că, în ce-i priveşte pe poeţii români, cărora în


capitolul Poezia optzecistă Cărtărescu li-l va mai adăuga pe Mircea Dinescu, aceştia
fac parte din „zone” diferite ale poeziei noastre, fiind, în aparenţă, imposibil de
adunat sub aceeaşi umbrelă. Totuşi Mircea Cărtărescu consideră că din sinteza
surselor amintite se realizează „modelul abstract al poeziei optzeciste, care, fireşte,
nu poate fi întâlnit în stare pură decât la câţiva autori şi doar în câteva texte, dar care
este prezent ca paradigmă şi se realizează parţial în mai toate textele din prima
jumătate a anilor '80”. Urmează o definiţie a ceea ce Cărtărescu numeşte „poe-
mul-standard” optzecist. Reţin această definiţie pentru că ea mi se pare proprie
pentru definirea poemului lui Cărtărescu însuşi. „Astfel, poemul-standard optzecist
tinde să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice
speciale, agresiv (trăsături specifice generaţiei Beat), dar şi ironic şi autoironic,
imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală ieşită
din comun (tradiţia românească modernistă), în fine impregnat de aluzii culturale
savante inserate prin procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate”.
(Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează poezia optzecistă.


2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu relaţia dintre modelul abstract al
poeziei optzeciste şi textele create de scriitorii epocii, aşa cum apare înfăţişată în
fragmentul citat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 90

Nu cred în temerile schimonosite care spun că ironia va distruge totul şi va


împinge poezia spre sterilitate şi spirit destructiv. O nouă atitudine nu înseamnă
sfârşitul lumii. Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv-tolerant de a lua în posesie
realitatea, de a o privi. Ironia se opune magiei. Sfidează iluzia, nevoia de utopie. Aici,
mi se va reproşa, probabil, nevoia de ideal, de visare. Însă ironia nu exclude
aspiraţia, idealul. Visează întotdeauna că visează o realitate care nu e posibilă în vis.
[...] Simte mereu marginea lucrurilor, pe care, dacă n-o atinge, o inventează. Spiritul
postmodern s-a emancipat, şi-a conştientizat toate resorturile, posibilităţile şi limitele.
Ironia l-a salvat de la bâjbâiala penibilă. Totul există pentru a sfârşi în carte, nu în
cer şi pe pământ. Relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia a jucat un rol
esenţial, a dus la o altă conştiinţă estetică. În acest sens, spiritul ironic merge mână
în mână cu caracterul metatextual şi autoreferenţial al poeziei tinere. El exprimă nu
doar o viziune artistică, ci şi una metafizică.
(Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului
deceniu literar nouă)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează spiritul postmodern.


2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, o opinie a autorului
despre ironie, exprimată într-un enunţ selectat din text.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 91

Ajunşi la sfârşitul acestui studiu, mă întreb: ce a dat Eugen Ionescu literaturii


române şi, evident, ce a primit dintr-o literatură pe care, dacă, ne-am lua după
mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special?! [...]
Formaţia lui intelectuală şi artistică este, oricum, preponderent românească.
Există un „spirit românesc” bine marcat în eseistica lui şi chiar în modul lui de-a fi.
Chiar gustul negaţiei vine pe o tradiţie românească. Chiar crizele lui de disperare,
metafizica lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasă, de la jocurile
spiritului şi filosofia morţii sunt, toate, într-o tradiţie care, pornind de la Eminescu,
străbate toată marea poezie românească... Ce-a lăsat Eugen Ionescu culturii din care
voia să evadeze în momentele sale de disperare? A lăsat o eseistică excepţională
care, după aproape o jumătate de secol, a început să dea roade în spiritul noilor
generaţii. A lăsat un mod neconvenţional de a trata literatura, a „desolemnizat”
critica românească şi, cum am precizat în mai multe rânduri, a introdus fără complexe
discursul autorului în discursul criticului. În fine, Eugen Ionescu a creat prima „anti-
piesă” (în varianta teatrului absurdului) în limba română: Englezeşte fără profesor.
Este începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli în teatrul universal.
(Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu)

1. Precizează perspectiva din care criticul Eugen Simion relevă locul scriitorului
Eugen Ionescu în literatura română.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul interogaţiei formulate de criticul
literar: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a primit…?!
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 92

Primul volum de teatru al lui Marin Sorescu apare după ce piesele au fost
reprezentate sau publicate în reviste. Mai mult decât atât: faima dramaturgului n-a
aşteptat să iasă de sub tipar Setea muntelui de sare şi nu cred că va spori
considerabil de pe urma cărţii, fiindcă teatrul este făcut să fie pe scenă, nu citit. Este
o artă mai directă decât poezia sau proza, mai şocantă. Satisfăcând nevoia de
participare a spectatorului, de dialog nemijlocit cu artistul, are şi un public mai larg.
Cartea este pentru câţiva cititori şi pentru criticii literari, al căror acces la spectacol
trece obligatoriu prin text, care, deprinşi să simtă pământul sub picioare, suferă,
îmbarcându-se pentru călătorii pe ocean de nostalgia uscatului. Mă număr printre
ei, deşi admit că e vorba în definitiv de o rutină periculoasă: lectura înainte de toate.
Căci o piesă este, chiar şi tipărită, un spectacol virtual; n-o citeşti, o înscenezi. Esenţa
ei este reprezentabilă, concret-plastică. Lucrul rămâne adevărat pentru orice teatru,
fie el modern poetic, ca al lui Marin Sorescu. [...]
Fără îndoială, Marin Sorescu este un dramaturg excepţional, care are forţa de a
ne oferi în piesele lui acele tragedii moderne ale speranţei, de care avem totdeauna
nevoie; fără să închidă ochii la întuneric şi absurd; regăsind toată superba măreţie a
omului care n-a fost cruţat nici de experienţa întunericului, nici de aceea a
absurdului.
(Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre dramaturgia lui Marin Sorescu.


2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ în fragmentul dat (de exemplu
structuri specifice, tehnici argumentative, conectori).
3. Exprimă-ţi argumentat un punct de vedere personal asupra raportului dintre
„carte”/ textul dramatic şi reprezentarea dramatică, aşa cum reiese ea din
fragmentul citat.
........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 93

Aceeaşi lume ca a literaturii lui Ion Băieşu apare şi în dramaturgia lui Teodor
Mazilu (1930-1980): sub privire integral satirică şi redusă, precum în teatrul
ionescian, la ultima expresie caricaturală a unor scheme tipologice. Asemenea prozei
acestui scriitor, şi în măsură sporită, opera lui dramatică se înfăptuieşte original în
opoziţie sfidătoare cu principiul realist al creării de oameni vii. Întocmai ca
personajele caragialiene în viziunea lui Eugen Ionescu, şi cele din piesele lui Mazilu
nu sunt oameni, ci... marionete, fantoşe. [...]
În ciuda schematismului extrem, comicele evoluţii scenice procură o anume
veridicitate prin aceea că pun în lumină mecanisme psihice reale: acele mecanisme
care, în practica existenţială, nu se afişează, caută să se ţină cât mai ascunse. [...]
Însuşiri şi propensiuni dezonorante sunt asumate cu satisfacţie, chiar cu mândrie.
„Sunt mediocru până în vârful unghiilor şi sunt mândru de asta”. Sentimentul
provocat de asemenea enunţuri este, evident, de inadecvare frapantă. Apare un
contrast violent, dar nu între aparenţă şi esenţa inferioară (contrast care, potrivit
uneia dintre definiţiile comicului, tocmai îl generează pe acesta), ci între judecata
normală şi un mod de a gândi aberant.
Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă.
(Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre teatrul lui Teodor Mazilu, aşa
cum apare în textul dat.
2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-
particular.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia Piesele lui Teodor Mazilu aduc o
lume întoarsă, pe baza informaţiilor din text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 94

Irina: […] Ca să vorbesc trebuie să-mi ţin capul pe spate... Şi să văd steaua
aia de sus. O singură stea... Poate că acoperişul s-a spart anume ca să pot zări
mereu steaua aceea... care n-a apus... dar parcă e mai palidă... pentru că se face
ziuă... şi va fi şi ea inundată de o altă lumină şi mai puternică. (Privind steaua) Câtă
vreme se mai vede ceva în zare... o rază de stea... sau un pai... speranţa nu-i
pierdută... Şi dacă există o singură speranţă trebuie să existe şi o jumătate din
speranţa aceea... şi jumătate din jumătate... şi aşa la infinit... Cei vechi ştiau ei ce
spun! Ne-au învăţat să fim optimişti... la infinit. Uf, ce lăudăroasă mai sunt! Parcă mă
ia o nelinişte... Nu ştiu de ce apa mă nelinişteşte... Regret însă că n-am avut timp să
mă gândesc prea mult şi la el... la omul meu. Odată... (Încercând să-şi amintească)
Odată, când eram însărcinată cu copilul nostru, s-a uitat mult la mine... Într-un
anume fel... cum nu mă privise el niciodată... Zic: ce mă tot măsori aşa din creştet
până-n tălpi, că n-oi fi alta. Şi el mi-a spus... şi-i tremura glasul... O clipă, să-mi aduc
aminte bine ce mi-a spus... A, da (Cu voce stinsă) Aşa cum stai dreaptă cu braţele
moi pe pântecul plin, pari o veche soţie de voievod ţinându-şi ctitoria. Şi parc-aud un
glas venind de dincolo de dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, cu puterile noastre,
am durat acest sfânt copil, întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui
pământ...”.
(Marin Sorescu, Matca)

1. Prezintă punctul de vedere al personajului despre speranţă, aşa cum se


desprinde din textul citat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în text
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, moduri de expunere
etc.).
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a valorilor personale, un fapt, o idee sau
mesajul identificat în textul citat.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 95

Despre postmodernism este cu atât mai greu de vorbit cu cât şi acesta, dacă
nu e numai un moment, un ultim moment, al modernităţii, dacă este ceea ce
înlocuieşte epoca modernă, atunci se va întinde pe decenii şi va suferi repetate
transformări.
Şi totuşi, în ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar
presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la
efortul unei epoci de a se autodefini. Este ispititor să reflectezi asupra
postmdernismului, fiindcă acesta pare a nu fi doar un concept – încă vag – produs în
laborator de teoreticieni. De câţiva ani avem sentimentul că nu ne aflăm într-un
moment oarecare al necontenitei metamorfoze a artei, în speţă a literaturii, ci la un
capăt de epocă şi poate chiar dincolo de el. Avem sentimentul că epoca modernă s-a
încheiat. [...]
O presupunere ar fi, deci, aceea că unele lucruri despre postmodernism se pot
afla prin deducţie şi simplă răsturnare a imaginii literaturii moderne. Ca atare, va fi
necesară în prealabil definirea modernităţii, ceea ce acum, după ce am depăşit-o, ne
stă, oricum, mai la îndemână. [...]
Postmodernismul, dacă va fi să fie o mare perioadă literară, n-ar trebui să
poată fi definit de pe acum. Atrage atenţia numele ce i s-a dat. Prin nume, nu este
încă decât ceea ce vine după literatura modernă. Prin urmare, nici nu poate fi încă
descris decât prin raportare la literatura modernă. Dacă va aduce, ca să fie cu
adevărat o nouă perioadă literară, un mod nou de a gândi literatura, teoria îl va
conceptualiza şi va fabrica, pentru ca să-l definească, un cuvânt nou. Cât timp vorbim
de postmodernism, numim doar sentimentul că ceva nou, încă neclar, a început.
(Livius Ciocârlie, Presupuneri despre postmodernism)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şansele teoreticienilor


contemporani de a defini conceptul postmodernism.
2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) asupra afirmaţiei: ...în ciuda
nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri, care mai
târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci de a
se autodefini.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 96

Deşi optează, la rândul lor, pentru descriere, prozatorii postmoderni o


„dinamizează”, aglomerând în pagină gerunzii şi participii, recurgând adeseori la o
succesiune foarte rapidă de detalii la care se adaugă, nu de puţine ori, aluzii
culturale – de tipul numelor proprii sau toponimiilor livreşti – ce induc aşteptări
narative. Structura neregulată şi fragmentară a textului postmodernist îşi are sursa în
romanul modern [...]. Într-un scurt fragment din Paltonul de vară, Mircea Horia
Simionescu recunoaşte importanţa raporturilor sale cu obiectele întâlnite de-a lungul
timpului, atrăgând totdată atenţia asupra voluptăţii pe care „scrisul migălos” o
antrenează:
„Vizita nocturnă mi-a făcut bine, mi-a întărit temeiurile pentru a continua o muncă
istovitoare, dar plină de satisfacţii, aceea începută în urmă cu şase ani în urmă:
întocmirea unui inventar al obiectelor (includ în acestă categorie şi persoanele) care
m-au plămădit şi format. Că va fi utilă sau nu la trecerea în eternitate, mă
interesează mai puţin. Străduinţa de a fi exact, scrisul migălos, mi-au redat plăcerea
actelor gratuite”.
(Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte
ficţiuni teoretice)

1. Prezintă perspectiva din care autoarea emite mesajul textului.


2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Comentează, dintr-o altă perspectivă decât cea a autoarei, fragmentul citat din
proza lui Mircea Horia Simionescu.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 97

De multă vreme, în România (dar nu numai în România) studiile clasice sunt în


suferinţă. Greaca a dispărut de mult din programele şcolare, deşi amplasamentul
nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i acorde o atenţie
specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda orgoliilor noastre de
moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie
pentru învăţarea „limbilor moarte“, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al
progresului. Ei bine, într-o ţară hipercivilizată cum e Germania, o ţară în care nici
limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la latinitate, asistăm, dintr-odată, la
un reviriment al apetitului pentru greacă şi latină. În vara trecută, un articol din
Frankfurter Allgemeine Zeitung semnala un fenomen nou în universul gimnazial al
ţării. În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul
limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a
crescut şi el în ultimii opt ani. Analiza acestui „trend“ a provocat comentarii şi
concluzii spectaculoase. Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale
studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm contaminaţi.
„Greaca şi latina sunt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament pentru
gândirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată.“ „Cele două limbi stimulează
independenţa de spirit şi gustul libertăţii.“ „Limba latină intensifică puterea de
concentrare şi stabilitatea mentală“ şi „consolidează gândirea analitică“. Un tânăr
studios declară că a învăţa greceşte „este modalitatea optimă de a reflecta asupra
Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului uman“. „Greaca e o limbă
minunată, imaginativă, plină de culoare“. A o cunoaşte e „a respira un pic de
eternitate“.
O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile
pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun exerciţiu
pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale.
(Andrei Pleşu, articolul Greaca şi latina)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi opinia (pro sau contra) despre importanţa studiilor clasice în
formarea tinerilor în lumea actuală, pornind de la o afirmaţie din text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 98

Ca român am convingerea şi intuiţia că literatura şi cultura ţării noastre


exprimă o parte din Europa, după cum Europa se exprimă, la rândul său, în parte,
prin România .[…]
Progresul percepţiei româneşti a Occidentului, al deschiderii adesea rapide,
vertiginoase, spre ideile, formele, valorile şi modelele sale, a fost şi este însoţit – şi
trebuie să fie tot mai mult însoţit – de o cât mai adâncită, nuanţată şi amplificată
dezvoltare a specificităţii noastre, a originalităţii creatoare româneşti.
„Occidentalizarea” nu poate fi concepută decât ca un incitant, ferment, stimulent,
termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtuţilor noastre spirituale. În
măsura în care acestea sunt şi se dovedesc tot mai autentice, mai viabile, într-adevăr
creatoare, contactele cu Europa nu numai că nu alterează, corup sau sugrumă
valorile şi posibilităţile noastre „specifice”, dar acestea din urmă nu pot fi decât
incitante, consolidate şi amplificate printr-o astfel de confruntare. Solidarizarea şi
integrarea sunt urmate în mod inevitabil de confruntare şi delimitare, de consolidare
pe fundamente proprii. Frecvenţele noastre europene ne îmbogăţesc ca oameni şi ca
români, sporind conştiinţa românească-europeană a fiecăruia dintre noi. […] În orice
cultură, influenţele joacă un rol fecund.
(Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat.


2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul memorialistic dat.
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o
informaţie/ o idee identificată în text.

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 99

47. Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de interes


public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu
Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul
României.
Art. 2. (b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
[…]
Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la
solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel
mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea,
volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.
(Legea 544/ 2001 privind accesul la informaţiile de interes public)

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-administrativ
dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico-textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre importanţa prevederilor unui articol din
Legea 544/ 2001, corelând informaţia din text cu date din alte surse (literatură,
mass-media, documente oficiale etc.).

........................................................................................................................................
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 100

Art. 58
(1) Învăţământul universitar de stat este gratuit, pentru cifra de şcolarizare aprobată
anual de Guvern, şi cu taxă, conform legii.
(2) În învăţământul universitar de stat gratuit se percep taxe pentru: depăşirea
duratei de şcolarizare prevăzute de lege, admiteri, înmatriculări, reînmatriculări,
repetarea examenelor şi a altor forme de verificare, care depăşesc prevederile
planurilor de învăţământ. […]
Art. 59
(1) Pot participa la admiterea în învăţământul universitar absolvenţii de liceu cu
diplomă de bacalaureat. Organizarea admiterii este de competenţa fiecărei instituţii
de învăţământ superior, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei
Naţionale. Admiterea se poate organiza în două sesiuni.
(2) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut în unul din ultimii
2 ani de studii distincţii la olimpiade şcolare internaţionale, la concursuri artistice sau
sportive de nivel continental, mondial sau olimpic, au dreptul de a se înscrie în
învăţământul universitar fără susţinerea admiterii.
(3) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut, în cel puţin unul
din ultimii 2 ani de studii, premii la olimpiade şcolare, la concursuri artistice sau
sportive, de nivel naţional sau pe grupe de ţări, pot fi admişi în învăţământul
universitar, conform criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale şi
criteriilor specifice elaborate de senatele universitare.
(4) În învăţământul universitar de stat condiţiile de admitere, reţeaua şi cifrele de
şcolarizare se fac publice cu cel puţin 6 luni înainte de începerea anului universitar.
(Legea Învăţământului)

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat.


2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-administrativ
dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico-textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau despre mesajul
identificat în textul dat.

........................................................................................................................................